Povestea istorisită de Zobeida, cea dintâi dintre copile.
O, emire al drept-credincioşilor, află că pe mine mă cheamă Zobeida; pe sora care ţi-a deschis uşa o cheamă Amina; iar pe sora mea cea mică o cheamă Fahima. Tustrele suntem născute dintr-un tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. Cât despre cele două căţele, ele sunt chiar surorile mele, din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă.
Când părintele nostru a murit, ne-a lăsat cinci mii de dinari, care au fost împărţiţi cu deplină cinste între noi; atunci sora mea Amâna şi sora mea Fahima s-au despărţit de noi, spre a locui în casa mamei lor; iar eu şi cu celelalte două surori am rămas laolaltă, şi eu sunt cea mai mică dintre noi trei; dar nu sunt mai mică decât surorile mele de la cealaltă mamă, Amâna şi Fahima.
La puţină vreme după moartea părintelui nostru, cele două surori mai mari ale mele se pregătiră de măritiş şi se măritară fiecare cu câte un bărbat, şi rămaseră să mai stea o vreme cu mine, în aceeaşi casă. Dar în curând soţii lor se gătiră de o călătorie negustorească, luară cei o mie de dinari ai soţiilor lor, spre a cumpăra mărfuri, le luară şi pe soţiile lor cu ei, şi plecară toţi, şi mă lăsară singură.
Lipsiră astfel vreme de patru ani. Ast timp, soţii surorilor mele lefteriră toţi banii şi prăpădiră toate mărfurile, şi îşi luară valea, lăsându-le pe soţiile lor singure-singurele în inima ţării străinilor. Iar surorile mele îndurară toate nevolniciile şi, până la urmă, ajunseră la mine în chip de cerşetoare amărâte. La vederea celor două cerşetoare, eu nici vorbă de a cunoaşte în ele pe surorile mele, şi mă depărtai. Şi ele atunci îmi vorbiră şi le cunoscui, şi le zisei:
— Cum se face, o, surorile mele, de sunteţi în starea aceasta?
Ele îmi răspunseră:
— O, sora noastră, vorbele nu mai pot să slujească acum la nimic, întrucât calamul a lunecat pe dâra poruncită de Allah!
La vorbele lor, inima mi se umplu de milă pentru ele şi le trimisei la hammam, şi le îmbrăcai pe fiecare cu câte o rochie nouă şi frumoasă, şi le spusei:
— O, surorile mele, sunteţi amândouă mai mari decât mine, iar eu sunt cea mai mică. Şi vă socot că ţinându-mi loc de tată şi de mamă! Şi-apoi, moştenirea care mi s-a cuvenit ca şi vouă a fost binecuvântată de Allah şi a sporit straşnic. Aveţi să mâncaţi cu mine rodul ei, iar viaţa voastră are să fie vrednică de cinstire şi de preţuire, iar noi avem să stăm de aci înainte laolaltă!
Şi chiar că le copleşii cu binefaceri, iar ele şezură la mine vreme de un an încheiat, iar bunul meu era şi bunul lor. Dar, într-o zi, îmi spuseră:
— Într-adevăr, măritişul este mai de preţ pentru noi, nu mai putem să ne lipsim de el, iar răbdarea noastră, singure aşa, s-a topit.
Atunci le spusei:
— O, surorile mele, nu aveţi de găsit nimic bun în măritiş, întrucât bărbatul cu adevărat cinstit şi bun este lucru rar în vremurile de-acum! Şi oare nu aţi şi încercat voi măritişul? Şi aţi uitat ce aţi găsit în el?
Dar ele nu ascultară de vorbele mele şi vrură, oricum, să se mărite, chiar şi fără învoirea mea. Atunci le măritai cu chiar banii mei şi le întocmii zestrea de trebuinţă. Pe urmă plecară cu soţii lor.
Şi de-abia trecuse oleacă de vreme de când plecaseră, că soţii lor le traseră pe sfoară, le luară tot ce le dăruisem şi le părăsiră. Ele atunci se întoarseră la mine, goale cu lotul. Şi îşi cerură multe iertăciuni, şi îmi spuseră:
— Nu ne certa, o, sora noastră! Tu, adevăratu-i, eşti cea mai mică dintre noi, da eşti cea mai întreagă la minte. Îţi făgăduim că nici măcar nu avem să mai rostim vorba măritiş.
Atunci le spusei:
— Venirea la mine fie-vă largă, o, surorile mele!
Şi le sărutai, şi le copleşii cu încă şi mai multă dărnicie. Trăirăm laolaltă în starea aceasta un an întreg, după care mă gândii să încarc cu mărfuri o corabie şi să mă duc să fac negoţ la Bassra. Şi-aşa că orânduii o corabie şi o încărcai cu mărfuri şi cu târguieli şi cu tot ce ar fi putut să fie trebuitor în răstimpul călătoriei cu corabia, şi le spusei surorilor mele:
— O, surorile mele, vreţi să rămâneţi aici în casa mea pe tot răstimpul cât va ţine călătoria mea, până ce am să mă întorc, ori v-ar plăcea mai degrabă să mergeţi cu mine?
Iar ele îmi răspunseră:
— Mergem cu tine, întrucât n-am putea să îndurăm lipsa ta!
Atunci le luai cu mine şi plecarăm. Şi, până a pleca, avusei grijă să-mi împart banii în două părţi: luai cu mine jumătate şi ascunsei cealaltă jumătate, zicându-mi: „E cu putinţă să se întâmple vreun necaz cu corabia, iar noi să scăpăm cu viaţă. În atare împrejurare, la întoarcerea noastră, dacă ne-om mai întoarce vreodată, vom găsi aci câte ceva ce ne va fi de folos.”
Nu contenirăm mersul nici zi, nici noapte; da, din nenorocire, reizul rătăci drumul. Curgerea valurilor ne duse în largul apelor şi intrarăm într-o mare cu totul alta decât aceea către care vroiam. Iar un vânt năprasnic ne împingea mereu, şi nu conteni vreme de zece zile. Atunci, în depărtare, ni se năzări o cetate, şi îl în trebarăm pe reiz:
— Care-i numele acelei cetăţi către care ne îndreptăm?
El răspunse:
— Pe Allah! Habar n-am. N-am văzut-o niciodată, şi în viaţa mea n-am intrat în marea aceasta. Da până la urmă lucrul cel mai de seamă este că din norocire ne aflăm în afara primejdiei. Încât nu vă mai rămâne decât să intraţi în cetatea aceasta şi să vă aşterneţi mărfurile la vedere. Iar dacă aţi putea să le vindeţi, vă sfătuiesc să le vindeţi!
Peste un ceas de vreme, se întoarse la noi şi ne spuse:
— Zoriţi-vă să ieşiţi în cetate şi să vedeţi minunile lui Allah în făptuirile sale! Şi rostiţi-i numele cel sfânt, ca să vă ferească de nenoroc!
Noi atunci plecarăm spre cetate. Şi nici nu ajunserăm noi bine acolo, că ne şi cufundarăm în uluirea cea mai adâncă: văzurăm că toţi locuitorii din cetate erau preschimbaţi în pietre negre. Dă numai locuitorii erau împietriţi; căci, în toate sukurile şi pe toate uliţele negustorilor, găseam mărfurile ca atare, şi toate lucrurile de aur şi de argint ca atare. La priveliştea aceea, ne cuprinse mare mulţumire şi ne ziserăm: „Este neîndoielnic că pricina tuturor acestora trebuie să fie un lucru uluitor.”
Atunci ne despărţirăm şi fiecare purcese în calea sa pe uliţele cetăţii, şi fiecare se apucă de treabă şi de strâns pe seama să tot ceea ce putea să încarce din aur, din argint şi din ţesăturile cele scumpe.
Cât despre mine, mă suii în cetăţuie şi văzui că acolo era saraiul sultanului. Intrai în sarai printr-o uşă mare şi boltită, lucrată din aur greu, şi ridicai perdeaua cea mare de catifea, şi văzui că toate lucrurile dinlăuntru erau de aur şi de argint. Iar în curte şi în toate sălile, străjile şi curtenii şedeau fie în picioare, fie pe jos, da toţi erau prefăcuţi în stane de piatră, şi parcă vii. Iar în sala cea mai de la urmă, plină de dregători, de căpetenii şi de viziri, îl văzui pe sultan, şezând în scaunul său de domnie, împietrit, îmbrăcat în haine atâta de falnice şi atâta de bogate, de-ţi venea să-ţi pierzi minţile, şi era înconjurat de cincizeci de mameluci, îmbrăcaţi în caftane de mătase şi ţinând în mâini săbiile trase. Jeţul sultanului era bătut în mărgăritare şi în nestemate, şi fiecare mărgăritar strălucea ca o stea. Şi chiar că era să mă smintesc la minte.
Şi trecui mai departe şi ajunsei în harem, şi îl găsii încă şi mai minunat, şi tot, până la drevele de la ferestre, era de aur; pereţii erau îmbrăcaţi cu mătăsării; la uşi şi la ferestre atârnau perdele de catifea şi de atlaz. Şi o văzui într-un sfârşit, în mijlocul femeilor împietrite, pe chiar sultana cea mare, îmbrăcată cu o rochie presărată cu mărgăritare alese şi purtând pe cap o cunună împodobită cu toate neamurile de nestemate, iar la gât cu nişte gherdane şi cu nişte împletituri de aur meşteşugite minunat; da şi ea era, la fel, împietrită în stană neagră.
De acolo trecui mai departe şi găsii o uşă deschisă, care avea amândouă canaturile lucrate din argint sadea, iar înlăuntru văzui o scară de porfiră, alcătuită din şapte trepte; urcai pe scara aceea şi, când ajunsei sus, mă pomenii într-o sală mare, toată făcută din marmură albă şi aşternută cu chilimuri ţesute în zarafir; iar în mijlocul sălii, între nişte sfeşnice mari de aur, văzui o podină de aur împistrată cu smaralde şi cu peruzele, iar pe podină era un crivat de alabastră, învrâstat cu mărgăritare şi cu năstrăpate şi dichisit cu zarpale şi cu horbote. Şi văzui, în fund, o lumină care sclipea; mă apropiai şi văzui că lumina aceea era un olmaz şlefuit, mare cât un ou de struţ, pus pe un scăunel, şi ale cărui ape revărsau lumina aceea; iar olmazul era însăşi desăvârşirea, şi numai lumina lui lumina sala toată.
Însă se mai aflau acolo şi nişte făclii aprinse, da ele păleau dinaintea acelui adamant. Iar eu îmi zisei: „Dacă făcliile acestea sunt aprinse, sunt pentru că le-a aprins cineva.”
Atunci trecui mai departe şi intrai în altă sală, şi pretutindeni mă minunam şi pretutindeni căutam să dau de vreo fiinţă vie. Şi atâta de îngândurată eram, încât îmi uitai şi de mine şi de călătoria mea şi de corabia mea şi de surorile mele. Şi încă mai eram răpită de minunarea aceea, când se lăsă noaptea; atunci vrusei să ies din sarai, însă mă rătăcii, nu mai găsii drumul şi, până la urmă, ajunsei în sala în care se află patul de alabastră şi adamantul şi policandrele de aur aprinse. Atunci şezui pe pat, mă acoperii pe jumătate cu învelitoarea de atlaz siniliu bătută cu zarafir şi cu mărgăritare, luai cartea cea sfântă, Coranul nostru, şi din cartea aceea, care era scrisă cu o scriptură strălucită, în slove din aur şi din roşu şi cu zugrăvituri de toate culorile, mă apucai să citesc vreo câteva versete, spre a mă neprihăni şi a-i mulţumi lui Allah şi a-mi veni în cuget, şi chibzuii la spusele Profetului, binecuvânteze-le Allah! Mă întinsei pe urmă şi încercai să adorm; dar nu izbutii. Iar ne-somnia mă ţinu trează până la miez de noapte.
În clipita aceea, auzii un glas care citea din Coran, un glas molcom, şi dulce, şi mângâietor. Atunci mă sculai degrabă şi mă îndreptai către locul de unde venea glasul care citea. Şi ajunsei la un iatac cu uşa deschisă; intrai binişor pe uşă, lăsând afară făclia cu care îmi luminasem căutările, şi mă uitai împrejur, şi văzui că era un mihrab87; era luminat de nişte lămpi de sticlă verde atârnate; iar la mijloc era un chilim de rugăciune aşternut în partea dinspre răsărit, iar pe chilim şedea un tânăr cu înfăţişarea tare frumoasă, şi care citea din Coran cu luare-aminte, cu glas tare şi cu mult simţ al măsurii. Iar eu rămăsei cuprinsă de o uimire nemărginită şi mă întrebam cum de putuse tânărul acela să scape numai el de soartă întregii cetăţi. Atunci păşii înainte şi mă temenii către el şi îi făcui urarea mea de salamalek; iar el îşi întoarse privirile către mine şi îmi răspunse la salamalek. Atunci îi spusei:
— Mă rog ţie fierbinte, pe adevărul cel sfânt al suralelor pe care le citeai din cartea lui Allah, să răspunzi la întrebarea mea!
El atunci zâmbi a râde liniştit şi dulce şi îmi zise:
— Dezvăluie-mi mai înainte, tu cea dintâi, o, femeie, cum ai ajuns în mihrabul acesta şi, la rându-mi, am să răspund la întrebarea pe care ai să mi-o pui!
Eu atunci îi istorisii povestea mea, care îl minună tare. Şi îl întrebai apoi ce era cu starea aceea nemaipomenită a cetăţii. Şi el îmi spuse:
— Aşteaptă oleacă!
Apoi închise cartea cea sfântă şi o vârî într-un săcui de atlaz; şi îmi spuse să şed alături de el. Şezui şi mă uitai la el cu luare-aminte, şi văzui că era ca luna plină, desăvârşit ca soi, plin întru totul de nuri, minunat la înfăţişare, subţire şi bine potrivit la stat; obraji-i erau ca de cleştar; chipu-i, de culoarea curmalelor proaspete; de parcă despre el ar vorbi poetul în stihurile acestea:
Un cititor de stele privea în noapte cerul.
Deodată, dinaintea ochilor lui miraţi, Vrăjit flăcău răsare străluminându-şi lerul Şi mlădiindu-şi mersul cu paşii amânaţi.
Îşi spune cititorul de stele: „Doar Zohal88
Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor în val Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoarei Mirrikh89 – doar în obraji-i cu purpuri smălţuite Putea s-aştearnă astfel pojar de foc şi lapte!
Iar razele din ochii-s săgeţi ce le trimite Săgetătorul însuşi, din stelele lui şapte!
Dai mai presus de toate, chiar Hutared90 – i-aduse Cununa iscusinţei în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, Abylsuha91 – îşi puse În gingaşa-i făptură comorile de aur!”
Nu ştie zodierul nimic să mai priceapă, Şi stă răpit de vrajă şi săgetat de jind, Cu minţile furate de visuri că de-o apă.
Atunci frumosul astru i se-nclină zâmbind.
Uitându-mă aşa la el, icoana lui mă aruncă în tulburarea ceă mai cruntă a simţirii şi în căinţele cele mai pătimaşe că nu îl cunoscusem până în ziua aceea; şi pojaruri roşi se aprinseră în inima mea. Şi îi zisei:
— O, stăpâne al meu şi doamne, acum povesteşte-mi ceea ce te-am întrebat!
Şi el îmi răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Şi îmi povesti:
Află, o, hanâmă plină de fală, că cetatea aceasta a fost cetatea tatălui meu. Şi era locuită de toate rudele şi de toţi supuşii lui. Tatăl meu este sultanul pe care l-ai văzut şezând în jeţul domnesc, preschimbat în piatră. Iar în privinţa sultanei pe care ai văzut-o, aceea este mama mea. Tatăl meu şi mama mea erau magi, închinători la cumplitul Nardun. Jurau şi puneau legământ pe foc şi pe lumină, pe umbră şi pe căldură, şi pe sorii rotitori!
Multă vreme tatăl meu nu a avut nici un copil, şi numai la apusul vieţii lui m-am născut eu, ca fiu al bătrâneţei sale. Şi tatăl meu m-a crescut cu mare grijă; ast timp, mă făcui mare: şi-atunci am fost ales eu pentru fericirea cea adevărată.
Într-adevăr, aveam la noi în sarai o babă tare înaintată în vârstă, musulmană, o drept-credincioasă întru Allah şi întru Trimisul lui. Era drept-credincioasă pe ascuns, iar în afară se prefăcea a fi de-o părere cu părinţii mei. Iar tatăl meu avea mare încredere în ea, dat fiind că îi vedea credincioşia şi neprihana. Era faţă de ea tare darnic şi o copleşea cu filotimia lui. Şi era încredinţat cu tărie că ea era de credinţa şi de legea lui încât, cum mă făcusem măricel, mă dădu în seama ei şi îi spuse:
— Ia-l şi creşte-l cum se cuvine, şi învaţă-l legile credinţei noastre; şi deprinde-l cu o purtare strălucită, şi slujeşte-l cu sârg şi cu toată grijă!
Şi bătrâna mă luă: dar ea mă învăţă credinţa islamului, de la datorinţele de curăţie şi datorinţele spălărilor celor cucernice, până la sfintele închinări ale rugăciunii. Şi mă învăţă şi îmi tălmăci Al-Coran-ul în limba Profetului. Iar când încheie întru totul dăscălirea mea, îmi zise:
— O, copilul meu, trebuie să ascunzi cu grijă toate astea faţă de tatăl tău şi să păstrezi nesmintit taina, altminteri au să te omoare!
Iar eu, într-adevăr, păstrai taina. Şi nu peste mult de când învăţătura mea se încheiase, sfânta bătrână muri, dându-mi sfaturile ei cele mai de pe urmă. Iar eu urmai a fi în taină un drept-credincios întru Allah şi întru Profetul său. Şi locuitorii din cetate nu făceau decât să se îndărătnicească în necredinţa, în răzvrătirea şi în întunericimile lor. Şi într-o zi, pe când ei urmau a fi precum erau, un glas mare de muezin nevăzut se auzi; şi glăsui cu o tărie ca de tunet şi care răzbătu până la urechile celui apropiat, la fel ca şi până la urechile celui depărtat:
— O, voi, locuitori ai cetăţii, lepădaţi-vă de preamărirea focului şi a lui Nardun şi preamăriţi-l pe Unul şi Atotputernicul împărat!
La glasul acela, o spaimă mare se stârni în inima locuitorilor, care se strânseră la părintele meu, sultanul cetăţii, şi îl întrebară:
— Ce este cu glasul cel înfricoşător pe care l-am auzit? Încă mai suntem înfricoşaţi de strigarea lui!
Tatăl meu le spuse:
— Nu vă înfricoşaţi de glas şi nu vă speriaţi de el! Şi credeţi nesmintit în credinţele noastre cele străvechi!
Şi atunci inimile lor se plecară de bunăvoie la vorbele părintelui meu; şi nu conteniră a sta legaţi statornic şi închinaţi întru preamărirea focului. Şi rămaseră în starea lor de greşeală oarbă încă un an încheiat, până la vremea împlinirii zilei când se auzise glasul întâi! Şi atunci, pentru a doua oară, se auzi glasul, pe urmă încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa câte o dată în fiecare an, vreme de trei ani în şir. Dar ei nu conteniră a fi zeloşi în a îndeplini deprinderile lor oarbe. Şi aşa că atunci, într-o dimineaţă, în zori, prăpădul şi blestemul se abătu din cer asupra lor şi fură prefăcuţi în stane de piatră neagră, şi ei, şi caii, şi catârii, şi cămilele, şi toate vitele lor! Iar, dintre toţi locuitorii, numai eu am fost iertat de la prăpăd. Întrucât numai eu eram drept-credincios.
Şi, de la ziua aceea încoace, stau aici în rugăciune, în ajunare şi în citirea Al-Coran-ului.
Ci, o, hanâmă plină de fală şi de desăvârşire, sunt tare sătul de singurătatea în care mă aflu, fără nimeni în preajma mea să-mi ţină tovărăşie omenească.
La vorbele acestea îi spusei:
— O, tinere plin de haruri, vrei să vii cu mine în cetatea Bagdadului? Acolo ai să găseşti învăţaţi şi preacinstiţi şeici, pricepuţi la legi şi la dreapta credinţă. Şi, în tovărăşia lor, vei spori şi mai mult întru ştiinţă şi întru cunoaşterea pravilei dumnezeieşti. Iar eu, măcar că sunt o hanâmă de vază, am să fiu roaba ta şi bunul tău! Că eu sunt, într-adevăr, stăpână peste slugile mele, şi am sub poruncile mele şi bărbaţi în putere, şi slujitori, şi băieţandri! Şi am aici cu mine o corabie ticsită cu mărfuri. Iar soarta ne-a aruncat pe ţărmul acesta şi ne-a adus să cunoaştem cetatea aceasta, şi ne-a prilejuit întâmplarea aceasta. Şi soarta a vroit să ne întâlnim astfel!
Pe urmă nu contenii a-l îmboldi cu ispita de a merge cu mine, până ce îmi răspunse că merge.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cuminte, după obiceiul ei, se opri din povestit.
Ci când fu cea de a şaptesprezecea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Zobeida nu mai conteni a-l îmbia cu dorinţa de a merge cu ea, până ce el se învoi.
Şi amândoi nu mai conteniră din tăifăsuit, până ce somnul nu-i potopi. Atunci tânăra Zobeida se culcă şi dormi în noaptea aceea la picioarele flăcăului. Şi nu mai putea de bucurie şi de mulţumire.
Pe urmă Zobeida îşi urmă astfel istorisirea faţă de califul Harun Al-Raşid, de Giafar şi de cei trei saalici.
Când zorile se împurpurară, ne scularăm şi ne apucarăm să descuiem toate vistieriile, şi luarăm tot ceea ce nu era prea greu de duş şi era mai de preţ şi coborârăm din cetăţuie în târg, şi îi găsirăm pe robii noştri şi pe căpitan, care mă căutau de multă vreme. Iar când mă văzură, se bucurară şi mă întrebară de pricină pentru care lipsisem atâta. Atunci le istorisii ce văzusem, precum şi povestea flăcăului, şi taina preschimbării locuitorilor din cetate, cu toate amănuntele. Iar ei rămaseră tare minunaţi de istorisirea mea.
Cât despre surorile mele, de-abia mă văzură cu flăcăul acela frumos că le şi cuprinse o ciudă rea şi o pizmă, şi se umplură de ură, şi urziră tainic viclenia împotriva mea.
Ast timp, ne duserăm cu toţii la corabie, iar eu eram tare voioasă, şi voioşia mea era sporită şi de dragostea tânărului. Şi aşteptarăm ca vântul să ne fie prielnic, şi deşternurăm pânzele şi pornirăm. Cât despre surorile mele, ele şedeau întruna în tovărăşia noastră; şi într-o zi îmi spuseră aparte:
— O, sora noastră, ce gândeşti să faci cu tânărul acesta frumos?
Iar eu le spusei:
— Gândul meu este să-l iau de soţ.
Mă întorsei pe urmă spre el, mă apropiai de el şi-i mărturisii:
— O, stăpâne al meu, dorinţa mea este să ajung bunul tău! Mă rog ţie să nu te lepezi de ruga mea!
El atunci îmi răspunse:
— Ascult şi mă supun!
La vorbele acestea, mă întorsei către surorile mele şi le spusei:
— Mă mulţumesc cu flăcăul acesta drept toată bogăţia! Iar toate bunurile mele, începând din ceasul de-acum, trec în stăpânirea voastră!
Iar ele îmi răspunseră:
— Vrerea ta este bucuria noastră!
Dar în sinea lor îmi urzeau vânzarea şi prăpădul. Urmarăm a pluti aşa mai departe, cu vânt prielnic, şi ieşirăm din Marea Spaimei şi intrarăm în Marea Tihnei. Pe marea aceea, plutirăm încă vreo câteva zile şi ajunserăm aproape de cetatea Bassrei, şi-i zărirăm, în depărtare, zidurile. Şi, cum se lăsa noaptea, ne oprirăm; şi în curând dormeam cu toţii.
Şi, pe când noi dormeam, surorile mele se sculară şi ne luară, pe mine şi pe flăcăiandru, cu aşternuturi cu tot, şi ne aruncară în mare. Iar flăcăul, cum nu ştia să înoate, se înecă; întrucât fusese scris de către Allah ca el să fie din tagma mucenicilor. Cât despre mine, eu am fost scrisă printre cei ce urmau să scape cu zile. Aşa că, atunci când mă prăbuşii în mare, Allah mă milui cu o bucată de lemn, de care mă agăţai şi cu care fusei împinsă de valuri şi aruncată pe malul unei insule tare depărtate. Acolo îmi uscai hainele, îmi petrecui noaptea toată, iar dimineaţa mă ridicai şi căutai vreun drum. Şi găsii un drum pe care se aflau nişte urme de paşi de fiinţe omeneşti, fii de Adam! Drumul acela începea de la ţărm şi se afunda în insulă. Atunci, după ce îmi pusei hainele care se zvântaseră, urmai drumul acela şi nu mă oprii din umblet, până ce nu ajunsei pe malul de dincolo al insulei, faţă cu uscatul, unde zării în depărtare cetatea Bassrei.
Şi deodată văzui o şerpuică venind fuga spre mine, şi numaidecât pe urma ei luneca un şarpe gros şi mare, care vroia s-o prindă. Şerpuica era atâta de sfârşită şi de ostenită de rugă, încât limba îi atârna din gură. Eu atunci, cuprinsă ae milă faţă de ea, apucai un pietroi şi îl azvârlii în capul balei, pe care o zdrobii şi o omorâi pe clipă. Şi îndată şerpuica desfăcu două aripi şi zbură în văzduh şi se mistui, iar eu rămăsei uluită până peste măsură.
Da cum eram topită de osteneală, şezui jos acolo, pe urmă mă întinsei şi dormii vreme de un ceas. Iar când mă trezii, găsii şezând la picioarele mele o arăpiţă drăgălaşă, care mă freca pe picioare şi mă alintă. Atunci îmi trăsei repede picioarele şi mă simţii tare ruşinată, întrucât nu ştiam ce vroia de la mine arăpiţa aceea nurlie! Şi îi zisei:
— Cine eşti şi ce vrei?
Iar ea îmi răspunse:
— M-am grăbit să vin la tine, cea care mi-ai făcut un bine mare când l-ai omorât pe vrăjmaşul meu. Că eu sunt şerpuica pe care ai scăpat-o de balaur. Şi sunt o ginnă. Iar bala aceea era şi el un ginn. Da îmi era vrăjmaş şi vroia să mă siluiască şi să mă omoare. Şi numai tu m-ai izbăvit din mâinile lui. Eu atunci, de cum am scăpat, mi-am luat zborul pe vânt şi m-am îndreptat degrabă spre corabia de pe care te-au aruncat cele două surori ale tale. Le-am vrăjit pe amândouă surorile tale şi le-am preschimbat în două căţele negre; şi ţi le-am adus!
Şi atunci văzui cele două căţele legate de un pom din spatele meu. Pe urmă ginna spuse mai departe:
— Apoi am cărat în casa ta de la Bagdad toate bogăţiile câte erau pe corabie, iar corabia am scufundat-o. Dar flăcăul s-a înecat; iar eu împotriva morţii nu pot face nimic, întrucât singur Allah este Atotputernic!
La vorbele acestea, mă luă în braţe, le dezlegă pe cele două surori ale mele, căţelele, şi le luă şi pe ele la fel, şi ne duse pe toate, în zbor, şi ne lăsă întregi şi nevătămate pe acoperişul casei mele din Bagdad, chiar aici!
Şi îmi cercetai casa, şi găsii, aşezate în bună rânduială, toate bogăţiile şi toate lucrurile câte fuseseră pe corabie. Şi nimic nu se pierduse şi nu se vătămase.
Pe urmă ginna îmi spuse:
— Te leg cu jurământ, pe înscrisul cel sfânt de pe pecetea lui Soleiman, să altoieşti câte trei sute de lovituri de bici în fiecare zi fiecăreia dintre căţelele acestea două. Dacă ai să uiţi măcar o zi să împlineşti porunca mea, voi da fuga la tine şi te voi preschimba şi pe tine în căţea.
Iar eu fusei nevoită să-i răspund:
— Ascult şi mă supun!
Şi din ceasul acela, o, emire al drept-credincioşilor, am început să le biciuiesc, ca apoi să-mi fie milă de ele şi să le sărut!
Şi aceasta-i povestea mea!
Da iacăt-o pe sora mea Amina, o, emire al drept-credincioşilor, care are să-ţi istorisească povestea ei, încă şi mai uluitoare decât a mea.
La povestirea aceasta, califul Harun Al-Raşid rămase minunat până peste poate. Şi era zornic să-şi mulţumească pe deplin ispita de a afla totul. Aşa că se întoarse spre tânăra Amina, cea care îi deschisese uşa în noaptea trecută, şi o întrebă:
— Da tu, o, gingaşo, care-i pricina urmelor de lovituri de pe trupul tău?