Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.
Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.
The Amber Room
Prolog.
Lagărul de concentrare de la Mauthausen, Austria
10 aprilie 1945
Prizonierii îi spuneau „Urechi” pentru că era singurul rus din Baraca 8 care înţelegea germana. Nimeni nu-l striga pe numele său adevărat: Karol Boria. Yxo – Urechi – era porecla pe care o primise încă din prima zi în care intrase în lagăr, cu un an în urmă, şi de care era foarte mândru, considerând-o drept o responsabilitate pe care şi-o asumase din tot sufletul.
— Ce auzi? îi şopti în întuneric unul dintre prizonieri.
Stătea lipit de fereastră, lângă ochiul de geam rece, scoţând pe nări aburi uşori, ce se amestecau cu aerul uscat şi greu.
— Mai vor distracţie? întrebă un alt prizonier.
Cu două nopţi în urmă, gardienii veniseră după un rus, în Baraca 8. Era vorba de un infanterist, relativ nou în lagăr, din Rostov, oraş la Marea Neagră. Ţipetele. Ţipetele i se auziseră toată noaptea şi nu încetaseră decât după o rafală de mitralieră. A doua zi de dimineaţă, trupul său însângerat atârna de poarta principală, pentru a fi văzut de toată lumea.
— Linişte! N-aud nimic din cauza vântului, zise el, luându-şi privirea de la ochiul de geam.
Priciurile, colcăind de păduchi, erau etajate pe trei niveluri, fiecărui prizonier fiindu-i atribuit mai puţin de un metru pătrat. O sută de perechi de ochi înfundaţi în orbite se întoarseră spre el. Toţi îi respectară ordinul. Nimeni nu se mai clinti. Cu mult timp în urmă, ororile de la Mauthausen îi lecuiseră de spaimă.
— Vin, îi atenţiona el, depărtându-se brusc de fereastră.
În clipa următoare, uşa barăcii se deschise larg. Aerul îngheţat al nopţii pătrunse înăuntru, prin spatele sergentului Humer, supraveghetorul Barăcii 8.
— Achtung!
Claus Humer era Schutzstaffel SS. Alţi doi SS-işti înarmaţi stăteau în spatele său. Toţi gardienii de la Mauthausen erau SS-işti. Humer nu purta armă. Nu purtase niciodată. Statura sa impunătoare şi braţele vânjoase îi asigurau protecţia.
— Am nevoie de voluntari, spuse Humer. Tu, tu, tu şi tu.
Boria fu ales ultimul. Se întreba ce se petrece. Puţini prizonieri mureau noaptea. Camera morţii rămânea nefolosită, timp în care se evacua gazul rămas şi se spăla podeaua, ca să fie pregătită pentru carnagiul de a doua zi. Gardienii stăteau în barăcile lor, înghesuindu-se în jurul sobelor de fier încălzite cu lemnele tăiate de prizonieri şi care pe mulţi dintre ei îi costaseră viaţa. Medicii şi asistenţii lor dormeau, pregătindu-se pentru o nouă zi de experienţe, în care bolnavii internaţi urmau să fie folosiţi, de-a valma, ca animale de laborator.
Humer îl privi în faţă pe Boria.
— Ai înţeles, nu? Acesta nu-i răspunse, uitându-se fix în ochii albaştri ai gardianului. Un an de teroare îl învăţase preţul tăcerii. N-ai nimic de zis? îl întrebă Humer în germană. Bine. Trebuie să înţelegi… cu gura închisă.
Un gardian trecu pe lângă ei, cu patru mantale de lână pe braţ.
— Haine? murmură unul dintre ruşi.
Nici un prizonier nu purta haină. La sosirea în lagăr, li se dădeau o cămaşă murdară, din pânză groasă, şi o pereche de pantaloni rupţi… mai mult zdrenţe decât haine. Când mureau, erau dezbrăcaţi, pentru ca „îmbrăcămintea” să fie redistribuită, aşa împuţită cum era, nou-veniţilor. Gardianul aruncă hainele pe podea. Humer le arătă cu degetul.
— Mäntel anziehen.
Boria se aplecă să ia una dintre ele.
— Sergentul spune să vă îmbrăcaţi cu ele, le explică el în rusă. Cei trei se conformară.
Stofa de lână îi zgâria pielea, dar ce bine se simţea aşa. Trecuse atâta vreme, încât abia dacă îşi mai amintea cum era să-i fie cald.
— Afară! spuse Humer.
Ruşii se uitau la Boria. Acesta se îndreptă spre uşă, după care ieşiră cu toţii în noapte.
Humer conduse micul grup pe gheaţă şi prin zăpadă, spre platforma principală, în timp ce un vânt îngrozitor vuia printre şirurile de barăci scunde, din lemn. Optzeci de mii de oameni se înghesuiau în clădirile dimprejur, mai mulţi decât trăiau în provincia sa natală, Belarus. Asta îl făcu să se gândească la faptul că nu avea să revadă niciodată acele locuri. Aproape că pierduse noţiunea timpului, dar, ca să nu înnebunească, încerca să ţină o oarecare socoteală. Era sfârşitul lui martie. Ba nu. Începutul lui aprilie. Şi era încă îngheţ. De ce nu putea să moară sau să fie ucis? Sute de oameni aveau zilnic această soartă. Oare îi era dat să supravieţuiască acestui infern?
Şi de ce?
Ajuns pe platforma principală, Humer se întoarse spre stânga şi se îndreptă spre un teren viran. Pe una dintre laturile acestuia, se aflau mai multe barăci pentru prizonieri. Bucătăria lagărului, închisoarea şi infirmeria se aliniau pe latura opusă. La celălalt capăt al terenului, se afla compresorul, o tonă de oţel ce trebuia târât în fiecare zi pe pământul îngheţat. Spera ca sarcina lor să nu implice această corvoadă.
Humer se opri în faţa a patru stâlpi înalţi.
Cu două zile în urmă, un grup de prizonieri fusese trimis în pădurea din apropiere. Printre ei şi Boria. Doborâseră trei plopi, iar unul dintre prizonieri, care îşi rupsese braţul, fusese împuşcat pe loc. Trunchiurile, curăţate de ramuri, fuseseră tăiate în patru, iar buştenii, aduşi în lagăr şi înfipţi în platforma principală, la înălţimea unui om. Şi aşa rămăseseră timp de două zile. Acum însă, erau păziţi de doi gardieni înarmaţi. Becurile cu arc electric luminau deasupra, răspândind aburi în aerul rece şi uscat.
— Aşteptaţi aici, le ordonă Humer.
Sergentul urcă repede câteva trepte şi intră în închisoare. O dâră de lumină se prelingea afară prin deschizătura uşii. O clipă mai târziu, patru bărbaţi în pielea goală fură scoşi din clădire. Capetele blonde nu erau rase, la fel ca ale celorlalţi, ruşi, polonezi şi evrei, care alcătuiau marea majoritate a prizonierilor din lagăr. Nu aveau nici muşchii slăbiţi, nici mişcări lente. Nici priviri apatice, nici ochii duşi în fundul capului sau trupuri scheletice, acoperite de vânătăi. Aceşti bărbaţi erau scunzi şi graşi. Soldaţi Germani. Le cunoştea privirile.
Împietrite, inexpresive, reci ca noaptea.
Cei patru mergeau drept şi sfidător, cu braţele pe lângă corp, fără ca vreunul dintre ei să schiţeze şi cel mai mic gest prin care să dea de înţeles că frigul crâncen îi afecta în vreun fel pielea albă ca laptele. Humer ieşi în urma lor din închisoare şi se îndreptă spre stâlpi.
— Acolo.
Cei patru germani merseră în direcţia indicată.
Humer se apropie şi aruncă în zăpadă patru bucăţi de frânghie.
— Legaţi-i de stâlpi.
Cei trei ruşi se uitară la Boria, care se aplecă şi luă de jos cele patru bucăţi de frânghie, după care dădu fiecăruia dintre ei câte o bucată, explicându-le ce aveau de făcut. Se apropiară fiecare de câte unul dintre germanii dezbrăcaţi, care stăteau în poziţie de drepţi în faţa stâlpilor de lemn. Ce anume stârnise o asemenea nebunie? Boria înfăşură frânghia aspră în jurul pieptului bărbatului din faţa sa, legându-l de stâlp.
— Strânge, urlă Humer.
Boria înnodă strâns frânghia peste pieptul dezgolit al bărbatului. Acesta nici nu clipi. Când Humer îşi întoarse privirea spre ceilalţi trei, Boria prinse momentul şi-l întrebă în şoaptă pe german:
— Ce-ai făcut? Nici un răspuns.
Strânse şi mai tare frânghia.
— Nici măcar nouă nu ne fac aşa ceva.
— Este o onoare să-l sfidezi pe cel care te-a capturat, şopti germanul. „Da, îşi spuse Boria. Aşa este.”
Humer se întoarse. Boria făcu ultimul nod.
— Acolo, spuse Humer.
Boria şi cei trei ruşi se târâră cu greu prin zăpada proaspăt căzută. Ca să nu îngheţe, îşi încrucişa braţele, vârându-şi mâinile la subsuoară şi mutându-se de pe un picior pe celălalt. Se simţea minunat în haina aceea. Era pentru prima oară de la venirea sa în lagăr când îi era cald. Tot atunci îşi pierduse şi identitatea, în locul căreia primise un număr – 10 901 – tatuat pe braţul drept, iar pe pieptul stâng al cămăşii jegoase avea cusut un triunghi, cu litera R în mijloc. R de la rus. Şi culoarea triunghiului era importantă. Roşu pentru prizonierii politici, verde pentru infractori, Steaua Galbenă a lui David pentru evrei, negru şi maro pentru prizonierii de război.
