AnnaE
#0

           O, hanâmă plină de fală, să nu socoţi că povestea mea ar fi tot pe atâta de minunată ca aceea a celor doi soţi ai mei! Întrucât povestea mea este nemăsurat mai uluitoare.

          Dacă soţilor mei, aceştia doi de colea, nenorocirile le-au fost menite de soartă şi de ursitoare, cu mine a fost altceva! Pricina bărbii mele rase şi a ochiului meu scos este că eu însumi, din vina mea, mi-am stârnit năpasta şi mi-am umplut inima cu supărări şi cu necazuri.

          Iacătă! Eu sunt un sultan, fiu de sultan. Pe tatăl meu îl chema Kassib, iar eu sunt fiul său. După ce sultanul, tatăl meu, a murit, am moştenit domnia şi am domnit şi am ocârmuit cu dreptate, şi le-am făcut mult bine supuşilor mei.

          Da mă mistuia o patimă amarnică pentru călătorii pe mare. Şi nu duceam lipsă de ele, întrucât cetatea mea de scaun era aşezată la marginea mării; şi, pe o întindere mare de ape, aveam ostroave ce se aflau sub stăpânirea mea şi care erau întărite, în starea de apărare şi de bătălie. Şi gândii într-o zi să mă duc să-mi cercetez ostroavele, şi poruncii să se pregătească zece corăbii mari, şi să se aducă pe ele zaherea pentru o lună, şi plecai. Călătoria de cercetare ţinu douăzeci de zile, după care, într-o noapte, văzurăm că se dezlănţuie spre noi nişte vânturi potrivnice, şi aşa ţinu până în zori; când vântul se mai domolise şi marea se mai îmbunase, la răsăritul soarelui, văzurăm o insulă mică, la care puturăm să poposim; coborârăm pe uscat, gătirăm ceva de-ale gurii, mâncarăm, ne odihnirăm două zile, aşteptând sfârşitul furtunii, şi plecarăm iar. Călătoria ţinu încă douăzeci de zile, până ce într-o zi pierdurăm drumul; apele pe care pluteam ne erau necunoscute, şi nouă şi căpitanului. Întrucât nici căpitanul nu cunoştea chiar nimic din marea aceea! Atunci îi spuserăm celui ce stă de veghe:

          — Scrutează marea cu băgare de seamă!

          Şi năierul de veghe se sui pe catarg, pe urmă coborî şi ne spuse şi-i spuse şi căpitanului:

          — La dreapta mea am văzut nişte peşti la faţa apei; iar în mijlocul mării am întrezărit în dreapta ceva ce părea ba negru, ba alb!

          La vorbele acestea ale străjerului, pe căpitan îl cuprinse spaima; îşi izbi turbanul de pământ, îşi smulse barba şi ne strigă:

          — Vă vestesc pieirea noastră a tuturora! Şi nici măcar unul nu are să scape întreg şi teafăr!

          Pe urmă începu să plângă, şi noi tot aşa, laolaltă cu el, începurăm să plângem de mila noastră. Pe urmă îl întrebai pe căpitan:

          — O, reizule, lămureşte-ne şi nouă vorbele străjerului!

          El răspunse:

          — O, doamne al meu, află că din ziua când a bătut vântul cel potrivnic am pierdut drumul, şi aşa a rămas, pierdut, de unsprezece zile încoace; şi nu se simte nici un fel de vânt prielnic, care să ne întoarcă la calea cea bună. Or, află ce vrea să zică lucrul acela negru şi alb, şi peştii aceia plutind prin preajmă; mâine avem să ajungem la un munte de stâncă neagră, care se cheamă Muntele de Magnet, iar apele au să ne mâne cu tărie către muntele acela, iar nava noastră are să fie desfăcută în bucăţele, căci cuiele ei au să-şi ia zborul, trase de Muntele de Magnet, şi au să se lipească de coastele lui; întrucât Allah Preaînaltul a înzestrat cu o putere tainică muntele acela de magnet care, astfel, trage la el toate lucrurile de fier! Aşa că nici nu poţi să-ţi închipuieşti grămada uriaşă de fierotenii câte s-au strâns, lipite de muntele acela, din vremea de când corăbiile sunt trase spre el cu tărie! Singur Allah le ştie socoata. Mai mult: de pe mare se vede strălucind în vârful acelui munte o boltă de aramă galbenă, sprijinită pe zece pilaştri; iar pe boltă se află un călăreţ de aramă călare pe un cal de aramă; iar călăreţul ţine în mână o lance de aramă; iar pe pieptul călăreţului atârnă o tăblie de plumb, încrustată toată cu nume necunoscute şi talismanice! Or, o, Măria Ta, află că, atâta vreme cât călăreţul acela va sta pe calul său, toate corăbiile care vor trece pe sub el vor fi dezbârnate în bucăţi, şi toată fierăria corăbiilor se va lipi de munte. Şi-aşa că nu va fi cu putinţă vreo mântuire până ce călăreţul acela nu va fi răsturnat jos de pe cal! 

          La vorbele acestea, o, stăpână a mea, căpitanul începu să plângă cu belşug de lacrimi, iar noi ramaserăm încredinţaţi de pieirea noastră fară de mântuire, şi fiecare îşi luă bun rămas de la prietenii săi.

          Şi, într-adevăr, de cum se lumină de ziuă, ne văzurăm aproape de muntele acela cu stânci de magnet negre, iar apele ne mânară cu putere către el. Pe urmă, când cele zece corăbii ale noastre ajunseră la poalele muntelui, deodată cuiele corăbiilor începură să zboare cu miile, laolaltă cu toate fieroteniile, şi se duseră să se lipească de munte; şi navele noastre se dezbârnară, iar noi toţi ne prăvălirăm în mare.

          Atunci, ziua toată, ramaserăm la cheremul mării, şi unii ne înecarăm, alţii scăparăm, da cea mai mare parte se înecă; iar cei care scăpară nu mai izbutiră niciodată nici să se vadă, nici să ne mai găsească, întrucât nahlapii cumpliţi şi vânturile potrivnice îi risipiră în toate părţile.

          Cât despre mine, o, stăpână a mea, Allah Preaînaltul mă izbăvi, spre a mă meni altor necazuri, suferinţe mari şi nenorociri grele. Izbutii să mă agăţ de o scândură dintre scândurile desprinse, iar valurile şi vântul mă aruncară pe ţărm, la piciorul Muntelui de Magnet!

          Atunci găsii un drum care ducea tocmai în spicul muntelui, drum întocmit în chip de scară tăiată în stâncă. Şi numaidecât rostii într-ajutor numele lui Allah Preaînaltul, şi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu dimineaţa sclipind şi, cuminte, îşi curmă povestirea.

          Iar când fu cea de a cincisprezecea noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al treilea saaluk, povestindu-i tinerei stăpâne a casei, pe când ceilalţi soţi şedeau jos cu braţele încrucişate, vegheaţi de cei şapte arapi, care ţineau în mână sabia trasă, urmă:

          Rostii într-ajutor numele lui Allah şi mă rugai lui fierbinte şi mă cufundai în flacăra rugăciunii; mă căţărai pe urmă cum putui printre stânci şi crăpături şi izbutii, vântul potolindu-se într-un sfârşit la porunca lui Allah, să mă caţăr până sus pe munte, şi tare mă bucurai de izbăvirea mea, până peste marginile bucuriei! Şi nu-mi mai rămânea decât să ajung până la boltă; şi ajunsei, într-un sfârşit, şi putui să intru sub ea. Atunci şezui în genunchii amândoi, şi îmi făcui rugăciunea, şi îi mulţumii lui Allah pentru scăparea mea.

          În ceasul acela, osteneala mă potopi până într-atâta încât mă prăbuşii la pământ şi adormii. Şi, pe când dormeam, auzii un glas care îmi spunea:

          — O, fiu al lui Kassib! Când te vei deştepta din somn, să sapi sub picioarele tale, şi ai să găseşti un arc de aramă şi trei săgeţi de plumb, pe care sunt săpate nişte semne talismanice. Să iei arcul şi să ţinteşti în călăreţul care se află pe boltă, şi vei da iarăşi linişte oamenilor, scăpându-i de pacostea aceasta amarnică! Iar când ai să-l loveşti pe călăreţ, călăreţul va cădea în mare, iar arcul va cădea din mâinile tale la pământ; tu atunci să iei arcul şi să-l îngropi în pământ, chiar pe locul unde va fi căzut! Ast timp, marea va începe să clocotească, pe urmă să crească, până ce va ajunge să atingă vârful pe care te afli tu. Şi atunci ai să vezi pe mare un caic, iar în caic un ins. Ci-i un alt ins decât călăreţul prăvălit în mare. Insul acela va veni la tine, ţinând în mână o vâslă. Iar tu, fară teamă, să te sui lângă el în caic! Dar ia seama bine să nu care cumva să rosteşti numele cel sfânt al lui Allah, ia seama bine! Odată ajuns în caic, insul acela are să te ducă şi are să te poarte pe mare vreme de zece zile, până ce te va face să ajungi la Marea Izbăvirii. Şi, ajungând la marea aceea, vei găsi tu pe careva care să te ajute să răzbaţi până la ţara ta. Şi să nu uiţi că toate astea nu se vor împlini decât dacă nu vei rosti numele lui Allah.

          În clipita aceea, o, stăpână a mea, mă deşteptai din somn şi, plin de bărbăţie, mă apucai pe dată să îndeplinesc porunca glasului. Cu arcul şi cu săgeţile găsite, săgetai călăreţul şi-l doborâi. Iar arcul căzu din mâna mea; atunci, chiar pe locul acela, îl îngropai în pământ; şi numaidecât marea se zbuciumă, clocoti şi crescu, ajungând până la vârful muntelui unde mă aflam. Şi, peste scurt răstimp, văzui că se iveşte din adâncul mării un caic ce se îndrepta spre mine. Iar când caicul ajunse aproape, zării în el un om de aramă, care avea pe piept o tăblie de plumb, pe care erau săpate nişte nume şi nişte semne vrăjitoreşti. Atunci mă suii în caic, da fară a rosti nici o vorbă. Iar omul de aramă purcese la drum cu mine şi merse vreme de o zi, vreme de două zile, vreme de trei zile, şi tot aşa până la sfârşitul celei de a zecea zi. Şi atunci văzui ivindu-se în zare nişte insule: erau izbăvirea! Atunci mă bucurai în cumpănul bucuriei şi, din pricina preaplinului din suflet şi a mulţumitei mele fată de Preaînaltul, rostii numele lui Allah şi îl preamării şi strigai: „Allahu akbar! Allahu akbar!”

          Şi nici nu apucai eu să rostesc bine vorbele acestea sfinte, că omul de aramă mă şi înşfacă şi mă aruncă din caic în mare, pe urmă se afundă în depărtare şi se mistui.

          Cum ştiam să înot, mă pusei să înot ziua toată până noaptea, încât mâinile mi se sleiră, iar umerii mi se sfârşiră de trudă, şi mă simţeam topit! Atunci, văzând că-mi vine moartea, îmi făcui mărturisirea de credinţă84 şi mă gătii să mor. Ci, tot atunci, un val, mai nemăsurat decât toate valurile mării, se năpusti din depărtare ca o cetate urieşească şi mă luă şi mă aruncă atâta de tare şi atâta de departe, încât mă pomenii dintr-o dată pe malul uneia din insulele pe care le zărisem. Aşa a vrut Allah!

          Atunci mă trăsei pe mal şi mă apucai să storc apa din hainele de pe mine; şi îmi întinsei hainele pe jos ca să se zvânte; şi aţipii şi dormii toată noaptea. La deşteptare, mă îmbrăcai cu hainele care se uscaseră şi mă ridicai să văd încotro să mă îndrept. Şi zării dinaintea mea o vâlcea rodnică; intrai în ea şi o străbătui în toate părţile, pe urmă făcui tot înconjurul locului în care mă aflam şi văzui că mă aflam pe un ostrov mic, împrejmuit de mare. Atunci îmi spusei în sinea mea: „Ce prăpăd! Ori de câte ori scap dintr-un necaz, cad într-altul şi mai negru.”

          Pe când şedeam aşa cufundat în gânduri negre, care mă făceau să-mi doresc cu patimă moartea, văzui că se apropia pe mare o naie plină cu oameni. Atunci, de frică să nu mai păţesc vreun bucluc amarnic, mă sculai şi mă căţărai într-un pom şi aşteptai acolo, uitându-mă. Văzui naia cum trage la ţărm şi cum ies din ea zece robi, care ţineau fiecare câte o cazma; merseră până ce ajunseră la mijlocul ostrovului şi acolo începură să dea pământul la o parte, şi până la urmă scoaseră la iveală un capac, pe care îl ridicară, şi deschiseră o intrare, care se afla dedesubt. Pe urmă se întoarseră la naie şi scoaseră din ea o sumedenie de lucruri, pe care le încărcară pe umerii lor: pâine, faină, miere, unt, oi, saci ticsiţi şi multe alte lucruri, şi toate bunurile pe care un gospodar şi le-ar dori în casă; iar robii urmară să se ducă şi să se întoarcă de la intrarea sub pământ la naie şi de la naie la capac, până ce goliră cu totul naia de lucrurile cele mari; atunci scoaseră din ea nişte haine scumpe şi nişte caftane falnice, pe care le luară în braţe; apoi văzui cum coboară din naie, în mijlocul robilor, un preacinstit moşneag, tare bătrân, ros de ani şi uscat de vânturile vremii, până într-atâta cât ajunsese ca o părere de om. Moşneagul ţinea de mână un tinerel de o frumuseţe pojarnică, croit chiar după calupul desăvâşirii, tot atâta de gingaş precum un ram subţire şi mlădiu, tot atâta de miroznic precât strălucirea cea neprihănită, vrednic a sluji de chip şi de pildă unui trup desăvârşit, într-un sfârşit, de un farmec atâta de vrăjitor, cât îmi răpi inima şi făcu să tremure toată măduva cărnii din mine! Merseră până ce ajunseră la intrare şi coborâră, şi pieriră din ochii mei; şi, peste un timp, ieşiră cu toţii îndărăt, în afară de copilandru; se întoarseră la naie, se suiră în ea şi se depărtară pe mare.

          Când îi văzui că pieriră de-a binelea, mă ridicai şi coborâi din pom şi alergai spre locul pe care îl acoperiseră cu pământ. Începui să dau pământul la o parte şi să mă trudesc, până ce scosei capacul la iveală; văzui că acel capac era făcut dintr-un lemn gros cât o piatră de moară; până la urmă îl ridicai cu ajutorul lui Allah, şi văzui sub el o scară boltită; coborâi pe scara aceea de piatră, măcar că eram tare uluit, şi, într-un sfârşit, ajunsei jos.

          Acolo găsii o sală încăpătoare, aşternută cu chilimuri de mare preţ şi cu mătăsării şi catifele şi, pe un divan scund, între lumânări aprinse şi între oluri pline cu flori, şi între zimbiluri pline cu poame, şi între gavanoase cu dulceţuri, şedea copilandrul şi îşi făcea vânt cu un vânturar. Când mă văzu, fu cuprins de spaimă mare; şi, cu glasul meu cel mai mângâios, îi spusei:

          — Pacea fie cu tine!

          Iar el îmi răspunse atunci, mai liniştit:

          — Şi asupră-ţi fie pacea şi milele lui Allah şi binefacerile sale!

          Iar eu îi zisei:

          — O, doamne al meu, să ai parte de tihnă! Aşa cum mă vezi, sunt fiu de sultan şi sunt eu însumi sultan! Allah m-a îndrumat ca să te slobozesc din locul acesta de sub pământ, unde am văzut cum te-au coborât inşii aceia, spre a te da morţii. Şi vin să te slobozesc. Şi vei fi prietenul meu, căci vederea ta mi-a răpit minţile!

          Atunci copilandrul zâmbi a râde la vorbele mele, cu un zâmbet din buze, şi mă pofti să vin şi să şed jos lângă el pe divan, şi îmi spuse:

          — O, doamne, nu mă aflu aici spre a muri, ci spre a ocoli moartea. Află că sunt fiul unui mare giuvaiergiu, vestit în lumea toată pentru avuţiile lui şi pentru mulţimea comorilor sale; iar faima lui s-a întins pe toate meleagurile, cu caravanele pe care le mână până departe, ca să vândă pietre scumpe sultanilor şi emirilor pământului. La naşterea mea, în amurgul vieţii sale, tatăl meu a fost prevestit de către meşterii ghicitori că fiul acesta avea să moară înaintea lui tătâne-său şi a maică-sii; şi tatăl meu, în ziua aceea, în ciuda bucuriei naşterii mele şi a voioşiei mamei mele, care mă adusese pe lume după cele nouă luni ale sorocului, prin vrerea lui Allah, fu prins de o mâhnire mare, mai cu seamă când învăţaţii, care citiseră soarta mea în stele, îi spuseră:

          — Fiul acesta va fi ucis de un sultan, fiul unui sultan pe nume Kassib, şi anume la patruzeci de zile după ce sultanul acela va prăvăli în mare călăreţul de aramă de pe Muntele de Magnet! Şi tatăl meu, giuvaiergiul, rămase mohorât. Şi se îngriji de mine şi mă crescu cu multă luare-aminte, până ce ajunsei la vârsta de cincisprezece ani. Şi-atunci părintele meu află că a fost prăvălit în mare călăreţul, şi începu să plângă şi să se chinuiască atâta, şi maică-mea împreună cu el, încât se schimbă la faţă, se sfriji la trup şi ajunse întocmai ca un om tare bătrân, ros de ani şi de nenoroc. Şi-atunci mă aduse în ostrovul acesta unde, de când m-am născut, a pus nişte oameni să zidească locaşul acesta de sub pământ, în care să mă adăpostească de căutările sultanului, care urma să mă omoare la vârsta de cincisprezece ani, după ce avea să dea jos călăreţul de aramă. Iar tatăl meu şi cu mine ramaserăm încredinţaţi că fiul lui Kassib nu putea să mă găsească pe ostrovul acesta neştiut. Şi asta-i pricina aducerii mele aici!

          Eu atunci gândii în sufletul meu: „Cum de pot cei ce citesc în stele să se înşele până într-atâta? Întrucât, pe Allah! Băietanul acesta este flacăra inimii mele şi, ca să-l omor, ar trebui să mă omor pe mine însumi!” Pe urmă îi spusei:

          — O, copilul meu, Allah cel Atotputernic nu va îngădui ca o floare ca tine să fie retezată! Iar eu mă aflu aici spre a te apăra, şi am să rămân cu tine toată viaţa mea!

          El îmi răspunse atunci:

          — Tatăl meu va veni să mă ia la sfârşitul celei de a patruzecea zile, căci după acest răstimp nu va mai fi nido primejdie.

          Iar eu îi spusei:

          — Pe Allah! O, copilul meu, am să stau cu ţine aceste patruzeci de zile şi, apoi, am să-i spun părintelui tău să te lase să vii cu mine în împărăţia mea, unde ai să fii prietenul meu şi urmaşul meu la scaunul de domnie!

          Atunci copilandrul, fiul giuvaiergiului, îmi mulţumi cu vorbe dulci, iar eu băgai de seamă cât era de plin de polisfetie, şi câtă înclinare avea spre mine, şi eu spre el. Şi începurăm să tăifăsuim prieteneşte, şi să mâncăm din toate bunătăţurile din zahereaua lui, care putea să ajungă vreme de un an la o sută de oaspeţi. Şi, după ce mâncarăm, pricepui ce răpită îmi era inima de farmecele acelui copilandru. Şi ne întinserăm şi dormirăm toată noaptea. Spre ziuă, mă deşteptai şi mă spălai, şi îi adusei băiatului ligheanul de aramă plin cu apă în miresmată, şi se spălă; iar eu pregătii de masă şi mâncarăm împreună; pe urmă ne apucarăm de pălăvrăgit, apoi de jucat împreună nişte jocuri, şi de râsete, până seara; atunci aşternurăm masa şi mâncarăm o oaie umplută cu migdale, cu stafide, cu nucşoare, cu piper şi cuişoare, şi băurăm apă bună şi rece, şi mâncarăm pepeni verzi şi galbeni, şi prăjituri cu miere şi cu unt, dintr-un aluat dulce şi uşor ca puful şi în care untul nu fusese cruţat, nici mierea, nici migdalele, nici scorţişoara. Şi atunci, ca şi în noaptea de dinainte, ne culcarăm şi văzui cât de prieteni ajunseserăm! Şi trăirăm aşa, în huzururi şi în tihnă, până în cea de a patruzecea zi.

          Atunci, cum era cea din urmă zi şi cum giuvaiergiul urma să vină, băiatul vru să facă o scaldă bună, iar eu încălzii apa într-o căldare mare, aprinsei lemnele, turnai apa caldă într-o cadă mare de aramă, adăugai apa rece, ca s-o fac bună şi desfătătoare, şi copilandrul intra în ea, şi îl spălai eu însumi, şi îl săpunii, şi îl frecai, şi îl înmiresmai, pe urmă îl dusei în pat, îl acoperii cu învelitoarea, şi îi înfăşurai capul cu o basma de mătase înflorată cu argint, şi îi adusei să bea un sorbet minunai, şi adormi.

          Când se deşteptă, vru să mănânce, iar eu alesei harbuzul cel mai frumos şi cel mai mare, îl pusei pe o sinic, aşezai sinia jos pe chilim şi mă suii în pat, ca să iau cuţitul cel mare care sta agăţat pe perete deasupra capului băiatului; şi băiatul, ca să se joace, mă gâdilă deodată la talpă, iar eu tresării atâta de tare, încât, fără să vreau, căzui peste el, iar cuţitul pe care îl luasem i se înfipse în inimă, şi pe clipă copilandrul îşi dete sufletul.

          La priveliştea aceea, o, stăpână a mea, mă bătui cu palmele peste obraji şi începui să ţip şi să gem, şi îmi sfâşiai hainele, şi mă trântii la pământ deznădăjduit şi plângând. Şi tânărul meu prieten era mort, şi ursita i se împlinise, spre a nu da de minciună spusele cititorilor în stele, şi îmi ridicai privirile şi mâinile către Cel Preaînalt şi zisei:

          — O, Doamne al Lumii, dacă am săvârşit un omor, şi au gata a fi osândit la judecată!

          Şi, în clipita aceea, eram plin de cutezanţă în faţa morţii. Ci, o, stăpână a mea, dorurile noastre nu se împlinesc niciodată, nici în rău, nici în bine!

          Aşa că nu putui să îndur mai mult vederea acelui loc şi, cum ştiam că tatăl, giuvaiergiul, urma să vină la sfârşitul celei de a patruzecea zile, păşii pe scară, ieşii, şi închisei capacul, şi îl acoperii cu pământ, ca mai înainte.

          Când ajunsei afară, îmi zisei: „Trebuie numaidecât să văd ce are să se întâmple; şi trebuie să mă ascund, altminteri am să fiu căsăpit de cei zece robi, care au să mă omoare cu moartea cea mai rea!”

          Şi atunci mă căţărai într-un copac mare, nu departe de locul unde se afla capacul, şi mă aciuai acolo şi privii. Peste un ceas, văzui că se iveşte pe mare naia cu bătrânul şi robii, coborâră pe uscat şi ajunseră degrabă la copac; şi văzură pământul încă proaspăt de tot; şi fură cuprinşi de spaimă mare, iar bătrânul îşi simţi inima pierindă; şi robii traseră pământul la o parte, deschiseră intrarea şi coborâră cu toţii. Atunci bătrânul începu să-şi strige copilul pe nume, cu glas mare, şi băiatul nu-i răspunse, iar ei începură să caute peste tot, şi îl găsiră cu inima străpunsă, întins pe pat.

          La priveliştea aceea, bătrânul îşi simţi inima topită şi leşină; iar robii începură să se vaiete şi să se bocească, pe urmă îi duseră pe umerii lor, afară din bortă, mai întâi pe bătrân, apoi pe copilandrul mort, şi săpară pământul şi îl înveliră pe băiat în giulgiu. Pe urmă îl cărară pe bătrân la naie, şi toate bunurile şi toată zahereaua, şi pieriră departe pe mare.

          Eu atunci, într-o stare jalnică, coborâi din pom şi cugetai la nenorocirea mea, şi plânsei îndelung, şi pornii să umblu prin ostrov ziua toată şi noaptea toată, cuprins de deznădejde. Şi nu mai contenii să tot plâng aşa, până când, într-un sfârşit, băgai de seamă că marea scădea din clipă în clipă şi se depărta, şi lăsa curat tot locul aşezat între ostrov şi pământul din faţă. Atunci îi mulţumii lui Allah, care binevoia să mă scape de vederea acelui ostrov blestemat, şi răzbătui în partea cealaltă, pe nisip; ajunsei pe pământul tare şi pornii la drum, rostind într-ajutor numele lui Allah. Şi-aşa până la ceasul apusului de soare. Şi deodată văzui în depărtare un foc mare şi roşu şi mă îndreptai spre focul acela roşu, unde gândeam că am să găsesc niscaiva fiinţe omeneşti ce se vor fi apucând să frigă vreo oaie; da când ajunsei mai aproape, văzui că focul acela roşu era un dăm mare de aramă galbenă, pe care soarele îl aprindea aşa, în amurg.

          Atunci rămăsei până peste poate de uluit, la vederea palatului acela măreţ, durat numai din aramă galbenă, şi mă uitam la trăinicia durării lui, când deodată văzui că ies pe poarta cea mare a palatului zece flăcăi minunaţi la stat şi cu nişte chipuri care îl preamăreau pe Ziditorul ce le plămădise atâta de frumoase; şi văzui că acei zece flăcăi erau toţi chiori de ochiul stâng, în afară de un preacinstit şi falnic moşneag, care era cel de al unsprezecelea.

          La priveliştea aceea, îmi zisei: „Pe Allah! Ce potriveală ciudată! Oare ce-au putut să facă zece chiori ca să aibă ochiul stâng scos aşa, fiecare la fel?” Pe când mă scufundam în gândurile acestea, cei zece flăcăi veniră la mine şi îmi spuseră:

          — Pacea fie asupră-ţi!

          Iar eu le întorsei urarea de pace, şi le istorisii povestea mea, de la început până la sfârşit; şi socot zadarnic a o mai spune încă o dată dinaintea ta, o, stăpână a mea.

          La spusele mele, ei rămaseră miraţi până peste fire şi îmi ziseră:

          — O, doamne, intră în casa aceasta, iar primirea aici fie-ţi largă şi mărinimoasă!

          Intrai, şi ei dimpreună cu mine, şi străbăturăm săli multe, toate aşternute cu mătăsuri şi ajunserăm într-un sfârşit în cea din urmă sală, mai încăpătoare şi mai frumoasă decât toate celelalte; în mijlocul acelei săli mari se aflau zece chilimuri aşternute pe nişte saltele; şi, în mijlocul acelor zece culcuşuri strălucite, se afla unul, cel de al unsprezecelea chilim, fără saltea, da tot atâta de frumos ca şi celelalte zece. Atunci bătrânul şezu pe cel de al unsprezecelea chilim, iar cei zece tineri fiecare pe al său, şi îmi spuseră:

          — Şezi jos, doamne, la capătul sălii, şi să nu ne întrebi nimic despre toate câte vei vedea aici!

          Atunci, după câteva clipite, bătrânul se ridică, ieşi, apoi se întoarse în mai multe rânduri, aducând mâncăruri şi băuturi, şi toţi mâncară şi băură, şi eu dimpreună cu ei.

          După care moşneagul strânse tot ce rămăsese şi se întoarse iar să şadă jos. Atunci flăcăii îi spuseră:

          — Cum de poţi să stai jos până a nu ne fi adus cele cu care să ne îndeplinim datorinţele?

          Şi bătrânul, fără a crâcni, se sculă şi ieşi de zece ori şi se întoarse de fiecare dată aducând pe cap un lighean acoperit cu o zarpa, iar în mână un felinar, şi puse fiecare lighean şi fiecare fanar dinaintea fiecăruia dintre tineri. Dar mie nu-mi aduse nimic, şi rămăsei într-o mare nedumerire. După ce ridicară zarpalele, văzui că fiecare lighean era plin cu cenuşă şi cu praf de cărbuni şi cu khol. Pe urmă luară cenuşa şi se mânjiră cu ea pe cap, cu praful de cărbuni pe chip, iar cu kholul pe ochiul lor drept; şi începură să se jeluiască şi să plângă şi să spună:

          — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine pentru nechibzuinţele şi pentru greşelile noastre!

          Şi nu conteniră decât odată cu apropierea zorilor. Atunci se spălară în alte lighene aduse de moşneag şi îşi puseră alte haine, şi îşi luară iarăşi înfăţişarea de mai înainte.

          După ce văzui toate astea, o, stăpână a mea, mă cuprinse o mirare nemăsurată; dar nu cutezam să întreb nimic, din pricina poruncii primite. Iar în noaptea următoare făcură ca şi în cea dintâi, şi la fel în cea de a treia noapte, şi în cea de a patra. Eu atunci nu putui să-mi mai ţin limba şi strigai:

          — O, domniile voastre, mă rog vouă să mă luminaţi asupra pricinii scoaterii ochiului vostru stâng şi a cenuşii, şi a cărbunelui, şi a kholului pe care vi le-aţi pus pe chipuri, întrucât, pe Allah! Până şi moartea îmi pare mai de dorit decât uluirea în care m-aţi aruncat!

          Ei atunci strigară:

          — O, vai de tine, ce întrebi tu? Asta-i pierzania ta!

          Eu răspunsei:

          — Mai degrabă îmi doresc pierzania, decât nedumerirea de-acum!

          Ei atunci îmi spuseră:

          — Teme-te pentru ochiul tău cel stâng!

          Şi spusei:

          — Nu am trebuinţă de ochiul meu cel stâng, dacă mi se cere să rămân în nedumerirea de-acum!

          Atunci ei îmi spuseră:

          — Împlinească-ţi-se ursita! Ai să păţeşti şi tu ceea ce am păţit noi, şi să nu te plângi, întrucât vă fi din vina ta! Şi-apoi, după pierderea ochiului, nu vei putea să te mai întorci aici, întrucât noi suntem de pe acum zece, şi nu mai este nici un loc pentru cel de al unsprezecelea!

          La vorbele acestea, bătrânul aduse un berbec viu pe care îl înjunghie, îl jupui şi îi curăţă pielea. Pe urmă îmi spuseră:

          — Vei fi cusut în pielea aceasta de berbec şi vei fi suit pe pleşul palatului acesta de aramă. Atunci vulturul cel mare care se cheamă roc85, şi care este în stare să ridice şi-un elefant, are să te ia drept un berbec adevărat şi are să se repeadă asupra ta şi are să te ridice în zbor până în nori, pe urmă are să te coboare pe vârful unui munte înalt, de neatins pentru picior de om, spre a te înfuleca în gâtlejul lui! Şi tu atunci, cu jungherul acesta pe care ţi-l dăm, ai să spinteci pielea berbecului şi ai să ieşi afară întru totul; atunci rocul cel cumplit, care nu mănâncă oameni, nu are să te mănânce şi are să piară din vederile tale! Atunci vei merge până ce vei ajunge la un palat de zece ori mai mare decât palatul nostru, şi de o mie de ori mai strălucitor. Palatul acela este aurit numai cu tăblii de aur, şi toţi pereţii lui sunt învrâstaţi cu nestemate mari şi mai ales cu smaralde şi cu mărgăritare. Tu atunci vei intra pe poarta deschisă, cum am intrat şi noi şi vei vedea ceea ce vei vedea! Cât despre noi, acolo ne-am lăsat ochiul stâng, şi încă îndurăm pedeapsa cuvenită, şi ne-o ispăşim, săvârşind în fiecare noapte ceea ce ne-ai văzut că săvârşim. Aceasta-i povestea noastră, pe scurt, întrucât, cu de-amănuntul, ar umple foile unei cărţi mari şi late! Cât despre tine, de-acuma împlinească-ţi-se ursita!

          La vorbele acestea, cum stăruiam în hotărârea mea, îmi dădură jungherul, mă cetluiră în pielea berbecului, mă duseră pe acoperişul palatului şi plecară. Şi deodată mă simţii ridicat de pasărea cea cumplită roc, care îşi luă zborul; şi, de îndată ce mă simţii lăsat la pământ pe vârful muntelui, despicai cu jungherul pielea de berbec şi ieşii afară ţipând: „Uş! Uş!” spre a alunga rocul cel cumplit, care zbură greoi, şi văzui că era o pasăre mare, albă, mătăhăloasă cât zece elefanţi, şi voinică mai cât zece cămile!

          Atunci îmi luai calea grabnic, pârjolit de focul nerăbdării şi, pe la nămiez de zi, ajunsei la sarăi. La vederea saraiului, oricât mi-l zugrăviseră cei zece flăcăi, rămăsei minunat până peste marginile minunării, întrucât era cu mult mai strălucitor decât în spusele lor. Poarta cea mare prin care intrai în sarai era mărginită de nouăzeci şi nouă de uşi din lemn de aloe şi din lemn de santal, iar uşile încăperilor erau din abanos învrâstat cu aur şi cu olmazuri; şi toate acele uşi duceau spre nişte săli şi spre nişte grădini, în care văzui toate bogăţiile de pe pământ şi din mare.

          În cea dintâi sală în care intrai, mă pomenii deodată între patruzeci de fetişcane, care erau aşa de minunate ca frumuseţe, încât nici minţile nu mai izbuteau să nu se adune, nici ochii să-şi odihnească alegerea pe vreuna, şi rămăsei atâta de plin de vrajă, încât mă oprii locului, simţindu-mi capul cum mi se învârteşte.

          Atunci toate deodată se ridicară la vederea mea şi, cu glas dulce, îmi spuseră:

          — Casa noastră să fie şi casa ta, o, oaspete al nostru, iar locul tău să fie asupra capetelor noastre şi în ochii noştri!

          Şi mă poftiră să stau, şi mă îmbiară pe o podină, şi şezură toate jos pe chilimuri, şi îmi spuseră:

          — O, doamne al nostru, suntem roabele tale şi avutul tău, iar tu eşti stăpânul nostru şi cunună pe capetele noastre!

          Pe urmă toate începură să mă slujească: una aduse apă caldă şi cearceafuri, şi îmi spălă picioarele; alta îmi turnă în palme apă înmiresmată, dintr-un ibric de aur; a treia mă îmbrăcă într-un caftan de mătase cu un brâu bătut în fire de aur şi de argint; a patra îmi întinse o cupă plină cu o băutură minunată şi înmiresmată cu flori; şi una se uita la mine, alta îmi zâmbea, una îmi făcea cu ochiul, alta îmi spunea stihuri, una îşi întindea braţele dinaintea mea, alta îşi răsucea dinainte-mi mijlocul; şi una zicea: „Ah!” iar altă: „Uf!” şi ceastălaltă îmi zicea: „O, tu, ochi al meu!”, iar cealaltă: „O, tu, sufletul meu!”, iar altă: „Lăuntrurile mele!”, iar altă: „Suflarea mea!” iar una: „O, pojar al inimii mele!”

          Pe urmă veniră toate lângă mine şi începură să mă alinte şi să mă mângâie şi îmi ziseră:

          — O, oaspete al nostru, istoriseşte-ne povestea ta, căci de vreme îndelungată suntem singure aici, fără nici un bărbat, iar fericirea noastră este acum deplină!

          Eu atunci mă simţii mai liniştit şi le istorisii numai o parte din povestea mea, şi asta până la apropierea nopţii.

          Atunci se aduse o mulţime mare de lumânări, iar sala se lumină ca de soarele cel mai strălucit. Pe urmă se aşternu masa şi se aduseră bucatele cele mai alese şi băuturile cele mai îmbătătoare, şi se zvoni cu alăutele cele mai desfătătoare şi se cântă cu glasul cel mai vrăjitor, iar câteva începură să dănţuiască, în vreme ce eu mâcam mai departe.

          După toate aceste huzuriri, îmi ziseră:

          — O, drăguţule, acuma-i vremea desfătării celei straşnice şi a crivatului; alegeţi-o dintre noi pe cea care îţi place şi fii fără teamă că ne-ai supăra, întrucât fiecăreia dintre noi are să-i vie rândul vreme de o noapte, tuturor celor patruzeci de surori; şi-apoi fiecare la rândul ei are să înceapă iarăşi hârjoana cu tine, în fiecare noapte.

          Eu atunci, o, stăpână a mea, nu ştiui pe care dintre surori se cădea s-o aleg, întrucât toate erau la fel de ispititoare. Atunci închisei ochii, întinsei mâinile şi o prinsei pe una, şi deschisei ochii; ci îi închisei la loc repede, din pricina strălucirii orbitoare a frumuseţii ei. Atunci ea îmi întinse mâna şi mă duse în patul ei. Şi îmi petrecui cu ea noaptea toată. Mă bucurai de ea de patruzeci de ori! Şi ea la fel! Şi îmi zicea de fiecare dată: „Yuh! O, ochi al meu! Yuh! O, sufletul meu!” Şi mă alintă, iar eu o desfătam, şi ea mă stârnea, şi-aşa toată noaptea.

          Şi-aşa o ţinui întruna, o, stăpână a mea, noapte de noapte, cu câte una dintre surori, şi fiecare noapte cu un potop de dezmierdări dintr-o parte şi din cealalta’ Şi-aşa vreme de un an întreg, în desfătare şi în voioşie. Şi, după fiecare noapte, dimineaţa, copila din noaptea următoare venea la mine, mă ducea la hamman, mă frecă bine pe tot trupul şi mă înmiresma cu toate miresmele pe care Allah le-a dăruit slujitorilor săi.

          Şi ajunserăm astfel la sfârşitul anului. În dimineaţa zilei celei din urmă, le văzui pe toate fetişcanele că vin fuga la patul meu, plângând amarnic şi despletindu-şi şi pletele de mâhnire şi văicărindu-se; pe urmă îmi spuseră:

          — Află, o, lumină a ochilor noştri, că trebuie să ne despărţim de tine, cum ne-am despărţit şi de ceilalţi de dinainte de tine, căci se cade să ştii că tu nu eşti cel dintâi, şi că până la tine mulţi voinici ne-au desfătat ca şi tine, şi ne-au făcut ca şi tine. Numai că tu chiar că eşti isteţul cel mai isteţ la isteţii, de-o potrivă şi-n lung şi-n lat! Şi, de asemenea, hotărât că eşti cel mai terfichi şi cel mai iubeţ dintre toţi. Din care pricini nu vom mai putea să trăim fără tine.

          Iar eu le zisei:

          — Dar spuneţi-mi, pentru ce trebuie să mă părăsiţi? Căci nici eu nu vreau să pierd bucuria vieţii mele cu voi!

          Ele îmi răspunseră:

          — Află că noi toate suntem fiicele unui sultan, da din mame osebite. De pe vremea fecioriei, trăim în saraiul acesta şi, în fiecare an, Allah călăuzeşte pe drumul nostru un voinic care ne mulţumeşte, iar noi tot aşa pe el! Şi în fiecare an trebuie să lipsim vreme de patruzeci de zile, spre a ne duce la tatăl nostru şi la mamele noastre. Iar astăzi este ziua de plecare!

          Atunci spusei:

          — Şi, o, dulceţelor, eu am să rămân în casă, spre a-l preamări pe Allah până la întoarcerea voastră!

          Ele îmi răspunseră:

          — Indeplinească-ţi-se dorinţa! Iată toate cheile de la sarai, care descuie toate uşile. Palatul acesta este casa ta a tu eşti stăpânul lui. Da fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă din fundul grădinii, că nu vei putea să ne mai vezi niciodată şi vei păţi o nenorocire mare. Fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă!

          După vorbele acestea, veniră toate să mă îmbrăţişeze a să mă sărute una după alta, plângând şi spunându-mi: Allah fie cu tine! Şi se uitară la mine plângând, şi plecară. Eu, atunci, o, stăpână a mea, ieşii din sală, ţinând în mână cheile, şi începui să cercetez saraiul, pe care până în ziua aceea nu avusesem răgazul să-l văd, atâta îmi fuseseră de înlănţuite în pat şi trupul şi sufletul, în braţele fetişcanelor. Şi mă apucai, cu cheia dintâi, să descui cea dintâi uşă.

          Când deschisei cea dintâi uşă, văzui o grădină mare, plină toată cu pomi în roadă, atâta de mari şi atâta de frumoşi, cât în viaţa mea nu mai văzusem alţii la fel în lumea întreagă; nişte ape în şanţuri mici udau pomii, şi aşa de bine, încât poamele acelor pomi erau de o mărime şi de o frumuseţe minunate. Mâncai din poamele acelea, mai cu seamă nişte banane, nişte curmale lungi ca degetele unei arăboaice de viţă aleasă, nişte rodii, nişte mere şi nişte piersici. După ce sfârşii de mâncat, îi mulţumii lui Allah pentru darurile sale, şi descuiai cea de a doua uşă, cu cea de a doua cheie.

          După ce deschisei uşa aceea, ochii şi nasul meu rămaseră vrăjite de florile ce umpleau o grădină mare, udată de nişte pârâiaşe. Se aflau în grădina aceea toate florile câte cresc în grădinile emirilor pământului: iasomii, zarnacadele, trandafiri, viorele, zambile, bujori, garoafe, lalele, gălbenele şi toate florile din toate vremile. Când sfârşii de mirosit toate florile, culesei o iasomie şi mi-o înfipsei în nas şi acolo o lăsai, ca să-l sorb mireasmă; şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru podoabele sale.

          Deschisei apoi cea de a treia uşă, şi urechile mele rămaseră vrăjite de glasurile păsărilor de toate culorile şi de toate neamurile pământului. Păsările acelea şedeau toate într-o colivie mare, făcută din nuiele de lemn de aloe şi de santal; apa de băut a acelor păsări era pusă în nişte străchinuţe de jad şi de jasp gingaş colorat, grăunţele erau în nişte ceşcuţe de aur; pământul pe jos era măturat şi stropit; iar păsările îl binecuvântau pe Atoateziditorul. Ascultai glasurile acelor păsări până la apropierea nopţii; şi mă întorsei de acolo în seara aceea.

          Dar, a doua zi ieşii degrabă şi deschisei cea de a patra uşă, cu cea de a patra cheie. Şi-atunci, o, stăpână a mea, văzui nişte lucruri, pe care nici în vis o fiinţă omenească n-ar putea să le vadă vreodată. În mijlocul unei curţi mari văzui o boltă iscusit zidită; bolta aceea avea nişte scări de porfiră, care suiau până ajungeau la patruzeci de uşi de lemn de abanos, bătute în aur şi în argint. Porţile acelea, cu canaturile date la o parte, lăsau fiecare să se vadă o sală largă; şi în fiecare sală se afla câte o comoară osebită, şi fiecare comoară preţuia mai mult decât toată împărăţia mea întreagă. Sala dintâi era ticsită cu mormane mari de mărgăritare voinice, puse în şir, şi de mărgăritare mărunţele; dă cele voinice erau mai multe decât cele mărunte, şi fiecare era cât un ou de porumbiţă şi sclipitor ca luna în strălucirea ei. Da cea de a doua sală o întrecea pe cea dintâi ca bogăţie: era ticsită până sus cu diamante, rubine, safire şi granate. În cea de a treia, erau numai smaralduri; în cea de a patra, calupuri de aur sadea; în cea de a cincea, dinari de aur de pe tot pământul; în cea de a şasea, argint neprihănit; în cea de a şaptea, dinari de argint de pe tot pământul. Iar celelalte săli erau ticsite cu toate nestematele din sânul pământului şi al mărilor, şi topaze, şi turcoaze, şi hiacinte, şi nestemate de la Yemen, şi cornaline de toate culorile, şi oluri de jad, şi salbe, şi brăţări, şi brâie, şi toate giuvaierurile folosite la curţile de emiri şi de sultani.

          Iar eu, o, stăpână a mea, îmi ridicai mâinile şi privirile şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile sale. Şi urmai astfel, în fiecare zi, să deschid câte una, ori două, ori trei uşi, până în cea de a patruzecea zi, şi minunarea mea sporea cu fiecare zi, şi nu îmi mai lamăsese decât cheia cea de pe urmă, care era cheia de la uşa de aramă. Şi mă gândeam la cele patruzeci de copile, şi mă simţeam în cea mai mare bucurie gândind la ele, şi la dulceaţa purtărilor lor, şi la prospeţimea trupului lor, şi la virtuţile lor pojarnice, şi la bunurile lor cele tainice, şi la rotunzimea şi vânjoşia durduleţurilor lor, şi la ţipetele lor când îmi spuneau: „Yuh, o, ochi al meu! Yuh, o, pojarul meu!” Şi îmi strigai: „Pe Allah! Noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată, o noapte de lapte!”

          Ci Pârdalnicul mă făcea să simt cheia de la uşa aceea de aramă, care mă ispitea amarnic, şi ispita fu mai tare decât mine, şi descuiai uşa de aramă. Şi ochii mei nu văzură nimic, şi numai nasul meu simţi un damf tare şi neprielnic adulmecului meu, şi leşinai pe clipă pe dată, şi căzui dincoace de uşa care se închise. Când mă deşteptai, stăruii în hotărârea stârnită de Şeitan, şi deschisei iarăşi uşa şi aşteptai ca miasma să se facă oleacă mai puţin tare.

          Atunci intrai şi mă pomenii într-o sală largă, presărată toată cu şofran şi luminată de două lumânări înmiresmate cu ambrăsură şi cu tămâie, şi de nişte fanare falnice de aur şi de argint pline cu ulei bine mirositor, care, arzând, scoteau mireasma aceea tare. Şi, între sfeşnicele de aur şi fanarele de aur, văzui un cal negru minunat, care avea o stea albă în frunte; şi era pintenog la piciorul stâng şi la glezna dreaptă; ieslea îi era plină cu grăunţe de susan şi de orz bine dat prin ciur; adăpătoarea era umplută cu apă proaspătă în miresmată cu apă de trandafiri. Iar eu, o, stăpână a mea, cum patima mea cea mai mare erau caii frumoşi, şi cum eram călăreţul cel mai vestit din împărăţia mea, gândii că acel cal mi s-ar potrivi; şi îl luai de căpăstru şi îl dusei în grădină şi încălecai pe el; dar el nici nu se clinti. Atunci îl lovii peste gât cu lanţul de aur. Şi numaidecât, o, stăpână a mea, calul întinse două aripi mari şi negre pe care nu le văzusem până în clipita aceea, necheză într-un chip înfricoşat, izbi de trei ori cu copita în pământ şi zbură cu mine în văzduhuri.

          Atunci, o, stăpână a mea, pământul se învârti dinaintea ochilor mei; da îmi strânsei pulpele şi mă ţinui ca un călăreţ iscusit, şi, într-un sfârşit, calul pogorî şi se opri pe pleşul palatului de aramă roşie, în care îi găsisem pe cei zece flăcăi chiori. Şi-atunci calul se ridică atâta de cumplit în două picioare şi se scutură atâta de iute, încât mă trânti jos, apoi veni la mine şi îşi lăsă aripa spre faţa mea, şi îşi înfipse vârful aripii în ochiul meu stâng, şi mi-l prăpădi pe veci. Pe urmă zbură în văzduhuri şi pieri.

          Iar eu îmi pusei mâna pe ochiul pierdut şi mă învârtii în lung şi în lat pe terasă, văicărindu-mă şi scuturându-mi mâna de durere! Şi de îndată văzui că se ivesc cei zece flăcăi care, dând cu ochii de mine, îmi spuseră:

          — N-ai vrut să ne asculţi! Şi iacătă rodul hotărârii tale de năpastă. Şi nu putem să te primim între noi, întrucât suntem zece. Ci, urmând cutare şi cutare drum, vei ajunge în cetatea Bagdadului, la emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, a cărui faimă a răzbit până la noi; şi soarta-ţi va fi între mâinile lui.

          Şi plecai, şi mersei zi şi noapte, după ce mi-am ras barba şi am pus pe mine hainele acestea de saaluk, ca să nu mai am de îndurat alte necazuri, şi nu mă oprii din umblet, până ce nu mă văzui ajuns în lăcaşul acesta al păcii, Bagdadul, şi îi găsii pe chiorii aceştia doi, şi le dădui bineţe şi le spusei:

          — Sunt un străin.

          Iar ei răspunseră:

          — Şi noi suntem străini.

          Şi iacă-aşa ajunserăm tustrei în casa această binecuvântată, o, stăpână a mea! Şi-aşa-i cu pricina ochiului meu pierdut şi cu barba mea cea rasă!

          La povestea aceasta fără de seamăn, tânăra stăpână a casei îi spuse celui de al treilea saaluk:

          — Hai! Mângâie-te oleacă pe creştet şi du-te! Te iert.

          Dar cel de al treilea saaluk răspunse:

          — Nu am să mă duc, pe Allah! Decât după ce am să aud poveştile tuturor celorlalţi.

          Atunci copila se întoarse spre calif, spre Giafar şi spre Massrur şi le spuse:

          — Istorisiţi-mi povestea voastră!

          Atunci Giafar se apropie şi istorisi povestea pe care i-o spusese portăriţei celei tinere, când intrase în casă. Încât, după ce auzi spusele lui Giafar, copila le spuse tuturor:

          — Vă iert pe toţi, şi pe unii şi pe alţii. Da plecaţi cât mai iute!

          Şi ieşiră toţi şi ajunseră în uliţă. Atunci califul le spuse saalicilor:

          — Unde vă duceţi aşa, fârtaţilor?

          Ei răspunseră:

          — Nu ştim unde avem să ne ducem.

          Şi califul le spuse:

          — Veniţi să vă petreceţi noaptea la noi.

          Şi îi spuse lui Giafar:

          — Ia-i la tine şi adu-mi-i mâine dimineaţă, şi vom vedea ce va fi de făcut cu ei.

          Iar Giafar nu pregetă a îndeplini poruncile califului.

          Apoi califul urcă în saraiul său şi nu putu să guste pic de somn în noaptea aceea. Pe urmă, dimineaţa, se sculă şi şezu în scaunul de domnie al stăpânirii lui; şi porunci să intre toţi capii din împărăţia sa. Pe urmă, după ce toţi capii împărăţiei veniră, se întoarse spre Giafar şi îi spuse:

          — Adu-mi aici cele trei copile şi cele două căţele şi cei trei saalici.

          Şi Giafar plecă îndată şi îi aduse pe toţi între mâinile califului; iar tinerele se acoperiră cu vălurile lor şi şezură dinaintea califului.

          Atunci Giafar le zise:

          — Vă socotim slobode de orice datorinţă, întrucât, iară a şti cine suntem, şi voi ne-aţi iertat şi ne-aţi făcut binele pe care ni l-aţi făcut. Şi iacătă că acum vă aflaţi între mâinile celui de al cincilea din urmaşii lui Abbas86, califul Harun Al-Raşid! Trebuie, dar, să-i povestiţi numai adevărul!

          Când tinerele auziră vorbele lui Giafar, care vorbea în numele emirului drept-credincioşilor, cea mai mare dintre ele păşi înainte şi grăi:

          — O, emire al drept-credincioşilor, povestea mea este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andrelele pe colţul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care ar citi-o cu cinstire!

          În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cu chibzuinţă, se opri din povestit.

          Dar cândfu cea de a şaisprezecea noapte, urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fata cea mai mare păşi înainte între mâinile emirului drept-credin-cioşilor şi istorisi astfel povestea ei:

 

 

 

Povestea celui de al treilea saaluk