Şi mai întrebă o dată, cu glas tare. Şi cocoşatul nu răspunse nimic, întrucât, încă înfricoşat, gândea că acela care îi vorbea era ginnul…
În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a douăzeci şi doua noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar a urmat a-i povesti astfel califului Harun Al-Raşid:
Amărâtul de cocoşat, socotind că acela care îi vorbea era ginnul, fu cuprins de o spaimă amarnică şi nu cuteză să crâcnească nimic. Atunci vizirul strigă mânios:
— Răspunde-mi, cocoşat afurisit, ori te despic în două cu paloşul!
Atunci cocoşatul, tot cu capul băgat în gaură, răspunse din adânc:
— Pe Allah! O, căpetenie de efriţi şi de ginni, fie-ţi milă de mine! Mă jur ţie că nu m-am clintit de aici toată noaptea, şi m-am supus poruncii!
La vorbele lui, vizirul nu mai ştiu ce să creadă şi se minună:
— Da ce tot spui tu? Nu sunt nici un efrit. Sunt tatăl miresei.
Atunci cocoşatul scoase un suspin greu şi zise:
— Poţi să te cărăbăneşti de-aici! N-am nici o treabă cu tine! Cară-te repede, până nu vine efritul cel crunt, răpitorul de suflete! Şi-apoi nici nu vreau să te mai văd; că tu eşti pricina păţaniei mele; că tu mi-ai dat-o de soţie pe ibovnica bivolilor, a măgarilor şi a efriţilor! Afurisiţi să fiţi şi tu, şi fiică-ta şi toţi procleţii ca voi!
Atunci vizirul îi spuse:
— Nebunule! Hai, ieşi de-aci, ca să pot să pricep cât de cât ce băsmeşti!
Da cocoşatul răspunse:
— Poate că oi fi eu nebun, da nu sunt chiar până într-atâta, încât să plec de-aici fară îngăduinţa efritului cel înfricoşător! Că el m-a poprit să ies din gaură până la răsăritul soarelui. Du-te, dară, şi lasă-mă aici în tihnă! Ci ia spune-mi: oare mai zăboveşte mult soarele până să răsară, ori ba?
Şi vizirul, tot mai uluit, răspunse:
— Dă cine este efritul de care vorbeşti?
Atunci cocoşatul îi istorisi pătărania, cum venise la umblători unde să-şi îndeplinească nevoile, înainte de a intra la mireasă, cum se arătase efritul în felurite înfăţişări, de şobolan, de motan, de câine, de măgar şi de bivol, şi, într-un sfârşit, la ce popreală îl pusese şi la ce caznă îl osândise. Pe urmă cocoşatul începu să geamă. Atunci vizirul veni lângă cocoşat, îl apucă de picioare şi îl trase afară din gaură. Iar cocoşatul, cu obrazul îngălat, şi gălbejit, şi ticăloşit, ţipă în obrazul vizirului:
— Afurisiţi să fiţi şi tu şi fiică-ta, ibovnica bivolilor!
Şi, de frică să nu-l vadă iar pe efrit ivindu-se, înspăimântatul de cocoşat o luă la fugă cât îl ţineau picioarele, urlând şi necutezând să întoarcă privirile îndărăt. Şi ajunse la sarai şi se sui la sultan, şi îi istorisi toată păţania lui cu efritul.
Cât despre vizirul Şamseddin, acesta se întoarse ca smintit la fiică-sa, Sett El-Hosn, şi îi zise:
— Fata mea, simt că-mi zboară minţile! Luminează-mă în privinţa acestei întâmplări!
Atunci Sett El-Hosn spuse:
— Află dar, tată, că tânărul cel frumos, care a cunoscut cinstea nunţii cu mine toată noaptea, s-a culcat cu mine şi s-a bucurat de fecioria mea; şi neîndoielnic că am să fac un copil. Şi, spre a-ţi da o dovadă despre cele ce îţi mărturisesc, iacătă-i turbanul pe scaun, şalvarii pe divan, iar izmenele în patul meu. Ba încă ai să vezi în şalvarii lui un lucru pe care l-a ascuns acolo, şi despre care eu habar n-am ce poate să fie.
La vorbele ei, vizirul se duse la scaun şi luă turbanul şi îl cercetă şi îl întoarse pe toate părţile, pe urmă se minună:
— Păi acesta-i un turban ca acelea ale vizirilor de la Bassra şi de la Mossul!
Pe urmă desfaşă cearceaful turbanului şi găsi o hârtie împăturită şi cusută sub fes, şi se grăbi s-o scoată afară; cercetă apoi şalvarii şi îi ridică şi găsi în ei punga cea cu o mie de dinari, pe care evreul i-o dăduse lui Hassan Badreddin. În pungă se mai afla tot aşa o hârtiuţă pe care erau scrise de mâna evreului cuvintele acestea: „Adeveresc, eu, cutare, negustor din Bassra, că i-am dat aceşti o mie de dinari, prin bună înţelegere, domniei sale Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin, pe care aibă-l Allah întru mila sa! Ca preţ pentru încărcătura de pe cea dintâi corabie a lui, care va trage la ţărm în Bassra”.
După ce citi hârtia, vizirul Şamseddin scoase un ţipăt greu şi se prăbuşi la pământ. Când îşi veni în fire, deschise degrabă hârtia împăturită, pe care o găsise în cealma, şi cunoscu numaidecât pecetea fratelui său Nureddin. Şi începu să plângă şi să se tânguie, zicând:
— Of, bietul meu frate, bietul meu frate!
După ce se mai potoli oleacă, zise:
— Allah este Atotputernic!
Pe urmă îi spuse fiică-sii:
— Fata mea, cunoşti numele celui căruia i te-ai dat asnoapte? Acela este nepotul meu, fiul moşului tău Nureddin, este Hassan Badreddin! Iar cei o mie de dinari sunt zestrea ta! Preamărit fie Allah!
Pe urmă rosti aceste două strofe:
Văd iar pecetea lui, şi simt că-mi arde Tot sufletul topit de lungul dor.
Căminul amintirii noastre sparte Îmi pune-n ochi al lacrimii izvor.
Mă-ntreb şi strig şi nimeni nu-mi răspunde: „Cine-i acela ce ne-a-nstrăinat?
Să-ngăduie, îl rog, de orişiunde Acasă să se-ntoarcă cel plecat!”
Apoi citi iarăşi cu luare-aminte mărturiile fratelui său, şi găsi cuprinsă în ele toată povestea lui Nureddin şi a naşterii fiului său Badreddin. Şi rămase tare minunat, mai cu seamă când socoti şi când cumpăni zilele şi anii arătaţi de fratele său cu cei ai însăşi căsătoriei sale la Cairo şi cu ziua naşterii fiicei sale Sett El-Hosn. Şi găsi că toate se potriveau tocmai pe tocmai.
Şi rămase atâta de uluit, încât se grăbi să se ducă să-l caute pe sultan şi să-i istorisească toată povestea, arătându-i hârtiile. Iar sultanul, la rându-i, rămase atâta de uluit, încât le porunci diecilor de la sarai să scrie acea poveste minunată şi s-o păstreze cu grijă în dulapul cu scripte domneşti.
Iar vizirul Şamseddin se întoarse la fiică-sa acasă şi începu să aştepte venirea îndărăt a nepotului său, tânărul Hassan Badreddin. Da până la urmă se încredinţă că Hassan pierise, fară a izbuti să priceapă din ce pricină, şi îşi zise:
— Pe Allah! Ce întâmplare nemaipomenită este întâmplarea aceasta! Chiar că una ca asta nu s-a mai văzut vreodată! …
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit, spre a nu-l osteni pe sultanul Şahriar, stăpânul de peste insulele Indului şi ale Chitaiului.
Dar când fu cea de a douăzeci şi treia noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar Al-Barmaki, vizirul califului Harun Al-Raşid, a urmat astfel povestirea către calif:
Când vizirul Şamseddin văzu că nepotul său Hassan Badreddin nu se mai iveşte, îşi zise: „Cuminte-i, întrucât lumea este făcută din viaţă şi moarte, să am grijă ca, la întoarcerea sa, nepotul meu Hassan să poată găsi casa în chiar starea în care a lăsat-o!” Aşa că vizirul Şamseddin luă o călimară şi un calam şi o foaie de hârtie, şi însemnă, unul câte unul, toate lucrurile şi tot ce se găsea în casa lui. Astfel scrise: „Cutare dulap este aşezat în cutare loc; cutare perdea este în cutare loc”, şi aşa mai departe… Când isprăvi, pecetlui hârtia, după ce i-o citi fiică-sii Sett El-Hosn, şi o puse cu grijă în sipetul cu scrisori. Pe urmă luă turbanul, tarbuşul112, şalvarii, caftanul şi punga şi le strânse într-o legătură pe care-o puse sub lăcată cu multă grijă.
Iar Sett El-Hosn, copila vizirului, chiar că rămase grea, de pe urma celei dintâi nopţi a ei de nuntiş; şi, peste nouă luni împlinite, născu la soroc un băiat ca luna şi care semăna cu taică-său în toate cele, la fel de frumos, la fel de gingaş, la fel de desăvârşit! La naşterea lui, femeile îl spălară şi îi căniră ochii cu khol; pe urmă îi tăiară buricul şi îl încredinţară dădacelor şi doicii. Şi, în temeiul frumuseţii lui uluitoare, i se puse numele de Agib113.
Când Agib cel minunat ajunse, zi de zi, lună de lună şi an de an, la vârsta de şapte ani, vizirul Şamseddin, bunicu-său, îl trimise la şcoala unui dascăl de mare faimă, şi i-l dădu în seamă cu multă stăruinţă acelui învăţător, Iar Agib, în toate zilele, însoţit de robul cel negru Said, vrednicul hadâmb al bunicului său, se ducea la şcoală, spre a se întoarce la prânz şi seara acasă. Şi merse astfel la şcoală vreme de cinci ani, până ce împlini vârsta de doisprezece ani. Şi, ast timp, Agib se făcuse de nesuferit celorlalţi copii din şcoală: îi bătea şi îi înjura şi le zicea:
— Care dintre voi este ca mine? Eu sunt fiul vizirului Egiptului!
Până la urmă, copiii se vorbiră şi se duseră să se plângă dascălului de purtările urâte ale lui Agib. Atunci dascălul, care vedea că îndemnurile ce le da fiului vizirului rămâneau zadarnice, şi care, din pricina vizirului, părintele copilului, nu vroia să-l alunge de la şcoală chiar el, le spuse copiilor:
— Am să vă învăţ un lucru pe care să i-l spuneţi şi care are să-l oprească de aci înainte să mai vină la şcoală. Mâine, dar, în răstimpul de joacă, să vă strângeţi împrejurul lui Agib şi să vă spuneţi între voi: „Pe Allah! Hai să ne jucăm un joc tare frumos! Da niciunul nu va putea să intre în joc decât dacă va spune cu glas tare numele său şi numele tatălui său şi pe cel al mamei lui! Întrucât cine nu va putea să spună numele tatălui şi pe cel al mamei sale, va fi socotit copil din flori şi nu va putea să se joace cu noi!”
Aşa că dimineaţă, la sosirea lui Agib la şcoală, copiii se strânseră de-o parte, şi unul strigă:
— A, chiar că da! E un joc straşnic! Da nimenea nu are voie să intre în jocul acesta decât dacă va spune numele său şi numele tatălui şi al mamei sale! Hai! Fiecare pe rând!
Şi le făcu semn cu ochiul.
Atunci unul dintre copii ieşi în faţă şi spuse:
— Pe mine mă cheamă Nabih! Pe mama mea o cheamă Nabiha! Iar pe tatăl meu îl cheamă Izeddin!
Pe urmă altul păşi înainte şi spuse:
— Eu mă numesc Naghib! Pe mama o cheamă Gamila! Iar pe tatăl meu îl cheamă Mustafa!
Pe urmă al treilea şi al patrulea şi alţii la fel spuseră cele ce aveau de spus. Când veni rândul lui Agib, acesta, tare mândru, spuse:
— Eu sunt Agib! Mama mea este Sett El-Hosn! Iar tatăl meu este Şamseddin, vizirul Egiptului!
Atunci toţi copiii strigară:
— Nu, pe Allah! Vizirul nu este tatăl tău!
Iar Agib ţipă mânios:
— Bată-vă Allah! Ba chiar vizirul este tatăl meu!
Da copiii începură să chicotească şi să bată din palme, şi îi întoarseră spatele strigându-i:
— Du-te de-aici! Habar n-ai cum îl cheamă pe taică-tău! Şamseddin nu este tatăl tău! El e bunicul tău, tatăl mamei tale! N-ai să te joci cu noi!
Şi copiii se împrăştiară hohotind de râs.
Atunci Agib îşi simţi pieptul cum i se strânge şi îl sugrumară suspinele! Ci degrabă dascălul veni la el şi îi zise:
— Cum, Agib, tu încă nu ştii că vizirul nu îţi este tată, ci bunic, tatăl mamei tale Sett El-Hosn? Iar pe tatăl tău nici tu, nici noi, nici nimeni nu îl ştie, întrucât sultanul o măritase pe Sett El-Hosn cu grăjdarul cel cocoşat; da grăjdarul nu a putut să se culce cu Sett El-Hosn şi a povestit prin toată cetatea că, în noaptea nunţii lui, l-au pus ginnii la popreală, pe el, pe grăjdar, ca să se culce ei cu Sett El-Hosn. Şi a mai povestit nişte pătăranii de pomină, cu nişte bivoli, şi cu nişte măgari, şi cu nişte câini, şi cu alte asemenea făpturi. Aşa că, Agib, nimeni nu ştie cum îl cheamă pe tatăl tău. Fii, dară, smerit dinaintea lui Allah şi a tovarăşilor tăi, care te socotesc copil din flori. Şi-apoi, Agib, tu eşti astfel întocmai ca un copil vândut în târg şi care habar n-ar avea cine este tatăl lui. Încă o dată, să ştii că vizirul Şamseddin nu îţi este decât bunic, iar tatăl tău nu se cunoaşte. Aşa că să fii smerit de aci înainte.
După spusele acestea ale dascălului, micuţul Agib se duse în fuga mare la maică-sa Sett El-Hosn, şi-atâta de sugrumat era de plânset, încât dintru-ntâi nu putu să îngaime nimic. Atunci maică-sa începu să-l liniştească şi, văzându-l atâta de tulburat, inima i se topi de milă, şi îi spuse:
— Copilul meu, spune-i mamei tale pricina acestei mâhniri!
Şi îl sărută şi îl mângâie. Atunci micuţul Agib îi zise:
— Spune-mi, mamă, cine este tatăl meu?
Iar Sett El-Hosn, uluită, îi spuse:
— Păi este vizirul!
Iar Agib îi răspunse plângând:
— O, nu, nu! Nu este el tatăl meu! Nu îmi tăinui adevărul! Vizirul este tatăl tău, aşa! Da nu este şi tatăl meu! Nu, nu! Spune-mi drept, ori mă omor numaidecât cu jungherul acesta!
Şi micuţul Agib îi înşiră maică-sii vorbele dascălului.
Atunci, amintindu-şi de vărul şi soţul ei, frumoasa Sett El-Hosn începu să-şi prefire prin minte cea dintâi noapte a nunţii ei şi toată frumuseţea şi toate harurile minunatului Hassan Badreddin El-Bassrani! Şi, la acele amintiri, plânse de tulburare şi suspină stihurile acestea:
Mi-aprinse-n suflet dorul şi-apoi plecă departe, Spre nu ştiu care zare, în nu ştiu care parte.
Cu el atunci deodată plecă şi biata-mi minte, Şi doar cu el s-o-ntoarce de-acuma înainte.
Tot aşteptându-l, biata, şi somnul mi se duse, Se duse şi răbdarea şi visele-mi răpuse.
M-au dat demult uitării şi el şi fericirea;
Cu el s-a dus odihna, cu el s-a dus iubirea.
De-atunci, din ceasul negru, nici nu mai ştiu de mine.
Suspin în taina nopţii: „Mai vine, nu mai vine?”
S-a dus, şi-lplâng zadarnic, şi-l strig cu ochii-n zare;
Curg lacrimile-mi multe cât apele din mare.
O zi dacă se-ntâmplă să nu-l mai strig cu dor, O zi de-şi seacă ochii-mi al lacrimii izvor, Numaidecât icoana-i mi se arată-n vis, Mi se-ntrupează-n suflet ca dintr-un hău deschis, Şi iarăşi mi se umplu şi inimă, şi gând De dor, de amintire, de dragoste plângând.
Oh, el îmi este pururi icoana îndrăgită, Ce-mi luminează ochii în ziua răsărită!
Şi-aşa va fi de-a pururi, că nu mai am în minte Nici vreo iubire alta şi nici alt dor fierbinte!
Pe urmă nu mai făcu altceya decât să suspine. Iar Agib, văzând-o pe maică-sa că plânge, începu şi el să plângă. Şi, pe când fiecare plângea în colţul său, vizirul Şamseddin, auzind hohotele şi sughiţurile, intră. Şi rămase şi el tare tulburat şi inima i se îngrijoră, când îi văzu pe copiii lui plângând aşa, şi le zise:
— Copiii mei, de ce plângeţi?
Atunci Sett El-Hosn îi istorisi necazul micuţului Agib cu copiii la şcoală. Iar vizirul, la povestea aceea, îşi aminti iarăşi de toate necazurile trecute, câte le păţise el şi fratele său Nureddin şi nepotul său Hassan Badreddin şi, la urmă, şi micuţul Agib; la toate aceste amintiri grămada, nu se putu opri să nu plângă şi el. Şi, deznădăjduit, se sui la sultan, îi istorisi toată povestea, şi spuse că umbra aceea nu mai putea să dăinuiască peste numele lui şi peste numele copiilor lui, şi îi ceru încuviinţarea să plece spre ţările Răsăritului, ca să se ducă la cetatea Bassrei, unde socotea să-l găsească pe nepotul său Hassan Badreddin. Pe urmă îi ceru sultanului să-i scrie nişte împuterniciri, pe care să le ia cu sine şi care să-i îngăduiască, în toate ţările prin care avea să ajungă, să facă cercetările de trebuinţă, spre a-l găsi şi a-l aduce pe nepotul său. Pe urmă începu să plângă amarnic. Iar sultanului i se înduplecă inima şi îi scrise împuternicirile de trebuinţă pentru toate ţările şi pentru toate cârmuirile. Atunci vizirul se bucură şi îi mulţumi îndelung sultanului, şi-i ură mărire multă, şi se temeni, sărutând pământul dintre mâinile lui; pe urmă îşi luă rămas-bun şi plecă. Şi, în chiar ceasul acela, îşi făcu gătirile de drum; pe urmă o luă pe fiică-sa Sett El-Hosn dimpreună cu micuţul Agib şi porni.
Merseră ei ziua dintâi, pe urmă cea de a doua zi, şi cea de a treia zi, şi aşa mai departe, pe drumul Damascului şi, într-un sfârşit, ajunseră cu bine la Damasc. Şi poposiră chiar lângă porţi, pe Meidanul Hasba114, şi acolo îşi aşezară corturile, spre a se odihni două zile, înainte de a-şi urma drumul. Şi găsiră că Damascul era o cetate minunată, plină de pomi şi de ape curgătoare, şi că era chiar cetatea pe care o cântase poetul:
La Damasc o zi şi-o noapte petrecurăm oarecând!
Ziditorul lui cel meşter s-ajurat cum că nicicând N-ar mai şti zidi cetate ca aceasta pe pământ.
Noaptea-nvăluie Damascul cu aripi îndrăgostite;
Răsăritu-aşterne-asupra-i umbra crengilor vrăjite;
Rouă de pe frunze nu e rouă rece, pasămite, Ploaie de mărgăritare-i, ce se scutură în picuri, Când se-abate-o adiere, pe sub cer de borangicuri, Fluturând din nevăzute testemele şi baticuri.
Acolo, în pajişti blânde şi-n noian de tufe dese, Numai firea îşi aşterne gândurile ei alese:
Pasărea în zori citeşte rândurile înţelese, Apa cerului întinde paginile larg deschise, Şi ce pasărea citit-a, pana vântului şi scrise;
Norii-şi dăruie cerneala ca să scrie cine scrise.
Încât slugile vizirului nu pregetară să se ducă să vadă cetatea şi sukurile ei, spre a târgui lucrurile de care aveau trebuinţă şi, de asemenea, să vândă lucrurile aduse din Egipt; şi nu pregetară a se duce să se îmbăieze la hammamurile cele vestite şi să treacă pe la moscheea Bani-Ommanilor115, aşezată în mijlocul cetăţii şi care nu-şi are seamăn în lumea întreagă.
Iar Agib, însoţit de vrednicul hadâmb Said, se duse şi el să se veselească în cetate. Iar hadâmbul mergea la câţiva paşi în urma lui şi ţinea în mână un gârbaci în stare să ucidă o cămilă; că auzise despre faima locuitorilor Damascului şi vroia, cu gârbaciul acela, să-i oprească a se apropia de preafrumosul Agib, stăpânul său. Şi chiar că nu se înşelase; întrucât, de cum îl văzură pe frumosul Agib, locuitorii Damascului şi băgară de seamă cât de nurliu şi de zarif era, şi că era mai dulce decât adierea vântului de miazănoapte, mai dulce la gust decât apa proaspătă pentru gura celui însetat, mai de preţ decât sănătatea pentru cel bolnav; şi pe dată toţi inşii de pe uliţe şi din case şi din prăvălii începură să dea fugă după Agib şi după hadâmb, şi să se ţină întruna de Agib, fară a-i mai da răgaz, în pofida vajnicului gârbaci al hadâmbului; iar alţii fugeau încă şi mai iute, i-o luau înainte lui Agib şi se aşterneau jos pe pământ în calea lui, spre a-l sorbi din priviri mai bine şi mai îndelung. Într-un sfârşit, din vrerea soartei, Agib şi hadâmbul ajunseră dinaintea unei prăvălii de zumaricale şi, ca să scape de gloată obraznică, intrară acolo.
Or, prăvălia era chiar prăvălia lui Hassan Badreddin, tatăl lui Agib. Plăcintarul cel bătrân, tatăl de suflet al lui Hassan, murise, iar Hassan îi moştenise prăvălia. Aşadar, în ziua aceea Hassan tocmai pregătea o zumarica minunată, cu seminţe de rodie şi cu alte zaharicale şi mirodenii. Iar când îl văzu pe Agib şi pe rob, Hassan fu vrăjit de frumuseţea micuţului Agib, şi nu numai vrăjit, ci tulburat într-un chip dumnezeiesc şi cu totul sufletesc şi întru totul nemaipomenit, şi strigă plin de iubire:
— O, tinere doamne al meu, tu cel care mi-ai supus inima şi care domneşti peste lăuntrul fiinţei mele, tu cel către care mă simt ispitit din afundurile făpturii mele, poţi să-mi faci cinstea de a intra în prăvălia mea? Poţi să-mi faci bucuria de a te ospăta din zumaricalele mele, numai aşa, din bunăvoinţă faţă de mine?
Şi, cu vorbele acestea, Hassan, fară de voia lui, îşi simţi ochii plini de lacrimi, şi plânse greu la amintirea care îl năpădea totodată, a stării lui trecute şi a soartei lui de acum.
Când auzi vorbele tatălui său, inima lui Agib se înduioşă la fel, şi băiatul se întoarse către rob şi îi zise:
— Said! Plăcintarul acesta îmi topeşte inima. Gândesc că pesemne şi-a părăsit cine ştie unde vreun copil, şi că eu îi aduc aminte de copilul acela. Să intrăm aşadar la el, spre a-i face o bucurie, şi să ne dedulcim cu ceea ce vrea să ne cinstească. Şi, dacă noi ne miluim astfel de durerea lui, poate că şi Allah se va milui de noi şi ne va ajuta să izbutim la rându-ne în căutările noastre după tatăl nostru!
La vorbele lui Agib, hadâmbul se oţărî:
— Pe Allah! O, stăpâne al meu, asta chiar că nu se cade! nicidecum! Nu stă bine unui fiu de vizir să intre în dugheană unui plăcintar din suk, şi mai cu seamă să mănânce aşa, în văzul lumii! A, nu! Da dacă vrei să intri la el de frica lepădăturilor şi a inşilor care se ţin după tine, ştiu eu cam cum să-i zgornesc şi cum să te apăr de ei, cu gârbaciul acesta straşnic! Da să intri în dugheană asta nu, chiar că nu, niciodată!
La vorbele hadâmbului, plăcintarul Hassan Badreddin se simţi tare jignit şi se în turnă spre hadâmb, cu ochii plini de lacrimi şi cu obrajii scăldaţi în jalea lor, şi îi zise:
— O, măritule! Pentru ce nu vrei să te îndupleci şi să-mi faci bucuria de a intra în prăvălia mea? O, tu cel care pe dinafară eşti negru cum e castana, da pe dinlăuntru eşti tot atât de alb ca şi ea! O, tu, cel pe care l-au slăvit toţi poeţii noştri în stihuri minunate, eu pot să-ţi dezvăluiesc taina cum să ajungi la fel de alb pe dinafară, cât eşti şi pe dinlăuntru!
Atunci vrednicul hadâmb începu să râdă şi se minună:
— Adevărat? Adevărat? Poţi tu? Şi cam cum? Pe Allah! Grăbeşte de-mi spune!
Numaidecât Hassan Badreddin îi prociti aceste stihuri minunate întru slăvirea hadâmbilor:
Polisfetia lui aleasă, Dulceaţa felului în care Se poartă totdeauna-n casă, Măreaţa lui înfăţişare, Şi multă harurilor vrajă, Cu-ntregul vieţii lui alai, L-au înălţat să fie strajă Cinstită-n casele de crai!
Ce slujitor fără pereche La pragul dulcelui harem!
Ce ochi ursit să stea de veghe, Pe care ticăloşii-l tem!
Iar pentru-ntreaga-i gingăşie, Până şi îngerii din rai Simt inima cum îi îmbie Să i se-nchine în sarăi.
Stihurile acestea chiar că erau atâta de minunate şi atâta de bine nimerite şi atâta de bine spuse, încât hadâmbul se simţi copleşit şi totodată până peste măsură de măgulit; şi, luându-l pe Agib de mână, intră cu el în dugheană lui Hassan.
Atunci Hassan Badreddin, bucuros până peste fire, se dezlănţui într-un potop de temeneli, spre a-i preacinsti. Pe urmă luă cel mai frumos dintre castronaşele lui de farfuriu, îl umplu cu boabe de rodie scăldate în zahăr, cu migdale descojite şi înmiresmate desfătător şi taman atâta cât trebuie; pe urmă le puse dinainte castronaşul, pe cea mai scumpă dintre siniile lui de aramă bătută şi chindisită. Şi, când îi văzu cum mâncau cu semne de mare încântare, se simţi tare măgulit şi tare mulţumit, şi le zise:
— Într-adevăr, ce cinste pe mine! Şi ce noroc! Şi fie ca zumaricaua să vă fie plăcută şi de dulce mistuire! Atunci micuţul Agib, după cele dintâi înghiţituri, nu pregetă să-l poftească şi pe plăcintar să şadă, zicându-i:
— Poţi să stai cu noi şi să mănânci cu noi! Şi astfel Allah ne va răsplăti, ajutându-ne să izbândim în căutările noastre!
Atunci Hassan Badreddin îi spuse:
— Cum, copilul meu? Tu, atâta de tânăr, şi ai şi fost încercat de pierderea cuiva scump?
Iar Agib răspunse:
— Chiar aşa, preacinstite! Inima mea a şi fost încercată şi arsă de lipsa unei fiinţe scumpe! Şi fiinţa aceea atâta de scumpă nu este alta decât tatăl meu. Iar bunicul meu şi cu mine am purces din ţara noastră spre a ne duce să-l căutăm, bătând toate olaturile.
Pe urmă micuţul Agib începu să plângă la această amintire, iar Badreddin la fel nu se putu opri să-i împărtăşească lacrimile, şi plânse şi ei. Şi hadâmbul la rându-i îşi bălăngănea capul cu multă căinare. Dă toate astea nu îi stânjeneau a da cinstire desfătătorului castronaş cu înmiresmatele rodii, zaharisite cu atâta măiestrie. Şi mâncară până la saţiu, atâta erau de grozave.
Ci, cum vremea zorea, Hassan nu putu să iscodească mai îndelung; iar hadâmbul îl luă pe Agib şi plecă, spre a se întoarce la corturile vizirului.
De-abia plecă Agib, că Badreddin îşi şi simţi sufletul cum i se duce cu el şi, neputându-şi înfrâna ispita de a se lua pe urmele lui, îşi închise repede plăcintăria şi, fară a-i da prin minte că micuţul Agib ar fi copilul său, plecă şi grăbi pasul, ca să se ţină după ei şi ca să-i ajungă până a nu trece de poarta cea mare a Damascului.
Hadâmbul atunci băgă de seamă că Hassan se luase pe urmele lor, şi se întoarse şi-i zise:
— Pentru ce te ţii după noi, plăcintarule?
Iar Badreddin răspunse:
— Doar numai deoarece am de descurcat o daravelă afară din cetate, şi am vrut să mă însoţesc cu voi, spre a face drumul laolaltă; şi mă întorc apoi. De altminteri, plecarea voastră mi-a smuls sufletul din piept!
La vorbele lui, hadâmbul se umplu de mare mânie şi strigă:
— Chiar că acel castronaş îl plătim tare scump! Amarnic castronaş de necazuri! Plăcintarul ăsta vrea acuma să ne scoată pe nas tot ce-am mâncat! Iacătă-mi-l cum ni se bagă în tururile şalvarilor şi-ncolo şi-ncoace!
Agib atunci întoarse capul şi-l văzu pe Hassan, şi se îmbujoră cumplit şi îngână:
— Said, lasă-l! Drumul lui Allah e slobod pentru toţi musulmanii!
Pe urmă adăugă:
— Da dacă s-o ţine pe urmele noastre până la corturi, vom şti atunci că într-adevăr eu sunt cel pe urmele căruia adulmecă, şi nu vom pregeta a-l izgoni!
Pe urmă Agib lăsă capu-n jos şi îşi văzu de drum, cu hadâmbul la câţiva paşi după el.
Iar Hassan se ţinu mai departe pe urmele lor, până la Meidanul Hasba, acolo unde erau întinse corturile. Atunci Agib şi hadâmbul întoarseră capul şi îl văzură la câţiva paşi în urma lor, încât Agib, de data aceasta, se supără şi i se făcu spaimă, că nu cumva hadâmbul să se ducă să-i povestească totul bunicului: că Agib intrase în dugheană unui plăcintar şi că apoi plăcintarul se luase după Agib! La gândul acesta care îl înfricoşa, luă o piatră, se uită la Hassan care sta drept, înţepenit în minunare şi cu ochii plini de o sclipire ciudată; şi Agib, socotind că flacăra aceea din ochi era o flacără parşivă, se mânie şi mai tare şi, din toate puterile lui, azvârli cu piatra în el şi îl lovi drept în frunte; pe urmă Agib şi hadâmbul grăbiră spre corturi. Iar Hassan Badreddin căzu la pământ, leşinat şi cu chipul plin de sânge. Da, din norocire, nu zăbovi mult până să-şi vină în sine, şi se şterse de sânge şi, rupând o fâşie din cearceaful turbanului, se legă la frunte. Pe urmă începu să se dojenească şi îşi zise:
— Chiar că este numai din vina mea! M-am purtat într-un chip nevrednic, ţinându-mă după acel copil frumos şi dându-i astfel de presupus că mă ţin după el din pricini parşive! Pe urmă oftă: „Allah karim”116.
Şi se întoarse în cetate, îşi deschise iarăşi prăvălia şi se apucă să facă iarăşi zumaricale, ca mai înainte, şi a le vinde, gândindu-se întruna cu jale la biata maică-sa de la Bassra, cea care în pruncia lui îi dăduse cele dintâi învăţături în meşteşugul zumaricalelor; şi începu să plângă şi, spre a se alina, prociti stihurile acestea:
Să nu ceri vreo dreptate de la Soartă:
Vei dobândi dezamăgire doar!
Dreptatea nu ea ştie s-o împartă.
Îi ceri dreptate Soartei în zadar.
Iar vizirul Şamseddin, unchiul cofetarului Hassan Badreddin, după trei zile de popas la Damasc, porunci să se ridice tabăra de la Meidan şi, urmându-şi călătoria spre Bassra, luă drumul Homsului117, pe urmă al Hamei şi al Alepului. Şi pretutindeni nu pregeta să cerceteze întruna. De la Alep merse la Mardina, pe urmă la Mossul şi la Diarbekir. Şi, la urmă, ajunse la cetatea Bassrei.
De cum se mai odihni oleacă, se şi zori să se ducă şi să i se înfăţişeze sultanului Bassrei, care numaidecât îl pofti să intre şi îl primi cu multă îndatorinţă, şi îl întrebă cu bunăvoinţă despre pricina care îl aducea la Bassra. Iar Şamseddin îi istorisi toată povestea şi îi spuse că el este fratele lui Nureddin, vizirul de odinioară al Măriei Sale. Iar sultanul, la numele lui Nureddin, spuse:
— Aibă-l Allah întru mila sa!
Şi adaugă:
— Da, prietene, Nureddin era chiar vizirul meu şi tare îmi mai era drag, şi a murit, într-adevăr, acuma-s cincisprezece ani! A lăsat, dreptu-i, un fiu, Hassan Badreddin, care îmi era cel mai drag prieten de inimă, şi care, deodată, într-o zi, s-a făcut nevăzut. Iar noi nu am mai auzit pomenindu-se de el. Da se află încă aici în Bassra maică-sa, soţia fratelui tău Nureddin, fiica vizirului meu cel bătrân, cel de dinaintea lui Nureddin.
La ştirea aceea, Şamseddin fu bucuros până peste măsură şi grăi:
— O, Măria Ta! Tare aş vrea s-o văd pe cumnata mea!
Şi sultanul îi îngădui s-o vadă.
Numaidecât Şamseddin alergă acasă la răposatul lui frate Nureddin, după ce întrebase unde şade şi în ce parte, şi nu peste mult ajunse degrabă acolo, gândindu-se mereu pe drum la fratele său Nureddin, mort departe de el cu jalea de a nu mai fi putut să-l îmbrăţişeze! Şi plângea şi îşi spunea stihurile acestea:
Ah, de m-aş mai întoarce iară La casa de odinioară A nopţilor ce s-au trecut, Pereţi şi ziduri să-i sărut, Jur-împrejur, cu buză-amară.
Ci nu de dorul de pereţi Mi-e ruptă inima-n săgeţi.
De dorul celui ce sta-n casă Mă doare inima şi-mi pasă, De dorul lui şi ard, şi-ngheţ!
Intră pe o poartă mare, într-o curte mare, în fundul căreia se înălţa casa. Uşa casei era o minunăţie de piatră şi de arcuituri, însufleţită cu marmuri de toate culorile. La temelia uşii, pe o lespede scumpă, găsi numele lui Nureddin, fratele său, învrâstat în litere de aur. Atunci se plecă, şi sărută numele, şi se simţi tare tulburat, şi plânse rostind stihurile acestea:
În fiecare dimineaţa, cer soarelui care răsare Să-mi dea o veste despre tine, pe unde eşti, sub care zare.
La fel în fiecare noapte mă rog la stele şi la lună, De te-au văzut pe oareunde, de te-au zărit cumva, să-mi spună.
Când dorm, până şi-n somn mă arde, majunghie şi mă strătaie Ca un jungher, ca o povară, un ferăstrău în măruntaie.
Şi nu am cui să-mi strig vreodată durerea care mă-ncovoaie.
O, preaiubitul meu cel dulce, scurtează-amara despărţire.
Mi-e ruptă inima de jale, mă duce dorul la pieire!
Ce zi de binecuvântare, de bucurii fără pereche, Ar fi aceea-n care iarăşi ne-am aduna ca-n vremea veche.
Ci nu carecumva să cugeţi că-n vremea despărţirii grele Un altul ar fi prins în mreajă vreodată gândurile mele.
Că nu am inima atâta de fără margini răsfirată, Încât în largul ei să-ncapă o altă dragoste vreodată.
Pe urmă păşi în casă şi străbătu toate iatacurile, până ce ajunse la o încăpere ferită, în care şedea de obicei cumnata lui, mama lui Hassan Badreddin El-Bassri.
Or, de când fiul său Hassan pierise, ea stă închisă în odaia aceea, ca să plângă zi şi noapte şi să suspine. Şi pusese să se clădească, la mijloc, o zidire mică, boltită, spre a închipui mormântul bietului ei copil, pe care îl credea mort de mult. Şi acolo îşi petrecea ea toată vremea în lacrimi, şi acolo, când o dobora durerea, îşi sprijinea capul ca să doarmă.
Când ajunse aproape de uşa odăii, Şamseddin auzi glasul cumnatei lui, şi glasul acela tânguitor rostea stihurile acestea:
Ah, pe Allah! Spune, morminte, spune:
Odorul meu se stinse de sub soare?
Şi bucuria frumuseţii sfinte S-a spulberat pe totdeauna oare?
O, trist mormânt al gândurilor mele!
Tu nu eşti nici gradina fericirii, Nici cerul luminos spre care zboară Aripa dulce a închipuirii.
Atunci, privind lăuntrul tău de neguri, De ce mă amăgesc, de ce mă mint Ochii mei care văd mereu în tine Luna lucind şi creanga înflorind?
Atunci vizirul Şamseddin intră. Se temeni dinaintea cumnatei sale cu cinstirea cea mai aleasă şi îi arătă că el este fratele lui Nureddin, soţul ei. Pe urmă îi istorisi toată povestea, şi cum fiul ei Hassan se culcase într-o noapte cu faţa lui, Sett El-Hosn, cum pierise dimineaţa, şi, într-un sfârşit, cum Sett El-Hosn rămăsese grea şi îl născuse pe Agib. Pe urmă adăugă:
— Agib a venit cu mine. Este nepotul tău, întrucât este fiul fiului tău cu fiica mea.
Văduva, care până în clipita aceea şezuse jos ca o femeie cernită de moarte şi care se lepădase de îndatorinţele lumeşti, la vestea că fiul ei trăieşte, că nepotul ei se află acolo, şi că, într-adevăr, chiar aci se află cumnatul ei Şamseddin, vizirul Egiptului, se ridică grabnic şi se aruncă la picioarele lui sărutându-le, şi rosti aceste strofe întru cinstirea sa:
Mă năpădeşte cu potoape de daruri fără-asemuire Acela care îmi aduce mult aşteptata, sfânta ştire!
Căci, pe Allah! Mi-aduce veste parcă de dincolo de fire.
Cum nu s-a auzit pe lume o veste despre fericire.
Iar dacă vrea să ia peşcheşul pe care-l dăm drept mulţumire, Primească inima-mi topită de veghi prelungi şi de mâhnire.
Iar vizirul trimise numaidecât după Agib, care veni. Atunci bunica se ridică şi se aruncă plângând de gâtul lui Agib. Iar Şamseddin îi spuse:
— O, maică, chiar că acuma nu-i vremea de lacrimi, ci de pregătiri pentru plecarea ta împreună cu noi către Egipt. Şi deie Allah să ne strângem toţi laolaltă cu fiul tău Hassan, nepotul meu!
Iar bunica lui Agib răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Şi, tot atunci, se şi sculă şi strânse toate lucrurile de trebuinţă şi toate merindele de drum şi toate slujitoarele, şi fu gata repede.
Atunci vizirul Şamseddin se duse să-şi ia rămas-bun de la sultanul Bassrei. Şi sultanul îl încărcă de daruri şi de peşcheşuri, şi pentru el şi pentru sultanul de la Egipt. Pe urmă Şamseddin, cele două hanâme şi Agib purceseră la drum, însoţiţi de tot saltanatul lor.
Nu se opriră din mers până ce nu ajunseră iarăşi la Damasc. Poposiră în piaţa Kanun118 şi întinseră acolo corturile. Iar vizirul spuse:
— Acuma avem să şedem o săptămână întreagă la Damasc, ca să avem răgaz să târguim daruri şi peşcheşuri vrednice a fi înfăţişate sultanului Egiptului.
Aşa că, pe când vizirul era prins cu neguţătorii cei bogaţi, veniţi sub corturi să-i înfăţişeze mărfurile lor, Agib îi zise hadâmbului:
— Baba Said, tare mi-e poftă să mă veselesc. Haidem prin sukul Damascului, să aflăm ce mai e nou şi totodată să iscodim cumva ce s-o mai fi întâmplat cu cofetarul căruia i-am mâncat zumaricalele şi căruia, ca răsplată, i-am spart capul cu o lovitură de piatră, pe când nu aveam decât să ne mândrim cu primirea ce ne-o făcuse. Chiar că am răsplătit un bine cu un rău!
Şi hadâmbul răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Atunci Agib şi hadâmbul ieşiră din corturi, întrucât Agib purcedea astfel sub imboldul orb, stârnit de firească dragoste din adâncuri. Ajunşi în cetate, nu conteniră să bată sukurile, până ce ajunseră la dugheana plăcintarului. Era ceasul la care drept-credincioşii se îndreptau către moscheea Bani-Ommanilor pentru rugăciunea asr-ului.
Taman la ceasul acela, Hassan Badreddin se afla în prăvălia lui, ostenind să pregătească aceeaşi minune de zumaricală ca şi de data cealaltă: boabe de rodie cu migdale, cu zahăr şi cu mirodii din belşug! Încât Agib putu să ia bine seama la cofetar, şi văzu pe fruntea lui urma loviturii cu piatra pe care el i-o făcuse. Atunci îşi simţi inima şi mai înduioşată, şi spuse:
— Pacea fie cu tine, o, cofetarule! Grija pe care ţi-o port m-a mânat să vin şi să aflu veşti despre tine. Nu mă mai cunoşti?
Hassan, cum îl văzu, îşi şi simţi lăuntrurile vălmăşite, inima zvâcnind cu bătăi răvăşite şi capul plecându-i-se spre pământ, parcă să-i cadă, şi limba lipindu-i-se de cerul gurii, fară a putea să lege o vorbă. Într-un sfârşit, izbuti să ridice iar capul spre copil şi, numai smerenie şi numai supunere, îi prociti aceste stihuri:
Gândeam să-I fac mustrări ne-nduplecate, Ci, de cum l-am văzut, nu sunt în stare Nici ochii să-i arăt a ne-mpăcare, Nici ciudă-n graiul limbii-mpiedicate.
Tăcut, cu ochi pieriţi, stau în mirare, Privindu-i harurile minunate;
Şi-aş vrea să ştiu că şi pe el îl doare Durerea mea; ci n-am izbândă mare.
Pe urmă adăugă:
— O, stăpânii mei, binevoiţi să intraţi, măcar din îngăduinţă, şi să gustaţi din zumaricalele mele. Întrucât, pe Allah! O, tinere copile, de cum te-am văzut data trecută, inima mi s-a şi revărsat spre tine! Şi mă mustru că m-am luat pe urmele tale: chiar că a fost o nebunie!
Şi Agib răspunse:
— Pe Allah! Eşti un prieten tare primejdios! Pentru o bucăţică pe care ne-ai îmbiat s-o mâncăm, era să ne dai pierzării! Or, acuma, nu voi intra şi nu voi mânca în prăvălia ta, decât dacă ai să mi te legi cu jurământ că nu vei ieşi după noi şi că nu te vei ţine pe urmele noastre. Altminteri, niciodată nu avem să mai dăm pe aici; căci să ştii limpede că avem să ne petrecem o săptămână întreagă la Damasc; răstimp în care bunicul meu să poată târgui daruri pentru sultan!
Atunci Badreddin strigă:
— Fac jurământ faţă de voi amândoi!
Atunci Agib şi hadâmbul intrară, şi numaidecât Badreddin îi îmbie cu un castron de farfuriu plin cu minunăţia cea dulce din boabe de rodie. Iar Agib îi spuse:
— Vino să mănânci cu noi. Şi, în felul acesta, poate că Allah are să ne ajute să izbândim în căutările noastre!
Şi Hassan fu fericit foarte, şi şezu jos dinaintea lor. Şi, în acel răstimp, nu se putu opri să nu-l soarbă din ochi pe Agib; şi se uita la el într-un chip atâta de aparte şi atâta de stăruitor, încât Agib, stânjenit, îi zise:
— Pe Allah! Ce pătimaş, sâcâitor, şi stânjenitor, şi urâcios mai eşti, preacinstite! Te-am mai dojenit din pricina asta! Isprăveşte odată de a mă tot sfredeli aşa şi de a-mi sorbi chipul cu ochii!
La vorbele lui, Badreddin răspunse cu stihurile acestea:
În inima mea, în ungherul cel mai adânc al vieţii mele, Păstrez o taină care arde, o taină cu primejdii grele, Pe care n-aş putea vreodată s-o pun pe-a vorbelor mărgele.
O, tu, cel dinaintea cărui se tulbură frumoasă lună Uitându-şi strălucirea toată ce-i pare-n faţa ta minciună, Cel dinaintea cărui zorii şi luminoasa dimineaţă Se-mbujorează de ruşine privind luminătoarea-ţi faţa.
O, tu, cu chipul rupt din soare – ţi-am ridicat un templu-n mine, În care fără de cuvinte sărmanu-mi suflet să se-nchine!
Drept hram, o, soarele meu falnic, ţi-am pus un semn fără de moarte, Şi-un jurământ care sporeşte şi care creşte mai departe.
Altarul frumuseţii tale în coşul pieptului meu arde.
Şi-acum din creştet până-n talpă mă mistui ca pe jerăgai.
Ah, chipul tău cel de lumină e-ntregul vieţii mele rai.
Am să mă sting, fără-ndoială, topit de dorul arzători Doar, calde, buzele-ţi de miere m-ar adăpa ca un izvor, Să-mi răcoresc din piept pojarul cu mierea răcoroasă-a lor!
După stihurile acestea, Hassan prociti altele la fel de frumoase, da cu alt tâlc, închinate hadâmbului. Şi urmă aşa mai departe, vreme de un ceas, procitind stihuri, ba închinate lui Agib, ba închinate hadâmbului. După care, cum ei se saturaseră bine, Hassan zori să le aducă toate câte trebuiau, spre a se spăla pe mâini. Drept care le aduse un ibric frumos de aramă curat şi le turnă în mâini apă înmiresmată, pe urmă le şterse mâinile cu un prosop de mătase colorat, pe care îl ţinea agăţat la brâu. Pe urmă îi stropi cu apă de trandafiri dintr-un stropitor de argint, pe care îl păstra cu grijă, pentru prilejuri alese, pe poliţa cea mai de sus din prăvălie. Şi asta nu fu chiar tot! Ieşi o clipită din dugheană şi se întoarse repede, ţinând în mâini două ulcioraşe pline cu sorbet de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, şi le spuse:
— Binevoiţi! Veţi pune astfel vârf bunătăţii voastre!
Atunci Agib luă ulciorul şi bău, pe urmă îl trecu hadâmbului, care bău şi îl trecu îndărăt lui Agib, şi aşa mai departe, până ce îşi umplură bine pântecele şi se ghiftuiră, cum nu se mai ghiftuiseră niciodată în viaţa lor. După care îi mulţumiră cofetarului şi plecară cât mai iute, în seara aceea, ca să ajungă la corturi până la asfinţitul soarelui.
Ajunşi la corturi, Agib se grăbi să-i sărute mâna bunică-sii şi maică-sii Sett El-Hosn. Iar bunica îl sărută şi îşi aduse aminte de fiul ei Badreddin şi suspină îndelung, şi plânse îndelung. După care prociti aceste două strofe:
De n-aş fi fost încredinţată că toate cele despărţite Au să se-adune iar odată de unde-au fost cândva pornite, Nu mai aveam ce aştepta, de-atunci, de la plecarea ta.
Şi ţi-am jurat pe veci iubire, şi-am aşteptat cu neuitare.
Allah, stăpânul, are ştire de jurământul meu cel mare.
Allah îmi stă de mărturie, că toată taina El o ştie.
Pe urmă îi spuse lui Agib:
— Copilul meu, pe unde ai fost să te plimbi?
El răspunse:
— Prin sukurile din Damasc!
Ea zise:
— Atunci trebuie să-ţi cam fie foame acuma!
Şi se sculă şi-i aduse un castron de farfuriu plin cu amestecul cel straşnic făcut din boabe de rodie, minunăţia aceea desfătătoare în care ea era mare dăscăliţă şi despre care îi dăduse cele mai dintâi îndrumări fiului ei Badreddin, pe când era copil încă, la Bassra.
Îi spuse şi robului:
— Poţi să mănânci cu stăpânul tău Agib!
Şi hadâmbul făcu o strâmbătură în sine însuşi şi îşi zise: „Pe Allah! Chiar că nu mai am poftă! N-aş mai putea să înfulec nici o înghiţitură!” Da şezu jos lângă Agib.
Cât despre Agib, şezu şi el, da şi el avea burta ghiftuită cu ce mâncase şi cu ce băuse la plăcintar. Da luă o înghiţitură şi gustă. Şi chiar că nu putu s-o înghită, atâta de sătul era. Şi, de altminteri, găsi că aceasta avea oleacă mai puţin zahăr. Lucru care nu era adevărat. Numai că el era sătul. Încât, făcând o strâmbătură, îi spuse bunică-sii:
— Nu e chiar bună, bunico!
Atunci bunica se înecă de ciudă şi strigă:
— Cum, copilul meu, îndrăzneşti să spui că nu e bună zumaricaua mea? Au tu nu ştii că nu se află în lumea întreagă cineva care să ştie să gătească şi să facă plăcinte şi dulciuri ca mine, afară poate doar de tatăl tău Hassan Badreddin, care de altfel a învăţat de la mine?
Şi Agib răspunse:
— Pe Allah! Bunico, zumaricaua ta nu îndeplineşte chiar toate cerinţele. Îi lipseşte un pic de zahăr. Şi-apoi, de-ai şti! Iţi mărturisesc că în suk (da să nu-i spui bunicului şi mamei) am fost adineauri la un cofetar care ne-a ospeţit tot cu zumaricaua asta! Iar la gust era atâta de bună, că i-ar fi făcut poftă până şi sufletului unui om bolnav de îngreţoşare! Iar cât despre cea făcută de tine, chiar că nu s-ar putea măsura cu cealaltă, nici de aproape, nici de departe, şi în nici un chip, zău, bunico!
La vorbele acestea, bunica fu cuprinsă de o mânie amarnică şi aruncă o privire poncişă către hadâmb şi îi zise: …
Şi în clipita aceea a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.
Atunci sora ei, micuţa Doniazada, îi zise:
— O, sora mea, ce dulci şi ce desfătate sunt vorbele tale şi ce vrăjitoare şi răpitoare este povestea aceasta!
Iar Şeherezada îi zâmbi şi zise:
— Aşa-i, sora mea! Da ce este ea pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi în noaptea următoare, dacă am să mai fiu în viaţă din mila lui Allah şi din bunăvoinţa sultanului!
Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor până ce nu voi auzi urmarea istorisirii, care chiar că este o poveste minunată şi uluitoare până peste poate!”
Pe urmă sultanul Şahriar şi Şeherezada îşi petrecură noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Atunci sultanul Şahriar se duse la divanul judeţelor sale; şi divanul se umplu de mulţimea de viziri, de dregători, de străji şi de slujitori. Iar sultanul judeca, puse în slujbe, mazili, orândui şi isprăvi treburile domniei, până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul se sparse, şi sultanul se întoarse la sarăi. Iar, la căderea nopţii, se duse la Şeherezada, fata vizirului, să facă treaba lui obişnuită cu ea.
Şi veni cea de a douăzeci şi patra noapte.
Iar micuţa Doniazada nu pregetă, odată treaba încheiată, să se ridice de pe chilim şi să-i spună Şeherezadei:
— O, sora mea, mă rog ţie, sfârşeşte povestea aceea mustoasă cu frumosul Hassan Badreddin şi cu soţia lui, fata unchiului său Şamseddin! Erai tocmai la vorbele: „Bunica atunci aruncă o privire poncişă spre hadâmbul Said şi îi zise: …” Ce i-a zis, te rog?
Iar Şeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi zise:
— Da, hotărât! Din toată inima şi cu cea mai aleasă bunăvoinţă, am să isprăvesc povestea, da nu până ce sultanul nostru cel polisfetit nu-mi va îngădui!
Atunci sultanul, care aştepta cu mare nerăbdare sfârşitul, îi spuse Şeherezadei:
— Poţi să vorbeşti.
Iar Şeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bunica lui Agib, burzuluită rău, se uită la rob ponciş şi îi zise:
— Prăpăditule! Nu carecumva tu l-ai împins la păcat pe copil? Cum de-ai cutezat să-l laşi să intre în magherniţa bucătarilor şi a plăcintarilor?
La vorbele bunicii lui Agib, hadâmbul se sperie şi se grăbi să tăgăduiască vajnic fapta. Grăi:
— Nu am intrat în nici o magherniţă; decât numai am trecut pe dinaintea ei!
Da căpăţânosul de Agib strigă:
— Pe Allah, ba am intrat prea bine şi am mâncat acolo!
Şi adăugă cu afurisenie:
— Şi, bunico, îţi mai spun o dată că a fost mult mai bună zumaricaua de acolo decât cea pe care ne-ai dat-o tu!
Atunci bunica se înciudă şi mai rău şi se duse bombănind să-i povestească vizirului, cumnatul ei, despre „amarnica blestemăţie a hadâmbului de păcură!” Şi până într-atâta îl stârni pe vizir asupra robului, încât Şamseddin, care din fire era de o mânie cumplită şi care de felul lui se năpustea cu ţipete asupra slugilor, se şi repezi cu cumnată-sa sub cortul în care se aflau Agib şi hadâmbul. Şi răcni:
— Said! Ai intrat tu cumva, da ori ba, împreună cu Agib în dugheană unui plăcintar?
Iar hadâmbul speriat răspunse:
— N-am intrat!
Da împeliţatul de Agib strigă:
— Ba da! Am intrat! Iar cât despre ceea ce am mâncat acolo, he he! … bunico! … era atâta de bun încât ne-am îndopat până în gât! Şi-apoi am băut un sorbet minunat cu gheaţă mărunţită! Ya, Allah! Bun mai era! Iar vrednicul plăcintar nu se zgârcise la zahăr, ca bunică!
Atunci mânia vizirului spori îndoit asupra hadâmbului, căruia i se mai puse o dată aceeaşi întrebare; şi hadâmbul tăgăduia înainte. Atunci vizirul îi zise:
— Said, eşti un mincinos, şi ai cutezanţa să-l dezminţi pe copilul acesta, care negreşit că spune adevărul. Eu însă am să mă învoiesc a te crede dacă vei putea să înghiţi tot castronul acesta gătit de cumnata mea! Asta îmi va dovedi că eşti nemâncat!
Atunci Said, măcar că era plin tot, în urma popasului de la Badreddin, gândi să se supună încercării, şi şezu jos dinaintea castronului cu boabe de rodie şi se pregăti să înceapă; dar fu nevoit să se oprească de la întâia înghiţitură, aşa de plin era până în gât. Şi zvârli din gură ceea ce apucase să ia. Da spuse repede că, în ajun, atâta mâncase sub cort cu ceilalţi robi, încât îl lovise o îngreţoşare. Şi vizirul pricepu numaidecât că hadâmbul într-adevăr intrase, chiar în ziua aceea, la plăcintar. Porunci aşadar să fie întins de către robi la pământ, şi căşună asupra-i cu lovituri năprasnice şi din toate puterile lui. Atunci hadâmbul, snopit de lovituri, ceru într-un sfârşit iertare, da ţipând întruna:
— O, stăpâne al meu, m-a apucat ieri o îngreţoşare!
Cum vizirul ostenise din pricina bătăii, se opri şi îi spuse lui Said:
— Hai! Mărturiseşte adevărul!
Atunci hadâmbul se hotărî şi spuse:
— Eh, aşa-i, da! Doamne, e adevărat! Am intrat la un plăcintar din suk! Iar zumaricaua lui era atâta de bună cum în viaţa mea nu am mai gustat ceva aşa de bun! Da şi ce nenorocire că am gustat acuma din zumaricaua cea siloasă şi scârboasă de-aici! Ya, Allah! Că rea e asta!
Atunci vizirul începu să râdă din plin; dar bunica nu se mai putu stăpâni de ciudă şi, înţepată până la sânge, pufni:
— A, mincinosule! Nu cred că ai putea să ne aduci vreo zumarica de la plăcintarul tău! Asta-i numai o născocire de-a ta! Ci îţi îngădui să te duci şi să ne aduci un farfuriu cu bunătatea aceea! Şi-apoi, dacă o vei aduce, ne va sluji măcar să facem o asemuire între priceperea lui şi a mea! Cumnatul meu să fie judecător!
Şi hadâmbul răspunse:
— Da, de bună seamă!
Atunci bunica îi înmână o jumătate de dinar şi un castron de farfuriu.
Şi hadâmbul plecă şi ajunse la plăcintărie şi îi spuse plăcintarului:
— Iacătă! Făcurăm un rămăşag pe zumaricaua ta cu cei de acasă care, şi ei, au gătit o zumarica din boabe de rodie. Aşa că dă-mi dintr-a ta, de o jumătate de dinar. Şi mai ales găteşte-o bine şi fă-o cu tot meşteşugul tău. Că, altminteri, am să mai mănânc o ciomăgeală ca adineaori! Te încredinţez că sunt cotonogit bine!
Atunci Hassan Badreddin începu să râdă şi spuse:
— Fii fară teamă! Întrucât zumaricaua pe care am să ţi-o dau nu se mai află pe lume cineva care să poată izbuti una asemenea, afară de maică-mea! Iar maică-mea este acuma în ţări tare depărtate…!
Pe urmă Badreddin umplu farfuriul robului cu multă grijă, şi îşi isprăvi dichisul mai adăugând oleacă de mosc şi de apă de trandafir. Iar hadâmbul luă farfuriul şi se întoarse iute la corturi. Atunci bunica lui Agib îl luă şi grăbi să guste din ceea ce se afla în el, ca să vadă cât de dulce şi cât de bun era. Şi de-abia îl duse la buze că şi scoase un ţipăt ascuţit şi căzu pe spate… Ghicise mâna fiului ei Hassan.
Atunci vizirul rămase năuc şi zori să arunce apă de trandafiri pe obrazul bunicii care, peste un ceas, îşi veni în fire. Şi grăi:
— Allah! Cel ce a făcut zumaricaua aceasta de rodie nu poate să fie decât fiul meu Hassan Badreddin, şi nimeni altul! Sunt încredinţată! Numai eu ştiu s-o gătesc aşa, şi l-am învăţat şi pe Hassan!
La vorbele ei, vizirul fu bucuros până peste poate şi ardea de nerăbdare să-l vadă pe nepotul său, şi strigă:
— Allah să îngăduiască strângerea noastră laolaltă!
Şi pe dată chemă să-i vie slujitorii, chibzui o clipită, ticlui un vicleşug, şi le zise:
— Douăzeci de inşi dintre voi să se ducă pe dată la dugheana plăcintarului Hassan, ştiut în suk pe numele de Hassan El-Bassri, şi să-i dărâme prăvălia din temelii până în vârf! Cât despre plăcintar, să i se lege mâinile cu cearceaful turbanului şi să-mi fie adus aici, pe sus, da luând bine seama să nu-i faceţi nici cel mai mic rău. Duceţi-vă!
Şi-apoi încălecă numaidecât pe cal, după ce luă cu sine scrisorile scrise de sultanul de la Egipt, şi alergă la casa cârmuirii, la Dar El-Salam, la dregătorul care era trimisul la Damasc al sultanului Egiptului, stăpânul său! Ajuns la Dar El-Salam, vizirul îi arătă dregătorului cărţile sultanului, iar dregătorul pe dată se temeni, le sărută cu smerenie şi le duse la frunte cu cinstire. Pe urmă se întoarse către vizir şi îi spuse:
— Porunceşte! Pe cine vrei să ridici?
El răspunse:
— Numai un plăcintar din suk!
Şi dregătorul spuse:
— Nimica nu este mai lesne!
Şi le porunci străjerilor lui să meargă şi să le dea o mână de ajutor oamenilor vizirului. Vizirul atunci îşi luă rămas-bun de la caimacam, şi se întoarse la corturi.
Cât despre Hassan Badreddin, apoi acesta văzu cum soseau asupra-i toţi inşii aceia înarmaţi cu bâte, cu târnăcoape şi cu topoare. Şi cum năvăliră în prăvălie şi prefăcură totul în bucăţele, şi răsturnară pe jos toate zumaricalele şi zaharicalele, şi năruiră toată prăvălia; pe urmă îl înşfăcară pe înfricoşatul de Hassan şi îl cetluiră cu pânza turbanului său, fară a scoate o vorbă. Iar înfricatul de Hassan gândea: „Ya! Allah! Pesemne că zumaricaua de rodii să fie pricina năpastei! Cine ştie ce-or fi putut să găsească la ea!”
Până la urmă îl duseră, aşadar, pe Hassan sub corturi, dinaintea vizirului. Şi Hassan Badreddin se zbătea amarnic şi striga:
— Doamne! Ce nelegiuire am săvârşit?
Vizirul îl întrebă:
— Tu ai gătit zumaricaua aceea de rodii?
El răspunse:
— Da, doamne al meu! Nu carecumva, din întâmplare, veţi fi găsit în zumarica ceva ce are să mă ducă la tăierea capului?
Şi vizirul răspunse cu asprime:
— La tăierea capului? Păi asta ar fi osânda cea mai blajină! Aşteaptă-te la mult mai rău! Ai să vezi tu!
Or, vizirul le spusese celor două hanâme să-l lase să purceadă după voia lui; întrucât nu voia să le dea socoteală asupra iscodelilor lui decât când va fi ajuns la Cairo. Îi chemă, aşadar, pe robii lui cei tineri şi le spuse:
— Să vină încoace un cămilar de-al nostru. Şi aduceţi şi o ladă mare de lemn.
Iar robii alergară pe dată. Pe urmă, la porunca vizirului, îl înşfăcară pe înfricoşatul de Hassan şi îl băgară în ladă, apoi închiseră cu grijă capacul. Pe urmă îl încărcară pe cămilă şi ridicară tabăra şi porniră la drum. Merseră ei şi merseră, până noaptea. Atunci se opriră ca să mănânce oleacă; şi îl scoaseră un răstimp şi pe Hassan din ladă; îi dădură şi lui să mănânce, apoi îl băgară îndărăt în ladă. Şi îşi văzură de drum. Şi, din vreme în vreme, poposeau şi-l scoteau afară pe Hassan, ca să-l închidă iarăşi, după încă o iscodeală de-a vizirului, care îl întreba de fiecare dată:
— Chiar tu eşti cel care a gătit zumaricaua de rodii?
Şi înfricoşatul de Hassan răspundea neclintit:
— Da, doamne!
Iar vizirul striga:
— Legaţi-l şi puneţi-l îndărăt în ladă!
Urmară a drumeţi aşa până ce ajunseră la Cairo. Şi, înainte de a intra în cetate, se opriră în mahalaua Zaidania119, iar vizirul porunci iarăşi să fie scos Hassan din ladă şi să fie târât dinainte-i. Şi-atunci zise:
— Să-mi fie adus un dulgher!
Şi dulgherul veni, iar vizirul îi spuse:
— Ia măsura acestui om, în lung şi în lat, şi ciopleşte îndată un stâlp pe potriva lui şi rânduieşte stâlpul pe un car tras de o pereche de bivoli!
Iar Hassan, înspăimântat, strigă:
— Doamne! Ce vrei să faci cu mine?
Iar el răspunse:
— Să te ţintuiesc la stâlpul ruşinii şi să te fac să intri astfel în cetate, spre a fi de râsul tuturor locuitorilor!
Iar Hassan strigă:
— Da care este mişelia pentru care să mi se cadă o atare osândă?
Atunci vizirul Şamseddin îi spuse:
— Pentru nebăgarea de seamă pe care ai dovedit-o când ai făcut zumaricaua de rodii! Nu ai pus în ea nici destule mirodii, nici destul zahăr!
La vorbele acestea, Hassan Badreddin se plesni peste obraji şi se minună:
— Ya Allah! Aceasta-i nelegiuirea mea? Şi oare pentru aceasta m-ai făcut tu să îndur chinul cel lung al călătoriei, şi nu mi-ai dat să mănânc decât o dată pe zi, şi vrei acuma să mă ţintuieşti la stâlp?
Iar vizirul, încruntat, răspunse:
— Păi de bună seamă, toate-s din pricina lipsei de mirodenii! Păi da!
Atunci Hassan Badreddin rămase uluit până peste fire şi ridică mâinile spre cer şi începu să cugete adânc! Şi vizirul îi zise:
— La ce te gândeşti?
El răspunse:
— O, nu la mare lucru. Numai la smintiţii peste care se vede că eşti căpetenie! Întrucât, dacă nu ai fi cel mai de frunte dintre smintiţi, nu te-ai purta cu mine aşa pentru o pişcătură de mirodii mai puţin într-o zumarica de rodii!
Şi vizirul îi zise:
— Păi se cuvine să te învăţ minte, ca să nu mai săvârşeşti greşeala! Or, pentru aceasta, nu aveam decât calea aceasta!
Iar Hassan Badreddin îi zise:
— Oricum, faptele tale faţă de mine sunt o ticăloşie cu mult mai nemăsurată! Şi s-ar cădea să te osândeşti tu mai întâi!
Atunci vizirul îi răspunse:
— Nu mai este nimica de spus, crucea ţi se cuvine!
Pe când ei vorbeau acestea, dulgherul, alături, dulgherea întruna la lemnul schingiului, şi din vreme în vreme strecura către Hassan câte o privire pe furiş, că parcă să-i spună: „Hm! Nu i-ai furat nimic!”
Ast timp, se lăsă noaptea. Atunci îl înşfăcară pe Hassan şi îl băgară iarăşi în ladă. Iar vizirul răcni:
— Mâine ai să fii răstignit!
Pe urmă aşteptă câteva ceasuri, până ce Hassan adormi în ladă. Atunci puse să se încarce lada pe spinarea cămilei şi dădu poruncă de plecare, şi merseră până ce ajunseră acasă, la Cairo!
Şi numai atunci vizirul se hotărî să-şi dea în vileag vicleşugul faţă de fiică-sa şi de cumnată-sa. Aşa că-i spuse fiică-sii Sett El-Hosn:
— Mărire lui Allah, carele ne-a îngăduit, într-un sfârşit, o, fata mea, să-l găsim pe vărul tău Hassan Badreddin! Este aici! Scoală-te, fata mea, şi fii fericită! Şi fii cu mare grijă să rânduieşti lucrurile şi chilimurile din casă şi din odaia ta de nuntă întocmai în starea în care se aflau în noaptea cea dintâi a nunţii tale!
Şi numaidecât Sett El-Hosn, măcar că era în dârdora tulburării şi a bucuriei, dădu poruncile de cuviinţă slujnicelor, care se sculară pe dată şi se apucară de treabă şi aprinseră făcliile. Iar vizirul le spuse:
— Am să vă ajut să vă aduceţi aminte!
Şi îşi descuie dulapul şi scoase din el hârtia pe care avea însemnate lucrurile, şi toate câte se aflau în casă, cu locurile lor de odinioară. Şi le citi pe îndelete acele însemnări, şi veghe ca fiecare lucru să fie pus la locul lui dintâi. Şi treaba fu făcută atâta de bine, încât până şi ochiul cel mai iscoditor s-ar fi crezut a fi de faţă chiar la noaptea nunţii frumoasei Sett El-Hosn cu grăj darul cel cocoşat.
Apoi vizirul aşeză, cu chiar mâna sa, la locul pe care se aflau odinioară, hainele lui Badreddin: turbanul pe scaun, izmenele de noapte pe patul răvăşit, şalvarii şi caftanul pe divan, iar sub ele punga cu mia de dinari şi cu senetul evreului, şi nu uită nici să coasă la loc, între fes şi cearşaful turbanului, pânza ceruită.
Pe urmă îi spuse fiicei sale să se îmbrace la fel ca în noaptea dintâi, să intre în odaia de nuntă şi să se pregătească a-l primi pe vărul şi soţul ei Hassan Badreddin şi, când el va intra, să-i spună: „O, ce mult ai zăbovit la umblătoare! Pe Allah, dacă eşti stricat la stomac, de ce nu-mi spui? Ori nu sunt eu un bun al tău şi roaba ta?” O mai sfătui, măcar că Sett El-Hosn nu avea deloc trebuinţă de un atare sfat, să fie tare dulce cu vărul ei şi să-l facă să petreacă noaptea cea mai desfătată cu putinţă, fară a uita taifasul şi stihurile cele frumoase ale poeţilor.
Pe urmă vizirul însemnă pe hârtie ziua aceea fericită. Şi porni spre odaia unde se afla lada în care zăcea Hassan cetluit. Porunci să fie scos afară pe când dormea, îi dezlegă picioarele, care erau legate, îl dezbrăcă şi îi puse numai o cămaşă subţire şi o tichie pe cap, întocmai ca în noaptea nunţii. Sfârşind, vizirul se furişă repede, deschizând uşile care duceau spre odaia de nuntă, şi îl lăsă pe Hassan să se trezească singurel.
Iar Hassan se trezi în curând şi, năucit cu totul că se vedea aşa, aproape gol, în sala aceea luminată minunat şi care nu i se părea străină, îşi zise în sineşi: „Ia să te vedem, băiete! Te afli în visul cel mai adânc ori eşti treaz?”
După clipele dintâi de uluială, se încumetă să se ridice şi să facă vreo câţiva paşi afară din sală, pe una dintre uşile deschise. Şi pe dată i se curmă răsuflarea: vedea şi cunoştea aidoma încăperea în care se întâmplase petrecerea de pomină în cinstea lui şi în paguba cocoşatului şi, prin uşa deschisă ce dă spre odaia de nuntă, îşi văzu pe scaun turbanul, şi pe divan şalvarii şi hainele. Atunci sudoarea îi scaldă fruntea şi şi-o şterse cu mâna. Şi îşi zise: „La, la! Sunt treaz oare? Dorm? Ţţ, ţţ! Sunt nebun!” Porni însă mai departe, da călcând înainte cu un picior şi dând îndărăt cu celălalt, fară a îndrăzni mai mult şi ştergându-şi mereu fruntea scăldată de sudoarea rece. Pe urmă, într-un sfârşit, strigă:
— Ci, pe Allah! Nu mai încape îndoială, chiar aşa-i, măi băiete! Nu-i deloc vreun vis! Şi erai, dreptu-i, închis bine şi cetluit într-o ladă! Nu, deloc nu e vis!
Şi, spunând acestea, ajunse la uşa de intrare în odaia miresei, şi, cu grijă, îndrăzni să-şi strecoare capul.
Şi pe dată, de sub pologul de mătase albastră şi subţire, Sett El-Hosn, întinsă în toată frumuseţea ei goală, ridică galeşă marginile pologului şi îi spuse:
— O, stăpânul meu drag! Mult ai zăbovit la umblătorile alea! Uf, vino degrabă! Vino!
La vorbele ei, bietul Hassan începu să râdă în hohote ca un mâncător de haşiş ori ca un fumător de mac şi începu să icnească:
— Hu! Hi! Hu! Ce vis năuc! Ce vis aiurit!
Pe urmă păşi mai departe înainte, de parcă ar fi călcat pe şerpi, cu o grijă nemărginită, sumeţindu-şi poalele cămăşii cu o mână şi pipăind împrejur cu mâna cealaltă, ca un orb sau ca un om beat.
Pe urmă, nemaiputând de tulburare, şezu jos pe chilim şi începu să cugete adânc, făcând din mâini nişte semne de uluială smintite. Şi vedea acolo, dinainte-i, şalvarii lui aşa cum erau, înfoiaţi şi cu cutele bine rânduite, turbanul lui de la Bassra, caftanul lui şi, dedesubt, băierile pungii, atârnând.
Şi iarăşi Sett El-Hosn grăi dinlăuntrul crivatului şi îi spuse:
— Ce ai, dragule? Te văd tare buimăcit şi cam tremurând. A, la început nu erai aşa! Nu cumva, din întâmplare…?
Atunci Badreddin, stând jos mai departe şi ţinându-şi fruntea cu amândouă mâinile, începu să deschidă şi să închidă gura într-o pornire de râs smintit, şi izbuti să îngaime într-un sfârşit:
— Ha, ha! Zici că la început nu eram aşa! Care început? Şi care noapte? Pe Allah! Păi sunt ani şi ani de când lipsesc! Ha! Ha!
Atunci Sett El-Hosn îi spuse:
— O, dragule, linişteşte-te! Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi! Linişteşte-te! Eu vorbesc de noaptea de-acum, pe care ţi-ai petrecut-o în braţele mele, de chiar noaptea când berbecele a pătruns vârtos de cincisprezece ori în spărtura cetăţii! Dragule! Ai ieşit numai până la umblători. Şi ai zăbovit acolo preţ de vreun ceas! Of, văd că pesemne te-ai stricat la stomac! Vino, dar, să te încălzesc, vino, iubitule, vino, inima mea şi ochii mei!
Dar Badreddin râdea înainte ca un smintit; pe urmă zise:
— Poate că e adevărat ce spui tu! Ci…! Aşa că de bună seamă trebuie să fi adormit la umblătoare, şi acolo, în tihnă deplină, oi fi visat un vis tare urât!
Pe urmă adăugă:
— Of, da! Tare urât! Închipuieşte-ţi că am visat că eram ceva ca un fel de bucătar ori de plăcintar într-o cetate care se cheamă Damasc, în Siria, tare departe! Da! Şi că mi-am petrecut acolo zece ani cu meseria asta! Am mai visat şi de un băieţel, un vlăstar de viţă aleasă, neîndoielnic, însoţit de un hadâmb! Şi mi s-a întâmplat cu ei cutare şi cutare păţanie…
Şi bietul Hassan, simţind sudoarea cum îi scaldă fruntea, şi-o şterse, dar, ştergând-o, simţi urma loviturii cu piatră, şi sări în sus strigând:
— Ba nu! Iacătă urma unei lovituri cu o piatră zvârlită de copilul acela! Nu se poate spune că nu a fost destul de straşnică!
Pe urmă cugetă o clipită şi adăugă:
— Ori mai degrabă nu! Este numai un vis, într-adevăr! Lovitura poate că e o lovitură pe care oi fi căpătat-o mai odinioară de la tine, Sett El-Hosn, în zbengurile noastre!
Pe urmă zise:
— Să-ţi spun visul mai departe. În cetatea aceea a Damascului am ajuns, habar nu am cum, într-o dimineaţă, aşa cum mă vezi, numai în cămaşă şi cu tichia cea albă! Tichia ghebosului! Iar locuitorii! … nici nu prea ştiu ce vroiau de la mine! Şi m-am pomenit moştenitor peste prăvălia unui plăcintar, un preacinstit bătrân! … Păi da! Păi da! Nu-i nicidecum un vis! Am făcut o zumarica din boabe de rodie care, pare-se, nu avea destule mirodenii! … Şi-atunciL. Ia să vedem! … Oare chiar numai să fi visat toate astea? Şi să nu fi fost nimica aievea?
Atunci Sett El-Hosn strigă:
— Dragule, chiar că tare anapoda vis ai avut! Mă rog ţie, spune-mi-l până la capăt!
Şi Hassan Badreddin, oprindu-se întruna că să se minuneze, îi istorisi frumoasei Sett El-Hosn toată povestea, vis ori trezie, de la început până la sfârşit. Pe urmă adăugă:
— Şi apoi iacătă că eram cât pe-aci să fiu răstignit! Şi-aş fi şi fost, dacă visul nu s-ar fi destrămat la vreme. Ya Allah! Încă mai sunt plin de sudoare din lada aceea!
Şi Sett El-Hosn îl întrebă:
— Da pentru ce vroiau să te răstignească?
El răspunse:
— Păi tot din pricina puţinătăţii mirodiilor din zumaricaua de boabe de rodie! Da! Amarnicul stâlp al ruşinii era gata şi mă aştepta cu un car tras de o pereche de bivoli de la Nil! Ci, din mila lui Allah, toate nu au fost decât un vis, că într-adevăr pierderea prăvăliei mele de plăcintar, dărâmată cum a fost din creştet până în temelie, mi-ar fi pricinuit un necaz până peste măsură!
Atunci Sett El-Hosn, nemaiputând, sări din pat şi veni să se arunce la gâtul lui Hassan Badreddin, şi îl strânse la piept, îmbrăţişându-l şi topindu-l în sărutări. Iar el nici nu cuteza să se mişte. Şi deodată strigă:
— Nu! Nu! Toate acestea sunt vis! Pe Allah! Unde mă aflu? Care este adevărul?
Şi bietul Hassan, dus cătinel la pat de braţele dulcei Sett El-Hosn, se întinse istovit şi căzu într-un somn greu, vegheat de Sett El-Hosn, care îl auzea cum murmura prin somn când vorbele: „E un vis!”, când vorbele: „Nu! E aievea!”
Odată cu dimineaţa, liniştea se întoarse în minţile lui Hassan Badreddin care, trezindu-se din somn, se pomeni tot în braţele calde ale frumoasei Sett El-Hosn, şi-l văzu dinainte-i, stând în picioare la capul patului, pe moşul său, vizirul Şamseddin, care pe dată îi ură bună pace. Iar Badreddin îi spuse:
— Da nu chiar tu eşti acela care a poruncit să fiu legat de mâini şi să mi se dărâme prăvălia? Şi toate astea din pricina puţinătăţii de mirodii din zumaricaua de boabe de rodie?
Atunci vizirul Şamseddin, nemaiavând nici un temei să tacă, grăi:
— O, copilul meu, iacătă adevărul! Tu eşti Hassan Badreddin, nepotul meu, fiul răposatului meu frate Nureddin, vizirul de la Bassra! Iar eu nu te-am pus să înduri toate acele necazuri, decât spre a avea o dovadă mai mult despre cine eşti, şi să mă încredinţez că tu eşti într-adevăr acela care a intrat în patul fiicei mele, în cea dintâi noapte a nunţii ei. Şi dovada aceasta am avut-o atunci când am văzut (întrucât eram pitit în spatele tău) că tu cunoşti bine şi casă şi lucrurile din casă, pe urmă turbanul tău, şalvarii şi punga, şi mai cu seamă senetul din pungă şi înscrisul ascuns în turban, în care se află poveţele tatălui tău Nureddin. Aşa că să mă ierţi, copilul meu! Întrucât nu aveam la îndemână decât calea aceasta ca să te dovedesc, eu care nu te mai văzusem niciodată mai înainte, dat fiind că te-ai născut la Bassra! Copilul meu, toate astea se datoresc unei gâlceve mărunte, ivite odată demult între tatăl tău, care a fost fratele meu Nureddin, şi mine, moşul tău!
Şi vizirul îi istorisi toată povestea, pe urmă îi spuse:
— O, copilul meu! Cât despre mama ta, am luat-o cu mine de la Bassra, şi ai s-o vezi numaidecât, ca şi pe fiul tău Agib, rodul nopţii tale dintâi de nuntă cu mama lui! Şi vizirul fugi să-i cheme.
Şi cel dintâi sosi Agib care, de data aceasta, se aruncă de gâtul tatălui său, fară a se mai teme de el, cum se temuse de plăcintarul cel drăgăstos; iar Badreddin, de bucurie, prociti stihurile acestea:
De la plecarea ta, iubite, eu n-am mai contenit să plâng.
Şi mări de lacrimi năpădiră din ochii-mi fără istovire.
Şi m-am jurat: dacă vreodată la pieptu-mi am să te mai strâng, Nu voi mai plânge niciodată, nici pomenind de despărţire!
Şi iată-acuma fericirea se năpusteşte-asupra-mi, grea, Şi cu atâta repejune şi cu atâta vijelie, Încât îmi rupe jurământul – şi-ncepe fară voia mea Potopul lacrimilor iarăşi – dar e potop de bucurie!
Şi soarta s-ajurat, şi Timpul, să-mi fie cobe-n veci de veci.
Ci eu, o, Timp amar, o, Soartă, vă-ncalc cu grabă jurământul Se-ntoarse fericirea-ntreagă, cu tot ce-mi datorase, deci!
Mi s-a întors iubitu-acasă, după ce-a colindat pământul.
Tu, inimă a mea, te-aşterne naintea lui cum se cuvine, Desfă-ţi centurile-aşteptării, slujeşte-l îndelung şi bine!
Nici nu apucă el să le rostească de-a binelea, că bunica lui Agib, însăşi mama lui Badreddin, se şi arătă hohotind de plâns şi se aruncă în braţele lui, aproape pierită de bucurie.
Şi, după potopul de îmbrăţişări, în lacrimi de bucurie, îşi istorisiră laolaltă păţaniile şi necazurile şi toate câte le înduraseră.
Pe urmă mulţumiră toţi lui Allah că îi adunase într-un sfârşit împreună sănătoşi şi teferi, şi începură iarăşi să trăiască în veselie şi în bucurie desăvârşită, şi în huzu-ruri neprihănite, şi tot aşa până la sfârşitul zilelor lor, care fură tare spornice, şi lăsând o sumedenie de copii, toţi frumoşi ca luna şi ca stelele.
Şi aceasta-i, o, norocitule sultan, îi spuse Şeherezada sultanului Şahriar, povestea cea minunată pe care vizirul Giafar Al-Barmaki i-o istorisi califului Harun Al-Raşid, emirul drept-credincioşilor, în cetatea Bagdadului!
Da! Aceasta-i povestea păţaniilor vizirului Şamseddin, a fratelui său, vizirul Nureddin, şi a lui Hassan Badreddin, fiul lui Nureddin!
Iar califul Harun Al-Raşid nu zăbovi să spună:
— Pe Allah! Uluitoare şi minunată poveste!
Şi, de mulţumire, nu numai că îi dărui vizirului său Giafar iertarea pentru arapul Rihan, da îl mai şi luă sub aripa dragostei lui pe tânărul care fusese soţul femeii căsăpite din Povestea cu cele trei mere şi, spre a-l alina de pierderea soţiei sale jertfite pe nedrept, i-o dărui de cadână pe una dintre cele mai frumoase fecioare, îi hotărî huzmeturi strălucite şi şi-l legă prieten de inimă şi tovarăş la ospeţe. Pe urmă le porunci calemgiilor domneşti să scrie povestea aceea minunată cu scrierea lor cea mai frumoasă, şi s-o închidă cu grijă în dulapul cu scripte, spre a sluji de învăţătură copiilor copiilor lor.
— Ci, urmă iscusita şi chibzuita Şeherezada, către sultanul Şahriar, stăpânul de peste insulele indieneşti şi chinezeşti, nu care cumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi la fel de minunată ca aceea pe care am să ţi-o istorisesc, dacă nu eşti ostenit!
Iar sultanul Şahriar îi spuse:
— Şi care-i acea poveste?
Şeherezada răspunse:
— Este cu mult mai frumoasă decât toate celelalte!
Iar Şahriar îi spuse:
— Şi cum îi zice? Ea răspunse:
— Îi zice Povestea cu croitorul, cu cocoşatul, cu evreul, cu creştinul şi cu bărbierul din Bagdad!
Şi sultanul Şahriar răspunse:
— De bună seamă, poţi s-o povesteşti!