CUPRINS:
PARTEA ÎNTÂI: CERCUL POLAR.
Coordonate 7
Longitudine 63
Latitudine 103
Crepuscul lung 138
Fiordul 192
Apa, focul şi gheaţa.
PARTEA A DOUA: TROPICUL RACULUI.
Soarele 277
Constelaţii mutate 304
Călătorind fără spaţiu 369
Singurul ţărm: Luna 433
Vânt din Sahara 475
Oceanul 522
CERCUL POLAR.
COORDONATE.
Căutarea esenţialului.
Mă aflu acum, când a venit, în sfârşit, cu atâta întârziere o vară nouă, dorită de câmpie şi de pădure, de păsări, gâze, animale şi oameni, în acelaşi loc de unde am plecat astă-toamnă.
Privesc vatra puţin afumată, pe care am confecţionat-o anul trecut, nu din nevoi practice, fiindcă nu are să dea niciodată căldura unei sobe adevărate, nici din dorinţe estetice – s-ar fi găsit altceva, mai uşor de înfăptuit şi mai evident, pentru a decora un colţ al camerei – ci probabil din chemarea ascunsă şi ancestrală de a avea „focul în casă” – cel cu care se vor fi încălzit, direct de la flacără, generaţiile nu prea îndepărtate.
Alături, pe perete, îşi bate ritmul (andante) ornicul străvechi, cu greutăţi în loc de arcuri, pe care l-am oprit înaintea plecării, ca să nu se oprească singur seara, când greutăţile ar fi ajuns la podea, lăsând impresia unui obiect părăsit sau uitat deoarece nimeni nu trebuia să-l păzească.
Afară, trandafirii, de care m-am despărţit cu strângere de inimă, sunt acum înfloriţi iarăşi, şi parcă mai bogat ca niciodată.
Nu s-a schimbat nimic aici, dar pe vatră a apărut un cap de bronz, darul unui prieten de pe vapor. Pentru cineva neavizat s-ar putea să reprezinte altă legendă; eu cu prietenul de călătorie am identificat în el pe Olandezul rătăcitor, întrucât ne cunoaştem; -toţi trei am navigat în nord şi în sud, pe aceleaşi ape. In bronz, fantoma are obrazul uscat şi asprit de vânturi, barba udă şi răvăşită de valuri, iar ochii îi ard, oxidând metalul, în căutarea ţărmului unde nu-i este îngăduit să se întoarcă… între două difuzoare stereofonice, care sună ca o orchestră adevărată, umplând tot spaţiul unde îmi recaut viaţa, câteodată, seara pe întuneric, ascult împreună cu personajul legenda lui, şi în motivul eroului damnat recunosc, prin glasul altor instrumente, cornul de ceaţă. Atunci mi se pare că podeaua începe să se legene, iar afară se aude fluierul grav al traulerului „Constanţa”.
A mai apărut şi altceva în intimitatea spaţiului meu terestru, legându-1 de abia părăsitul spaţiu oceanic: deunăzi am agăţat de hornul vetrei o langustă uriaşă, adusă din Atlantic.
Sunt dator şi mă străduiesc să mă reîmplantez aici, ceea ce desigur o să-mi izbutească, dar totul în mine se întoarce spre ape; oceanul nu-i o amintire, ci o viaţă.
Cu două linii şi un arc de cerc, un arhitect, Un prieten înainte de toate, venit în clipa potrivită, prin inspiraţie, a izbutit să-mi deseneze acest colţ al încăperii – hornul tronconic, care, fără nici un ornament, îmi îndestulează privirea şi-o odihneşte, ca un peisaj simplu, calm şi plin de nobleţe. Va fi revoltat să vadă adaosul animal, impur, alterându-i linia meditată. îmi cer iertare: fiara adusă aici e într-adevăr fioroasă; cu antenele desfăcute, acest rac uriaş are peste un metru lungime. însă, cum reprezintă o fiară autentică, nu poate să fie grotescă; nu provoacă repulsie, ci sperie, ceea ce este mai bine. Aş fi vrut să spun că-i un trofeu – n-am prins-o eu, este numai o amintire. în imobilitatea ei are mişcarea din fundul oceanului, şi ochii, care parcă şi-au păstrat viaţa, se uită la mine ca atunci, pe puntea vasului, când a fost scoasă din traul. E moartă, dar îmi vorbeşte, şi-mi va vorbi totdeauna, despre o zi sau despre o veşnicie, la tropicul pe care îl simbolizează, fiindcă se numeşte al Racului.
De-aici, după ce am oprit pendula, am plecat spre Oceanul Atlantic, într-o călătorie care avea să ţină aproape şase luni de zile, acoperind trei anotimpuri, dinainte de a se fi scuturat trandafirii toamnei, până ce avi îmbobocit cei noi, ai primăverii următoare aşa de întârziate…
Puţin timp după întoarcere, când eram încărcat de impresii istovitoare şi încă nelimpezite, cineva m-a întrebat dacă aş putea să vorbesc despre călătoria noastră, dar nu în forma naraţiunii, ci, sondând nu ştiu până unde, dacă aş putea bunăoară să relevez sensul omului în faţa morţii, în faţa dragostei sau a foamei.
Am meditat câteva clipe, cu stupoare, apoi m-am simţit descurajat de neputinţa mea şi mi-am tras capul între umeri.
Obiectivul cu care am înregistrat imaginile până acum nu are însuşirea de a descompune lumina şi a o reface în altfel de fascicole decât îngăduie legea luminilor. Asemenea fascicole se pot întrezări, sau se pot vedea limpede uneori, fie şi dintr-o scânteie nedeclarată, dar ele nu apar decât după developare; am crezut că îndatorirea de a le descoperi revine beneficiarului, ceea ce se tălmăceşte cu îndatorirea cititorului de a căuta ceva printre rânduri. Numai că a citi printre rânduri cere tot atâta forţă de concentrare şi de pătrundere câtă s-a cerut operatorului ca el să-şi însuşească simplitatea adevărurilor imutabile, spre a salva înregistrarea şi a se salva pe sine. A face altcum nu-i cu putinţă decât atunci când împaci în tine două stări antagonice, blazarea şi îndrăzneala, prima, care neagă totul, hrănind-o pe a doua, care duce oriunde, chiar şi la inversarea adevărurilor.
