PDF Misterul vrajitoarei africane de Edgar Wallace

1. Magia fricii

Toate acestea s-au întâmplat în timpul absenţei Excelenţelor lor şi, dacă nu ar fi fost această absenţă, nu s-ar fi putut petrece.

Excelenţa Sa, Administratorul Teritoriilor Rezervate, ieşind la pensie, plecase însoţit de salve de tun şi de imnul naţional cântat de muzicanţii aproape albi, şi care toţi, dar mai ales trompeţii, aveau tendinţa să cânte fals. Noua Excelenţă suferea în acest timp chinurile picăturii chinezeşti în Devonshire, la Budleigh Salterton, de unde plecarea sa era mereu amânată.

Orice schimbare petrecută în Administraţie nu modifica aproape cu nimic existenţa locuitorilor din regiunea Marelui Fluviu, iar căpitanul Hamilton, care făcea parte din unitatea regală Hussa, îndreptându-se furios spre cabana care-l adăpostea pe tânărul său subordonat, era foarte puţin interesat de evenimentul care se desfăşura.

Nemulţumirea sa era legată însă de cu totul altceva şi anume, de faptul că subalternul său, Tibbetts, săvârşise greşeala de neiertat de a trimite corespondenţe la ziare, aceasta fiind una dintre slăbiciunile sale. Hamilton era ud de transpiraţie şi furios, deoarece soarele ardea îngrozitor, iar fierbinţeala pământului galben din cuptorul care se chema poligon de exerciţii îl ardea chiar şi prin tălpile pantofilor.

Clădirile cazărmii, care mărgineau pe una din laturi poligonul, erau învăluite într-o masă de abur dogoritor, iar căpitanul zărea palmierii ca printr-o ceaţă. Păsările tăceau apăsate de căldură.

Deschizând cu o lovitură de picior uşa cabanei în care se afla locotenentul, Hamilton intră strâmbându-se de scârbă. Locotenentul Tibbetts, supranumit Schelet, întins pe pat, era îmbrăcat în ceva care-ţi lua ochii: o pijama purpurie, cu dungi alternative de verde şi galben.

Hamilton aruncă pe masă foaia de ziar pe care o ţinea în mână, exact în clipa în care Schelet deschidea ochii.

— Bună ziua, domnule, zise acesta, uşor ameţit. Tot mai plouă?

— Bună ziua, scrâşni Hamilton. Schelet, masa se serveşte peste o oră şi am ceva să-ţi spun.

Celălalt adormi la loc.

— Scoală-te şi acoperă-ţi picioarele astea hidoase.

Pleoapele locotenentului se mişcară puţin. Murmură, abia auzit, că nu înţelegea despre ce este vorba, peşi văzuse ziarul pe care căpitanul îl aruncase pe masă, recunoscând şi caracterele gotice ale literelor din titlu.

— Fapt este, Schelet, spuse Hamilton cu un aer ce se voia înspăimântător, că nimeni nu-şi dă seama mai bine decât dumneata ce greşeală gravă săvârşeşte un ofiţer scriind la indiferent la ziar. Iar aici – şi continuând să vorbească bătu cu palma peste ziarul împăturit aflat pe masă – ceea ce este scris e o enormitate…

— E vorba de ziarele Surrey Star şi Middlesex Plain Dealer, domnule, murmură Schelet cu ochii în continuare închişi, imagine însăşi a răbdării şi resemnării; de asemenea, Sunbury Herald şi Molesey Times, domnule.

Trupul său lung era întins alene, mâinile împreunate sub cap. Vârfurile imenselor picioare depăşeau capătul patului. Avea aerul şi vocea unui om care, deşi rănit de moarte, îşi iartă aproapele.

— Puţin îmi pasă la ce ziar scrii…

— În ce ziare, stimate domnule ofiţer. Să vorbim ca nişte oameni cu carte, domnul meu. Nu trebuie să chinuim biata noastră limbă.

— Ridică-te imediat, personaj indisciplinat şi ia poziţie, şuieră căpitanul.

Locotenentul nu-şi dădu măcar osteneala să deschidă ochii.

— Avem o discuţie amicală sau nu, bătrâne? continuă el răbdător.

E vizita unui prieten sau un consiliu de război, bătrâne Ham? Hamilton îl apucă de gulerul pijamalei, ridicându-l cu brutalitate în picioare.

— Vexaţiuni fizice, spuse Schelet liniştit. Înnebunit de invidie, căpitanul loveşte un strălucit tânăr ofiţer, de mare viitor. Consiliul de Război îl declară vinovat pe bătrânul distins ofiţer, care se otrăveşte.

— N-ai să ajungi niciodată ziarist, spuse Hamilton. (În momentul acesta Schelet aprobă cu gravitate din cap). Primo: nu ştii ortografie!

— Bătrânul nostru drag Napoleon nu ştia nici el, spuse Schelet cu hotărâre. Nici acel scump venerabil Washington. Respectarea riguroasă a ortografiei este dovada unei inteligenţe mediocre. Doar o ştii foarte bine, iubitul meu bătrânel, Demosthene[1].

— Problema e cât se poate de serioasă; Hamilton îl împinse cu blândeţe pe tânărul ofiţer spre pat, pe care acesta căzu fără proteste. Este interzis să scrii articole politice sugerând că ar fi oportun ca secretarul de stat să vină aici să vadă cu proprii săi ochi… Hamilton căuta din priviri paragraful incriminat, citind mai departe… munca desfăşurată de tineri ofiţeri ignoraţi (în afară de indigeni, care îi privesc cu adoraţie) şi cărora nu li se recunosc meritele…

Schelet ridică din umeri. Tăcerea sa ascundea un respect ofensator.

— Îţi interzic să mai trimiţi scrisori personale, Schelet, fie că ar fi destinate unei stele de pe cer, unei comete, lunii, soarelui sau oricărui alt membru al sistemului nostru solar.

— Să nu amestecăm religia în această discuţie, bătrâne Ham, spuse Schelet cu o voce surdă.

Este foarte puţin probabil ca domnul Nickerson Haben să fi auzit vorbindu-se despre aceşti bravi reprezentanţi ai opiniei publice care erau Star Surrey şi Middlesex Plain. Nu obişnuia să acorde vreo atenţie unui ziar cu un tiraj mai mic de un milion de exemplare.

Şi totuşi, publicarea scrisorilor trimise de Schelet a coincis cu un moment critic din viaţa lui Haben, ceea ce a putut să conducă, s-ar zice, la manifestările orgolioase în care se lansă Star Surrey, redactorul său şef neezitând să scrie: Ce gândeşte astăzi Star, Guvernul face mâine.

Pentru că, într-adevăr, Nickerson Haben porni imediat să inspecteze, „cu proprii săi ochi”, Teritoriile. În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, avea lumea la picioarele sale şi nimeni nu se gândea să-şi pună întrebarea de ce. Un obraz palid, umeri înguşti, o buclă desprinsă din părul său negru, stufos, căzută pe frunte, în momentele de efuziune oratorică; ochii adânciţi în orbite, buze subţiri, pomeţi ascuţiţi, mâini lungi, albe, cam acesta ar fi portretul rapid creionat. Nickerson a dat năvală în Camera Comunelor[2] cu discursuri ameţitoare, tulburând oamenii cuminţi şi cetăţenii aşezaţi. Forţa convingătoare a cuvântului său, criticile acerbe au agitat atmosfera demnă a Parlamentului. Astfel încât, miniştrii au început să se agite neliniştiţi, sub povara sarcasmelor sale, şefii de grupări parlamentare, adunaţi pe coridoare, aşteptau cu iritare să fie arătaţi cu degetul. Om de partid, se ferea cu multă grijă să rănească susceptibilităţile propriilor săi şefi. Dacă se întâmpla să formuleze totuşi vreo critică, nu făcea altceva decât să repete, pe un ton împăciuitor, ceea ce ei înşişi lăsaseră să se înţeleagă în vreo ocazie publică.

Atunci când, la un moment dat, un oarecare cabinet ministerial a căzut, domnul Haben, părăsind un scaun sigur, a reintrat în lupta electorală şi, învingându-l pe candidatul comitatului West Monrouth, şi-a făcut o reintrare triumfală la Westminster[3].

În noul cabinet a fost mai întâi subsecretar de stat la Agricultură, iar apoi la Externe. Haben se căsătorise cu văduva lui Cornelius Beit, o americancă bogată, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât el, femeie inteligentă, cu simţul umorului, dotată cu o remarcabilă capacitate de cunoaştere a oamenilor. Convieţuirea lor nu s-a dovedit prea fericită. Ea şi-a dat seama de caracterul lui, descoperind aroganţa unui om care se făurise singur şi care ajunsese puţin prea repede sus. Într-o zi i-a mărturisit unei prietene intime că Nickerson avea un fond de vulgaritate pe care îl suporta cu mare greutate. S-a ajuns chiar să se vorbească despre un eventual divorţ…

Toate acestea s-au petrecut mai înainte de operaţia de apendicită pe care doamna Nickerson a suferit-o. Operaţia, făcută de un medic celebru la acea vreme, a fost o reuşită, iar vindecarea părea definitivă. Nickerson, cât se poate de fericit de vindecarea soţiei sale, a venit în Cameră, pronunţând cel mai frumos discurs din cariera sa asupra Belucistanului[4].

Trei zile mai târziu femeia era moartă. S-a întâmplat una dintre acele căderi, inexplicabile pentru profan şi atât de temute de medic. Haben părea un om terminat. Cei care-l detestau, şi nu erau puţini, s-au întrebat cum va putea supravieţui în viaţa publică, cunoscând că principala sa sursă de venit secase. N-au avut însă nici măcar răgazul să se lanseze în diferite supoziţii. La deschiderea testamentului s-a constatat ca era unicul moştenitor al întregii averi, în afară de un legat în beneficiul cameristei.

Nickerson Haben s-a îmbarcat pe primul vas cu destinaţia Africa, combinând afacerile cu plăcerea, şi străduindu-se s-o descopere cât mai bine pe cea de a doua, ca să-şi afle uitarea.