Despre Adrian Nuta el insusi
"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.
Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.
Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.
De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).
Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."
Introducere.
Acum ceva timp„ o prietenă foarte bună, aflată în vizită, a făcut următoarea remarcă: „Cred că este prima casă în care intru şi în care nu există un calculator. " Această situaţie i s-a părui, probabil, stranie, motiv pentru care s-a oferit să-mi împrumute laptop-ul ei un pic mai vechi. Am acceptat propunerea, simţind astfel că intru cumva în rândul lumii. Iată-mi, aşadar, căutând de zor tastele, cu speranţa, nerealistă, cred, dintr-o perspectivă mai modernă, de a scrie prima mea carte direct pe computer în mai puţin de o lună (cum s-a întâmplat cu celelalte).
Cu toate acestea, eu sunt optimist (deşi nu sunt pregătit sufleteşte să privesc ceasul), după acest prim paragraf. În fond, când sunt în stare de flux, ca acum, timpul nu mai contează.
Titlul de pe copertă este înşelător, într-un fel. Nu va fi/este o carte despre geografie, decât dacă admiţi, dragul meu cititor androgin (aş vrea să scap de corectitudinea politică bisexuală), că există o geografie a spiritului în care eu, un ins nealfabetizat IT, te-aş putea iniţia.
Este o carte despre experienţa de a fi prezent, cum o voi Uăi, cum altfel, pe măsură ce o voi scrie. Şi, pentru a fi complet avizat, înainte de a scoate banii din portofelul electronic (da, ştiu să folosesc un card, nu sunt chiar venit din insulele Iui Margaret Mead), te anunţ, cu modestia-mi caracteristică şi faimoasă, că ceea ce contează cu adevărat nu este conţinutul (fascinant, oricum), ci vibraţia din spatele lui. Este ca şi cum aş încerca să te fac să vezi bucuria de a fi, iar pentru asta apele: ia cuvinte şi idei, cu speranţa că privirea, la un moment dat, îţi va aluneca printre ele. Această carte este un joc la care te invit să participi ca un copil curios şi lipsit de idei preconcepute. Dacă ai putea admite că tot ce ai învăţat. Până acum despre spiritualitate este greşit, ar fi grozav. Şi chiar dacă nu recunoşti asta, oricum e bine. Până la sfârşitul cărţii drumul e lung şi plin de surprize.
31 iulie 2008, 22:30
1 august încep cu cei mai important lucru. În tine există ceva. Extraordinar de frumos, de inteligent, de iubitor şi de liniştit. Acest ceva a existat dintotdeauna şi va exista veşnic înăuntrul tău, oricine ai fi tu (nu exclud posibilitatea ca acesta carte să fie citită, într-o zi, de furnici sau broscuţe ţestoase). Pentru uşurinţa exprimării, voi numi acesta ceva Şinele, încercând astfel să accentuez aspectul de „foarte al tău” sau de „foarte înăuntrul tău”. Cuvântul „Dumnezeu”, provenit din limbajul religios, deşi se referă la ceva-ul acesta, poate ridica întrebări serioase de genul: „Dumnezeul creştin, islamic sau hindus?”. Parcă nu vreau să-mi pun în cap mapamondul religios (oare chiar m-ar citi sau ar pune cartea direct pe foc?). În plus, termenul „Dumnezeu” este asociat deja, în mentalul colectiv, cu intoleranţa, dogmatismul, fanatismul, violenţa sau, în reprezentările mai naive, cu o entitate ce locuieşte undeva în Cei (într-o galaxie îndepărtată, probabil) şi este, desigur, un EL. Cred că a sosit timpul unor denominări mai „neutre”. Altfel spus, a folosi o zicere mai puţin încărcată emoţional, un concept mai transparent şi mai deschis (în sensul de nelimitativ) mi se pare o şansă pentru oamenii care cred, de fapt, în acelaşi lucru. Ce fel de şansă? Aceea de a construi ceva împreună, în Ioc de a se critica, evita sau, în cazuri extreme, măcelări unii pe alţii, folosind, după caz, cuttere sau avioane FI6. În plus, cuvântul „Dumnezeu” este aşa de folosit, de mii de ani, încât îmi seamănă cu o bancnotă uzată. Ei bine, simţul meu estetic, oricum precar ca nivel de dezvoltare, îl refuză (ce să fac, îmi plac banii noi, în special hârtiile de 500 de euro). Cu toate acestea, doar de dragul de a creea ambiguitate (şi, astfel, o uşoară stare de transă), e posibil ca „Dumnezeu” să mai apară prin text. Un termen interesant este şi cel de „Fiinţă”, aşa cum a fost folosit de Heidegger într-o carte pe care nu o înţeleg („Sein und Zeit”, pentru curioşi). Fiinţa, adică ceea ce este, nu poate să aparţină exclusiv nimănui, prin urmare este şi a budistului thailandez care creşte tigri, şi a medicului (american?) ce îl tratează pe Bin Laden, şi a mitropolitului silit să dea declaraţii la CN5AS, Fiinţa nu poate fi revendicată de cineva aşa cum este revendicată fâşia Gaza sau Insula Şerpilor. „A fi” este ceva ce aparţine tuturor. Pentru mine, „a fi” este mai mult decât o simplă rostire. Este frumuseţe şi bucurie, inteligenţă uluitoare şi linişte desăvârşită. De ce nu simţim toţi treburile astea şi ce putem face pentru a le percepe constituie subiectul acestei cărţi.
Contactul cu Şinele este foarte interesant. Mai precis, te lasă cu gura căscată. Uimit, cu totul uimit. Nu-ţi vine să crezi. Este ca şi cum ai fi aterizat pe Pământ, direct dintr-un univers paralel. Totul în jur este proaspăt, nou, abia scos din cutie. De fapt, e exact pe dos. Tu eşti cel scos din cutie. Despre această cutie voi scrie în continuare.
Dacă priveşti în jur, vei vedea, cu siguranţă, următoarele: lucruri (artefacte), obiecte naturale (smaraldul prin care încerci să intri în legătură cu planeta Venus), fiinţe prin care circulă viaţa (plante, motani de apartament, maimuţe fără păr). Off, cum am putut uita: şi fabuloasa ta persoană, desigur. Ea este cutia! Ştiu, nu crezi o iotă din ce spun. Însă este adevăral-adevărat: corpul tău (pe care pop pune mâna) şi activitatea ta psihică (pe care nu o poţi vedea nici cu tomografii! Cu emisie de pozitroni) nu eşti m.. sigur că nu sunt în stare de ebrietate, deşi simt o anume euforic. Ultima dată când am consumat alcool a fost în viaţa anterioara. Ceea ce afirm contrazice experienţa ta cotidiană, nu am nici un dubiu, dar asta nu mă împiedică să o ţin pe-a mea: tu eşti altceva decât corpul sau mintea ta (psyche, pentru colegii mei specialişti). Tu cel autentic eşti prins în această ţesătură extraordinar de complexă, prin magia unui proces pe care îl numesc „Identificare”.
Dacă ai acceptat ipoteza (de dragul jocului, evident, doar n-o să crezi asemenea elucubraţii), te întrebi, poate, unde te afli, totuşi, tu, cel „identificat”. La prima vedere, te afli undeva în adâncul sistemului corp-minte. Cu aceasta, presupoziţie voi opera în continuare, deşi, fie vorba-ntre noi, eşti acolo. E mai rezonabil să te gândeşti că eşti ceva invizibil înăuntrul unui corp (nu te simţi oarecum în cap?). În realitate, tu nu eşti în cap. Nici în inimă, stomac şi, îmi paie foarte rău, nici măcar în organele genitale. Tu nu eşti nicăieri (înţelegi acum titlul cărţii?). Şi, totuşi, trebuie să fii undeva, doar eşti, mama ei de filosofic de canal! (Dacă nu ţi-ai dat seama încă, una dintre strategiile mele este să realizez conexiuni neaşteptate, astfel încât să-ţi modific starea obişnuită de conştiinţă.) Trebuie să fii undeva, e absurd să nu fii nicăieri. Ai perfectă dreptate (sunt şi eu o fiinţă raţională, cu studii avansate de obversiune, contrapoziţie şi conversă obvertită). Eşti nicăieri şi eşti şi undeva. Doar că… altundeva! Nu-i aşa că nu înţelegi? Nici eu, dar măcar mă străduiesc. „între nicăieri şi altundeva”, acesta e spaţiul tău neimpozitat, prietenos şi iubitor dincolo de orice limită. Este locul din care pleci fără să te mişti şi locul în care te întorci precum fiul risipitor. Este cea mai interesantă destinaţie de vacanţă, absentă cu desăvârşire din oferta agenţiilor de turism. Este geografia secretă pe care o vom explora împreună, deoarece o locuim împreună, singura diferenţă fiind că tu încă nu ştii asta. Pe parcursul călătoriei vei avea un fel de flash-uri, scurte momente în care vei simţi că lucrurile „chiar aşa sunt”. Şi dacă asta nu se va întâmpla (ceea ce nu cred, cunoscându-mi geniul şi modestia asociată), atonei oricum nu ai pierdut nimic, în afară de timpul energia, neuronii, apa din corp, giicogenul din ficat şi speranţa într-o lume inteligibilă.
Observă-te un minut cu atenţiei Remarci ceva? Sunt sigur că ai remarcat (toţi cititorii mei au un IQ>130, de aceea şi tirajele sunt confidenţiale): în tine par să existe două fiinţe, una care gândeşte sau simte ceva şi o alta care o observă pe prima. De oricâte ori te-ai observa, la numărătoare vor ieşi două. Una se simte flatată de ultima paranteză, iar cealaltă o observă în tăcere pe cea care se simte flatată. (Vezi ce uşor poţi creea o stare de bine în cineva? Cum adică nu vezi? Doar nu ai orbul, găinilor? Iar aşa se poate crea o stare de deprimare sau furie, după cum mecanismele tale de apărare sunt construite pe frică sau furie.) %v „Eu” şi „mine” sunt cele două fiinţe care trăiesc în mine (sic!). În clipa asta, eu mă bucur, în ciuda orei târzii, să împărtăşesc cu tine (în avans, pe; axa timpului) câteva idei până la urmă triviale, doar că le spun frumos. În aceiaşi timp, mă observ. Deci „eu” mă observ pe „mine”. Suntem sau nu doi? Ce-i asta, dublă personalitate'? Însă la fel e şi la tine. „Tu” te observi pe „tine”. Propune-i acest exerciţiu mamei tale. Iubitului tău. Prietenei taie (nu aceea pe care o invidiezi, cealaltă!). Candidatului preferat din colegiul uninominal (aici am rezerve: nu cred că oamenii politici sunt capabili de autoobservaţie; pentru că dacă ar fi, am trăi într-o altfel de lume).
Şi dacă poţi, stai o vreme cu această trăire. E foarte uşor. Doar te uiţi la tine, cu un fel de ochi interior (al treilea, normal!). Dacă ai noroc şi nu te plictiseşti s-ar putea să începi să simţi ceva. Este ceva-ul de la început. Mai bine zis, este doar începutul ceva-ului. Dacă ai suficientă răbdare, vor veni, într-o ordine aleatoare, frumuseţea, iubirea, inteligenţa, pacea. Cel mai repede vine pacea (oare pentru că pacea este un fel de nemişcare, iar nemişcarea e iute de picior?). La început, mai ales, e greu. De fapt, nu e tocmai greu. E foaie greu. Practic, imposibil. De ce imposibil? Îţi spun mâine.
