Capitolul I
Nu-mi fac nici un merit din ceea ce ziarele au numit misterul casei singuratice. Sînt poliţist de prea mult timp ca să nu ştiu că tipul care îşi face singur reclamă n-o nimereşte bine. Deci, dacă vă spune cineva că superintendentul Minter de la Scotland Yard încearcă să-şi facă faimă, aruncaţi-le o privire urîtă din partea mea.
„Superintendent” îţi umple gura şi oricum nu este familiar. Nu că eu i-aş încuraja pe tinerii poliţişti să-mi spună „Sooper” în faţă. Nu zic asta niciodată. Doresc să mi se adreseze cu „sir”, dar îmi place să-i aud vorbind despre bătrînul Sooper, cu condiţia să nu folosească un anume adjectiv.
Domnul John C. Field mi-a spus Superintendent. Pînă cînd n-a pronunţat cuvîntul n-am ştiut că are atîtea silabe.
Nimănui nu-i place să recunoască cînd a greşit, dar trebuie să spun că mi-am încălcat toate regulile cînd l-am plăcut la prima vedere. Este foarte bine să-ţi pierzi minţile după o fată cînd o vezi prima dată, dar nu e bine să categoriseşti un bărbat după prima impresie. Pentru că un bărbat care te impresionează de prima oară cînd îl întîlneşti se va da peste cap să te facă să ai o părere bună despre el. Şi bărbaţii normali nu fac asta. O fac voiajorii comerciali şi actorii, dar ei nu sînt normali.
John C. Field era un tip pe care oricine îl putea admira. Era înalt, cu umeri laţi şi arăta bine în ciuda celor cincizeci şi ceva de ani şi a părului grizonat. Se comporta ca un gentleman, ştia să povestească frumos şi era o gazdă perfectă. Întotdeauna te servea cu ţigări de foi.
L-am întîlnit într-un mod ciudat. Locuia într-o casă mititică pe malurile rîului Linder. Cred că nu cunoaşteţi rîul Linder - este un pîrîu cu pretenţii de rîu pînă cînd se varsă în Tamisa între Reading şi Henley, unde este pus la locul care i se cuvine şi se numeşte „Bourne”. Pe malul celălalt al pîrîului este o casă, al cărei proprietar era un domn Max Voss. El a construit-o şi i-a tras electricitate de la Reading. Eu m-am dus să fac nişte investigaţii legate de această linie electrică. Pe atunci eram într-un departament special al Scotland Yard-ului şi făceam o muncă despre care poliţia ţinutului nu ştia nimic. Nu este o ilegalitate să foloseşti energia electrică, dar cam pe atunci fraţii Flack şi Johnny McGharth şi încă vreo doi, trei din marile bande de falsificatori se ocupau intens cu tiparniţe personale, deci cînd am auzit despre o locuinţă care folosea multă electricitate am intrat la bănuieli.
Aşa că m-am dus la Hainthorpe şi m-am întîlnit cu dl. Voss. Era un bărbat zdravăn, roşcovan la faţă, cu o mustăcioară albă, care-şi pierduse picioarele datorită degeraturilor în Rusia. De aceea casa lui era plină de aparatură electrică. Avea scaune electrice care-l duceau dintr-o cameră în alta, ascensoare electrice şi chiar şi în baie un soi de macara electrică care-l putea ridica din scaun în baie şi invers.
— Şi acum, a zis cu o sclipire în ochi, poate veţi dori să vedeţi tiparniţa cu care fac bani falşi !
A chicotit de rîs cînd şi-a dat seama că a pus punctul pe i.
M-am dus acolo pentru o oră şi am stat trei zile.
— Rămîneţi peste noapte, oricum, a zis. Valetul meu, Veddle, vă va da orice doriţi pentru la noapte.
Voss era un om interesant care fusese inginer în Rusia. Nu era total neajutorat, pentru că putea să şchiopăteze cumva sprijinit în cîrje, dar nu era o privelişte plăcută la vedere.
Era destul de tîrziu cînd am sosit aşa că n-a fost nevoie să mă convingă să rămîn la cină, mai ales cînd am auzit că urma să vină şi tînărul Garry Thurston. Îl cunoşteam pe Garry Thurston - îl întâlnisem de vreo şase ori pe Marlborough Street şi Bow Street şi la alte tribunale de poliţie. Avea mai multe sancţionări pe carnetul său de conducere decît orice tînăr bogat pe care-l cunosc. Pasiunile lui erau să conducă prin barajele de poliţie şi să parcheze în locurile interzise. Un tînăr strălucit - un nou tip de infractor creat de regulile de circulaţie.
Avea o casă mare în vecinătate şi se împrietenise cu dl. Voss. Poate că n-am dreptate, dar mie îmi plac aceşti tineri aiuriţi pe care şcolile publice şi universităţile îi produc cu miile.
S-a oprit ca trăznit văzîndu-mă în fumoar.
— Dumnezeule ! zise el. Ce-am făcut ?
Cînd i-am spus că sînt doar pe urmele unor falsificatori a părut foarte dezamăgit.
Era un băiat simpatic; dacă vreodată aş avea nenorocul să fiu însurat şi să am un băiat, el ar fi tipul care mi-ar face cele mai puţine probleme. Nu ştiu ce vor să spună romancierii cînd scriu „oameni curăţei”, dacă nu cumva se referă la cei care fac baie în mod regulat, dar am vaga idee că el era genul de bărbat pe care-l au în minte.
Eram cam pe la jumătatea cinei cînd am auzit pentru prima dată numele domnului Field. S-a ivit în legătură cu o problemă de braconaj. Voss a spus că ar dori ca poliţiştii lui Field să stea pe malul lor; a fost prima dată cînd am aflat că Field era sub protecţia poliţiei şi am întrebat de ce. Atunci a intervenit tînărul Thurston.
— O să aibă nevoie de un regiment de soldaţi să-l păzească dacă se întîmplă ceva din ceea ce cred eu că se întîmplă, a zis; avea în voce ceva care m-a făcut să mă uit la el. Dacă am văzut vreodată ură în ochii unui om, acela era Garry Thurston.
Am observat că dl. Voss a schimbat subiectul şi, după ce tînărul a plecat acasă, mi-a spus de ce.
— Thurston are ceva cu omul acesta, Field, a spus el, şi nu mai este nevoie să-ţi spun că este vorba despre o fată - secretara lui Field. Este o fată încântătoare şi după cîte ştiu Field o tratează cu tot respectul pasibil. Dar Garry şi-a băgat în cap faptul că la Lone House se întîmplă ceva sinistru. Cred că este rezultatul psihologic al faptului că bietul Field locuieşte într-o casă numită Lone House.
Aşa mi-am explicat o mulţime de lucruri. Tinerii îndrăgostiţi sînt aproape firesc ca nişte tinere animale ucigaşe. Dacă este normal sau nu să vrei să-l ucizi pe cel care-o strînge de mînă pe fata care-ţi place, n-aş putea să spun. Bănuiesc că este normal. Personal vorbind, eu nu mi-am pierdut minţile decît din cauze naturale.
Ceea ce mă intriga erau „poliţiştii lui Field”. Pentru un motiv sau altul Field se temea pentru viaţa lui şi plătea o sumă frumuşică pe an pentru atenţia poliţiei. Tot timpul erau doi oameni de pază lîngă casă.
N-aş fi putut nimeri mai bine decît la dl. Voss ca să aud toate noutăţile din vecinătate. Cred că bătrânelul roşcovan era cel mai mare bîrfitor pe care-l întâlnisem vreodată. Ştia poveştile tuturor pe o rază de 20 de mile, putea să-ţi spună toate afacerile lor particulare, de ce s-au rupt logodnele, cine a făcut-o pe doamna cutare să plece pe Riviera atît de grăbită în martie trecut şi de ce lordul cutare îşi vinde tablourile.
Mi-a spus o mulţime de lucruri despre Field. Locuia singur, doar cu câţiva servitori, nu primea musafiri, cu excepţia unui negru care venea cam o dată pe lună, un tînăr bine îmbrăcat şi o mulatră destul de drăguţă care venea rar.
— Foarte puţină lume ştie aceasta. Vine pe rîu, uneori într-o şalupă, cîteodată cu negrul, cîteodată fără el. De obicei vin seara, stau o oră sau două şi dispar. Înainte de a veni ei, Field îşi trimite toţi servitorii de-acasă.
De data asta am chicotit eu.
— Sună a mister.
Vosis a zîmbit.
— Nu este nimic misterios în călătoria lady-ei Kingfether în Africa de Nord, a spus el, şi a început să-mi spună o poveste lungă.
A fost o poveste destul de interesantă. De fiecare dată cînd mă trezeam se întâmpla ceva.
M-am dus la culcare târziu şi obosit, m-am trezit la şase dimineaţa, m-am îmbrăcat şi m-am dus în grădină. Dl. Voss îmi spusese că valetul lui, Veddle, se va ocupa de mine, dar naiba să-l ia, nu dăduse nici un semn nici în seara anterioară, nici în dimineaţa aceea, dar mi-am dat seama de ce cînd l-am întâlnit deodată pe drumul dinspre căsuţa în care locuia. A încercat să mă evite dar am vederea foarte bună pentru un om de şaizeci de ani. Dacă l-ai văzut o dată pe Veddle nu-l mai poţi uita. Un bărbat greoi, cu o faţă rotundă şi ochi care nu te privesc niciodată drept - l-aş fi putut recunoaşte de la o milă. Cînd Voss spusese „Veddle” nici nu visam că era acelaşi Veddle care trecuse prin mîinile mele de trei ori. Bineînţeles, cînd un infractor îşi ia o slujbă respectabilă devine Smith.
Desigur, mă cunoştea.
— Vai, dl. Minter, zise el în felul lui lunecos, ce surpriză !
— Nu ştiai că sînt aici, nu ? am spus.
A tuşit.
— Păi, ca să vă spun adevărul, ştiam, a spus el, dar m-am gîndit că ar fi mai bine să nu vă ies în cale. Dl. Voss ştie, a adăugat el repede.
— Despre comdamnările tale anterioare ?
A încuviinţat.
— Ştie că două dintre ele au fost pentru şantaj ? am întrebat.
De data aceasta a zîmbit strîmb.
— Este un drum fără întoarcere, domnule Minter. M-am lăsat de treburi din acelea. Da, dl. Voss ştie ! Ce domn extraordinar ! Ce păcat că Dumnezeu l-a lovit în felul acesta !
Nu mi-am pierdut prea mult timp cu omul acela. Şantajul este una dintre infracţiunile care-mi fac greaţă şi aş prefera să am de-a face cu un cuib de şerpi decît cu tipul acesta de infractori. Bineînţeles, nu i-am spus nimic domnului Voss despre această conversaţie, pentru că poliţia nu-şi trădează niciodată clienţii. Voss este cel care a menţionat subiectul la prînz.
— Valetul acesta al meu, Veddle, este un fost puşcăriaş, a spus. Mă întreb dacă l-aţi recunoscut. Este un tip cumsecade şi cred că-l plătesc destul pentru a-l ţine pe calea cea dreaptă.
