Frații Jderi de M. Sadoveanu vol. 1
CAPITOLUL I
DESPRE HRAMUL SFINTEI MĂNĂSTIRI NEAMŢU, LA ANUL DE LA HRISTOS 1469 ŞI DESPRE O ISTORISIRE A LUI NECHIFOR CĂLIMAN, STAROSTELE VÎNĂTORILOR DOMNEŞTI
De Sfînta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469.
În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi: soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă.
Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întăi din ochi, apoi dînd glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fîntînii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cîrmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Cîţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vînători şi spre herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era rînduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului BogdanVoievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă.
Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfinţitul Iosif, punînd între dînsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea asta o aflau şi noroadele. Pe cînd dădea sunet greu şi prelung, din cînd în cînd, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorîte şi-şi aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tîngui cu mînile la tîmple şi a-şi căuta pruncii.
Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întîmple! Au să se işte puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas acasă, în sat, mîţa închisă în chiler; găinile umblă slobode şi n-are cine le da de mîncare. Cuminte şi bine ar fi să înhame gospodarii caii şi pe loc să pornească fiecare la locul său; dar mai întăi trebuie să se ştie de ce-i vorba şi numaidecît fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece pletele în ţarină, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii boieri, scurtîndu-i, după cîte se povestesc? Dacă şi riga ungurilor, măria sa Matiaş-Crai, a dat înapoi de la Baia, cînd s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, măria sa Ştefan-Vodă — ce poate face un creştin de rînd? Acel crai a şi căzut la pat din acel cutremur, zăcînd trei luni. I s-au şi risipit oştile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii spaimă despre acest ŞtefanVodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni.
Aşa că mîţa şi găinile or mai răbda, pînă ce ochii oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe măria sa şi pînă ce urechile s-or îndestula de toate veştile pe care le aduc curtenii şi ostaşii. Afară de asta, este praznic. Cum să porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit şi de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfîntului lăcaş? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sînt moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rînduială şi cuminţenie, ce s-ar face ţara? Nepotrivit şi prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru întîmpinare.
Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie alaiul domnesc. Despre asta nu ştie nimeni.
Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire anume pe unde şi cum are să fie alaiul lui Vodă.
Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc batîr atîta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii să cetească în cărţile lor şi să spuie.
Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii cărţi mai puţin iscusite decît în vremea veche!
S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca să stîrnească omenirea; iar măria sa are alte treburi.
Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe măria sa în fiecare zi; pe cînd sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri, şi să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi cîte unul. Şi batîr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate măria sa, cu toată pohfala!
Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic cînd îşi încruntă sprînceana. Iar cînd vine la o sfîntă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Cînd vine la o sfîntă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); cînd vine la o sfîntă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta?
Ca un stăpîn al ţării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin boieri lîngă măria sa şi-i spun la ureche. Astfel măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria sa, fiind văduv de atîţia ani, de cînd a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblînzească din străşnicia în care se ţine.
Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta şi la stînga şi, cufundat fiind în gînduri, nu-şi vede decît socotelile lui domneşti. Atunci sînt ostaşi şi curteni care se uită la lume.
Bune sînt hramurile cînd pe lîngă praznice au şi asemenea alaiuri.
Miercuri la amiază, s-a văzut intrînd în mănăstire, călare pe un harmasaraş pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare.
