În loc de prefaţă
Vara era pe sfîrşite. Ploua mărunt şi, învăluit în pînza ploii, oraşul se zgribulise parcă.
Maiorul Bota fuma şi îşi trecea alene mîna prin părul alb, vălurit. Locotenentul‑major Radulian răsfoia, distrat, o revistă de arheologie editată de British Museum; din cînd în cînd, trăgea cu coada ochiului spre şeful său.
încheiaseră încă un caz şi, potrivit obiceiului, Radulian făcea un scurt rezumat al întîmplărilor şi punea în ordine fotografiile, notiţele, revistele – toate acele obiecte care le folosise la elucidarea problemelor.
Dînd peste un film developat, îl vîrî în epidiascop vrînd să‑l proiecteze pe perete. Şi, deodată, pufni în rîs. Bota îşi înălţă sprîncenele groase, a mirare.
— Ce s‑a întîmplat, Raduliene?
— Am dat de filmul pe care l‑aţi aruncat ca „nadă”. Filmul care a fost furat la „Motanul saşiu”… A fost o glumă de zile mari…
— Încetişor cu laudele…
— Mi‑l imaginez pe omul care l‑a developat. Cu cîtă nerăbdare a aşteptat să vadă ce conţine. Şi cînd colo… Cînd colo…
Zicînd acestea, Radulian apăsă pe un buton şi becul epidiascopului se aprinse. Pe perete apăru conturul filmului. În loc de imagini, pe fiecare din cele aproape patruzeci de clişee se puteau citi aceleaşi cuvinte:
„Salutări de la maiorul Bota! Pe curînd!”
— Îmi închipui ce furios a fost individul… I‑aţi jucat un renghi nemaipomenit. Asta pe lîngă povestea cu locotenentul Feleagă şi „pietricica ucigaşă”. Aţi condus toată afacerea ca un veritabil…
Bota îşi înălţă sprîncenele şi îşi ţuguie buzele. Se aştepta ca Radulian să rostească cuvîntul „fachir”, care devenise porecla maiorului. Dar „mînzul” – cum îi mai zicea uneori Bota – sesiză încotro mergeau gîndurile şefului său. De aceea reluă.
— …Ca un veritabil maestru.
Bota îşi subţie ochii, apoi clătină din cap şi zîmbi.
— Ai întors‑o din condei. Ei poftim pe cine cresc! Dar, dealtfel, tot eu sînt vinovat. Cum zic proverbele acelea? „Tel maître, tel valet!” sau „Cum e turcul şi pistolul…” sau…
Radulian dădu din mînă, ca şi cînd s‑ar fi apărat.
— Degeaba! Niciodată n‑o să ajung ca dumneavoastră, care lucraţi ca un „fachir”,
Scăpînd cuvîntul, Radulian îşi duse mîna la gură, gata să izbucnească în rîs.
— Ia vezi! Ia vezi! îl ameninţă Bota. Şi stinge naibii becul epidiascopului că acuşi mă umflă şi pe mine rîsul.
Afară ploua mărunt. Se apropia toamna.
Pentru cine plînge marele zeu?
Dacă cineva i‑ar fi spus profesorului Marius Negrea că în vacanţa de vară va face o descoperire datorită căreia va trăi întîmplări de neuitat, desprinse parcă dintr‑un roman palpitant, fără îndoială că tînărul i‑ar fi rîs în nas. Nu de alta, dar i s‑ar fi părut cu neputinţă să facă o descoperire deosebită în comuna aceea de munte unde fusese repartizat cu trei ani în urmă – o comună cu casele zburătăcite pe versanţii munţilor sau ascunse prin văi, în care viaţa pulsa după datinile străbune, într‑un cadru patriarhal, ferit de viitoarea vieţii citadine.
Şi totuşi lui Marius Negrea i‑a fost dat să facă o descoperire stranie, înfricoşătoare.
în ziua aceea soarele dogorea ca niciodată, învăluind şiragul satelor de la poalele munţilor într‑o căldură înăbuşitoare, care sorbea cu sete răcoarea înmiresmată izvorîtă din adîncurile văilor umbroase şi se prelingea către şes. Privit în zare „peisajul se vedea ca printr‑o apă tremurătoare. Olteţul susura abia auzit, împletindu‑şi firul de apă argintie cu drumeagul ce urca pe lîngă peştera Polovragi şi‑apoi se afunda în defileul din care, odată scăpat, ţîşnea spre înaltul muntelui, spre steiurile ce se iveau prin haina de brazi a Parîngului ca prin rupturile unui cojoc.
Liniştea amiezii. Nici o pală de vînt. Profesorul Negrea şi cei doi elevi favoriţi – Ovidiu Novac şi Sebastian Stoichiţă – porniseră, aşa cum aveau obiceiul în zilele de sărbătoare, să „exploreze” (termenul este exagerat, desigur) peştera care se deschidea deasupra văii Olteţului. Îşi vorbeau arar, simţind că inspirarea mai rapidă a aerului fierbinte le‑ar fi diminuat puterile.
în peşteră era răcoare. De îndată ce intrară, profesorul Negrea trase cu putere aerul în piept. Îi plăcea mirosul de muşchi umezit de firişoarele de apă ce alunecau printre fisurile stîncilor. Cei doi copii înaintară fără să‑l aştepte. Ştiau că profesorul lor avea să‑i urmeze după ce va face – cîteva mişcări de înviorare. Statura‑i înaltă, mlădioasă, se profila pe rotundul de lumină de la gura peşterii, creînd un splendid efect de contre‑jour.
— Uuu! Uuu! făcu Ovidiu şi strigătul lui coborî în adîncurile peşterii pe nişte trepte invizibile.
Ecoul multiplicat se adună şi reveni hăuind ca un sunet de orgă, săltînd pe nevăzutele trepte de negură spre gura peşterii.
— Aşteptaţi‑mă! strigă profesorul, pornind în urma celor doi.
Călca printre steiurile de stîncă umezite de apa care se prelingea din tavan, formînd, în cele din urmă, un pîrîiaş – încenuşat ce‑şi căuta orbeşte drumul spre ieşirea din peşteră.
