Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un unghi aparte, umbrele altor lumi ne joacă în faţa ochilor. în apropiere de Sandy Hook există un loc unde se întrevăd nave cu forme graţioase, dar nefamiliare, trecând dincolo de farul cu două turele. în » Philadelphia, lângă Rittenhouse Square, locu-itorii din Wavely Place pretind că strada e uneori traversată de bărbaţi şi de femei purtând haine elegante, dar extrem de ciudate. în Michigan, automobiliştii ce ies în Livonia prin Six Mile Road povestesc despre străfulgerări în care se zăreşte un şir de oameni abătuţi mărşăluind printr-o ploaie torenţială.
Poate e o festă pe care ne-o joacă lumina, o formă necunoscută de polarizare. Sau poate e un soi de rezonanţă cuantică între lumi învecinate. Când trebuie să explice genul ăsta de viziuni, ştiinţa e neputincioasă; şi abia catadixeşte să le recunoască existenţa. Nu e limpede nici măcar dacă e vorba de proiecţii a ceea ce a fost, a ceea ce va fi, sau a ceea ce ar fi putut să fie. Probabil sunt doar câteva porţiuni în care zidurile dintre universuri adiacente s-au ros, subţiindu-se şi permiţându-le acelor străfulgerări să se strecoare prin armătura rămasă. Dar ăsta e modul detaşat de a privi lucrurile. Ce ştiţi despre lumi învecinate sau despre ziduri între universuri? Sunt doar nişte biete cuvinte. Şi poate că nu mintea desluşeşte străfulgerările, ci sufletul, iar ceea ce desluşeşte sufletul nu are nici o legătură cu fizica.
Într-o zi strălucitoare de aprilie, Ted s-a mutat în Pennyworth House, aducând cu sine două valize burduşite de vise. A, nu, nici valizele nu conţineau vise (deşi adăposteau schiţe şi proiecte arhitectonice), nici zilele de aprilie (deşi se ştie că ele predispun la visare). Vreau să spun că Ted era plin de vise, sau aşa era casa.
Poanta cu Pennyworth House (casa care-şi merită banii) era că nu-şi mai merita numele. Cândva, locul se numise „Aleea milionarilor”, şi, pentru marii magnaţi ai industriei textile, reşedinţele din Plainfield fuseseră casele de la ţară.
Dar acele timpuri sunt de mult apuse. Acum fabricile sunt dincolo de mare şi Plainfield nu mai e o regiune rurală. Nici un milion de dolari nu mai e ce era odată. Dar cei de atunci ştiau cum să construiască, aşa că vremea nu făcuse altceva decât să-şi pună patina pe casa în stil Puritan-Victorian, acel stil american bizar, ex-travagant, dar excesiv de morocănos. Era exact genul de clădire tipic urbană.
Ted şi-a aşezat valizele în încăperea pe care el şi Sharon şi-o aleseseră drept dormitor. Era o cameră frumoasă, cu o zonă ce putea fi folosită drept salon, cu o masă de toaletă, un şifonier şi cu un pat cu baldachin cu patru laturi, de pe care s-a scuturat praful când i-a atins draperiile. Un pat care trebuia scos de acolo. Era puţin cam prea vechi şi puţin cam prea uzat ca să fie potrivit pentru Sharon. Dar Ted trebuia să se mulţumească cu el cât timp sorta mobilierul şi pregătea casa pentru ziua mutării.
Pe masa de toaletă, cu faţa către pat, a aşezat un portret de familie. El însuşi era în spate, cu o privire toantă, nelumească. în prim plan stătea Sharon, cu ochii mari şi proeminenţi şi cu o coroană de păr castaniu. Braţul ei se înfăşură în jurul lui Billy, care încerca (fără succes) să ascundă privirea plictisită a unui copil de şase ani. Poate un băiat să intre în pământ de ruşine în încremenirea unei fotografii? Totuşi, de câte ori Ted se uita la poza aia, puştiul era într-o altă poziţie. Dacă nu l-ar fi ţinut braţul lui Sharon, probabil că ar fi ieşit cu totul din ramă.
Din buzunarul unei valize, Ted a scos car-neţele cu etichete colorate şi listele pe care i le dăduse Sharon. Trebuia să se descotorosească de o mulţime de mobilă veche înainte de sosirea furgonului pentru mutare, şi, cu cât începea mai repede, cu atât era mai bine. Pornind din „salonul” de la primul etaj, Ted s-a apucat să, lipească etichete verzi pe mobilele pe care Sharon hotărâse să le păstreze şi etichete roşii pe cele ce trebuiau donate săracilor. Listele erau amănunţite şi întocmite pentru fiecare cameră în parte; Sharon avea mintea sistema tică a unui avocat. în compensaţie, Ted era sa-vantul, visătorul.
Săracii păreau să aibă o nevoie disperată de vechituri victoriene. Un suport pentru umbrele – exact ce trebuie pentru o gospodărie nevoiaşă! (Nu râdeţi. Poate acoperişurile lor curg.) Uneori, câte o denumire îl punea în încurcătură. Un gazogen? Un portmanteau? l-ar fi trebuit un dicţionar ca să termine treaba asta! Ei, Ted nu era un idiot! Ba chiar avea ceva diplome universitare. Dar unele lucruri erau, pur şi simplu, dincolo de puterea lui de înţelegere. Scaun cu antimacasore… Ce era un anti-macasor? Existau şi promacasore? Erau macasorele ceva faţă de care trebuia să iei o atitudine?
Din când în când, Ted era tentat să schimbe etichetele roşii cu cele verzi. De ce să arunce taburetul, şi să păstreze monstruozitatea aia de scrin? Dar se abţinea. Criteriile lui Sharon,cât se poate de ferme, se bazau pe un fel de turnesol personal care deosebea fără greş un retro distins de un demodat fără speranţe.
În capul scărilor către subsol, Ted a dat peste o lanternă lungă cât antebraţul său agă-ţată în spaţiul dintre uşă şi perete. A observat-o când căuta întrerupătorul. Tot atunci a desco-perit că încă nu fusese conectat curentul electric, aşa că era cât se poate de bine că lanterna atârna acolo, deşi ar fi fost mai bine dacă n-ar fi găsit-o.
Chiar şi pentru dimensiunile ei era surprin-zător de grea, şi el a fost cât pe ce s-o scape din mână. Judecând după praf şi după petele de rugină, a crezut că bateriile erau moarte demult, totuşi, când a apăsat pe buton, lumina orbitoare i-a luat ochii.
Oameni buni, aia da lanternă! Era Mama-tuturor-lanternelor. Ted a trebuit să clipească mult timp ca să nu mai vadă pete strălucitoare. Un spot atât de puternic ar fi putut ilumina întreg subsolul, ba chiar întregul Union County. Dar, când a îndreptat lanterna în jos, a văzut numai culori şterse, parcă diluate; scările, pereţii, grin-zile, totul avea o tentă sepia ternă, ca o foto-grafie veche.
Cu coada ochiului, a prins umbra unei miş-cări la hotarul porţiunii luminate. A încercat s-o urmărească, dar n-a mai văzut nimic. Totuşi, ca să fie în siguranţă, a părăsit subsolul şi a închis uşa, apoi şi-a notat că trebuia să anunţe derati-zarea imediat ce avea să fie cuplat serviciul telefonic. Sharon ar fi făcut o criză de nea'i dacă ar fi aflat că erau şoareci în casă.
Ajunsese la jumătate cu etichetarea mobi-lierului când ferestrele au pălit, apropiindu-se de griul asfinţitului, şi contururile au devenit nesigure. Atunci s-ar fi putut retrage, ghemuindu-se între cuverturile patului cu baldachin. Ar fi putut aştepta dimineaţa ca să-şi termine treburile şi, până în seara următoare, ar fi fost instalată şi lumina electrică. Dar ce haz ar mai fi avut toată povestea? în ioc de asta, a lucrat la lumina lanternei până la căderea deplină a întunericului. Şi, fiindcă tot o luase din subsol, a folosit-o pe acea mamă a lanternelor.
Era deja la etaj, într-una din camerele mici din aripa sudică. O crezuse nemobilată – cu excepţia unei măsuţe recrutate de Sharon pentru Războiul împotriva Sărăciei – dar, urmărind lumina sepia ce mătura interiorul, a constatat că cineva o luase în stăpânire. înăuntru erau un taburet scund, o masă pentru desen şi, lângă fereastră, acolo unde razele soarelui îl putea atinge, un şevalet ce susţinea o pictură netermi-nată. Alături, pe o măsuţă, erau pensule, o pa-letă de culori uscate şi tuburi de vopsea încreţite şi stoarse.
Ei, ce mai era şi asta? Fleacurile alea nu fuseseră acolo când agentul imobiliar îi arătase casa! Îşi instalase cineva un studio de artă? În casa lui? Şi de ce? (Priveliştea era banală, dar poate că, în lumina zilei, apăreau unele efecte deosebite. Şi artiştii sunt indivizi ciudaţi. În unele privinţe, chiar mai ciudaţi decât fizicienii sau decât avocaţii.) Ted şi-a îndreptat lanterna către şevalet.
Oameni buni, ce pictură oribilă! O puteţi numi impresionistă, dar numai dacă ţineţi să faceţi impresie proastă. Chiar şi în lumina aia sepia, arăta înspăimântător de întunecată. Brazde de negru şi de albastru de Prusia se învolburau pe pânză, printre alte dâre în nuanţe sumbre, conturând o gură căscată într-un urlet fără sfârşit. Şi, în negreala din spatele ei, forme fluide. Forme de nenumit, nimeni n-ar fi avut chef să le gă-sească un nume.
Tabloul inspira repulsie în aceeaşi măsură în care intriga. Ted s-a întins după el. Aşa a des-coperit că, de fapt, nu era acolo. Mâna i s-a strâns fără să prindă, nimic şi surpriza l-a făcut să păşească înainte, poticnindu-se.
Credeţi că s-a auzit zgomotul şevaletului răsturnat? Sau pensulele pocnindu-i sub tălpi? Fum şi vise! Liniştea, asta s-a auzit. Nu tu şe-valet, nu tu pensule, nu tu paletă de culori. Linişte, chiar şi atunci când şi-a fluturat braţul prin aer, acolo unde părea să fie tabloul.
