Povestirea Balaurul, scrisă de Mihail Sadoveanu, face parte din volumul Hanul Ancuței. Acțiunea se petrece demult la han.
Povestirea în ramă (povestirea în povestire sau povestire cu cadru) este o specie a genului epic, în care se narează o situaţie neobişnuită, iar personajele sunt conturate mai palid Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Spaţiul desfăşurării acţiunii este unul privilegiat şi ocrotitor (un topos). În care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.
În volumul Hanu-Ancuţei, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de un alt oaspete venit la hanul Ancuţei, adică de un alt narator, acesta particularizându-se printr-un stil propriu în arta povestirii. Personajele-naratori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu ambiţia ca povestirea fiecăruia să fie mai impresionantă, mai emoţionantă decât cele anterioare.
Un povestitor, pe nume Moș Leonte, relatează că a văzut balaurul pe când avea douăzeci de ani și îvăța meșteșug/ meserie de la tatăl să, să devină vraci și zodier.
Naratorul-martor, moș Leonte, povestește că în satul Tupliați a trăit un boier mare, numit Balomir. Acesta este descris plastic cu ajutorul epitetelor ca fiind mare, fudul, mâinios, aspru, purta o barbă „cât o coadă de păun”. Se însurase de mai multe ori, dar din cauza caracterului răutăcios nevestele l-au părăsit sau au murit. Prima, era fiică de boier și nu l-a putut răbda, întorcîndu-se la părinții ei. A doua, era văduva unui grec, Negrupunte, și a murit după doi ani.
Boierului i se dusese veste rea prin preajmă și toate femeile fugeau de el. Dar, cu toate acestea, boierul se căsătorețte și a treia oară, de data asta cu o fată tânără de doar șaptesprezece ani, pe nume Irinuța, venită de la Iași. Pe zi ce trecea nevasta era mai veselă și îmbujorată, iar boierul devenea mai lipsit de vlagă și posac. Într-o zi, boierul veni la tatăl lui Moș Leonte și-i povesti despre comportamentul nevestei, spunându-i că o bănuiește că îl înșeală cu fiul vornicului Alexăndrel Vuza. Îl rugă să-i citească în zodii. Moș Leonte, de teamă ca femeia să nu pățească ceva rău, nu-i spune adevărul, îl lămurește că sunt lucruri inventate.
Pentru a o preveni pe tânăra soție a boierului de primejdie merge la han, o așteaptă acolo, la întoarcerea de la Roman, fiind însoțită de Alexăndrel Vuza, și o previne. În acel moment, ca dintr-un nor de pulbere, sosește boierul cu slujitorii săi, poruncește ca zodierul să fie jupuit de piele pentru trădare, iar Irinuța și iubitul ei să fie legați de roțile căruței și duși în fugă până la Iași, pănă la Mitropolie.
Dar, conița Irinuța a ripostat la înfruntat pe bărbatul ei, moment în care natura, cerul s-au schimbat, au mugit văile și un balaur înfiorătoe a venit și l-a inconjurat pe boier, aruncându-l într-o groapă. De aici i s-a tras moartea boierului, iar de Irinuța blondă și drăgălașă nu s-a mai
auzit nimic vreodată.
De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancuţei este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele personajelor. „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu - Imaginarul sadovenian).