Despre Adrian Nuta el insusi
"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.
Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.
Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.
De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).
Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."
Cuvânt pregătitor.
Pentru a înţelege această carte este necesar să dai o fugă până afară şi să te zgâieşti puţin la cer.
Vezi o pasăre în zbor? Priveşte cu atenţie. Are o aripă sau două? Acum caută să observi alte păsări. Există vreuna care să zboare cu o singură aripă? Mulţumesc, demonstraţia a luat sfârşit. Poţi redeschide cartea, deoarece urmează să citeşti despre a doua ta aripă.
DEFINIŢIE. CONTRIBUŢIA LUI JUNG.
Termenul de „umbră” a fost introdus în circuitul psihologiei şi psihoterapiei de Carl Gustav Jung, un fost elev al lui Sigmund Freud. Nu orice fel de discipol, trebuie să notez, ci unul genial, care şi-a depăşit maestrul. Pentru Jung, umbra este o parte inacceptabilă din noi înşine, un fel de fiinţă inferioară care doreşte să facă ceea ce e interzis. Definită ca un complex inconştient, umbra conţine impulsuri, dorinţe şi emoţii primitive, evaluate ca incompatibile cu standardele sociale în vigoare şi idealul de personalitate la care aspirăm, un fel de Mr. Hyde din faimoasă nuvelă a lui Robert L. Stevenson. Lesne de înţeles, cu cât normele societăţii sau grupului social de care aparţinem sunt mai restrictive, cu atât umbra este mai mare.
Nu a trebuit însă ca Jung să se nască pentru ca oamenii să afle că sufletul are o parte întunecată, o parte animală, grosieră sau greu de acceptat. Dintotdeauna, oamenii au ştiut sau au intuit asta. Acest aspect al fiinţei umane îl voi analiza în continuare, aspect pentru care nu găsesc un nume mai bun decât cel găsit deja de Jung. Umbra îmi pare un nume nu doar foarte relevant, ci şi poetic.
Înţeleg prin „umbră” ansamblul conţinuturilor psihice condamnate, negate, evaluate ca inferioare sau inacceptabile şi respinse în inconştient. Prin „conţinuturi psihice” înţeleg pulsiuni, dorinţe, trăsături, gânduri şi trăiri emoţionale. Altfel spus, umbra conţine toate acele aspecte psihologice ale fiinţei noastre pe care le ascundem nu doar de ceilalţi, ci şi de noi înşine.
Fizic vorbind, umbra este o porţiune de spaţiu întunecoasă, unde nu ajung direct razele de lumină.
Umbra este asociată cu întunericul, obscuritatea, nuanţele închise, lipsa de lumină. Ceea ce este „fără umbră” e considerat desăvârşit şi pur. A acţiona „din umbră'„ înseamnă a acţiona pe ascuns, pe furiş, fară a se arăta la faţă. Cineva care rămâne „în umbră” este cineva care stă ascuns, deoparte.
Aproape că nu mai am ce să comentez. Umbra nu există fără soare şi nici umbră în sens psihologic nu există fără soarele Eului conştient. Deja din capitolul despre polarităţi (vezi „Psihoterapeutul de buzunar”, 2003) eşti la curent cu jocul perechilor polare din care este creată lumea. Soarele şi umbră, lumina şi întunericul sunt astfel de perechi. Prin urmare, umbra este necesară în economia creaţiei. Fără umbră omul este incomplet şi, câtă vreme îşi are reşedinţa pe Pământ (adică în corpul fizic), umbra este inevitabilă.
Umbra conţine, e adevărat, toate acele aspecte din noi înşine pe care le negăm, pe care nu le iubim, de care ne este ruşine sau teamă, tendinţe, emoţii sau gânduri care ne par cumva de neacceptat şi pentru care ne simţim vinovaţi. Dar aceste aspecte sunt Ia fel de mult noi înşine că şi ideile, sentimentele sau acţiunile pe care le exprimăm pe scena socială, în marele spectacol al măştilor. Putem funcţiona şi fără ele. Într-o stare de divizare sau disociere, dar într-un fel care, sper să se vadă din rândurile următoare, este departe de a fi considerat sănătos sau generator de împliniri.
Oamenii care, negăsind o modalitate de a trăi cu latura lor întunecată, o neagă şi o reprimă, îmi par asemenea unor persoane care folosesc doar piciorul sau braţul drept, deoarece piciorul sau braţul stâng au fost evaluate ca imorale şi primitive. Ţiar plăcea să mergi toată viaţa într-un picior? La o scară mult mai mică, ţi-ai dori ca pe durata a 24 de ore să nu poţi folosi mâna stângă? Dacă nu ştii la ce mă refer, încearcă! Complică puţin sarcina şi, ieşind afară, încearcă să ţii mâna stângă cât mai ascunsă, astfel încât nimeni să nu o observe. Sau, dacă te ajută un alt exemplu, plimbă-te prin oraş ţinând în mână un grapefruit, fară însă ca cineva să-şi dea seama ce ai tu acolo. E caraghios, nu-i aşa? Nici un om rezonabil n-ar accepta să renunţe la folosirea unui braţ sau picior pentru că cineva îi spune că sunt rele. Necivilizate sau malefice.
Totuşi, exact acest fenomen se întâmplă, la nivel psihologic, în cazul conţinuturilor condamnate şi stocate în umbră. Cândva prin copilărie, unele pulsiuni, dorinţe sau reprezentări sunt judecate şi devalorizate, sunt evaluate ca nepermise, indecente, urâte sau rele, fiind trimise în subteranele inconştientului. Speranţa secretă din spatele acestor reprimări este că ceea ce a fost trimis la subsol, la subsol rămâne. Poate că aşa se întâmplă în cazul lucrurilor. În ce priveşte conţinuturile psihice, acestea au o particularitate interesantă: sunt vii! Este ca şi cum ai încerca să închizi în debara o pisică neastâmpărată.
Crezi că va sta cuminte acolo, torcând?
Ce se întâmplă cu aspectele blocate în umbră?
Mai întâi, ele nu se mai dezvoltă. Nefiind exprimate şi integrate în comportamente, rămân la stadii primitive, în acelaşi fel în care un copil crescut de maimuţe în junglă nu depăşeşte un nivel rudimentar de a simţi şi a gândi. Sexualitatea sau agresivitatea, de pildă, vreme îndelungată blocate în umbră, atunci când totuşi se manifestă, au nuanţe şi tonuri în mod evident sălbatice (primare sau neevoluate). În cazul în care ţi se pare incitant să ai o relaţie sexuală cu o astfel de persoană, imaginează-ţi, te rog, că partenerul tău e o gorilă sau un urangutan. Îhm? Simţi pasiunea?
În al doilea rând, conţinuturile psihice respinse în umbră încep, încet-încet, să funcţioneze autonom, adică să se insinueze în atitudinile şi interacţiunile sociale. Când energia acumulată în umbră depăşeşte pragul de rezistenţă specific Eului, altfel spus, când cenzură nu mai face faţă presiunilor din inconştient, umbră se infiltrează, se strecoară asemenea unui şarpe în conduite, proiecte, gânduri şi idei iraţionale, nesocializate şi chiar inumane. Cazurile cele mai grave sunt acelea în care umbra posedă sau domină Eul, folosindu-se de el ca de o jucărie. Nu mai departe decât în secolul trecut, aspectele colective ale umbrei au invadat conştiinţa germanilor, dând naştere la atrocităţi de neînchipuit. Mai aproape de noi, mineriadele sunt exemple elocvente. Cine a fost în Bucureşti în 13-l5 iunie 1990 ştie la ce mă refer. Dacă erai prea mic sau prea mică atunci, caută o înregistrare video. Vei afla în ce ţară trăieşti.
Oricât ne-am strădui, umbra nu poate fi ferecată în inconştient. Din când în când, ea se manifestă, iese la iveală, scoate capul. Sunt momentele când spui „nu ştiu ce a fost cu mine”, „parcă n-am fost eu”, „nu ştiu ce mi-a venit”. Pare ceva străin, venind din nişte abisuri pe care tinzi să nu le recunoşti că fiind ale tale. Alteori umbra apare în vise, personificată de fiinţe abjecte sau inferioare, de persoaneA care săvârşesc gesturi reprobabile şi dezgustătoare. În vis nu mai există bariere şi ai ocazia să faci tot ceea ce în stare de veghe îţi vine, dar reprimi. În vis îţi poţi maltrata copiii, îţi poţi ucide părinţii, îţi poţi înşela soţia, acţiuni care în viaţa obişnuită sunt intolerabile şi îngrozitoare. Chiar şi acum, când citeşti doar despre ele, nu ţi se face pielea găină? (Dacă da, ce crezi că te face să ai această emoţie?).
Când este sublimată în activităţi creatoare, umbra autorilor poate fi identificată în romane sau film de groază, în producţii încărcate de acţiuni violente şi erotism sălbatic. Filmele cu cele mai mari încasări sunt cele care ating niveluri colective ale umbrei, fiind fascinante pentru oameni tocmai pentru că îi pun în contact, fie şi temporar, cu propriile lor abisuri.
DEGHIZĂRILE UMBREI: DE LA DUREREA DE CAP LA CANCER.
Dezvoltarea psihologică este relansată atunci când Eul acceptă să trăiască împreună cu această latură întunecată, înţelegând că nu el este stăpânul vieţii psihice, fără ca prin aceasta să înceteze a mai acţiona responsabil. Mai degrabă, din clipa în care Eul îşi acceptă limitele, posibilităţile ca umbra să fie asimilată cresc. Din clipa în care sunt recunoscute, energiile teribile ale umbrei pot fi canalizate spre scopuri social pozitive sau dezirabile. E nevoie, desigur, de curaj pentru a privi drept în faţă aceste aspecte ale naturii umane. Însă fără acest curaj, fără dorinţa de a evolua cu adevărat, nu de a mima evoluţia, nimic nu se schimbă. Ba, îmi vine să spun, chiar se agravează. Capacitatea Eului de a recunoaşte şi de a trăi cu umbra sa este o expresie a sănătăţii psihologice. Şi chiar a sănătăţii fizice, dacă eşti de acord că umbra pe care nu o exprimi se exprimă singură, nu doar în psihic, ci şi în corp.
Poate te surprinde această idee. Nu-i nimic, mereu mai e de învăţat câte ceva. Când Euî nu face faţă inconştientului, o altă parte din tine îşi asumă responsabilitatea exprimării. Această parte este corpul.
Corpul este acea parte a fiinţei tale care se sacrifică pentru Eu. Corpul se însărcinează să exprime inconştientul, adică să descarce frici, complexe sau frustrări reprimate. Aceste conţinuturi psihice respinse de Eu presează până reuşesc să iasă la suprafaţă sub forma unor boli sau tulburări organice, fie punctiforme, fie sistemice. Dacă ai auzit vreodată despre unitatea minte-corp, acum ai şi o reprezentare a consecinţelor acestei unităţi psihosomatice. De la banala migrenă, trecând prin ameţeli, palpitaţii, afecţiuni gastrice sau dureri de dinţi şi până la necruţătorul cancer poţi identifica, dacă eşti atent, chipul umbrei. Nu fac aceste afirmaţii pentru a te înfricoşa, deşi în primă instanţă, e posibil să te confrunţi şi cu aceste stări, ci pentru a profita de semnalul de alarmă pe care îl trage durerea fizică pentru a căuta şi a deveni conştient de originile psihologice ale bolii. În ce mă priveşte, sunt convins că bolile fizice traduc perturbări sau dizarmonii din planurile mai subtile ale fiinţei, aceasta fiind şi explicaţia pentru capacitatea extraordinară a anumitor persoane de a pronostica o boală, cu mult înainte de primele ei semne în corpul fizic. Evident, nu susţin că toate bolile sunt manifestări ale umbrei, dar chiar şi în acest caz admit că atitudinea psihologică amplifică, slăbeşte sau împiedică evoluţia unei boli.
Pulsiunile care apar înăuntrul nostru caută în mod activ să se descarce, aşa cum o minge pe care o ţii sub apă caută să iasă la suprafaţa. Fizice sau psihologice, legile nu pot fî ignorate. Pardon! Ele pot fî ignorate, dar cu un anumit preţ. Poţi ignora legea gravitaţiei şi să te arunci de la etajul 3. În cazul în care nu eşti pisică, şi am motive să cred că nu eşti, preţul va fi o vizită, nu tocmai de curtoazie, la clinica de ortopedie. Similar, dacă nu ţii cont de faptul că pulsiunile nu pot fi reprimate decât temporar, preţul va fi întărirea legăturilor de prietenie cu branşa terapeuţilor. În cazul în care nu ştii, te informez că această prietenie, adesea de lungă durată, este costisitoare. Morala povestirii: caută să te pui la punct cu legile şi să le respecţi, în măsura posibilului.