Am ales sâmburele de originalitate din ceea ce am gândit şi scris până acuma pentru a o reda şi în limba germană.
Aşa încerc să-mi exprim admiraţia faţă de mama mea Maria Szabo, născută Szarvady care a ales, de timpuriu, o educaţie multiculturală pentru mine, în spiritul locului natal.
Păstrez cu recunoştinţă amintirea celor care m-au învăţat primele cuvinte în limba germană, familia Habenich, educatori şi celei care m-a înzestrat cu alfabetul şi stima de sine, Bella Starmuller, învăţătoare în anii 1959-62 la clasa de germana, Şcoala Generala nr.3, Satu-Mare.
CUPRINS:
NECESITATEA CREŞTERII POTENŢIALULUI CREATIV. 5
MODELUL FUNCŢIONAL AL CREATIVITĂŢII. 13
1. INTERACŢIUNEA PROCESELOR PSIHICE ÎN ACTIVITATEA DE CREAŢIE. 14
2. STRATEGII EDUCATIVE DE ACTIVARE A POTENŢIALULUI CREATIV. 24
STRATEGII EXPLICITE DE ACTIVARE A POTENŢIALULUI
CREATIV. 28
1. STRATEGIA UNIDISCIPLINARĂ. 28
2. STRATEGIA PLURIDISCIPLINARĂ. 31
3. VARIANTE ALE SECVENŢELOR DE ANTRENAMENT. 46
4. DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII DE AUTOCUNOAŞTERE COMPLEXĂ. 65
VARIANTE ALE STRATEGIEI PLURIDISCIPLINARE. 72
INHALT
DIE NOTWENDIGKEIT DER KREATIVITÄTSFÖRDERUNG IN
DER AUSBILDUNG VON INGENIUEREN. 79
DAS FUNKTIONELLE MODELL DER KREATIVITÄT. 88
1. DIE INTERAKTION DER PSYCHISCHEN PROZESSE IN DER
SCHÖPFUNGSTÄTIGKEIT. 89
2. BILDUNGSSTRATEGIEN FÜR DIE AKTIVIERUNG DES KREATIVEN POTENTIALS. 100
EXPLIZITE AKTIVIERUNGSSTRATEGIEN DES KREATIVEN
POTENTIALS. 104
1. DIE EIN FACH BETREFFENDE STRATEGIE. 104
2. DIE MEHRERE FÄCHER BETREFFENDE STRATEGIE. 108
3. VARIANTEN DER ÜBUNGSTEILE DES UNTERRICHTS. 124
4. DER VERLAUF DER KOMPLEXEN SELBSTERKENNTNISAKTIVITÄT. 145
VARIANTEN DER MULTIDISZIPLINÄREN STRATEGIE. 153
NECESITATEA CREŞTERII POTENŢIALULUI CREATIV
Creativitatea este capacitatea specific umană care se concretizează în transformarea deliberată a mediului de către om, într-o modalitate anticipată. Lumea se îmbogăţeşte permanent cu obiecte materiale sau spirituale (cunoştinţe) care-şi au originea în „mintea” omului, cu lucruri făcute de „mâna” omului în activitatea lui de creaţie.
Activitatea creativă este cunoscută din cele mai vechi timpuri; în cultura creştină termenul care o desemnează apare printre primele verbe de acţiune din Cartea Cărţilor – „Dumnezeu a creat (făcut) lumea…” – puterea spiritului de a transforma lumea este primul atribut al
Dumnezeirii – „creatorul cerurilor şi pământului…” – putere cu care a fost înzestrat omul, creat şi el după „chipul şi asemănarea Lui”. Este puterea creatoare a omului un „dar Dumnezeiesc” sau rezultat al evoluţiei speciilor? Întrebarea nu este esenţială din punctul de vedere al ştiinţelor educaţiei. Aserţiunea conform căreia creativitatea este o însuşire general umană, particularitate definitorie a acestuia este însă premisa esenţială a activităţii educative care are misiunea de a cultiva la nivelul fiecărei persoane potenţialul creativ de care dispune prin apartenenţa sa la specia umană.
Sarcina activării şi dezvoltării potenţialului creativ se impune atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi din cea a intereselor sociale.
În ceea ce priveşte individualitatea, creativitatea este o sursă esenţială de satisfacţii personale; este activitatea sau produsul activităţii în care omul îşi proiectează, îşi recunoaşte şi i se recunoaşte identitatea, fenomene prin care creaţia devine principala modalitate de dobândire a sentimentului de autorealizare. Este suficient să ne reprezentăm concentrarea şi dăruirea cu care un copil desenează, modelează, compune sau experimentează atunci când are de făcut ceva nou, bucuria şi convingerea cu care îşi prezintă lucrările „originale”, plăcerea pe care o simte când este lăudat pentru ceea ce a făcut, ca să înţelegem satisfacţia creaţiei.
Din perspectiva intereselor sociale, creativitatea fiecărui membru al societăţii este sursa primară a progresului umanităţii în ansamblu. Ce ar fi cultura contemporană fără Pitagora, Newton sau Einstein, dar fără
Homer, Shakespeare sau Eliade, fără Michelangelo, Picasso sau
Brâncuşi,.? Dar civilizaţia contemporană fără Traian Vuia sau Gogu
Constantinescu, fără mulţimea inovatorilor, a inventatorilor mai mici sau mai mari, a realizatorilor de locuinţe, drumuri, poduri, nave maritime şi spaţiale, îmbrăcăminte, tipografie, medicamente.? Tendinţa spre progres şi evoluţia din ce în ce mai accelerată a acestuia este o lege naturală a societăţii umane şi fiecare generaţie trebuie să fie pregătită pentru a participa la înfăptuirea lui, în ritm potrivit sistemul social mondial în care tind să se integreze sistemele sociale naţionale.
Calitatea educaţiei naţionale, puterea ei de a crea viitori creatori, este principalul factor care prefigurează poziţia de mâine a unei naţiuni în lume. Din aceste considerente, cultivarea creativităţii individuale şi de grup în sistemul de învăţământ în general, în cel superior în special, este imperativul major al educaţiei.
Actualitatea problemei creşterii potenţialului creativ al studenţilor este susţinută de argumente majore, dintre care, aici, se au în vedere cele de ordin: A. legislativ, B. de principiu formativ şi C. de procesualitate a schimbului de valori dintre social şi individual.
A. Legea învăţământului precizează idealul educaţional al şcolii româneşti care „constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative”
(art.3.2). O atare conceptualizare a activităţii sociale de modelare a individualului, a cărei chintesenţă este exprimată de sintagma, personalitate autonomă şi creativă”, impune abordarea acesteia în spiritul concepţiei umaniste a dezvoltării personalităţii.
Viziunea sugerează o abordare globală a activităţii modelatoare în care însuşirea cunoştinţelor, formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective, a abilităţilor practice, profesionalizarea ş.a. nu reprezintă finalităţi, ci condiţii pentru elaborarea competenţelor personale de autorealizare prin creaţie în sensul cel mai larg, cel de proiectare a propriei identităţi, unice şi nerepetabile, în activităţile personale şi/sau rezultatele acestora.
Urmărirea modului de „operaţionalizare” a idealului educaţional, concretizată în stabilirea scopurilor sistemului educaţional menţionate în
Legea învăţământului (art. 4.1), arată că o activitate focalizată pe dimensiunea creativă a persoanei nu este explicit formulată; acţiuni ca: dezvoltarea, stimularea, activarea sau valorizarea creativităţii nu se găsesc printre căile menţionate ca fiind conducătoare spre finalitatea ideală. În această situaţie rămâne la interpretarea diferitelor niveluri ale sistemului de învăţământ de a trata stimularea creativităţii ca o condiţie a învăţării eficiente, ca principiu metodologic – pe baza reglementării aliniatului 3 al aceluiaşi articol de lege – sau ca obiectiv educaţional de sine stătător. Se impune precizarea că idealul educaţional trebuie tratat ca un model mental a cărui funcţie constă în orientarea şi focalizarea activităţii educative instituţionale către o finalitate strategică; idealul educaţional nu este o imagine idealistă, irealizabilă. Într-o asemenea accepţiune idealul educaţional este operaţionabil, contrar unor poziţii teoretice defensive, care-şi fac un alibi din sloganul „idealul este de neatins”.
În cazul în care dezvoltarea creativităţii nu este explicit formulată ca scop educaţional în regulamentul de funcţionare a universităţilor, ea poate fi inclusă ca obiectiv propriu al unei facultăţi, în urma sesizării de către aceasta a cerinţelor sistemelor tehnico-economice, beneficiare şi integratoare ale specialiştilor formaţi de respectiva unitate de învăţământ.
Aceasta este situaţia de fapt, în prezent; unele facultăţi îşi elaborează planurile de învăţământ exclusiv pe baza comenzii sociale mediate de forul ierarhic superior, altele, în virtutea autonomiei universitare, integrează şi cerinţe sociale direct percepute din realitatea socioprofesională prezentă şi cea anticipată. Probabilitatea pregătirii unor creatori eficienţi în domeniul tehnic este mai mare în cazul în care formarea competenţelor creative este tratată ca obiectiv educaţional.
Asigurarea caracterului creativ al educaţiei instituţionalizate în domeniul tehnic, în virtutea principiului metodologic, este îngrădită şi de unele aspecte ale formării personalului didactic. Curricula de profesionalizare a viitorilor profesori şi programele de perfecţionare asigură informarea teoretică şi formarea practică necesare unei activităţi competente, obţinerii unor succese chiar reprezentative, dar nu şi sensibilizarea, flexibilizarea, capacitatea de armonizare cu sine şi cu ceilalţi, necesare prevenirii oricărui eşec în rolul profesional. Precaritatea pregătirii pentru intervenţii pedagogice, acţiunea educativă în care nota dominantă a relaţiei educator – elev ţine de persoana primului şi care vizează influenţa conduitei elevului”, este nerezolvată, fiind semnalată recent de D. Salade (1993), de asemenea riscul empirismului autoformativ.
În aceeaşi ordine de idei, se menţionează faptul că, singurul capitol din programele analitice uzuale la noi ale disciplinei, Pedagogie„ care se referă în mod explicit la învăţarea creativă este cel care se referă la metodele de învăţământ. Spaţiul şi timpul destinat metodelor specifice învăţării creative este relativ redus în comparaţie cu cel al metodelor clasice, ale căror potenţial creativ de altfel nu se contestă. Se riscă astfel insuficienta conştientizare de către cadrele didactice a creativităţii ca exigenţă formativă ce decurge din „îndepărtatul” ideal educaţional.
Slaba statuare a dezvoltării creativităţii ca cerinţă educaţională focalizatoare a preocupărilor formative este generată şi de faptul că asigurarea caracterului creator al activităţii de predare, învăţare şi evaluare nu figurează printre principiile procesului de învăţământ, aşa cum sunt prezentate în majoritatea tratatelor de pedagogie.
B. Principiul formativ pe care-l avem în vedere drept argument al oportunităţii creşterii potenţialului creativ în învăţământul superior tehnic este cel al necesităţii de a corela curriculum-ul educaţional cu specificul realităţii profesionale în permanentă schimbare.
În ceea ce priveşte învăţământul superior tehnic de exemplu, stimularea şi dezvoltarea potenţialului creativ al studenţilor este o preocupare instituţionalizată, cu tradiţie în ţările exportatoare de tehnologie. Se face această afirmaţie deoarece se poate aprecia că, în secolul nostru, cei peste 30 de ani care au trecut de la, Conferinţa
Naţională de Educaţie Inginerească Creativă” (SUA, 1965) pot fi consideraţi deja tradiţie. Ponderea acordată problemei este determinată de rolul important al creativităţii în realizarea performantă a funcţiilor inginereşti.
