Capitolul 1
LARRY HOLT LA PARIS
Larry Holt stătea pe terasa celebrei Café de la Paix şi privea puhoiul omenesc ce se scurgea spre răsărit şi spre apus de-a lungul Bulevardului des Italiens. În aer se simţea suflul primăverii. Aceasta îl încânta pe Larry Holt, care tocmai sosise din Berlin, după patru ani de muncă intensă în Franţa şi Germania.
Toată fiinţa lui era într-o dispoziţie de sărbătoare, la care se poate înălţa chiar şi spiritul unui detectiv.
Poziţia ocupată de Larry Holt era un fel de mister pentru funcţionarii Scotland Yard-ului. Avea gradul de inspector, dar toată lumea ştia că, la prima vacanţă, avea să fie înaintat comisar-şef. În clipa de faţă, Larry nu era preocupat de chestiunea poziţiei, ori a perspectivelor sale. El şedea acolo şi cu fiecare respiraţie, absorbea dulceaţa primăverii. Faţa lui plăcută era luminată de bucuria naivă de a trăi, iar în inimă avea simţământul unei uşurări, o senzaţie de odihnă, pe care nu o mai gustase de multă vreme.
După ce plăti chelnerului, se ridică şi porni, ocolind colţul străzii, înspre hotelul său. Ajunse în vestibulul zgomotos al hotelului şi mergea înspre ascensor când, prin uşa cu geamuri care dădea în curtea palmierilor, el zări un om într-o atitudine de odihnă elegantă, stând rezemat într-un fotoliu şi fumând o ţigară.
Larry zâmbi şi şovăi. Îl cunoştea pe omul acesta slab, atât de elegant îmbrăcat şi cu cravată sclipitoare de briliante; Larry se apropie de cel tolănit.
— O, iată-l pe vechiul meu prieten, Fred! zise el încetişor.
Flash Fred, pungaş şi măsluitor internaţional, sări în picioare, speriat la vederea acestui neaşteptat vizitator.
— Bună ziua, domnule Holt! bolborosi el. Numai pe d-ta nu mă aşteptam să te văd aici.
— Sau poate că nu doreai să mă vezi! zise Larry, dând din cap cu un aer de imputare. Dar bine, Fred, eşti gătit ca un pom de Crăciun.
Flash Fred cam încurcat, se sili să pară indiferent.
— Acum am apucat-o pe drumul drept, domnule Holt, zise el.
— Ai rămas şi o să fii totdeauna un mincinos, zise Larry glumeţ.
— Jur pe Sfânta Scriptură…, începu Fred cu glas ferm.
— De te-aş vedea strâns chiar între mătuşa-ţi moartă şi răposatul unchiul-tău şi dacă ai jura pe „Cartea Martirilor lui Fox”, zise Larry cu blândeţe, tot nu te-aş crede.
El privi cu admiraţie numeroasele podoabe ale lui Fred, acul cel mare de cravată, întreitul lanţ de aur de pe vesta elegantă, ghetrele albe şi pantofii după ultima modă şi apoi ridică din nou ochii la părul lui frumos periat.
— Plăcută înfăţişare ai, zise el. Cu ce te ocupi acuma?
Omul îşi umezi buzele uscate.
— Am intrat în afaceri, zise el.
— În ale cui „afaceri” ai intrat acum? întrebă Larry curios. Şi cum ai intrat în ele? Aşa… simplu, sau cu puţintică dinamită?
Omul se făcu stacojiu la faţă.
— Doar nu te vei fi gândit că am avut vreun amestec în crima de la Montpellier? protestă el cu indignare.
— Nu, nu cred că l-ai împuşcat pe nefericitul tânăr, zise Larry, dar e cu siguranţă că ai fost văzut aplecându-te peste trupul lui şi scotocindu-i buzunarele.
— Pentru identificare, zise Fred cu un aer virtuos. Voiam să aflu cine a comis crima.
— Ai mai fost văzut vorbind cu acela care a făptuit-o, zise Larry. O cucoană bătrână, Madame Prideaux, privind pe fereastra dormitorului ei, te-a văzut ţinându-l de braţ şi apoi dându-i drumul. Presupun că te-a uns.
Mai întâi Fred nu răspunse nimic.
— Asta s-a petrecut acum doi ani, domnule Holt, zise el. Nu înţeleg de ce dezgropi acest lucru şi mă învinuieşti pe mine.
Larry râse şi-i puse mâna pe umăr.
— În orice caz Fred, acum nu sunt în exerciţiul funcţiunii. Plec să mă distrez.
— Nu cumva mergeţi la Londra? zise omul ridicând repede privirea spre el.
— Nu, răspunse Larry; şi i se păru că celălalt răsuflă uşurat.
— Eu plec azi într-acolo, zise Fred pe un ton nevinovat. Speram să fim tovarăşi de călătorie.
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spulber speranţele, zise Larry, dar o iau în cu totul altă direcţie. La revedere.
— Noroc, zise Fred şi se uită după el cu nişte ochi care nu exprimau urări tocmai prietenoase la adresa lui.
Larry se urcă în cameră şi-şi găsi servitorul periindu-i hainele şi întinzându-le pe pat. Patrick Sunny, valetul pe care-l ţinea în serviciu de doi ani, era un tânăr serios, cu ochi holbaţi şi o faţă rotundă. La sosirea lui Larry el deveni deodată foarte activ. Larry se duse la fereastră şi privi în jos la spectacolul pe care-l oferea zgomotoasa Place de l’Opéra.
— Sunny, zise el, nu-i nevoie să-mi perii hainele. Împachetează-le aşa cum sunt.
— Prea bine, domnule, răspunse Sunny.
— Plec la noapte cu trenul la Monte-Carlo.
— Adevărat, domnule? zise Sunny, care ar fi spus absolut acelaşi lucru dacă Larry şi-ar fi exprimat intenţia de a merge în Sahara sau la Polul Nord.
— La Monte-Carlo, Sunny! repetă Larry. Pentru şase săptămâni; apucă-te de împachetat.
Ridică receptorul telefonului de pe măsuţă şi chemă Biroul de voiaj.
— Am nevoie de un pat şi de un loc clasa I în trenul de astă noapte pentru Monte-Carlo, zise el. Agăţă apoi receptorul la loc şi privi la servitorul său. Nu-mi prea place să vorbesc cu tine, Sunny, zise el, dar am nevoie să vorbesc cu cineva; nu-mi place nici numele tău. Cine ţi-a dat numele ăsta?
— Bunicii, răspunse Sunny afectat, continuând să perie, fără a ridica ochii.
— N-au prea fost oameni deştepţi, nu-i aşa? întrebă Larry. Căci dacă există ceva care să semene mai puţin cu o zi senină de primăvară, decât tine, aş căuta cu orice chip să o ocolesc. Dar noi plecăm spre miazăzi, pe Coasta de Azur. Îţi plac portocalele, Sunny?
— Prefer nucile, domnule, răspunse valetul.
Larry râse şi se aşeză pe marginea patului.
— De data asta vom fi noi criminalii şi vom lua banii oamenilor, zise el, în loc de a vârî nasul în treburile criminale ale altora. Nu vom mai şti de furturi, sustrageri, falsificări şi omoruri, Sunny! Şase săptămâni de „dolce farniente”.
— Eu n-am habar de jocul ăsta, domnule, zise Sunny. Prefer jocul de cărţi!
Larry luă gazeta de seară şi se uită la diferitele coloane. Nu găsi decât foarte puţine ştiri şi următorul paragraf:
„Cadavrul omului găsit pe treptele ce duc în jos la cheiul Tamisei a fost identificat ca fiind al lui Gordon Stuart, un canadian bogat. Se crede că e vorba de o sinucidere. D-l Stuart petrecuse seara la teatru cu câţiva prieteni şi a dispărut în pauza dintre acte”.
Citi această informaţie de două ori şi se încruntă.
— Nu prea obişnuieşte cineva să iasă afară în pauza unei reprezentaţii teatrale şi să se sinucidă, decât doar dacă piesa e extrem de proastă, zise el.
Şi docilul Sunny răspunse:
— Aveţi dreptate, domnule.
Larry aruncă gazeta.
După-amiaza şi-o petrecu cu preparativele călătoriei, iar la ora şase şi jumătate achită nota la casă, strânse chitanţa şi o vârî în buzunar; apoi, urmat de portar care ducea valizele şi de Sunny cu pardesiul, se pregătea să părăsească hotelul, când fu întrebat de un picolo:
— Dvs. sunteţi domnul Holt?
— Aşa mă cheamă, răspunse Larry şi se uită bănuitor la hârtia din mâna băiatului. O telegramă? zise el. Nici nu vreau să mă uit la ea!
Luă totuşi hârtia albastră în mână, o desfăcu cu o strâmbătură de supărare şi citi:
Foarte urgent, pentru serviciul special al poliţiei. Eliberaţi linia. Larry Holt, Grand Hotel, Paris.
„Foarte plictisiţi cu înecarea lui Stuart stop cazul prezintă particularităţi neobişnuite stop aş fi personal foarte recunoscător dacă te-ai întoarce imediat şi ai conduce ancheta”.
Era semnată de comisarul şef, care nu-i era numai superior, ci şi prieten personal. Larry vârî telegrama în buzunar şi mârâi.
— La ce oră sosim la Monte-Carlo, domnule? îl întrebă Sunny, când ajunse lângă el.
— Cam de azi în douăsprezece luni! răspunse Larry.
— Adevărat, domnule? zise Sunny foarte intrigat. Trebuie să fie foarte departe.
