AnnaE
#0

POVESTEA CU FEMEIA CĂSĂPITĂ, CU CELE TREI MERE ŞI CU ARAPUL RIHAN

 

 

Şeherezada spuse:

          Într-o noapte, califul Harun Al-Raşid îi spuse lui Giafar Al-Barmaki:

          — Hai să coborâm în noaptea aceasta în cetate, ca să cercetăm faptele dregătorilor şi ale valiilor. Şi am un gând bine statornicit de a-i scoate din slujbe pe toţi cei împotriva cărora mi se va aduce vreo jalbă!

          Şi Giafar răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Iar califul şi Giafar şi Massrur spătarul se străvestiră şi coborâră şi porniră să bată în lung şi în lat uliţele Bagdadului, până ce, trecând pe o uliţă, văzură un moşneag tare bătrân, care purta pe cap un năvod de pescuit şi un zimbil şi care ţinea în mână un băţ; şi moşneagul păşea încetişor, îngânând stihurile acestea:

          Ei spun: „Eşti luminat la minte! Cu ce ştii tu, dintotdeauna Eşti o lumină printre oameni, cum e în toiul nopţii luna!”

          Şi le răspund: „Cu-asemeni vorbe vă faceţi viaţa otrăvită:

          Că-i numai fum ce ştie omul, ştiinţa ţoaţa-i la Ursită!

          Că eu, cu toată învăţătura, cu maldărele de hârţoage, Cu cărţile-adunate-n vrafuri şi însemnate cu zăloage, Cu călimărurile pline de preacinstita mea cerneală, Când e să socotesc Ursita., n-ajung la nici o socoteală!

          Iar cela care s-ar încrede şi-ar pune rămăşag pe mine, Ar pierde-ntreg zălogul, bietul, şi-ar da obrazul pe ruşine.

          Că mai de-amar şi de ocară ca sărăcia alta nu-i -

          Starea săracului, şi pâinea, şi însăşi toată viaţa lui!

          Cât ţine vară tot trudeşte! Când vine iarna – alt amar:

          Nu are să se încălzească decât cenuşă-n cenuşar!

          De se opreşte-n drum vreodată, sar câinii lumii toţi la el.

          Osânda-i viaţa lui amară. E altu-n lume mai mişel?

          Şi de s-ar apuca să-şi ţipe durerea neagră care-l frânge, Şi să-şi arate sărăcia, ce om de pe pământ l-ar plânge?

          Uf, dacă-atâta de amarnic e traiul omului sărac.

          Să nu te miri că lui, sărmanul, mormântul i se pare drag!

          Auzindu-i zghierbele jeluite, califul îi spuse lui Giafar:

          — Stihurile şi înfăţişarea acestui sărman dovedesc o mare sărăcie.

          Pe urmă se duse la moşneag şi îi zise:

          — O, şeicule, care îţi este meseria?

          El răspunse:

          — O, stăpâne al meu, este pescăritul! Şi-s tare sărac! Şi am şi-o casă grea! Şi de la nămiezi până acuma am tot trudit, şi Allah nu m-a miluit nici baremi cu pâinea cu care să-mi hrănesc copilaşii! Încât sunt scârbit şi de mine, şi de viaţă, şi nu-mi mai râvnesc decât moartea!

          Atunci califul îi zise:

          — Vrei să te întorci cu noi îndărăt la apa râului şi, în numele meu, să-ţi arunci de pe mal năvodul în Tigru, spre a-mi încerca şi eu norocul? Şi orice vei trage afară din apă am să-ţi cumpăr şi am să-ţi plătesc cu o sută de dinari.

          Iar moşul se bucură la aceste vorbe şi răspunse:

          — Primesc târgul şi îl iau asupra capului meu!

          Şi pescarul se întoarse cu el la Tigru şi îşi aruncă în apă năvodul şi aşteptă; pe urmă trase sfoara năvodului şi năvodul ieşi afară. Şi pescarul cel bătrân găsi în năvod o ladă ferecată, tare grea de ridicat. Şi califul la fel, după ce încercă, o găsi tare grea. Şi nu zăbovi a-i da cei o sută de dinari pescarului, care plecă împăcat.

          Atunci Giafar şi Massrur luară lada în spinare şi o cărară până la sarai. Şi califul porunci să se aprindă luminile, iar Giafar şi Massrur puseră mâna pe ladă şi o sparseră. Înlăuntrul găsiră un coş mare, întocmit din foi de palmier, cusut cu lână roşie; tăiară firul de lână şi văzură în coş un chilim; ridicară chilimul şi, dedesubt, văzură un izar alb femeiesc; ridicară izarul şi, sub izar, văzură o femeie tânără, albă ca argintul străcurat, tăiată şi făcută bucăţi.

          La priveliştea aceea, califul lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji; pe urmă se întoarse plin de mânie către Giafar şi strigă:

          — A, câine de vizir! Iacătă că acuma, sub stăpânirea mea, se săvârşesc omoruri, şi ucişii sunt aruncaţi în apă! Şi sângele lor are să cadă asupra mea la Ziua Judecăţii, şi are să atârne greu pe sufletul meu! Or, pe Allah! Se cere să-l osândesc amarnic pe ucigaş şi să-l omor. Iar în ce te priveşte, o, Giafar, mă jur pe adevărul obârşiei mele celei drepte din califii Bani-Abbas că, de nu mi-l vei aduce dinainte pe ucigaşul acestei femei, pe care vreau s-o răzbun, am să pun să fiţi răstigniţi pe cruce, la uşa saraiului meu şi tu şi cei patruzeci de Baramka98, verii tăi!

          Şi califul clocotea de mânie; iar Giafar îi zise:

          — Îngăduie-mi un răspas de trei zile!

          El răspunse:

          — Ţi-l îngădui.

          Giafar atunci plecă de la sarai şi, negru de amărât, mergea prin cetate şi îşi zicea în sineşi: „Cum aş putea să-l aflu vreodată pe cel care a omorât-o pe femeia aceea tânără şi unde să dau de el spre a-l aduce dinaintea califului? Pe de altă parte, dacă i-aş aduce pe un altul ca drept ucigaş, pentru ca acest altul să moară în locu-i, fapta mi-ar apăsa sufletul. Încât nu mai ştiu ce să fac.”

          Şi Giafar ajunse astfel la el acasă şi şezu acolo cele trei zile de răgaz, cuprins de deznădejde. Iar în cea de a patra zi, califul trimise după el. Iar când Giafar se înfăţişă între mâinile califului, califul îl întrebă:

          — Unde este cel care a măcelărit-o pe femeie?

          Giafar răspunse:

          — Nu pot eu să ghicesc ceea ce nu se vede şi nu se arată, ca să-l aflu pe ucigaş în inima unei cetăţi întregi?

          Atunci califul fu cuprins de o mânie rea şi porunci răstignirea pe cruce a lui Giafar la uşa saraiului, şi le porunci pristavilor să pristăvească ştirea în toată cetatea şi în împrejurimi, cu strigarea:

          — Oricine va vroi să ia seama la priveliştea răstignirii lui Giafar Al-Barmaki, vizirul califului, şi la răstignirea celor patruzeci de Baramka, rudele lui, la uşa saraiului, nu are decât să vie şi să ia seama la privelişte.

          Şi toţi locuitorii Bagdadului ieşiră de pe toate uliţele, spre a fi de faţă la răstignirea lui Giafar şi a neamurilor lui; dar nimeni nu ştia pricina osândirii; şi toată lumea era mohorâtă şi se jeluia, întrucât Giafar şi toţi Baramka erau îndrăgiţi pentru facerile lor de bine şi pentru dărnicia lor.

          După ce stâlpii răstignirii fură ridicaţi, osândiţii fură aduşi dedesubt şi se aştepta încuviinţarea califului pentru îndeplinirea osândei. Deodată, în vreme ce toţi locuitorii plângeau, un bărbat tânăr şi frumos, îmbrăcat fercheş, se strecură repede prin mulţime şi ajunse între mâinile lui Giafar şi îi zise:

          — Să ţi se dea slobozirea, o, stăpâne şi doamne fără de asemuire, o, tu, adăpost al sărmanilor! Că eu sunt acela care a omorât-o pe femeia tăiată în bucăţi şi cel care a pus-o în lada pe care aţi pescuit-o din Tigru! Omoară-mă, aşadar, în schimbul ei şi întoarce asupra mea răzbunul!

          Când auzi vorbele tânărului, Giafar se bucură pentru sine, da se întunecă rău pentru bărbatul cel tânăr. Începu dar să-i ceară lămuriri mai amănunţite, când deodată un preacinstit moşneag împinse mulţimea la o parte şi veni grabnic spre Giafar şi spre tânăr, se temeni dinaintea lor şi le spuse:

          — O, vizirule, nu da pic de crezare spuselor acestui tânăr, întrucât nu este nici un alt ucigaş al tinerei femei decât numai eu! Şi numai asupra mea se cade s-o răzbuni!

          Da tânărul zise:

          — O, vizirule, şeicul acesta bătrân bate câmpii şi habar nu are ce trăncăneşte. Îţi spun încă o dată că eu am omorât-o! Aşa că numai eu se cuvine să fiu osândit!

          Atunci şeicul zise:

          — O, copilul meu! Tu eşti încă tânăr şi se cade să-ţi fie dragă viaţa! Pe când eu sunt bătrân şi sătul de lumea asta. Şi voi sluji ca preţ de ispăşire pentru tine, pentru vizir şi pentru neamurile lui. Aşa că mărturisesc că eu sunt ucigaşul. Şi asupra mea se cuvine să cadă răzbunul.

          Atunci Giafar, cu învoirea căpeteniei străjilor, îi luă pe tânăr şi pe moşneag şi se duse cu ei la calif şi spuse:

          — Emire al drept-credincioşilor, iacătă-l dinaintea ta pe ucigaşul tinerei femei!

          Şi califul întrebă:

          — Unde este?

          Giafar spuse:

          — Tânărul acesta mărturiseşte şi stăruieşte că el este ucigaşul; dar moşneagul acesta tăgăduieşte lucrul şi mărturiseşte la rându-i că el şi numai el este ucigaşul.

          Atunci califul se uită şi la şeic, şi la tânăr, şi îi întrebă:

          — Care dintre voi doi a omorât-o pe femeie?

          Tânărul răspunse:

          — Eu!

          Iar şeicul zise:

          — Nu! Numai eu!

     Atunci califul, fără să-l cerc

cerceteze mai mult, îi spuse lui Giafar:

          — Ia-i pe amândoi şi răstigneşte-i!

          Şi Giafar se împotrivi:

          — Dacă nu este decât numai un ucigaş, osândirea celui de al doilea ar fi o nedreptate mare!

          Atunci tânărul strigă:

          — Mă jur pe Acela carele a suit cerurile în tăria la care se află şi carele a aşternut pământul la adâncimea la care este, că numai eu am omorât-o pe femeie! Şi iacătă dovezile!

          Şi-atunci tânărul le zugrăvi întocmai cum arăta lada găsită şi pe care nu o ştiau decât califul, Giafar şi Massrur. Încât califul fu încredinţat de vinovăţia tânărului şi rămase nedumerit până peste poate şi îi zise tânărului:

          — Şi pentru ce omorul acesta? Şi pentru ce mărturia aceasta din parte-ţi, fără a fi fost silit cu nici o siluire? Şi cum se face de ceri aşa să fii osândit, ca pedeapsă?!

          Atunci tânărul spuse:

          — Află, o, emire al drept-credincioşilor, că tânăra femeie era soţia mea, fiica acestui şeic bătrân, care este socrul meu. M-am însurat cu ea pe când era tânără de tot şi fecioară. Aşa că Allah mi-a dăruit de la ea trei copii de parte bărbătească. Iar ea mă avea drag mai departe şi mă slujea; iar eu niciodată nu am băgat de seamă la ea nimica nemulţumitor.

          Dar, la începutul lunii de-acum, a căzut bolnavă rău; şi eu numaidecât am trimis după hakimii cei mai învăţaţi, care nu zăboviră s-o vindece în curând, cu îngăduinţa lui Allah! Iar eu, întrucât de când cu boala ei nu mă mai culcasem cu ea şi întrucât mi se făcuse dor de ea în ceasul acela, vrusei mai întâi s-o pun să se îmbăieze. Şi ea îmi zise:

          — Până a intra la hammam, am o poftă pe care vreau să mi-o împlinesc.

          Iar eu o întrebai:

          — Şi care-i pofta aceea?

          Ea îmi răspunse:

          — Mi-e poftă să miros un măr şi să muşc din el o dată.

          Iar eu plecai în cetate ca să cumpăr mărul, de-ar fi fost să dau pe el şi preţ de un dinar de aur! Şi căutai pe la toţi negustorii de fructe; da nu aveau mere deloc! Şi mă întorsei plin de ciudă acasă, şi nu mai cutezai să dau ochii cu soţia mea, şi îmi trecui noaptea toată gândind pe ce cale să fac rost de un măr. A doua zi, de cu zori, ieşii din casă şi mă îndreptai către grădini şi mă apucai să le cercetez una câte una şi pom cu pom, fără de izbândă. Da întâlnii în calea mea un pândar de grădină, un om vârstnic, şi-i cerui sfat unde să caut mere. El îmi spuse:

          — Copilul meu, acesta-i un lucru tare greu de găsit, pe temeiul limpede că acuma nu se găsesc nicăierea, fără doară poate că la Bassra, în livada căpeteniei drept-credincioşilor. Da şi acolo e tare anevoie de-a le căpăta, întrucât pândarul păstrează merele cu grijă pentru folosinţa califului.

          Eu atunci mă întorsei la soţia mea şi îi povestii cum stă treaba; da dragostea ce-o aveam pentru ea mă îmboldi să mă gătesc pe dată de drum. Şi plecai, şi îmi trebuiră cincisprezece zile în şir, zi şi noapte, spre a ajunge la Bassra şi a mă întoarce, dar norocul mă ajută, şi mă întorsei la soţia mea aducând trei mere, cumpărate de la străjerul livezii din Bassra, pe preţ de trei dinari.

          Intrai, aşadar, tare bucuros şi îi întinsei cele trei mere soţiei mele; şi ea, la vederea lor, nu arătă nici un fel de semn de mulţumire, şi le aruncă lângă ea cu nepăsare. Văzui însă că, în vremea cât lipsisem, fierbinţeala o cuprinsese iarăşi şi o ţinea aşa mereu; iar soţia mea mai zăcu bolnavă alte zece zile, de-a lungul cărora nu o lăsai singură o clipită. Da, din mila lui Allah, după acest răstimp îşi dobândi iar sănătatea; şi atunci putui să ies şi să mă duc la prăvălia mea; şi începui iarăşi să vând şi să cumpăr.

          Or, pe când stăm eu aşa în prăvălie, pe la prânz văzui că trece prin dreptul meu un arap, care ţinea în mână un măr cu care se juca. Atunci îl întrebai:

          — Hei, prietene, ia spune-mi, de unde ai izbutit să iei mărul acela, ca să mă duc şi eu să cumpăr!

          La vorbele mele, arapul se porni pe râs şi spuse:

          — L-am luat de la ibovnica mea! Am fost pe la ea s-o mai văd, că trecuse oleacă de vreme de când n-o mai văzusem, şi am găsit-o cam zaifă, iar lângă ea zăceau trei mere; şi, când am întrebat-o, mi-a spus: „Ia închipuie-ţi, o, iubiţelule, că prăpăditul ăla de soţ încornorat pe care îl am s-a dus la Bassra anume ca să mi le cumpere, şi le-a cumpărat pe trei dinari de aur!” Pe urmă mi-a dai mărul ăsta pe care îl am în mână.

          La vorbele arapului, o, emire al drept-credincioşilor, ochii mei văzură lumea în negru; şi închisei pe dată prăvălia şi mă întorsei acasă, după ce pe drum îmi pierdui toată judecata, sub potopul clocotit al mâniei. Şi mă uitai pe pat, şi chiar că nu mai văzui deloc mărul cel de al treilea şi-i spusei atunci soţiei mele:

          — Da unde este cel de al treilea măr?

          Ea îmi răspunse:

          — Habar n-am şi nu ştiu nimica de el.

          În felul acesta mi se adevereau spusele arapului. Atunci mă repezii la ea cu un cuţit în mână, îmi pusei genunchii pe pântecele ei şi o tăiai în bucăţi cu cuţitul; aşa îi tăiai capul şi mădularele, pe urmă pusei totul în coş, cu grabă mare, pe urmă o învelii cu izarul şi cu chilimul şi o aşezai în lada pe care o încuiai. Încărcai lada pe catârca mea şi plecai numaidecât s-o arunc în Tigru, şi toate astea le făcui cu chiar mâinile mele!

          Aşa că, o, stăpâne al drept-credincioşilor, mă rog vouă fierbinte să-mi daţi degrabă moartea ca osândă pentru nelegiuirea mea, pe care o voi ispăşi în felul acesta, întrucât tare mi-e frică să dau seama de ea în Ziua de Apoi!

          O aruncai, aşadar, în Tigru, fără să fi fost văzut de nimeni, şi mă întorsei acasă. Şi îl găsii pe fiul meu cel mare plângând; şi, măcar că eram încredinţat că nu ştia nimic de moartea maicii lui, tot îl întrebai:

          — De ce plângi?

          El îmi răspunse:

          — Plâng că am luat un măr din merele pe care le avea mama, şi când am coborât în uliţă ca să mă joc cu fraţii mei, am văzut un arap mare care a trecut pe lângă mine şi mi-a smuls mărul din mâini şi mi-a zis: „De unde a ajuns aici mărul ăsta?” Eu i-am răspuns: „L-a adus tatăl meu, care s-a dus şi l-a cumpărat pentru mama, cu altele două la fel, târguite la Bassra pe trei dinari.” Cu toate spusele mele, arapul nu mi-a dat îndărăt mărul, m-a lovit şi a plecat cu el! Iar mie acuma mi-e frică de mama să nu mă bată din pricina mărului!

          La vorbele copilului, pricepui că arapul născocise nişte scorneli ticăloase pe seama fiicei socrului meu, şi că eu astfel o omorâsem nevinovată!

          Atunci începui să vărs potop de lacrimi, pe urmă văzui că vine socrul meu, preacinstitul şeic, care se află aici cu mine. Şi îi istorisii povestea cea jalnică. El atunci şezu jos lângă mine şi începu să plângă. Şi nu ne mai oprirăm din plâns amândoi, până la miez de noapte. Şi puserăm să se ţină slujbele de înmormântare vreme de cinci zile. Şi, de altminteri, până astăzi jelim întruna moartea aceea.

          Mă juruiesc, aşadar, ţie, o, emire al drept-credincioşilor, pe sfânta pomenire a strămoşilor tăi, să grăbeşti răstignirea mea şi să abaţi asupră-mi osândele, spre a răzbuna omorul!

          La istorisirea aceasta, califul se umplu de uimire şi strigă:

          — Pe Allah! Nu vreau să-l omor decât pe ticălosul de arap! …

          Şi, în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu.

          Dar când fu cea de a nouăsprezecea noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept-credincioşilor a jurat că nu are să-l omoare decât pe arap, dat fiind că tânărul soţ era de iertat. Pe urmă califul se întoarse spre Giafar şi îi spuse:

          — Adu-l dinaintea mea pe acel arap mişel, care a fost pricina năprasnei! Şi, dacă nu vei izbuti să mi-l găseşti, am să te dau morţii pe tine în locul lui!

          Iar Giafar plecă plângând şi zicându-şi: „De unde să pot eu să i-l aduc dinainte? Aşa precum numai din întâmplare se nimereşte să cadă un ulcior şi să nu se spargă, tot aşa şi eu numai din întâmplare am scăpat de moarte întâia oară. Da acuma? … Şi Acela carele a vroii să mă mântuie întâia dată, tot el, de-o vrea, are să mă mântuie şi a doua oară! În ce mă priveşte, pe Allah! Am să mă închid la mine în casă, fără să mă mişc, aceste trei zile de răgaz. Că la ce bun să faci nişte cercetări zadarnice?

          Şi mă încredinţez vrerii Celui Drept, Preaînaltului!”

          Şi chiar că Giafar nu se clinti din casa lui cât ţinură cele trei zile de răgaz. Şi, în cea de a patra, porunci să vină cadiul şi îşi făcu adiata în faţa lui; şi, plângând, îşi luă bun-rămas de la copiii săi. Pe urmă veni trimisul califului, care îi spuse că emirul drept-credincioşilor era tot pornit să-l omoare, dacă arapul n-a fost găsit. Şi Giafar plânse iarăşi, iar copiii lui plânseră laolaltă cu el. Pe urmă o luă pe cea mai mică dintre copilele lui s-o sărute pentru cea din urmă oară, dat fiind că pe ea o iubea mai mult ca pe toţi copiii săi; şi o strânse la piept, şi vărsă potop de lacrimi, gândindu-se că era silit s-o lase în părăsire. Şi deodată, cum o strângea la piept, simţi ceva rotund în buzunăraşul fetiţei, şi o întrebă:

          — Ce ai în buzunar?

          Ea răspunse:

          — O, tată, am un măr! Mi l-a dat arapul nostru Rihan. Şi îl am de patru zile. Da n-am putut să-l capăt decât după ce i-am dat lui Rihan doi dinari.

          La vorbele copilei despre arap şi despre măr, Giafar fu cuprins de tulburarea unei bucurii mari, şi strigă:

          — O, Izbăvitorule!

          Pe urmă porunci să fie adus Rihan arapul. Şi Rihan veni, iar Giafar îl întrebă:

          — De unde e mărul ăsta?

          El răspunse:

          — O, stăpâne al meu, acum cinci zile, umblând prin cetate, am ajuns pe o uliţă unde am văzut nişte copii zbenguindu-se, iar printre ei era unul care ţinea mărul acesta în mână; i l-am înşfăcat şi i-am dat o scatoalcă; el atunci a început să plângă şi mi-a spus: „Este mărul mamei mele. Şi mama mea este bolnavă. Avea poftă de un măr, şi tatăl meu s-a dus să i-l aducă de la Bassra, cu alte două mere, la preţ de trei dinari de aur. Şi eu am luat unul ca să mă joc cu el”. Pe urmă s-a pornit iar pe plâns. Dar eu, fără a ţine seama de scâncelile lui, am venit acasă cu mărul şi l-am dat pe doi dinari stăpânei mele, mezina ta!

          La spusele lui, Giafar rămase uluit până peste fire, aflând cum se iscaseră toate acele necazuri şi moartea tinerei femei din vina arapului său Rihan. Încât porunci să fie aruncat numaidecât în temniţă. Pe urmă se bucură că astfel scăpase el însuşi de la o moarte neabătută, şi rosti aceste două stihuri:

          Dacă necazurile tale se trag de la un rob de-al tău De ce nu-l izgoneşti din casă pe robu-acela nătărău?

          Nu ştii că robi sunt cu duiumul, dar sufletul, dacă-l răpui, Răpus va fi pe totdeauna, că n-ai în locu-i ce să pui?

          Şi se răzgândi şi îl luă pe arap şi îl duse dinaintea califului, căruia îi povesti întâmplarea.

          Şi califul Harun Al-Raşid fu atâta de minunat, încât porunci ca povestea aceasta să fie scrisă în cronici, spre a sluji de învăţătură oamenilor. Şi Giafar îi spuse:

          — Nu te minuna prea tare de povestea aceasta, o, ocârmuitorule al drept-credincioşilor, întrucât ea-i departe de a se măsura cu cea a vizirului Nureddin şi a fratelui său Şamseddin.

          Şi califul strigă:

          — Da care-i povestea aceea care este mai de-a mirărilea decât cea pe care am auzit-o acum?

          Iar Giafar spuse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, nu ţi-o voi povesti decât cu învoiala că ai să-l ierţi pe arapul meu Rihan pentru fapta lui nechibzuită!

          Şi califul răspunse:

          — Fie! Îţi dăruiesc iertarea sângelui lui!