Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.
Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.
The Third Secret, 2005
Biserica nu are nevoie decât de adevăr.
Papa Leon al XIII-lea (1881).
Nu este nimic mai măreţ decât fascinantul şi dulcele mister al Fatimei, care însoţeşte Biserica şi umanitatea de-a lungul secolelor de apostazie şi le va însoţi fără îndoială până la căderea finală şi la renaşterea ei.
Abatele Georges de Nantes (1982) cu ocazia primului pelerinaj la Fatima al papei Ioan Paul al II-lea.
Credinţa e un aliat preţios în căutarea adevărului.
Papa Ioan Paul al II-lea (1998).
Prolog.
Fatima, Portugalia.
13 iulie 1917.
Lucia îşi ridică privirea şi o urmări pe Fecioară înălţându-se la cer. Apariţia venise de la răsărit, aşa cum mai apăruse şi de celelalte două dăţi, mai întâi ca un punct strălucitor din înaltul cerului înnorat. Plutise lin, apropiindu-se totuşi cu repeziciune, conturul ei devenind strălucitor când se aşeză pe trunchiul unui gorun, la doi metri şi jumătate deasupra pământului.
Fecioara stătea dreaptă, iar imaginea ei cristalizată era îmbrăcată într-o aură ce părea mai strălucitoare decât soarele. Lucia îşi plecă privirea în faţa frumuseţii ei ameţitoare.
Lucia era înconjurată de o mulţime de oameni, spre deosebire de prima apariţie a Fecioarei, în urmă cu două luni. Atunci Lucia era pe câmp doar cu Jacinta şi cu Francisco, păzind oile familiei. Verii ei aveau şapte, respectiv nouă ani. Lucia era cea mai mare şi, la cei zece ani ai ei, chiar se simţea mai mare. În partea dreaptă, Francisco, care purta pantaloni lungi şi o bonetă pe cap, căzu în genunchi. La stânga ei, Jacinta era şi ea în genunchi, purtând o fustă neagră şi un batic care îi acoperea părul negru.
Lucia îşi ridică privirea şi remarcă din nou mulţimea. Oamenii începuseră să se adune cu o zi înainte, mulţi dintre ei venind din satele învecinate, unii fiind însoţiţi de copii infirmi, sperând că aceştia aveau să fie vindecaţi de Fecioară. Egumenul de la Fatima proclamase apariţia Fecioarei ca fiind un fals şi îi îndemnase pe toţi să-şi vadă de treabă. „Lucrarea diavolului”, o numise el. Însă oamenii nu-l ascultaseră, iar un enoriaş spusese că egumenul nu ştia ce vorbea, căci diavolul nu i-ar îndemna pe oameni la rugăciune.
Din mulţime se auzi o femeie strigând, numindu-i pe Lucia şi pe verii ei impostori şi jurând că Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit acest sacrilegiul.
Manuel Marto, unchiul Luciei şi tatăl Jacintei şi al lui Francisco, se afla în spatele lor, iar Lucia îl auzi îndemnând-o pe femeie să tacă. Se bucura de respect în acea zonă, ca om umblat prin lume care văzuse multe la viaţa lui, nu numai Serra da Aire. Ochii lui căprui, privirea pătrunzătoare şi atitudinea lui detaşată îi inspirau Luciei încredere. Era bine că se afla în preajmă, acolo, în mijlocul atâtor străini.
Încerca să nu bage în seamă cuvintele, să nu simtă mirosul de mentă, aroma pinilor şi parfumul pătrunzător de rozmarin sălbatic. Gândurile şi privirea îi erau îndreptate spre Fecioara care plutea în faţa ei.
Doar ea, Jacinta şi Francisco o vedeau pe Fecioară, însă doar ea şi Jacinta îi puteau auzi cuvintele. Luciei i se părea ciudat acest lucru – nu înţelegea de ce Francisco era exclus – însă, în timpul primei apariţii, Fecioara le explicase că Francisco urma să ajungă în rai numai după ce avea să spună multe rugăciuni.
O pală de vânt trecu peste peisajul pestriţ al marelui bazin cunoscut sub numele de Cova da Iria. Pământul aparţinea părinţilor Luciei şi era plin de măslini şi de pâlcuri de conifere. Iarba crescuse înaltă, numai bună pentru fân, iar recolta de cartofi, varză şi porumb era bogată. Parcelele erau delimitate de ziduri de piatră. Multe dintre ele erau sfărâmate, spre bucuria Luciei, pentru că acum oile puteau paşte în voie. Îndatorirea ei era să aibă grijă de oile familiei. Jacinta şi Francisco aveau aceleaşi îndatoriri, aşa că îşi petrecuseră multe zile în ultimii ani pe câmp, uneori jucându-se, alteori rugându-se sau ascultându-l pe Francisco cântând la flaut.
Dar totul se schimbase cu două luni în urmă, odată cu acea primă apariţie.
De atunci, fuseseră bombardaţi cu întrebări şi batjocoriţi de necredincioşi. Mama Luciei o dusese chiar la preotul parohiei, obligând-o să spună că totul era o minciună. Preotul o ascultase, apoi trăsese concluzia că nu era posibil ca Fecioara să fi coborât din cer doar pentru a le zice că trebuie să înalţe zilnic rugăciuni. Singura alinare a Luciei venea în momentele de singurătate, când putea plânge în voie pentru ea şi pentru restul lumii.
Cerul se lumină abia perceptibil, iar umbrelele sub care se adăpostiseră oamenii din mulţime începură să se închidă. Lucia se ridică în picioare şi strigă:
— Descoperiţi-vă capetele, pentru că o văd pe Fecioara Noastră.
Oamenii se supuseră imediat, unii dintre ei închinându-se ca şi cum ar fi căutat iertare pentru purtarea necuviincioasă.
Lucia se întoarse din nou spre viziune şi îngenunche.
— Vocemece que me quere? întrebă ea. Ce doreşti de la mine?
— Nu-l mânia pe Domnul Dumnezeul nostru pentru că este deja mânios. Vreau să vii aici în ziua a treisprezecea a lunii următoare şi să continui să spui câte cinci decade din rozariu în fiecare zi, în cinstea Fecioarei rozariului, pentru ca pacea să pogoare peste întreaga lume şi să pună capăt războiul. Pentru că doar ea poate să ajute omenirea.
Lucia se uită la Fecioară. Imaginea era transparentă şi avea nuanţe diferire de galben, alb şi albastru. Chipul ei era frumos, însă era acoperit de o ciudată umbră de tristeţe. Purta o rochie ce-i ajungea până la glezne. Pe cap avea un văl. În mâinile împreunate în rugăciune avea un rozariu cu mărgelele ca nişte perle. Vocea ei era dulce şi plăcută, lipsită de inflexiuni, cu o tonalitate constantă, ca o briză ce învăluia mulţimea.
Lucia îşi luă inima în dinţi şi zise:
— Te rog să ne spui cine eşti şi să faci un miracol, astfel încât nimeni să nu se mai îndoiască de prezenţa ta aici.
— Vino aici lunar, în aceeaşi zi. În octombrie o să-ţi spun cine sunt şi ce doresc şi voi face un miracol, astfel încât să nu se mai îndoiască nimeni de mine.
Pe parcursul acelei luni, Lucia se tot gândise ce să-i spună. Mulţi o rugaseră să ceară diverse lucruri care aveau legătură cu cei dragi lor şi cu cei prea bolnavi ca să poată vorbi ei înşişi. Îi veni în minte o rugăminte anume:
— Poţi să-l vindeci pe fiul schilod al Mariei Carreira?
— Nu îl voi vindeca. Însă îi voi oferi o modalitate de a se bucura de viaţă, cu condiţia să spună rozariul în fiecare zi.
Luciei i se păru ciudat că fecioara punea condiţii pentru o faptă mărinimoasă, însă înţelese că nimic nu se putea întâmpla dacă nu aveai credinţă. Chiar şi preotul din parohie spunea întotdeauna că doar prin rugăciune puteai câştiga mila Domnului.
— Sacrifică-te pentru necredincioşi, zise Fecioara. Şi spune des, mai ales când faci sacrificii, „O, Isuse, o fac din dragoste pentru tine, pentru convertirea păcătoşilor şi pentru păcatele comise împotriva Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria”.
Fecioara îşi desprinse mâinile şi întinse braţele. Dinspre ele radie o lumină puternică, scăldând-o pe Lucia într-o căldură asemănătoare aceleia a soarelui într-o zi rece de iarnă. Se bucură din plin de acea senzaţie, însă apoi observă că lumina care radia nu se oprise la ea şi la verii ei, ci trecuse prin pământ, deschizându-l.
Acest fapt nou şi neobişnuit o sperie.
În faţa ei se întinse o mare de foc, într-o viziune măreaţă. În flăcări se zăreau forme întunecate, ca nişte bucăţi de carne într-o supă ce fierbe. Păreau siluetele unor oameni, însă feţele nu li se distingeau. Săreau din foc, apoi coborau rapid, iar mişcarea lor era însoţită de ţipete şi urlete atât de sfâşietoare, încât îi dădeau Luciei fiori reci de spaimă pe şira spinării. Sărmanele suflete păreau imponderabile şi nu aveau echilibru, fiind la mila vâlvătăii care le mistuia. Apărură şi forme de animale; pe unele le recunoştea, însă toate păreau înspăimântătoare, iar Lucia ştia foarte bine ce erau. Diavoli. Iubitorii flăcărilor. Lucia era înspăimântată şi văzu că la fel erau şi Jacinta şi Francisco. Aveau lacrimi în ochi, aşa că ea încercă să-i liniştească. Dacă n-ar fi fost Fecioara şi ea şi-ar fi pierdut cumpătul.
— Uitaţi-vă la Ea, le spuse Lucia verilor săi.
Copiii o ascultară, apoi toţi trei îşi întoarseră privirea de la îngrozitoarea viziune, cu mâinile împreunate în rugăciune şi arătând spre cer.
— Aţi văzut iadul unde cad sufletele sărmanilor păcătoşi, le zise Fecioara. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoţiunea la Inima Mea Neprihănită… Războiul este pe punctul de a se sfârşi, dar, dacă nu vor înceta să-L supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea, va începe un altul şi mai năprasnic.
Viziunea iadului dispăru, iar lumina caldă reapăru dinspre braţele încrucişate ale Fecioarei.
— Când veţi vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută, veţi şti că acela este marele semn pe care vi-l trimite Dumnezeu, prin care anunţă că va pedepsi lumea pentru păcatele ei prin intermediul războaielor, foametei, prin prigonirea Bisericii şi a Sfântului Părinte.
Lucia era marcată de cuvintele Fecioarei. Ştia că de şapte ani un război mistuia Europa. Bărbaţii din oraşe plecaseră pe front şi mulţi dintre ei nu se mai întorseseră. Auzise familii plângându-şi morţii în biserică. Iar acum i se spunea cum să facă să pună capăt suferinţei.
— Pentru a împiedica asta, continuă Fecioara, vin să cer consfinţirea Rusiei la Inima Mea Neprihănită şi Împărtăşania Reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti şi vom avea pace. Dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie şi persecuţii împotriva Bisericii. Binele va fi martirizat, Sfântul Părinte va ivea multe de îndurat şi numeroase naţii vor fi şterse de pe faţa pământului. În final, Inima Mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte va consfinţi Rusia la Inima Mea Neprihănită şi o va converti, iar lumea va avea parte de o perioadă de linişte.
Lucia se întreba ce anume era Rusia. Să fie oare o persoană? O femeie reală al cărei suflet trebuia salvat? Sau poate un loc? În afara galicienilor şi a spaniolilor, nu ştia denumirea altor naţiuni. Lumea ei se rezuma la Fatima, satul în care trăia împreună cu familia ei, la cătunul din apropiere, Aljustrel, unde trăiau Francisco şi Jacinta, la Cova da Iria, unde păşteau oile şi se cultivau legumele şi la grota Cabeco, unde apăruse anul trecut un înger care anunţa venirea Fecioarei. După toate aparenţele, această Rusia era suficient de importantă încât să atragă atenţia Fecioarei. Însă Lucia voia să ştie mai multe.
— Dar Portugalia?
— În Portugalia, dogma credinţei va fi întotdeauna păstrată.
Lucia zâmbi. Era o uşurare să ştie că pământul ei natal era preţuit în cer.
— Atunci când spui rozariul, zise Fecioara, rosteşte după fiecare mister „O, Isuse Hristoase, iartă-ne şi scapă-ne de flăcările iadului. Îndreaptă toate sufletele pe calea salvării, mai ales pe cele care au nevoie de căinţă”.
Lucia dădu aprobator din cap.
— Şi mai am să-ţi spun ceva. Deocamdată, nu vorbi nimănui despre asta, zise Fecioara după ce îi dezvălui al treilea secret.
— Nici măcar lui Francisco? întrebă Lucia.
— Cu el poţi vorbi.
Urmă un lung moment de linişte. Mulţimea era cufundată într-o tăcere deplină. Cu toţii, bărbaţi, femei şi copii, stăteau în genunchi, fascinaţi de ce făceau cei trei vizionari, după cum auzise Lucia că îi numea mulţimea. Mulţi dintre ei aveau mâinile încleştate pe rozariu şi murmurau rugăciuni. Ştia că nimeni nu o putea vedea sau auzi pe Fecioară. Totul era doar o chestiune de credinţă.
Savură preţ de un moment liniştea deplină. Întreaga Cova era cufundată într-o tăcere solemnă. Chiar şi vântul încetase să mai bată. I se făcu frig şi pentru prima dată simţi povara responsabilităţii care-i revenea. Trase adânc aer în piept şi întrebă:
— Mai vrei ceva de la mine?
— E suficient pentru astăzi.
Fecioara începu să se ridice înspre răsărit. Deasupra se auzi un zgomot ce semăna cu un tunet. Lucia se ridică în picioare. Tremura.
— A plecat, strigă ea, arătând spre cer.
Mulţimea simţi că viziunea luase sfârşit şi începu să se împingă în faţă.
— Cum arăta?
— Ce v-a spus?
— De ce eşti atât de tristă?
— Va mai veni?
