Despre Adrian Nuta el insusi
"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.
Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.
Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.
De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).
Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."
„Fericiţi cei care se pot minuna căci a lor va fi împărăţia cerurilor”.
(ceea ce Iisus a spus dar probabil că n-a auzit nimeni)
CUPRINS:
Prefaţă 3
Capitolul 1 – Eul
Eul ca proces de identificare 3
Funcţiile de separare şi ataşare 4
Nume şi formă 6
Imaginea de sine 8
Mori pentru a renaşte 9
Presupoziţii culturale 11
Acolo nu va mai fi timp 13
Capitolul 2 – Polarităţile
Parabola încăperii albe 15
Dumnezeu priveşte printr-un ochean? 16
Mănânci pentru a fi înfometat 18
Ignoramus ignoramibus 20
Cireşe, portocale şi alte fructe 21
Cel mai iubit ursuleţ din lume 24
Cine 1-a ispitit pe şarpe? 26
Capitolul 3 – Psihologia iertării
Fereastra spre Dumnezeu 27
Iertarea este o formă de a iubi 28
Cine este cel care aruncă piatra? 29
Iertarea se naşte din înţelegere 30
Iertarea te face un om mai liber 32
Capitolul 4 – Ataşamentul
Colivii, închisori, lanţuri 34
Gelozie şi ataşament 37
Principiul unificării interne 38
Teama de moarte 40
Contraataşamentul 42
Suferinţa şi starea de martor 44
Ataşamentul de suferinţă 46
Dragostea dă drumul 47
Ataşamentul de informaţii 44
Detaşarea 51
Prefaţă.
Cărţile mele se scriu în sesiuni şi vacanţe universitare. Avantajul de a fi profesor… Folosesc o formă reflexivă, „se scriu”, deoarece nu am sentimentul că eu le scriu, că îmi aparţin şi cu atât mai puţin că aş fi scriitor sau ceva de genul acesta. Nu mai reţin ce-am scris în primele, dar ştiu sigur despre cea de faţă că este a zecea. Sună a ceva aniversar, motiv pentru care am hotărât să o disting cumva. Aşa că i-am dat un format de buzunar şi un nume în consecinţă.
Deoarece profesia mea este de psihoterapeut, m-am lăsat purtat de câteva teme apărute în viaţa mea şi a celor care au avut încredere în mine, fără să ştie la ce se expun. Acesta este şi cazul tău. Dacă această carte nu conţine nici un mesaj pentru tine, n-o vei citi. Dacă te vei aventura însă, e posibil să găseşti unele idei atât de strălucitoare şi de profunde, încât să te forţezi să le aplici imediat în viaţa ta. Aceasta ar fi, după socotinţa mea, un fel de a te lua prea tare în serios. Ceea ce, desigur, nu îţi recomand, întrucât viaţa e serioasă doar pe jumătate. Cealaltă jumătate e plină de ridicol şi amuzament. Ca-n anecdota următoare: „Un nebun se duce la alt nebun şi ciocăneşte la uşă. Acela deschide fereastra casei şi strigă: „Nu sunt acasă.” Nebunul îl priveşte şi spune: „Atunci îmi pare bine că nu am venit.”
EUL.
Eul ca proces de identificare.
Psihologia academică s-a întrecut pe sine însăşi în a oferi definiţii dintre cele mai sofisticate şi abstracte, aşa cum le stă bine unor oameni de ştiinţă. Natura, structura, funcţiile, locul şi rolul în sistemul psihic, nimic nu a fost uitat. Dacă aş vrea să te ameţesc încă din debutul acestei cărţi, aş lista măcar 20 din aceste încercări savante de a pune în cuvinte ceva ce este simţit imediat şi fară nici un fel de dificultate. Nu o voi face, deoarece mai am nevoie de conştiinţa ta reflexivă şi binevoitoare.
Amintesc însă ceea ce pare a fi un invariant în aceste concepţii, anume că Eul este un fapt de conştiinţă sau un centru al conştientului.
Eul copilului se cristalizează puţin câte puţin, chiar dacă multe luni după şocul naşterii el continuă să se simtă în simbioză cu tot ceea ce îl înconjoară. Spre 24 de luni, se pare, pronumele „eu” intervine ca autoreferenţial în situaţii de puternică implicare personală. Ceva mai devreme, copilul se recunoaşte în oglindă. După 6 luni, începe să întrevadă un raport între oglindă şi reflectarea lui în oglindă, dar abia spre doi ani şi jumătate (R. Zazzo) noţiunea de totalitate corporală este dobândită.
Achiziţia unităţii corporale aşază Eul în centrul câmpului conştiinţei, eveniment ce îl putem considera ca naştere psihologică a individului. Această primă identificare (eu sunt corpul) pune bazele lărgirii şi îmbogăţirii experienţei subiective cu noi şi noi identificări (proprietăţi, valori, scopuri, poziţii personale, aşteptări, trăiri, strategii de interacţiune etc). Psihologia cercetează în amănunt aceste conţinuturi psihice, motiv pentru care nu voi stărui asupra lor.
Ceea ce mă voi strădui să demonstrez în continuare este caracterul iluzoriu al Eului ca entitate separată. Şi pentru că eu vin dinspre filosofia orientală şi psihologia analitică, voi folosi termenul Sine ca echivalent pentru tot ceea ce există, adică pentru întregul sau Totalitatea existenţei. Prin urmare: Sinele = Întregul.
Eul nu este o entitate, ci un proces de identificare. Cine se identifică? Întregul se identifică, aparent, cu partea. Identificările Sinelui se realizează la mai multe niveluri, de la cele mai grosiere (corpul şi nevoile lui) spre cele mai subtile (emoţii, gânduri, aspiraţii). Astfel se naşte Eul şi, o dată cu Eul, lumea iluziei. De ce iluzie? Deoarece identificarea nu e niciodată reală. Ea pare a se produce fără a se produce în realitate. De aici şi natura paradoxală a Eului, care simultan există şi nu există. Ceva asemănător se întâmplă cu lumina: ea există (este corpuscul) şi nu există (este undă).
Cel care reuşeşte să rupă vraja îşi deplasează, identitatea, pe: „eu sunt”, dincolo, de graniţele solide ale corpului, dincolo de graniţele subtile ale minţii, dincolo de spaţiu şi timp, în Sine. În filosofia indiană, este acela care s-a eliberat de lumea fenomenală (de iluzia cosmică – Maya), devenind un iluminat. EI continuă să trăiască în lume, dar nu-i mai aparţine.
Pentru Sine, Eul este un instrument sau o unealtă necesară. El îţi permite să trăieşti experienţa dualităţii, inclusiv experienţa finală a Realităţii Unice sau a Sinelui. Ce înseamnă experienţa dualităţii? Înseamnă toate experienţele care devin posibile datorită instituirii de către eu a împărăţiei relativului. Ce este împărăţia relativului? Este un fel de Alice în Ţara Minunilor, ceva în care lucrurile, situaţiile, oamenii par a fi ceea ce nu sunt şi nu sunt ceea ce par a fi.
Din acest punct de vedere, a renunţa la Eu în sensul de a-ţi mortifica trupul sau mintea este o prostie magistrală. Mişcările aşa-zis spirituale care au astfel de obiective produc locatari devotaţi ai stabilimentelor psihiatrice.
Naşterea lui Eu este simultană cu naşterea lui Tu. Într-un anumit sens, cu fiecare Eu care se naşte (se cristalizează în conştiinţă), o nouă lume se naşte. Eul îl aduce cu sine pe tu şi, o dată cu acesta, începutul celor opuse, separate sau complementare. Lumina şi întunericul, binele şi răul, plusul şi minusul, toate vin în existenţă o dată eu Eul. Sinele începe cu fiecare Eu un nou joc de-a v-aţi ascunselea, prefăcându-se că este altcineva decât este şi căutându-se la nesfârşit pe Sine însuşi până în clipa în care realizează iluzia sau se retrage din jos pentru a se odihni.
Funcţiile de separare şi ataşare.
Cum reuşeşte Eul această performanţă?
Prin însăşi natura lui, care este aceea de a separa. Eul vede lucrurile ca şi cum ar fi separate.
El creează discontinuităţi, şi face lucrurile să pară izolate, neconectate unele cu altele. În realitate, lucrurile sunt departe de a fi separate. Separarea este doar o iluzie, creată de Eu. În acest sens, Eul este un mare creator de iluzii, iar dispariţia lui echivalează cu dispariţia iluziilor şi nu a realităţii.
Într-o cameră întunecată, frânghia încolăcită pare a fi un şarpe. Aceasta e iluzia. Dacă aprinzi lumina, şarpele/iluzia dispare, dar frânghia/realitatea rămâne!
Există oameni cu o percepţie mai intensă a conexiunilor dintre lucruri. Ei au o viziune holistă sauecologică asupra vieţii. Ei realizează că mai puţin copaci înseamnă mai puţin oxigen pentru; toată lumea şi că mai multe deşeuri nereciclabile înseamnă o natură mai poluată pentru toţi.
Pentru terapeuţii de familiei este de mult timp foarte clar că, o familie dizarmonioasă îi afectează negativ pe toţi membrii ei. Cel care dezvoltă, simptome şi ajunge la tratament nu este decât veriga cea mai fragilă a sistemului. Probleme există şi la ceilalţi, doar că nu au devenit manifeste. De aceea, a vindeca un membru izolat al familiei e o sarcină mai degrabă imposibilă.
La fel stau lucrurile într-un cuplu. Când doar unul vine la terapie, devenind, astfel mai echilibrat, la celălalt problemele se accentuează. Aceeaşi presiune care înainte se distribuia la doi acum îi revine doar celui care recuza terapia.
Spuneam că Eul este un proces de identificare. Este ca şi cum Sinele sau Conştiinţa Infinită s-ar autolimita, alegând să privească lumea nu simultan din toate punctele, ci doar prin gaura cheii.
În mod automat, datorită limitelor perceptive, lucrurile vor părea izolate. Prin urmare, identificare= limitare = iluzie. Eul nu schimbă lumea, ci percepţia noastră asupra lumii.
Dar funcţia Eului nu se reduce la separare. Eul se ataşează de obiecte, persoane, relaţii pe care caută să nu le piardă, să le conserve sau să, le întărească. În felul acesta, Eul încearcă să impună peste ordinea naturală a lumii propria lui ordine, motivată de interese, dorinţe şi nevoi personale, încercarea Eului e sortită eşecului, întrucât nu te poţi opune decât temporar curgerii naturale a vieţii. Opoziţia Eului faţă de procesul natural al vieţii şi încercarea de a-l controla izvorâtă din negare şi ignoranţă nu aduce decât o cantitate ameţitoare de suferinţă inutilă. Dacă oamenii ar putea accepta că viaţa îndepărtează obiectele sau persoanele, că parte a unui subtil şi nesfârşit proces de echilibrare a lumii, mulţi terapeuţi ar trebui să urmeze cursuri de reconversie profesională.
Raţiunile pentru care viaţa face să dispară fiinţe şi lucruri rămân practic necunoscute pentru Eu, singurele lui întrebări fiind: „De ce tocmai mie? De ce nu altora? Ce ţi-am am făcut ca să merit aşa ceva?”
Tocmai pentru a preîntâmpina pierderea şi a se apăra de nesiguranţă şi frica indltse de separare, Eul doreşte să controleze, să domine şi să posede. Acesta e felul Eului de „a iubi” fiinţele şi obiectele. Orice relaţie generatoare de tensiune între doi oameni se reduce, în ultimă instanţă, la aceste nevoi ale Eului.
