Era într-o duminică dimineaţă a celei mai frumoase primăveri. Georg Bendemann, un tânăr negustor, şedea în camera sa de la etajul întâi al uneia din casele scunde şi şubrede ce se înşirau la nesfârşit de-a lungul râului, deosebindu-se aproape numai prin înălţime şi culoare. Tocmai terminase o scrisoare către un prieten din tinereţe care se afla în străinătate, o închisese cu o încetineală ce semăna mai curând a joacă şi, sprijinindu-se cu coatele de birou, se uita pe fereastră la râul, podul şi colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit.
Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemulţumit de felul cum îi mergea acasă, fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se arătase promiţătoare, dar care părea să stagneze de multă vreme, judecând după felul cum se văicărea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluţie. Din câte povestea, n-avea nici un fel de legături propriu-zise cu colonia compatrioţilor săi de acolo dar totodată aproape ca nu era în relaţii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi astfel viaţa pentru o burlăcie definitivă.
Ce să-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod evident, şi căruia puteai să-i arăţi compătimire, dar nu şi să-i vii în ajutor! Să-l sfătuieşti oare să se reîntoarcă acasă, să-şi mute existenţa, aici, să reia toate vechile legături de prietenie – încercare în calea căreia nu sta nici un fel de piedică – iar în rest sa aibă încredere în ajutorul amicilor? Dar asta nu însemna nimic altceva decât să-i spună implicit – cu cât mai pe ocolite cu atât mai jignitor – că toate încercările lui de până acum au dat greş, că trebuia să renunţe, în sfârşit, la ele, că trebuia să revină acasă şi să se lase privit de toţi cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, că doar prietenii erau pricepuţi şi că el era un copil bătrân care trebuia pur şi simplu să asculte de prietenii rămaşi în ţară. Şi atunci, oare mai era sigur că aveau vreun rost toate chinurile la care trebuia supus? Poate că măcar nu izbutea să-l readucă acasă – doar spunea el singur că nu mai înţelegea stările de lucruri din patrie; şi atunci ar fi rămas oricum în străinătatea lui amărât de sfaturile primite, înstrăinat şi mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul şi aici, ar fi fost strivit – fireşte nu cu intenţie, ci datorită împrejurărilor – dacă nu s-ar mai fi simţit bine nici cu prietenii şi nici fără ei, dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adevărat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, aşa cum era?
După cum stau lucrurile îţi poţi oare imagina că aici ar izbuti cu adevărat să dea înainte?
Pentru aceste motive, dacă voiai să mai rămâi oricum în corespondenţă cu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus fără sfială chiar şi unui simplu cunoscut, oricât de îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în ţară de mai bine de trei ani şi explica foarte puţin plauzibil acest lucru prin nesiguranţa condiţiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici cea mai scurtă absenţă unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume.
Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai pentru Georg. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de moartea mamei lui Georg – care se întâmplase cu aproape doi ani în urmă şi de la care fiul făcea gospodărie comună cu bătrânul său tată – şi exprimase condoleanţe pe un ton sec, ce nu-şi putea afla explicaţia decât în faptul că, printre străini, nu-ţi poţi închipui jalea prilejuită de un asemenea eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate că, pe când mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decât doar concepţiile sale personale; poate că de la moartea mamei, tatăl său devenise mai retras, deşi încă mai lucra în întreprindere; poate că – ceea ce era foarte probabil – întâmplările fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul trebuise să fie dublat, deverul se încincise şi, fără îndoială, că avea să urmeze o prosperitate şi mai mare.
Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de mult – ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanţe – încercase să-l convingă pe Georg să emigreze şi el în Rusia şi insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branşa lui Georg. Cifrele date de el erau însă insignifiante prin comparaţie cu proporţiile pe care le luase acum întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se simţise îndemnat pe atunci să-i scrie prietenului despre succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu întârziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat.
Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre evenimente fără importanţă, aşa cum se îngrămădesc în memorie, fără rânduială, când te gândeşti la ele într-o duminică liniştită. Nu voia altceva decât să lase netulburată imaginea pe care şi-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre oraşul natal, în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a întâmplat că Georg i-a anunţat prietenului de trei ori, în scrisori destul de distanţate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, până când fireşte că prietenul a început să se intereseze de această ciudăţenie, cu totul împotriva intenţiilor lui Georg.
Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decât să-i mărturisească că el însuşi se logodise acum o lună cu o domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre relaţiile speciale pe care le avea cu el prin corespondenţă.
