CAPITOLUL 1
Brooks era dispus să admită că americanii nu pot deveni buni majordomi şi, în acest mod, izbutea să-l potolească totdeauna pe majordomul-şef Kelver.
Brooks era un bărbat înalt şi voinic. Avea păr cărunt, cam rar, şi un accent ciudat. Molfăia mereu gumă de mestecat şi, când era singur în camera lui, fuma cu plăcere pipă, folosind un tutun scump, adus din California. v
Domnul Brooks, majordom, şi domnul Guilder, de asemeni majordom, nu se potriveau deloc cu mediul de la castelul Marcs Priory, nici cu acela al satului Marcs Thornton.
Erau amândoi nişte majordomi incapabili şi nu păreau dispuşi să devină mai pricepuţi, profitând de experienţa acumulată. Însă erau oameni simpatici, nu deranjau pe nimeni şi se purtau deosebit de amabil cu ceilalţi servitori. Aveau, mai ales, calitatea de a nu pomeni nimănui, niciodată, greşelile colegilor lor, chiar când aceste greşeli îi deranjau personal.
Toţi îi simpatizau, deşi nutreau oarecare teamă faţă de Guilder. Acesta era un bărbat corpolent, un adevărat uriaş, cu trăsături aspre şi voce tunătoare. Avea părul negru, destul de lung, şi o putere formidabilă.
John Tilling, pădurarul cel roşcovan, care era chinuit de o idee fixă, descoperi această forţă.
Soţia lui Tilling era, fără îndoială, frumoasă, însă cam zvăpăiată. Îşi petrecea vremea făurind visuri, pe care, adesea, le înfăptuia, fără să-i pese de scandalul stârnit. Fiindcă dacă purtarea ei ar fi ajuns la urechile lady-ei Lebanon, pădurarul ar fi fost concediat deîndată…
Aşadar, într-o după amiază, când Guilder străbătea Priory Field, John Tilling îl opri.
— Un moment, te rog, zise el, privindu-l ameninţător pe majordom. În ultimul timp, ai fost pe la mine, acasă, de vreo două ori, când eu nu eram acolo. Nu-i aşa?
— Da, am fost, răspunse americanul, vorbind rar ca de obicei, m-a trimis lady Lebanon să mă interesez de ouă: socoteala nu se prea potrivea. Tu nu erai acasă, şi de aceea am trecut pe acolo şi în ziua următoare.
— Iar eu lipseam şi de data asta, mârâi Tilling, a cărui faţă se înroşi mai tare, devenind aproape cărămizie.
Guilder îl privi zâmbind. Era clar că se distra pe socoteala lui. Habar n-avea de necazurile pădurarului, deoarece bârfele îi ajungeau foarte rar la urechi şi, dealtfel, nici nu-l interesau.
— Da, într-adevăr, răspunse. Erai undeva, în pădure.
— Însă nevastă-mea era acasă, observă Tilling. Ai băut ceai cu dânsa, nu-i aşa?
Guilder îl privi mirat şi indispus. Zâmbetul îi pieri de pe buze şi se încruntă.
— Ce vrei să spui? întrebă cu asprime.
Nu apucă să continue, deoarece pădurarul îl prinse de revere, cu ambele mâini.
— Să nu mai îndrăz…, începu Tilling, dar nu izbuti să-şi termine fraza, fiindcă majordomul american îl prinse de încheieturile mâinilor şi i le răsuci, eliberându-şi gulerul.
— Să nu mai faci niciodată aşa ceva, îi spuse. Da! Am luat ceaiul cu soţia ta. Poate că ţie ţi se pare o zână, însă mie îmi este indiferentă. Bagă-ţi asta bine în cap.
Îl împinse uşor cu braţul, dar forţa lui era atât de mare, încât pădurarul se clătină pe picioare, gata să-şi piardă echilibrul.
Tilling nu era prea inteligent; ceea ce simţea în clipa aceea era o uimire nemărginită.
— Îţi cunoşti soţia mai bine decât mine, zise Guilder, îndreptându-şi trupul. Poate că ai dreptate în privinţa ei, dar te înşeli în privinţa mea.
Când reveni din sat, Guilder, care se dusese la farmacie să cumpere ceva, îl găsi pe Tilling aşteptându-l în locul unde-l lăsase.
Pădurarul nu părea dispus să continue cearta. Dimpotrivă, era gata să-şi ceară scuze. Aflase că mylady avea încredere în Guilder şi ţinea seama de spusele sale.
— Domnule Guilder, ţi-aş fi recunoscător dacă ai da uitării tot ce ţi-am spus, murmură Tilling. Poate că nu mă prea înţeleg cu nevastă-mea, dar sunt un bun pădurar… Pe la mine, pe acasă, vin mulţi, tu însă eşti cap de familie şi…
— Nu sunt însurat, îl întrerupse Guilder, însă pot să înţeleg ce simţi… Prin urmare, să uităm mica noastră „discuţie”.
Când, mai târziu, îi relată întâmplarea lui Brooks, acesta zâmbi:
— Mi se pare că mititica are ceva din Messalina. Ai auzit de ea? Era o italiancă, soţia unui împărat…
Brooks citea mult şi îşi amintea multe din cele citite.
Oricum, un majordom american care ştie că a existat, cândva, o anume Messalina, şi vorbeşte despre asta, este un adevărat fenomen.
Prin urmare, cum să se potrivească Brooks şi Guilder cu mediul în care trăiau la Marcs Priory, unul dintre cele mai vechi castele din Anglia? Cu multe secole în urmă, regele Henric Tudor renovase clădirea, pe care o găsise în ruine, şi o dăruise protejatului său, baronul John Lebanon. Era o construcţie ciudată, în care se îmbinau mai multe stiluri arhitectonice. În timpul Renaşterii Victoriene fusese împodobită cu tot felul de îngeraşi şi ghirlande sculptate, dar clima umedă a Angliei tocise, din fericire, acele podoabe.
Tânărul Willy Lebanon, fiul mândrei lady Lebanon, nu dădea nici o importanţă castelului, mai ales că nici nu-i plăcea. Doctorul Amersham îl socotea o închisoare şi-i era ciudă că trebuia să-l viziteze. Numai pentru lady Lebanon, acest castel reprezenta o realitate.
