Pățania cocoșatului cu croitorul, cu misitul creștin, cu Baș-bucătarul și cu Hakimul evreu
Atunci Şeherezada îi spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al veacurilor, într-o cetate din China, un ins care era croitor şi care era tare mulţumit de starea lui. Îi plăceau veseliile şi desfătările, şi avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu soţia sa să se plimbe şi să-şi bucure ochii cu priveliştile uliţelor şi ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi îşi petrecuseră ziua toată afară din casa lor, şi când, făcându-se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoşat cu o înfăţişare atât de hazlie, încât spulbera orice mohorâre, îl făcea să râdă până şi pe omul cel mai necăjit şi alunga toată supărarea şi toată mâhnirea. Pe dată croitorul şi soţia lui se apropiară de cocoşat, se veseliră straşnic de poznele lui, şi aşa că îl poftiră să-i însoţească acasă la ei, ca să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoşatul se grăbi să dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea şi plecă împreună cu ei şi ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe cocoşat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca negustorii să-şi închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste oaspetelui său. Cumpără peşte prăjit, pâine proaspătă, lămâi şi o bucată mare de halviţă pentru încheierea mesei. Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoşatului cele cumpărate, şi şezură tustrei jos să mănânce.
Pe când mâncau ei aşa cu voioşie, nevasta croitorului luă cu degetele o bucată mare de peşte şi, în chip de glumă, o înfundă pe toată întreagă în gura cocoşatului, îi acoperi gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară şi îi zise:
— Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiţi bucata asta dintr-odată şi pe nerăsuflate, altminteri nu-ţi dau drumul.
Atunci cocoşatul începu să facă nişte opinteli grele, şi până la urmă înghiţi îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri în beregată şi îl făcu să-şi dea duhul pe dată.
În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, cum îi era obiceiul, nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce îngăduinţa dată de sultanul Şahriar.
Atunci, soră-sa, micuţa Doniazada, îi zise:
— O, sora mea, ce gingaşe, şi ce dulci, şi ce mustoase, şi ce neprihănite sunt vorbele tale!
Ea răspunse:
— Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viaţă şi dacă aşa îi va fi pe plac sultanului nostru cel plin de purtări alese şi de politeţe!
Iar sultanul Şahriar îşi zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am s-o ucid decât după ce voi auzi sfârşitul poveştii, care este tare uluitoare!”
Pe urmă, sultanul Şahriar o luă pe Şeherezada în braţe; şi amândoi petrecură sfârşitul nopţii înlănţuiţi, până dimineaţa. Apoi, sultanul se sculă şi se duse la divanul judeţelor sale. Şi numaidecât veni vizirul, şi veniră şi emirii, dregătorii şi străjerii, şi tot divanul se umplu de lume. Şi sultanul Şahriar începu să judece, să rânduiască treburile, să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe altul, să pună capăt judeţelor întocmite, şi să ostenească astfel până la sfârşitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul se întoarse în iatacurile sale şi se duse iar la Şeherezada.
Şi cum era cea de a douăzeci şi cincea noapte, Doniazada îi spuse Şeherezadei:
— O, sora mea, mă rog ţie, povesteşte-ne urmarea păţaniei cocoşatului cu croitorul şi cu soţia croitorului.
Ea răspunse:
— Din toată inima şi ca o cinstire datorată! Da nu ştiu dacă sultanul mă învoieşte!
Atunci sultanul se grăbi a spune:
— Poţi!
Iar Şeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe cocoşat că moare, croitorul strigă:
— Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînalt şi Atotputernic! Ce năpastă că bietul de el a venit să moară aşa în mâinile noastre!
Şi femeia strigă:
— Da ce mai aiureală şi pe tine! Păi tu nu ştii stihurile poetului:
O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre gânduri?
Ce-ţi pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri rânduri-rânduri?
Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai aşa în preajmă, fără teamă?
Nu ştii că, de te-apropii mult de foc, Poţi să iei foc şi tu, de bună seamă?
Atunci soţul zise:
— Şi ce se cade să fac eu acuma?
Ea răspunse:
— Ridică-te şi hai amândoi să cărăm leşul; îl acoperim cu o năframă de mătase şi-l ducem aşa, tu venind în urma mea, iar eu mergându-ţi înainte. Şi chiar în noaptea asta! Şi pe tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul meu! Şi aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?”
Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe cocoşat în braţe şi, cu nevastă-sa înaintea lui, ieşi din casă. Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze:
— O, copilaşul meu! De-ai scăpa sănătos şi teafăr din asta! Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ţi s-a umplut trupşorul de bube?
La asemenea vorbe, fiecare trecător îşi zicea: „E tatăl şi cu mama. Îşi duc copilul smreduit de vărsat!” şi zorea să se depărteze.
Iar croitorul şi nevasta lui merseră aşa, tot întrebând de locuinţa unui doctor, până ce fură îndrumaţi spre uşa unui doctor evreu. Şi atunci bătură la uşă, şi numaidecât coborî o arăpoaică, deschise uşa şi văzu un om cu un copil în braţe, şi tot aşa o văzu şi pe mama care îl însoţea. Şi mama îi spuse:
— Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii aceştia, un sfert de dinar, şi dă-i ca arvună stăpânului tău, şi roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău.
Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; şi numaidecât femeia croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru şi pe soţul ei, şi îi zise:
— Pune jos repede leşul cocoşatului. Şi să zorim s-o ştergem cât mai degrabă.
Şi croitorul puse leşul cocoşatului jos, pe una din treptele scării, sprijinit de perete, şi se grăbi să iasă, urmat de nevastă-sa.
Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, stăpânul ei, şi îi spuse:
— Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie şi de un bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine.
Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură şi se grăbi să se ridice, şi, în graba lui, nu se gândi să ia cu el vreo lumânare ca să coboare. Şi-aşa că se poticni cu piciorul de cocoşat şi răsturnă leşul. Şi, speriat rău când văzu rostogolindu-se aşa un om, se grăbi să-l cerceteze, şi băgă de seamă că era mort, şi socoti că el însuşi era pricina morţii aceluia.
Atunci strigă:
— Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte Porunci! 1
Şi urmă să-i pomenească mai departe pe Harun2, pe Iuşah, fiul lui Nun3, şi pe ceilalţi. Şi zise:
— Iacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav şi l-am doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai pot ieşi acuma din casa mea cu un om mort?
Dar până la urmă luă leşul şi îl cără din curte în casă, şi i-l arătă neveste-sii, şi îi destăinui necazul. Iar nevastă-sa, speriată, ţipă:
— A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduţi fară de izbăvire. Aşa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperişul casei şi de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru musulman. Că ştii că vecinul nostru e bucătar, răspunzător de cuhniile sultanului, şi că toată casa lui e năpădită de şobolani, de pisici şi de câini, care coboară de pe casă la el ca să prade şi să se înfrupte din zahereaua de unt, de untură, de ulei şi de faină. Aşa că jivinele acelea au să mănânce şi leşul de colea şi au să-l facă pierit.
Atunci hakimul evreu şi soţia lui îl luară pe cocoşat, se suiră pe casă şi de acolo coborâră încetişor leşul în curtea mai-marelui peste bucătari, şi îl rezemară, în picioare, de peretele cuhniei. Pe urmă plecară şi coborâră binişor îndărăt la ei acasă.
Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoşatul şedea aşa în picioare sprijinit de perete, că baş-bucătarul, care fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o lumânare şi intră. Şi văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în picioare la un colţ al zidului de la bucătărie. Şi, tare uluit, strigă:
— Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoţul cel nărăvit la zahereaua mea e om, şi nicidecum vreo jivină! El îmi şterpeleşte carnea şi unturile, pe care le încui cu atâta grijă de frica pisicilor şi a câinilor! încât iacătă cât de fară folos era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile şi toţi câinii din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora pe pleşul casei până aici!
Şi înşfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni năprasnic, îl prăbuşi pe jos şi începu să-i care nişte lovituri bine alduite peste cocoaşă. Da cum insul nici nu se clintea, baş-bucătarul văzu că era mort.
Atunci îl cuprinse jalea şi grăi:
— Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînaltul!
Pe urmă se înfricoşă rău şi zise:
— Afurisite să fie şi untul, şi untura, şi carnea, şi noaptea de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fară de noroc, încât să-l ucid aşa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap!
Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte şi văzu că era un cocoşat. Şi grăi:
— Au nu îţi era ţie destul că erai cocoşat? Mai vroiai să fii şi hoţ, şi să furi carnea, şi unturile, şi grânele din capanele mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul ocrotitor al puterii tale!
Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârşitul ei, baş-bucătarul îl luă pe cocoşat în spinare, coborî din casă şi porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se opri, puse cocoşatul în picioare, sprijinit de colţul unei prăvălii, la o cotitură de uliţă, îl lăsă şi plecă.
Nu trecu multă vreme de când cocoşatul zăcea acolo, când iată că se iveşte un creştin. Era misitul sultanului. În seara aceea, se îmbătase şi se ducea să-şi facă o îmbăiere la hammam. Iar beţia îl îmboldea la tot soiul de aiureli şi-i zicea: „Ia uite, eşti chiar aproape de Messia!” Mergea aşa clătinându-se pe două cărări şi, până la urmă, ajunse de faţă cu cocoşatul, fară să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse către cocoşat şi vru să-şi uşureze băşica. Ci deodată îl văzu pe cocoşat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea acelui om nemişcat, gândi că o fi vreun hoţ, poate chiar acela care îi furase turbanul4 pe la începutul serii; căci misitul creştin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci creştinul se repezi asupra cocoşatului şi îi aldui peste ceafa o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să strige amarnic, chemând străjerul sukului. Şi se năpusti peste cocoşat, pocnindu-l cu lovituri înverşunate, în aţâţarea beţiei, şi chiar da să-l sugrume, strângându-l de gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul sukului şi îl văzu pe creştin cum îl ţinea pe musulman răsturnat sub el şi cum îl lovea şi cum se căznea să-l sugrume. Şi străjerul strigă:
— Lasă omul şi ridică-te!
Şi creştinul se ridică.
Iar paznicul sukului se duse la cocoşatul întins pe jos, îl cercetă şi văzu că era mort. Atunci strigă:
— O! s-a mai văzut aşa vreodată un creştin să aibă cutezanţa a se atinge de un musulman şi a-l omorî?
Pe urmă îl înşfacă pe creştin, îi legă mâinile la spate şi îl duse la casa valiului5. Iar creştinul se văicărea şi grăia:
— O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut să omor omul! Şi ce repede a murit, numai dintr-un pumn! S-a dus beţia, acuma vine chibzuinţă!
Când ajunseră la casa valiului, creştinul şi cocoşatul mort fură ţinuţi încuiaţi toată noaptea, până ce valiul se trezi, dimineaţa. Şi valiul îl cercetă pe creştin, care nu putu să tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creştinul care ucisese un musulman. Şi îi porunci gâdelui, împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea pedeapsa cu moartea a misitului creştin. Pe urmă porunci să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti frânghia, făcu ochetele laţului, petrecu laţul pe după gâtul misitului, şi vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului se repezi prin mulţime şi îşi tăie drum până la creştinul care sta în picioare sub spânzurătoare, şi strigă către casap:
— Stai! că eu am omorât omul!
Atunci valiul îi zise:
— Şi de ce l-ai omorât?
El spuse:
— Iacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut că intrase în casa mea coborând de pe pleşul casei, ca să-mi fure din zaherea. Iar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, şi numaidecât l-am văzut cum cade şi moare. Atunci l-am cărat în spinare şi am venit cu el la suk şi l-am pus în picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare uliţă! Păcătosul de mine! Ia uite că acuma, cu tăcerea mea, era să fiu pricina morţii acestui creştin, după ce am omorât cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu spânzurat!
Când auzi vorbele baş-bucătarului, valiul porunci să fie slobozit misitul creştin şi îi spuse gâdelui:
— Ia-l şi spânzură-l numaidecât pe ăsta, care şi-a mărturisit vina cu gura lui!
Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe după gâtul creştinului, puse ştreangul la gâtul bucătarului, îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, şi vru să-l salte în văzduh, când deodată hakimul evreu îşi tăie drum prin mulţime şi strigă la gâde, zicând:
— Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât!
Pe urmă istorisi astfel întâmplarea:
— Într-adevăr, să ştiţi cu toţii că omul acesta a venit la mine să se caute de boală şi să-l tămăduiesc. Şi, pe când coboram scările ca să mă duc să-l văd, şi cum era noapte, am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până sub scară şi a murit. Aşa că nu se cuvine să-l omorâţi pe baş-bucătar, ci numai pe mine!
Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele scoase laţul de pe gâtul bucătarului şi îl petrecu la gâtul hakimului evreu, şi vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă că se iveşte croitorul, care îşi tăie drum prin mulţime şi îi spuse gâdelui:
— Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. Iacătă! Ieri mi-am petrecut ziua hoinărind, şi mă întorceam seara spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu cocoşatul acesta, care era beat şi tare vesel, şi care avea în mână o dairea cu clopoţei cu care se însoţea cântând din toată inima şi într-un chip tare duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el şi să mă veselesc, şi m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoţească acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem şi nişte peşte, soţia mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată de peşte şi a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în gura cocoşatului; şi îmbucătura l-a înecat pe cocoşat, care a murit pe dată. Atunci eu şi cu soţia mea l-am luat şi l-am cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică şi ne-a deschis uşa; şi eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că aşteaptă la uşă o femeie şi un om care au adus un bolnav. Aşa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe cocoşat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu şi cu soţia mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul cocoşatului, care a căzut; şi evreul a socotit că îl omorâse chiar el!
Şi croitorul se întoarse către hakimul evreu şi îi zise:
— Nu e aşa că e adevărat?
El răspunse:
— Ba da, într-adevăr!
Atunci croitorul se întoarse către valiu şi îi zise:
— Se cade, aşadar, să-l sloboziţi pe evreu şi să mă spânzuraţi pe mine!
Valiul, la asemenea vorbe, se minună straşnic şi grăi:
— Chiar că păţania cocoşatului este vrednică de-a fi pusă în cronici şi în cărţi.
Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu şi să-l spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci gealatul îl aduse pe croitor sub ştreang, îi puse laţul la gât şi spuse:
— De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni!
Şi apucă de funie.
Iac-aşa cu ei!
Cât despre cocoşat, acela era chiar măscăriciul sultanului, iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, cocoşatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de la sarai şi lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră să-i spună sultanului, care întrebase de el:
— Doamne, valiul are să-ţi spună că ghebosul e mort şi că ucigaşul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a poruncit să fie pus ucigaşul sub ştreang, şi gâdele tocmai da să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă altul, şi fiecare dintre ei spunea: „Iacătă, chiar eu l-am omorât pe cocoşat.” Şi fiecare dintre ei îi istorisea valiului pricina omorului.
Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai mult, strigă şi chemă un dregător şi îi zise:
— Coboară degrabă şi dă fuga la valiu şi spune-i să mi-i aducă într-o clipită pe toţi inşii aceia!
Şi dregătorul coborî şi ajunse la spânzurătoare taman în clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Şi dregătorul strigă:
— Stai!
Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoşatului răzbătuse până la urechile sultanului. Şi îl luă cu el, şi tot aşa îi luă şi pe croitor, şi pe hakimul evreu, şi pe misitul creştin, şi pe baş-bucătar, şi la fel porunci să fie adus şi leşul cocoşatului, şi porni cu ei cu toţi la sultan.
După care valiul se înfăţişă dinaintea sultanului, se temeni şi sărută pământul, şi îi istorisi sultanului toată păţania cocoşatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit. Da chiar că ar fi fară de nici un folos s-o mai spunem acuma încă o dată!
Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte şi fu cuprins de un râs straşnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea.
Apoi îi întrebă pe toţi cei de faţă:
— Aţi mai auzit voi vreodată o păţanie pe potriva păţaniei cocoşatului?
Atunci misitul creştin păşi înainte, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi spuse:
— O, sultane al veacurilor şi al vremilor, eu ştiu o întâmplare cu mult mai uluitoare decât păţania noastră cu cocoşatul! Dacă îmi îngăduieşti, ţi-o istorisesc, întrucât este cu mult mai minunată, mai ciudată şi mai desfătătoare decât păţania cocoşatului!
Iar sultanul îi zise:
— Da! deşterne-ne la vedeală tot ce ai!
Atunci misitul creştin spuse:
Istorisirea misitului creştin.
Află, o, sultane al vremilor, că eu nu am venit în ţara ta decât pentru nişte daraveli neguţătoreşti. Sunt un străin pe care ursita l-a îndreptat către împărăţia ta. Aşa că m-am născut în cetatea Cairo şi sunt copft din neamul copfţilor6. Şi tot la Cairo am şi crescut, şi tot acolo a fost misit şi părintele meu, înaintea mea.
Când părintele meu a murit, ajunsesem la vârsta de bărbat; şi m-am făcut misit în locul lui, întrucât mă vedeam dăruit cu tot soiul de haruri pentru îndeletnicirea aceasta, îndătinată la noi la copfţi.
Or, într-o bună zi, şedeam jos dinaintea porţii de la hanul negustorilor de seminţe şi văzui cum trecea un tinerel, cel mai frumos care s-ar fi putut vedea, şi îmbrăcat în hainele cele mai falnice, şi călare pe un măgar înşeuat cu o şa frumoasă, roşie. Când mă văzu, tânărul îmi dădu bineţe; iar eu mă sculai pe dată, din cinstire faţă de el.
El atunci scoase o năframă în care se afla o grămăjoară de susan, ca probă, şi îmi zise:
— La cât se vinde un ardeb din soiul acesta de susan?
Îi spusei:
— Se vinde uşor la o sută de drahme.
El îmi răspunse:
— Atunci ia cu tine nişte salahori şi nişte oameni care măsoară seminţele, şi du-te la hanul Al-Gauali8 din mahalaua Bab al-Nassr9: ai să mă găseşti acolo.
Pe urmă mă lăsă şi plecă, după ce îmi dăduse năframa în care se afla proba de susan.
Atunci pornii să dau un ocol pe la negustorii cumpărători de seminţe şi le scosei la vedere proba pe care eu o preţuisem la o sută de drahme. Şi negustorii o preţuiră la o sută douăzeci de drahme pentru fiecare ardeb. Atunci mă cuprinse o bucurie cum nu se poate mai mare, şi luai cu mine patru cantaragii, şi plecai pe dată să-l caut pe tânărul care mă aştepta la han. Când mă văzu, veni la mine şi mă luă la un capan unde se aflau seminţele, iar cantaragiii umplură sacii şi măsurară seminţele, care se ridicară cu totul la cincizeci de ardebi.
Şi tânărul îmi spuse:
— Vei primi drept parte a ta pentru misitie zece drahme la fiecare ardeb vândut pe o sută de drahme. Da vei lua şi toţi banii mei, pe care să mi-i păstrezi cu grijă acasă la tine, până ce am să ţi-i cer. Cum tot preţul este de cinci mii de drahme, vei scoate pentru tine cinci sute. Iar eu, de îndată ce îmi voi isprăvi daravelile, am să vin la tine să-mi iau banii.
Atunci îi răspunsei:
— Va fi după dorinţa ta!
Pe urmă îi sărutai mâinile şi plecai.
Şi, ca urmare, chiar în ziua aceea câştigai astfel o mie de drahme ca misitie, cinci sute de la vânzător şi cinci sute de la cumpărători, şi-aşa că mi-am făcut parte de douăzeci la sută, după obiceiurile noastre, ale misiţilor egipteni.
Cât despre tânăr, după ce lipsi vreme de o lună, veni să mă vadă şi îmi spuse:
— Unde sunt drahmele?
Iar eu îi răspunsei pe dată:
— La poruncile tale. Iacătă-le rânduite gata în sacul acesta.
Şi el îmi spuse:
— Mai ţine-le la tine o vreme, până ce am să mă întorc să le iau.
Şi plecă, şi lipsi iarăşi o lună, şi se întoarse şi mă întrebă:
— Unde sunt drahmele?
Eu atunci mă ridicai şi mă temenii şi îi spusei:
— Sunt la cheremul tău. Iacătă-le.
Pe urmă îi spusei:
— Vrei acuma să-mi cinsteşti casa, învoindu-te să vii să mănânci cu mine o gustare?
Dar el nu primi şi îmi spuse:
— În ce priveşte banii, mă rog ţie să-i mai păstrezi, până ce am să mă întorc să ţi-i cer, după ce voi isprăvi nişte daraveli zornice.
Pe urmă plecă. Iar eu îi strânsei cu grijă banii şi începui să-l aştept să se întoarcă. Peste o lună, se întoarse şi îmi spuse:
— Deseară am să trec iarăşi pe aici să iau banii!
Atunci ţinui banii rânduiţi gata; dar degeaba aşteptai eu până noaptea, pe urmă şi în celelalte zile, că nu se mai întoarse decât peste o lună, în vreme ce eu îmi ziceam: „Ce plin de încredere este tânărul acesta! În viaţa mea, din ziua când m-am făcut misit pe la hanuri şi prin sukuri, nu am mai văzut atâta încredere!” Veni, aşadar, la mine, şi era tot călare pe măgarul lui, şi îmbrăcat tot cu hainele cele falnice, şi era tot atâta de frumos ca luna în plinătatea ei, şi avea chipul strălucit şi fraged ca la ieşirea de la hammam, şi obrajii trandafirii, şi fruntea ca o floare lucitoare şi, la un colţ al buzelor, avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, după spusa poetului:
Deasupra unui turn s-au întâlnit Măritul soare şi cu luna plină, Şi amândoi deodată-au strălucit În toată-a frumuseţii lor lumină.
Aşa erau cei doi îndrăgostiţi.
Iar cei care s-au întâmplat să-i vadă, N-au mai putut decât să stea-mpietriţi, Urându-le a fericirii roadă.
Şi-atât erau de minunaţi, şi-atât De plini de frumuseţea lor cerească, Şi-atât de dragi erau aşa, încât Sta sufletul vrăjit să-i preamărească.
Deci slavă lui Allah, c-a socotit Că se cuvine şi-a găsit cu cale Să-i zămislească neasemuit.
După calupul visurilor sale!
Când îl văzui, îi sărutai mâinile şi chemai asupra-i toate milele lui Allah, şi îi spusei:
— O, stăpâne al meu, nădăjduiesc că de data aceasta îţi vei ridica banii!
El îmi răspunse:
— Mai rabdă oleacă, să-mi isprăvesc de încheiat daravelile, şi atunci am să mă întorc să-mi iau banii.
Pe urmă îmi întoarse spatele şi se duse. Iar eu gândii că iar o să lipsească multă vreme, şi luai banii şi îi băgai într-un samsarlâc de douăzeci la sută, cum este îndătinat în ţara noastră, şi astfel îi făcui să rodească frumuşel pe seama mea.
Şi zisei în cugetul meu: „Pe Allah! când se va întoarce, am să-l rog să primească poftirea mea şi am să-l ospeţesc cu o dărnicie mare, întrucât banii lui mi-au fost de mult folos şi iacătă că o să ajung tare bogat!”
Se scurse aşa un an întreg, după care veni; şi era îmbrăcat cu un caftan încă mai falnic decât în celelalte dăţi, şi tot călare pe măgarul lui alb, de viţă aleasă.
Atunci mă rugai cu stăruinţă de el să meargă cu mine în casa mea şi să binevoiască a-mi fi oaspete. Iar el îmi răspunse:
— Binevoiesc, dar cu învoiala să nu carecumva să plăteşti cu banii mei, care se află la tine, cheltuielile pe care le vei face.
Şi zâmbi a râde. Iar eu la fel. Şi îi zisei:
— Da, hotărât şi din toată inima!
Şi îl luai acasă, şi îl rugai să şadă; şi alergai la suk să cumpăr tot felul de bunătăţuri, de băuturi şi de alte lucruri asemenea, şi le pusei pe toate între mâinile lui pe masă, şi îl rugai să înceapă, rostind:
— În numele lui Allah!
El atunci se apropie de bucatele orânduite şi îşi întinse mâna stângă şi începu să mănânce cu mâna stângă. Eu atunci rămăsei tare nedumerit şi nu ştiui ce să socot. După ce sfârşirăm de mâncat, se spălă pe mâna aceea stângă, fară a se ajuta de mâna dreaptă; şi îi întinsei ştergarul, ca să se şteargă; pe urmă şezurăm jos să tăifăsuim.
Eu atunci îi spusei:
— O, stăpâne al meu, mă rog ţie! uşurează-mă de o greutate ce mă apasă şi de o mâhnire care mă mohorăşte. Pentru ce ai mâncat cu mâna stângă? Vei fi având cumva din întâmplare vreun beteşug la mâna dreaptă?
La vorbele mele, tânărul rosti aceste stihuri:
Nu mă-ntreba ce chinuri port în piept, Nici de pricina lor ce mă sfâşie.
Vezi doar că îmi lipseşte braţul drept.
Şi mai ales să nu mă-ntrebi, vai mie, Dacă sunt fericit. Am fost, e drept.
Ci-i tare mult de-atunci, o veşnicie.
De-atunci e totul altfel. Ci se ştie:
În deznădejde, poartă-te-nţelept!
Pe urmă îşi trase mâna dreaptă din mâneca mantiei; şi văzui că mâna aceea era tăiată, întrucât mâna nu mai avea pumn. Şi rămăsei minunat până peste poate.
Ci el îmi spuse:
— Să nu te minunezi nicidecum! Şi mai cu seamă să nu mai socoţi că din lipsă de cinstire faţă de tine am mâncat cu mâna stângă: căci vezi acuma că am făcut-o pentru că mâna mea dreaptă este retezată. Iar pricina retezăturii este tare uluitoare!
Eu atunci îi întrebai:
— Şi care este pricina?
Iar el îmi istorisi:
— Află că eu sunt din Bagdad. Tatăl meu era unul dintre navabii şi fruntaşii cetăţii. Iar eu, până ce am ajuns la anii bărbăţiei, ascultam istorisirile călătorilor, ale hagiilor şi ale negustorilor, care ne povesteau, la părintele meu, minunăţiile din ţara Egiptului. Iar eu păstram în mine toate acele istorisiri, mistuindu-le tainic, şi-aşa până ce părintele meu s-a săvârşit. Atunci am luat toate bogăţiile pe care le-am putut strânge, şi potop de bani, şi am cumpărat o sumedenie de mărfuri de preţ şi de cel mai bun soi; şi am pus toate lucrurile acelea în legături straşnice, şi am plecat din Bagdad. Şi, întrucât Allah îmi scrisese că trebuia să ajung întreg şi teafăr la capăt, nu zăbovii a ajunge în curând în cetatea aceasta, la Cairo, care este cetatea ta.
Pe urmă tânărul începu să plângă şi prociti stihurile acestea:
Adesea orbul cel orb din născare Ştie să ocolească groapă-n care Cel cu ochi ageri, bine-văzătorul, Îşi lasă să-i alunece piciorul Adesea ştie-un prost să se ferească De-o vorbă ce-ar părea înţelepţească, Dar care, spusă de un om cu carte, Pe cărturar îl duce drept la moarte.
Adesea omul drept şi cuvios Abia îşi duce traiul ticălos Pe când cel nărăvit la rău, şi fur, Trăieşte-n fericire şi-n huzur De-aceea omul să-şi cunoască bine Întreagă neputinţa sa de sine!
Să ia aminte mai cu seamă-anume Că doar ursita predomneşte-n lume!
Când sfârşi stihurile, îşi urmă astfel povestirea:
— Intrai, aşadar, în Cairo şi trăsei la hanul Serur, dezlegai legăturile cu mărfuri, despovărai cămilele şi îmi orânduii mărfurile într-o prăvălie, pe care mă îngrijii s-o iau cu chirie. Pe urmă îi dădui nişte bani slujitorului meu ca să ne cumpere de-ale gurii; apoi mă culcai oleacă şi, la trezire, mă dusei să dau un ocol pe uliţa Bein Al-Kassrein12; apoi mă întorsei la hanul Serur, unde îmi petrecui noaptea.
Când mă deşteptai, dimineaţa, desfăcui o legătură de ţesături şi zisei în cugetul meu: „Am să duc ţesăturile acestea la suk, ca să văd cam cum merge târgul.” Atunci încărcai nişte ţesături în spinarea unuia dintre slujitorii mei cei tineri şi ajunsei în inima târgului, la o clădire mare, împrejmuită cu şoproane, cu prăvălii de toate felurile şi cu havuzuri; acolo, precum ştii, mişună misiţii; şi se cheamă locul acela chessaria lui Girgis.
La ivirea mea, toţi misiţii, care şi fuseseră înştiinţaţi de venirea mea, mă înconjurară, iar eu le dădui ţesăturile, şi ei plecară în toate părţile să arate ţesăturile mele negustorilor de frunte din suk. Dar se întoarseră în curând şi îmi spuseră că preţul ce se da pe mărfurile mele nu acoperea nici preţul meu de cumpărare, nici cheltuielile mele de la Bagdad până la Cairo. Şi, întrucât nu ştiam ce să fac, şeicul cap al misiţilor îmi spuse:
— Ştiu eu de ce mijloc trebuie să te foloseşti spre a ajunge să dobândeşti ceva câştig: este numai acela de a face precum fac toţi negustorii. Vra să zică, să-ţi vinzi mărfurile cu de-amănuntul negustorilor cu prăvălii, şi anume pe un răstimp hotărât, de faţă cu martori, şi cu înscris şi de o parte şi de alta, şi prin mijlocirea unui zaraf. Şi atunci, neabătut, în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, vei ridica banii ce se vor aduna. Şi, în felul acesta, fiecare drahmă îţi va aduce două drahme, ba chiar şi mai mult. Pe deasupra, în vremea aceasta, vei avea tot răgazul să colinzi în voie cetatea Cairo şi să te minunezi de Nilul care o străbate.
Când auzii asemenea vorbe, spusei:
— Chiar că e un gând minunat!
Şi numaidecât luai cu mine misiţii şi telalii la hanul Serur, şi le dădui toate mărfurile mele, pe care le cărară la chessarie. Şi vândui totul cu bucata negustorilor, după ce, şi de o parte şi de alta, scriserăm învoielile, de faţă cu martori şi prin mijlocirea unui zaraf de la chessarie.
Când sfârşirăm, mă întorsei la hanul meu şi sălăşluii acolo liniştit, şi nu mă mai lipsii de nici un desfăt, şi nu cruţai nici o cheltuială. În fiecare zi mâneam îmbelşugat, cu pocalul de vin pe masă. Şi aveam totdeauna carne bună de berbec, şi tot felul de dulciuri şi de zumaricale. Şi aşa o ţinui până ce se încheie luna, când trebuia să mă duc să-mi ridic câştigul meu cel hotărât. Şi, într-adevăr, chiar din cea dintâi săptămână a lunii aceleia, începui să-mi ridic statornic banii; în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, mă duceam să şed în prăvălia fiecărui negustor datornic al meu; iar zaraful şi calemgiul veneau, dădeau un ocol pe la fiecare negustor, ridicau banii şi mi-i aduceau.
Luai, aşadar, obiceiul de a mă duce astfel să şed ba într-o prăvălie, ba în alta, până când într-o zi (ieşisem de la hammam, unde mă dusesem să-mi fac scalda, apoi mă odihnisem oleacă, mâncasem un pui şi băusem câteva pocale de vin, apoi mă spălasem pe mâini şi mă parfumasem cu sucuri înmiresmate), venii în mahalaua chessariei lui Girgis şi mă oprii la prăvălia unui negustor de pânzeturi, pe nume Badreddin Al-Bustani. Când mă văzu, negustorul mă primi cu multă bucurie şi cinstire, şi ne aşezarăm la taclale un ceas de vreme.
Or, pe când şedeam noi şi tăifăsuiam aşa, văzurăm că vine o femeie acoperită cu un izar de mătase albastră; şi intră în prăvălie spre a târgui bogasiuri, şi şezu jos pe un scăunel de lângă mine. Şi iaşmacul, care îi înfăşură capul şi îi acoperea uşor obrazul, era pus oleacă mai într-o parte şi lăsa să se împrăştie nişte parfumuri minunate şi miresmele cele mai gingaşe. Încât îmi răpi minţile cu frumuseţea şi cu nurii ei, mai cu seamă după ce îşi trase la o parte vălul şi îi zării negrul ochilor! Aşadar şezu jos şi îi dădu bineţe lui Badreddin, care îi răspunse la salamalek, şi rămase în picioare dinaintea ei, şi începu să-i vorbească, arătându-i felurite soiuri de ţesături. Iar eu, auzind glasul ei dulce şi plin de farmece, simţii încă şi mai straşnic dragostea cum se înstăpâneşte în inima mea.
După ce cercetă câteva bogasiuri, şi întrucât nu le găsea destul de frumoase, îi spuse lui Badreddin:
— Nu cumva ai, din întâmplare, vreo bucată de mătase albă bătută cu zarafir sadea? Mi-ar trebui spre a-mi face o rochie.
Şi Badreddin se duse în fundul prăvăliei, deschise un dulăpior şi, de dedesubtul mai multor bucăţi de bogasiuri, scoase o bucată de mătase albă bătută cu zarafir, şi o aduse, şi o deşternu dinaintea hanâmei.
Iar ea o găsi tocmai bună pentru gustul ei, şi îi spuse bogasierului:
— Întrucât nu am bani la mine, ai putea, socot, să mi-o dai, ca de obicei, de pe acum; iar eu, când voi ajunge acasă, îţi voi trimite preţul.
Şi bogasierul îi spuse:
— De data aceasta nu pot, o, stăpână a mea; întrucât ţesătura nu este a mea, ci a negustorului pe care îl vezi aici; iar eu m-am legat să-i plătesc datoria mea chiar astăzi.
Atunci ea fu cuprinsă de o mânie mare şi zise:
— Aoleu! Au tu uiţi că totdeauna am obiceiul să cumpăr de la tine lucruri de foarte mare preţ şi de a te face să câştigi cu mult mai mult decât nici chiar tu nu ceri? Şi uiţi că nu am zăbovit niciodată să-ţi trimit banii?
Şi el răspunse:
— De bună seamă! ai dreptate, o, stăpâna mea! Dar astăzi sunt încolţit de îndatorirea de a avea banii pe loc!
Când auzi vorbele acestea, hanâma înşfacă bucata de bogasiu şi i-o zvârli în ochi şi îi zise:
— Toţi sunteţi la fel, în afurisitul vostru de isnaf. Nu ştiţi să daţi cinstire nimănui!
Pe urmă se sculă cu mare îmbufnare şi îi întoarse spatele, spre a se duce.
Şi eu îmi simţii sufletul cum mi se duce odată cu ea; şi mă sculai cu grabă şi mă aţinui dinainte-i şi îi zisei:
— O, stăpână a mea, îndură-te! fă-mi bucuria de a te înturna oleacă spre mine şi de a-ţi întoarce mărinimoasă paşii îndărăt!
Ea atunci îşi întoarse obrazul către mine, zâmbi a râde şi se întoarse din drum şi îmi spuse:
— Binevoiesc a mă întoarce în prăvălia aceasta; dar nu o fac decât numai pentru tine!
Pe urmă veni să şadă dinaintea mea în prăvălie.
Atunci îi spusei lui Badreddin:
— Bucata aceasta de bogasiu – pentru tine care-i este preţul de vânzare?
El îmi răspunse:
— O mie şi o sută de drahme!
Atunci îi spusei:
— Bine! eu îţi mai dau, pe deasupra, o sută de drahme drept câştig. Dă-mi, aşadar, o hârtie ca să pot să-ţi dau preţul ei prin înscris.
Şi luai de la el bucata de mătase bătută cu zarafir; şi, în schimb, îi dădui preţul prin înscris; pe urmă înmânai hanâmei bucata de bogasiu şi îi spusei:
— Ia-o! şi poţi să pleci fară a te mai îngriji de preţ, pe care ai să mi-l plăteşti când vei vroi. Pentru aceea nu vei avea decât să vii să mă cauţi, într-una din zilele acestea, în suk, unde stau totdeauna într-o prăvălie ori alta! Ba chiar, dacă binevoieşti a-mi face cinstea de a o primi de la mine ca pe un peşcheş, a ta este!
Atunci ea îmi răspunse:
— Allah să ţi-o dea îndărăt în toate chipurile de hatâruri! Facă-te să ajungi stăpân pe toate averile câte le am sub mâna mea, şi în aşa fel încât să ajungi a fi stăpânul şi cununa capului meu! Ah! fie ca Allah să se miluiască a-mi împlini urarea!
Eu atunci îi răspunsei:
— O, stăpâna mea, primeşte, aşadar, bucata aceasta de mătase! Şi-apoi nu are să fie numai ea! Şi, mă rog ţie, dăruieşte-mi bucuria de a mă minuna de frumuseţea obrazului tău care este ascuns!
Ea atunci ridică vălul cel uşor care-i adumbrea partea de jos a chipului şi care nu lăsa să i se vadă decât ochii.
Când îi văzui chipul, singură aruncătura aceea de ochi fu de ajuns ca să mă repeadă într-o tulburare până peste poate, să împlânte dragostea în inima mea şi să-mi ia minţile. Ci ea se grăbi să-şi pună la loc iaşmacul, luă mătasea şi îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, lipsa ta să nu fie prea îndelungată, întrucât aş muri de dor!
Pe urmă plecă; iar eu rămăsei singur cu negustorul, în suk, până la scapătul zilei.
Şi stam acolo întocmai ca şi cum mi-aş fi pierdut şi simţirile şi judecata, şi bântuit întru totul de nebunia acelei patimi năpăditoare. Şi năprăsnicia simţământului meu mă făcu să mă primejduiesc a-l iscodi pe negustor în privinţa hanâmei. Aşa că, până a mă scula să plec, îl întrebai:
— Ştii cine este hanâma aceea?
El îmi spuse:
— Da, de bună seamă; este o hanâmă tare bogată. Părintele ei a fost un emir falnic, care a murit şi i-a lăsat multe bunuri şi averi.
Atunci îmi luai rămas-bun de la negustor şi plecai, şi mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem. Şi slujitorii mei îmi aduseră de mâncare; dar eu mă gândeam numai la ea, şi nu putui să mă ating de nimic; şi mă culcai să dorm, dar nici somnul nu vroi să-mi vină; şi îmi trecui aşa toată noaptea, treaz, până dimineaţa.
Atunci mă ridicai şi mă îmbrăcai cu un caftan încă şi mai frumos decât acela pe care îl avusesem în ajun; şi băui un pocal de vin, şi mâncai oleacă, şi mă întorsei la prăvălia negustorului; îi dădui bineţe şi şezui jos la locul meu obişnuit. Nici nu apucai eu să şed bine şi o şi văzui pe copilă că vine; şi era însoţită de o roabă. Intră, şezu jos şi îmi dădu bineţe, fară a-i rosti nici cea mai măruntă urare de pace lui Badreddin. Şi, cu un glas rourat, şi într-un chip de a vorbi fară asemuire, şi cu o dulceaţă fară de pereche, îmi spuse:
— Trimite pe cineva cu mine spre a lua cele o mie şi două sute de drahme, preţul bucăţii de mătase.
Iar eu îi răspunsei:
— Da nu este nici un necaz. De ce atâta grabă?
Şi ea îmi spuse:
— Ce darnic eşti! Dar nici eu nu se cade să-ţi fiu pricină de pagubă.
Pe urmă se hotărî să-mi pună în mână chiar ea preţul mătăsii. Şi începurăm să tăifăsuim, şi deodată mă îmbărbătai să-i dezvăluiesc, prin semne, pojarul simţământului meu. Iar ea pricepu numaidecât că doream fierbinte să mă iubesc cu ea. Atunci se sculă repede şi plecă cu grăbire, după ce totuşi îmi spuse, din bună-cuviinţă, un cuvânt de rămas-bun. Eu atunci nu mai putui să mă stăpânesc şi ieşii din prăvălie cu inima repezită năprasnic după ea, şi începui să mă ţin pe urma ei, de departe de tot, până ce ajunsei dincolo de suk. Şi deodată o pierdui din vedere; dar, tot atunci, văzui că vine spre mine o copilă pe care nu o mai văzusem vreodată şi pe care nu puteam s-o presupun cine să fie, din pricina vălului ei; şi îmi grăi:
— O, stăpâne al meu, vino până la stăpâna mea, care are să-ţi spună ceva!
Eu atunci rămăsei tare uluit şi zisei:
— Păi da nimeni de pe aici nu mă cunoaşte!
Iar copila îmi zise:
— O, ce repede uiţi! Nu-ţi aduci aminte că sunt slujnica pe care ai văzut-o adineaori în suk, cu hanâma cea tânără, în prăvălie la negustorul Cutare?
Atunci pornii pe urmele ei, până ce o zării pe stăpâna sa într-un colţ de pe Uliţa Zarafilor. Când mă văzu, hanâma veni repede la mine, mă împinse în umbra uliţei şi îmi zise:
— Iubitule, să ştii că mi-ai cuprins gândurile toate şi mi-ai umplut inima de dor. Şi, din ceasul când te-am văzut, nu mai ştiu gustul tihnei somnului, şi nici nu mai mănânc, nici nu mai beau nimic.
Iar eu îi răspunsei:
— Şi eu întocmai la fel! Ci fericirea mea de acum îmi curmă orice oftat.
Ea îmi zise:
— Dragule, spune-mi: să merg eu la tine, ori mai bine ar fi să vii tu în casa mea?
Îi spusei:
— Sunt străin aici; şi nu am altă casă decât hanul, care chiar că este un loc prea umblat! încât, dacă ai destulă încredere în dragostea mea spre a mă primi la tine, fericirea mea ar fi până peste măsură.
Ea îmi răspunse:
— Bine! însă noaptea aceasta este noaptea de vineri, şi chiar că nu se poate! … Da mâine, după rugăciunea de prânz, încalecă pe măgarul tău şi întreabă de mahalaua Habbaniia; şi, după ce vei ajunge acolo, să întrebi unde se află casa lui Barakat, fostul valiu, ştiut pe numele de Abu-Şama. Chiar acolo locuiesc eu. Şi mai ales să nu care-cumva să nu vii, căci voi fi acolo să te aştept.
Pe mine atunci mă cuprinse o bucurie până peste măsură; apoi ne despărţirăm. Şi mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem, şi îmi trecui toată noaptea fară a putea să dorm. Şi, la luminat de ziuă, grăbii a mă scula şi a-mi schimba hainele; mă înmiresmai cu mirosnele cele mai îmbălsămate şi mă înarmai cu cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă; şi ieşii de la hanul Serur şi mă îndreptai înspre partea numită Bab-Zauilat; acolo închiriai un asin şi îi spusei asinarului:
— Să mergem în mahalaua Habbaniia!
Şi numaidecât, mai repede decât într-o clipeală de ochi, el se şi repezi să mă ducă; şi ajunserăm pe o uliţă numită Darb Al-Monkari; şi îi spusei asinarului:
— Acuma caută pe uliţa aceasta casa naipului Abu-Şama.
Asinarul plecă, şi se întoarse peste câteva clipite cu îndrumarea căutată, şi îmi spuse:
— Poţi să te dai jos de pe măgar.
Atunci descălecai şi îi zisei:
— Mergi înaintea mea, spre a-mi arăta drumul.
Şi mă duse la casa naipului, iar eu îi zisei:
— Mâine dimineaţă să te întorci aici după mine, spre a mă duce îndărăt la han.
Şi măgărarul îmi răspunse:
— La poruncile tale!
Eu atunci îi dădui un sfert de dinar de aur; iar el luă plata şi-o duse la buze, pe urmă la frunte, spre a-mi mulţumi, şi plecă.
Bătui atunci la poarta casei, iar poarta îmi fu deschisă de două copile, două fetişcane cu sânii drepţi şi albi, rotunzi ca două lune; şi îmi spuseră:
— Intră, domnia ta! Stăpâna noastră tremură în dârdora aşteptării, nu mai doarme noaptea de pojarul dorului de tine.
Intrai atunci într-o curte şi văzui o clădire strălucită, cu şapte uşi; şi toată faţa ei era împodobită cu ferestre care dădeau spre o grădină întinsă. Grădina era plină cu pomi roditori de toate neamurile şi de toate culorile: era udată de ape curgătoare şi răsuna de ciripitul păsărilor. Cât despre casă, era toată din marmură albă şi străvezie, şi atâta de lucitoare, încât puteai să-ţi oglindeşti în ea chipul; şi aurăriile îi acopereau toate tavanele de dinăuntru; şi de jur împrejur râureau scriituri şi zugrăvituri de toate felurile; şi era plină cu toate lucrurile câte pot să farmece ochii. Era pardosită pe de-a-ntregul cu marmură de mare preţ şi de toate culorile. În mijlocul sălii celei mari se afla un havuz de marmură albă, învrâstat în totul cu mărgăritare şi cu nestemate; preşuri de mătase erau aşternute pe podele, şi chilimuri de toate culorile acopereau pereţii; sofale largi întregeau sala. De-abia trecură câteva clipite de când intrasem şi şezusem jos…
Ci în clipita aceasta a povestirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din istorisit.
Dar când fu cea de a douăzeci şi şasea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul şi-a urmat astfel istorisirea lui cu misitul copft din Cairo, pe care o povestea la rându-i sultanului, în cetatea aceea din China.
Văzui că vine la mine fetişcana împodobită toată cu mărgăritare şi cu nestemate, cu chipul străluminat şi cu ochii dealungiţi cu kohl17. Îmi zâmbi, se lipi de mine şi mă strânse la pieptul ei. Pe urmă îşi puse gura pe gura mea şi începu să-mi muşluiască limba. Şi eu la fel. Şi îmi spuse:
— Eşti chiar tu acela pe care îl văd aici, ori poate că visez?
Şi îi răspunsei:
— Eu sunt, robul tău!
Şi ea spuse:
— Oh, ce zi binecuvântată! O, ce fericire! Pe Allah, nu mai trăiesc, nu mai ştiu bucuria gustului de a mânca şi de a bea!
Îi răspunsei:
— Şi eu tot aşa!
Pe urmă şezurăm jos să vorbim; şi chiar că eram cu totul ameţit de primirea aceea, şi stam cu capul plecat.
Peste câteva clipite, se aşternu masa şi ni se aduseră nişte mâncăruri îmbelşugate: fripturi, pui umpluţi şi dulciuri de toate felurile. Şi mâncarăm amândoi pe săturate, şi îmi punea cu chiar mâna ei bucăţile în gură, şi mă îmbia de fiecare dată cu vorbele cele mai îndatoritoare. Apoi ni se aduseră ibricul şi ligheanul de aramă, şi mă spălai pe mâini, iar ea la fel; pe urmă ne înmiresmarăm cu apă de trandafiri îmbălsămată cu muşc şi şezurăm să tăifăsuim.
Iar ea îmi prociti stihurile acestea:
De-aşfi ştiut cumva de mai-nainte Că vei veni la mine-n ospeţie, Puneam numaidecât a ţi se-ntinde Sub tălpi chilimul de lumină vie Al sângelui din inima-mi fierbinte Pe care ţi-o închin drept chezăşie.
Îţi aşterneam drept pat ca să te culci Obrajii mei catifelaţi ca floarea;
La adăpostul pleoapei mele dulci, O, călător venit din toată zarea, Ca pe un strat de-alinturi şi de fulgi Te-aş fi poftit să-ţi cauţi alinarea Din care să nu poţi să te mai smulgi Oricât te-ar bate gândul şi visarea.
Pe urmă începu să-mi povestească necazurile ei tăinuite; iar eu făcui la fel; şi lucrul acesta mă făcu să mă îndrăgostesc şi mai tare. Atunci începurăm zbengurile şi hârjoanele; şi începurăm să ne strângem şi să ne alintăm, până la căderea nopţii. Atunci slujnicele ne aduseră de mâncat şi de băut din belşug. Şi nu ne oprirăm din băut decât la miezul nopţii. Atunci ne duserăm să ne culcăm şi să ne îmbrăţişăm, şi-aşa până dimineaţa. Şi în viaţa mea nu am mai avut o noapte ca noaptea aceea.
A doua zi dimineaţa mă sculai, strecurai uşurel sub perna patului punga în care se aflau cei cincizeci de galbeni, îmi luai rămas-bun de la copilă şi mă pregătii să plec.
Dar ea începu să plângă şi îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, când am să-ţi mai văd chipul drag?
Îi spusei:
— Am să mă întorc aici chiar în seara aceasta.
Când plecai, găsii la poartă măgarul care mă adusese în ajun; iar asinarul şedea acolo şi mă aştepta. Încălecai pe asin şi ajunsei la hanul Serur; descălecai şi-i dădui asinarului o jumătate de dinar de aur şi îi spusei:
— Vino iarăşi deseară, pe la asfinţitul soarelui.
El îmi răspunse:
— Poruncile tale stau asupra capului meu!
Intrai atunci în han şi mâncai; pe urmă ieşii, spre a mă duce să strâng de la datornici banii de pe mărfurile mele; luai banii şi mă întorsei la han; pusei să mi se gătească un berbec la grătar, şi cumpărai nişte zaharicale; şi chemai un hamal, îi spusei unde se află şi cum arată casa hanâmei, îl plătii dinainte şi îi spusei să care lucrurile acelea acolo. Iar eu îmi văzui mai departe de treburi, până seara; şi-atunci veni măgărarul după mine, iar eu luai cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă, şi plecai.
Când intrai în casă, văzui că totul fusese făcut curat, podelele fuseseră spălate, oalele de bucătărie lustruite, făcliile rânduite, felinarele aprinse, bucatele pregătite, şi băuturile, şi vinurile turnate în pocale. Iar hanâma, când mă văzu, se aruncă în braţele mele, începu să mă răsfeţe şi îmi spuse:
— Oh, ce dor îmi e de tine!
După care începurăm să mâncăm, până ne săturarăm. Pe urmă slujnicele strânseră masa şi ne aduseră băuturile. Şi nu contenirăm de a bea şi de a sparge la migdale, şi la alune, şi la fistic până la miezul nopţii. Atunci ne culcarăm, până dimineaţa; iar eu mă sculai şi îi lăsai cei cincizeci de dinari de aur, după obiceiul meu, şi ieşii. La poartă găsii măgarul, pe care încălecai, şi mă dusei la han, unde mă culcai. Iar seara mă sculai şi pusei să se pregătească masa de seară; poruncii o tablă de pilaf în unt şi împodobit cu nuci, şi cu migdale; pe urmă o tabla cu gulii, şi multe alte asemenea lucruri. Pe urmă cumpărai poame, felurite soiuri de migdale şi multe flori, şi le trimisei la hanâmă. Iar eu luai la mine cincizeci de dinari de aur într-o năframă, şi ieşii. Încălecai pe asin şi ajunsei la ea acasă, unde intrai. Acolo ne aşternurăm să mâncăm şi să bem, pe urmă să ne drăgostim, până dimineaţa. Când mă sculai, îi strecurai năframa şi mă întorsei la hanul meu, ca de obicei.
Starea aceasta necurmându-se nicidecum, ajunsei într-o bună zi de mă lefterii cu totul, şi nu mai aveam în stăpânirea mea nici un dinar, ba nici măcar o drahmă. Atunci nu mai ştiui ce să fac; şi gândeam în cugetul meu că toate astea erau lucrarea diavolului. Şi procitii stihurile poetului:
O clipă doar să-l uite bogăţia Pe-un om bogat, într-al măririi capăt, Că i s-ar stinge-ndată fălnicia Sub ne-nduratul lipsurilor grabăt, Cum soarele îşi stinge-aurăria La ceasul de-nserat, când dă în scapăt.
Şi dacă-ar fi să plece-atunci din lume, Răpus de neagra lui ticăloşie, Vai, nimenea nu i-ar mai şti de nume!
Iar dacă-ar fi cumva să mai învie, N-ar mai găsi pe-ntinsu-acestei lumi De nicăierea nici o bucurie.
De bună seamă i-ar fi şi ruşine În faţa lumii să se mai arate.
Fugind de alţii, şi închis în sine, S-ar depărta de toţi şi de cetate, Şi-ar plânge cu amar şi cu suspine, Storcând din suflet lacrimile toate.
Ah, uallah! vă spun cu juruinţă:
Nimic nu are nimeni să aştepte De la prieteni, în vreo neputinţă!
Când a căzut de pe înalte trepte, Până şi cei care i-au dat fiinţă Nici ochii nu mai vor spre el să-ndrepte!
Atunci nu mai ştiui ce să fac şi, tot cu gândurile mele grele, ieşii din han ca să mă preumblu oleacă, şi ajunsei la sukul de la Beim Al-Kassrein, de lângă poarta Zauilat. Acolo găsii lume multă adunată, şi mulţimea umplea tot sukul, întrucât era o zi de sărbătoare şi de târg. Mă amestecai în mulţime şi văzui aproape de mine, adus de soartă, un călăreţ bine îmbrăcat; şi, din pricina înghesuielii, fusei împins lângă el fară voia mea, iar mâna mi se brodi taman în dreptul buzunarului său, şi se atinse de buzunar; şi simţii că în buzunar se afla o pungă rotunjoară; atunci băgai repede mâna în buzunarul acela şi trăsei cu dibăcie punga, da nu destul de uşor ca omul să nu simtă ori să nu vadă mişcarea mea.
Atunci călăreţul, simţind că buzunarul i s-a uşurat de povară, îşi duse mâna la buzunar şi pricepu că în el nu se mai afla nimic, se întoarse mânios către mine şi îmi aldui o lovitură straşnică în creştet; pe dată căzui jos şi fusei înconjurat de o roată mare de oameni, dintre care câţiva îl opriră pe călăreţ să meargă mai departe, apucând calul de frâu şi spunându-i călăreţului:
— E ruşinos din partea ta să te prilejuieşti aşa de o înghesuială, ca să dai într-un om fară apărare!
Dar călăreţul le strigă:
— Aflaţi cu toţii că insul ăsta nu e decât un hoţ!
La vorbele lui, mă dezmeticii din ameţeala în care mă aflam şi îi auzii pe oameni cum spuneau:
— A, nu! e un tânăr prea frumos şi de prea aleasă înfăţişare ca să fure ceva!
Şi toată lumea câtă se afla acolo şedea şi se întreba dacă furasem; şi lămuririle încurcate şi dintr-o parte, şi dintr-altă, precum şi pălăvrăgelile, se învâlvorau întruna; şi, până la urmă, fusei târât de valul mulţimii, şi poate că aş fi ajuns să izbutesc a scăpa de sub veghea călăreţului, care nu vroia să-mi dea drumul, când, ca urmare a ursitei, valiul şi străjile tocmai trecură pe acolo, intrară pe poarta Zauilat, veniră la îngrămădeala în care ne aflam noi la mijloc, iar valiul întrebă:
— Da ce este aici?
Şi călăreţul răspunse:
— Pe Allah! o, emirule, iacătă un hoţ! Aveam în buzunar o pungă albastră, cu douăzeci de dinari de aur în ea; şi pramatia asta a găsit cu cale, în dricul înghesuielii, să mi-o înhaţe.
Iar valiul îl întrebă pe călăreţ:
— Ai pe cineva care să-l fi văzut, spre a-ţi sta de mărturie?
Şi călăreţul răspunse:
— Nu!
Atunci valiul îl chemă pe mokadem, căpetenia agiei, şi îi zise:
— Înşfacă-l pe insul acesta şi scotoceşte-l!
Atunci mokademul mă luă, întrucât ocrotirea lui Allah nu mai era asupră-mi, şi mă despuie de toate hainele de pe mine şi, până la urmă, găsi punga, care chiar că era de mătase albastră. Şi valiul luă punga, numără banii şi văzu că într-adevăr se aflau în ea taman douăzeci de dinari de aur, precum mărturisise călăreţul.
Atunci valiul, mâniat, strigă la străjerii şi la oamenii din ceata lui:
— Aduceţi-l încoace pe ins!
Atunci mă aduseră între mâinile lui, iar el îmi zise:
— Trebuie să-mi mărturiseşti adevărul, tinere! Spune-mi, dar, dacă adevereşti singur că ai furat punga.
Atunci, ruşinat, lăsai capu-n jos, cugetai o clipită, gândind în sinea mea: „Dacă voi spune: „Nu am furat-o!” nu mă vor crede, întrucât au găsit punga la mine; iar dacă voi spune: „Am furat-o!” voi fi pus pe dată la popreală!” Da, până la urmă, mă hotărâi şi spusei:
— Da, eu am furat-o!
Când auzi vorbele mele, valiul rămase tare uluit şi chemă martorii şi îi pofti să asculte spusele mele, punându-mă să le mai rostesc o dată dinaintea lor. Şi toată pătărania se petrecea în Bab-Zauilat.
Atunci valiul îi porunci armaşului să-mi taie mâinile. Şi armaşul numaidecât îmi reteză mâna dreaptă. Văzând aceasta, călăreţului i se făcu milă de mine şi stărui pe lângă valiu să nu mi se mai taie şi mâna cealaltă. Iar valiul îmi dărui iertarea şi plecă. Iar oamenilor care erau acolo li se făcu milă de mine şi îmi aduseră să beau un pahar de vin, spre a mă întrema în urma pierderii de sânge pe care o îndurasem şi a stării de slăbiciune în care eram. Cât despre călăreţ, acesta se apropie de mine şi îmi întinse punga, şi mi-o puse în mână, şi îmi zise:
— Eşti un tânăr chipeş, iar meseria de hoţ nu ţi se potriveşte, prietene!
Eu atunci primii punga şi procitii aceste stihuri:
Uallah! află, om de omenie, Că n-am fost hoţ în viaţa mea, vai mie!
Dar din pohfala măreţiei mele, Mă-mpinse soartă-n negurile rele.
Şi mă afund de-atunci pe trista-mi cale În sărăcie, în necaz şi-n jale.
Şi ne-ndoielnic nu eu sunt cel care Şi-a hotărât această neagră stare.
Ci însuşi Domnul din mărimea-mi toată, M-a suliţat cu mâna lui, deodată, Şi-n urma loviturii sale crunte Mi-a şi zburat cununa de pe frunte.
Atunci călăreţul mă lăsă şi plecă, după ce mă îndatorase astfel să primesc punga. Şi-apoi plecai şi eu, îmi înfăşurai mâna cu năframa şi o ascunsei în mâneca mantiei. Şi mă îngălbenisem de tot, şi eram într-o stare jalnică, după toate câte mi se întâmplaseră. Şi, fară să ştiu bine unde mă duc, mă îndreptai spre casa iubitei.
Când ajunsei la ea, mă prăbuşii pe pat, vlăguit. Iar tânăra îmi văzu gălbeneala şi istovirea, şi mă întrebă:
— Ce te doare? Şi de unde schimbarea asta la chip şi gălbeneala asta?
Şi îi răspunsei:
— Mă doare capul şi nu mi-e bine.
La vorbele mele, ea rămase tare mâhnită şi îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, nu-mi pârjoli inima. Şezi, rogu-te, şi saltă-ţi oleacă spre mine capul, şi spune-mi ce-a putut să ţi se întâmple astăzi. Că multe lucruri citesc pe chipul tău!
Atunci îi spusei:
— Fie-ţi milă, cruţă-mă de chinul de a-ţi răspunde!
Ea începu atunci să plângă şi îmi spuse:
— Ah! văd bine că nu mai am să-ţi dau nimic din harurile mele, că te-ai săturat şi te-ai lehămeţit de mine! Căci nu mai eşti cu mine ca de obicei!
Pe urmă vărsă din belşug lacrimi întretăiate cu suspine, la care eu nu dam nici un răspuns; şi-aşa până la miez de noapte. Atunci ni se aduse să mâncăm, şi ni se aşternură bucatele, ca de obicei. Da eu mă ferii să primesc, întrucât mi-ar fi fost ruşine să iau mâncarea cu mâna stângă, şi mi-ar fi fost teamă ca ea să nu mă întrebe pricina. Îi spusei, aşadar:
— La ceasul acesta nu mai am nici o poftă de mâncare.
Ea atunci îmi spuse:
— Vezi bine că te-am ghicit. Spune-mi, dar, ce a putut să ţi se întâmple astăzi şi pentru ce te văd atâta de necăjit, de mohorât şi cu inima, şi cu gândul cernite.
Atunci, într-un sfârşit, îi spusei:
— Pe dată am să-ţi povestesc necazul, strop cu strop şi încetişor.
La vorbele mele, ea îmi spuse, cu o înfăţişare înseninată, întinzându-mi un pocal cu vin:
— Hai, iubitule, alungă-ţi gândurile negre. Iată cu ce se alungă toată mâhnirea. Bea, aşadar, vinul acesta; şi să-mi povesteşti apoi pricina necazurilor tale.
Şi răspunsei:
— Dacă doreşti numaidecât, atunci dă-mi chiar tu să beau, cu mâna ta.
Iar ea apropie pocalul de buzele mele şi îl aplecă încetişor, şi mă ajută să-l beau. Pe urmă îl umplu iar şi mi-l întinse. Eu atunci mă îndârjii asupră-mi, întinsei mâna stângă şi luai de la ea pocalul. Dar nu putui să-mi opresc lacrimile, şi procitii aceste stihuri:
Allah, când pedepseşte, daca vrea, Şi-auz şi văz poate să-i ia cuiva, Şi mintea să i-o smulgă-ntr-adevăr, Uşor precum ai smulge-un fir de păr.
Şi dacă vrea el, poate, mai apoi, Să ne dea mintea-ntreagă înapoi, Spre a fi iarăşi ca mai înainte Şi să ne fie ca învăţ de minte.
Sfârşind de rostit stihurile, suspinai din toată inima. Când văzu că plâng aşa, nu mai putu nici ea să se stăpânească; îmi luă capul între mâinile ei şi gemu deznădăjduită:
— Oh, fie-ţi milă, spune-mi odată pricina plânsetelor tale! Mi-ai pârjolit inima! Spune-mi totodată cum se face că iei pocalul aşa, cu mâna stângă.
Atunci îi răspunsei:
— Am un buboi la mâna dreaptă.
Iar ea îmi spuse:
— Dezveleşte-ţi buboiul, ca să ţi-l sparg; şi ai să te uşurezi.
Îi răspunsei:
— Nu este vremea potrivită pentru a săvârşi atare treabă. Aşa că nu mai stărui, întrucât sunt tare hotărât să nu-mi dezvelesc mâna.
Cu vorbele acestea, golii pocalul tot, şi urmai a bea mai departe ori de câte ori ea mă îmbia cu pocalul plin; şi-aşa până ce mă cuprinse beţia de-a binelea. Atunci mă întinsei chiar pe locul pe care mă aflam şi adormii.
Ea atunci se prilejui de somnul meu pentru a-mi dezveli mâna şi văzu că nu mai am mână. Şi începu să mă scotocească, şi găsi în buzunarul meu punga cea albastră plină cu galbeni. Atunci, la vederea nenorocirii mele, fu cuprinsă de o deznădejde fară de margini şi simţi o durere cum nimenea nu mai simţise pe lume.
A doua zi dimineaţa, când mă trezii din somn, văzui că ea îmi şi pregătise masa; găsii într-o farfurie patru pui fierţi, şi zeamă de pui, şi vin din belşug. Şi mă pofti la toate. Iar eu mâneai şi băui; pe urmă vrusei să-mi iau rămas-bun şi să plec. Dar ea mă opri şi îmi zise:
— Unde vrei să te duci aşa?
Îi răspunsei:
— Prin vreun loc pe undeva ca să mă veselesc şi să mă scutur de gândurile care mă năpădesc, şi care îmi apasă inima!
Ea spuse:
— Oh, nu pleca! mai stai!
Eu atunci şezui jos, iar ea se uită la mine îndelung şi îmi spuse:
— Iubitule, ce nebunie pe tine! Dragostea ta pentru mine te-a smintit, văd bine, şi te-a făcut să-ţi cheltuieşti pentru mine toţi banii. Pe deasupra, este neîndoielnic că, presupun eu, mie mi se datoreşte pierderea mâinii tale drepte. Or, îţi jur, şi Allah îmi este martor, că niciodată nu am să mă mai despart de tine şi nu am să te mai las departe de mine! Şi ai să vezi că spun adevărul! Şi chiar acum vreau să mă mărit cu tine legiuit!
Cu vorbele acestea, trimise după martori, care veniră, şi le spuse:
— Fiţi martori ai măritişului meu cu tânărul acesta. Aşadar aveţi a scrie legământul meu cu el, şi a adeveri că am primit de la el zestrea măritişului.
Atunci martorii scriseră senetul nostru de căsătorie. Şi ea le spuse:
— Va iau de martori pe toţi că toate bogăţiile pe care le am şi care sunt colea, în sipetul pe care îl vedeţi, şi tot ceea ce stăpânesc eu, intră din ceasul de-acum în stăpânirea acestui tânăr.
Iar martorii scriseră şi făcură însemnare de mărturia ei, şi tot aşa de învoirea mea, şi plecară, după ce îşi primiră plata.
Atunci fetişcana mă luă de mână şi mă duse la un dulap, îl deschise, îmi arătă o iadă mare, pe care la fel o deschise, şi îmi spuse:
— Uită-te oleacă la ce se află în lada aceasta.
Mă uitai şi văzui că lada era plină cu năframe, care fiecare închipuia câte o legătură.
Şi copila îmi spuse:
— Toate astea sunt chiar avutul tău, cel pe care, cu vremea, l-am primit de la tine. Întrucât, de fiecare dată când îmi dădeai o năframă cu cincizeci de dinari de aur, eu aveam grijă s-o strâng cu băgare de seamă şi s-o ascund în lada aceasta. Iar acuma ia-ţi bunul îndărăt. Allah ţi l-a menit şi ţi l-a scris de la ursitoare. Astăzi Allah te ocroteşte şi m-a ales pe mine pentru împlinirea lucrurilor scrise de el! Da tot din pricina mea, fară de nici o îndoială, ţi-ai pierdut tu mâna dreaptă. Şi chiar că nu pot să te răsplătesc pe măsura credinţei tale faţă de mine şi de dragostea mea; chiar de mi-aş jertfi şi sufletul, tot n-ar fi destul, iar tu tot păgubit ai rămâne.
Pe urmă adăugă:
— Ia-ţi bunul în stăpânire!
Iar eu mă supusei, şi trimisei să se cumpere o ladă nouă, în care pusei unul câte unul toate lucrurile pe care le scosei rând pe rând din lada fetişcanei; luai îndărăt astfel banii pe care îi dăruisem, iar inima mi se umplu de bucurie, şi toată mâhnirea mi se spulberă.
Mă sculai atunci şi o strânsei în braţe; şi şezurăm amândoi să bem voios laolaltă. Iar ea îmi spunea mai departe vorbele cele mai dulci şi cele mai gingaşe, şi îşi cerea iertăciune de preapuţinul pe care îl făcea pentru mine, faţă de ceea ce făcusem eu pentru ea. Pe urmă, încă vrând să pună vârf la toate câte le făcuse pentru mine, se ridică şi scrise pe numele meu tot ceea ce avea în stăpânirea ei, ca haine de preţ, giuvaieruri, averi şi clădiri, şi pământuri, şi toate, printr-un senet pecetluit cu chiar mâna ei, şi dinaintea martorilor.
Şi, în noaptea aceea, în pofida tuturor zbengurilor de care ne ţinurăm, ea adormi tare mâhnită de nenorocirea care spunea că mi s-a întâmplat din pricina ei şi pe care până la urmă i-o istorisisem pe deşart.
Dar din ceasul acela nu mai conteni să se tot tânguie pentru mine şi să se amărască, până într-atât că, după o lună petrecută astfel, căzu bolnavă de o lungoare ce se înăspri zi de zi şi se înrăi, şi în cincizeci de zile o făcu să ajungă a-şi da sufletul şi a intra în rândul celor aleşi pentru lumea cealaltă.
Eu atunci îndeplinii pentru ea toate datinile de înmormântare, şi o aşezai chiar eu în mormânt, şi pusei să se săvârşească toate slujbele câte se fac la despărţirea de cei morţi; şi nu cruţai nici o cheltuială bănească. După care mă întorsei de la cimitir şi intrai în casă şi cercetai toate clironomiile şi toate daniile pe care mi le făcuse ea; şi văzui că, într-adevăr, îmi lăsase multe bogăţii, moşii şi acareturi, şi, printre altele, capanuri mari pline cu seminţe de susan. Şi, o, domnia ta, chiar susanul acela te-am îndatorat să-l vinzi, şi de la care ai binevoit, pentru misitia ta, să primeşti o mică plată ce este mai prejos de vredniciile tale. Cât despre zăbovelile pe care le puneam şi de care poate că te-ai minunat, le făceam pentru că eram nevoit să vând toate lucrurile pe care mi le lăsase ea şi de-abia acuma am ajuns la capăt cu socotelile băneşti şi cu alte asemenea daraveli. Mă rog, dar, să nu te lepezi de răsplata pe care vreau să ţi-o fac, o, tu, cel care îmi dăruieşti o atare ospeţie în casa ta şi care m-ai poftit să fiu părtaş la masa ta. Mă vei îndatora, aşadar, primind de la mine toţi banii pe care mi i-ai păstrat şi pe care i-ai strâns din vânzarea seminţelor de susan.
Şi-aşa-i cu povestea mea şi cu pricina care mă face să mănânc numai cu mâna stângă!
Atunci eu, o, preaputernice sultan, îi spusei tânărului:
— Chiar că mă copleşeşti cu milele şi cu dărniciile tale!
Iar el îmi răspunse:
— Asta nu este nimic! Acuma, domnia ta, misitule, vrei să te întovărăşeşti cu mine şi să mă însoţeşti în ţara mea, la Bagdad? Am făcut de curând târguieli mari de mărfuri de la Alexandria şi de la Cairo, pe care gândesc să le vând cu câştig bun la Bagdad. Vrei, dar, să-mi fii tovarăş de drum şi părtaş la câştiguri?
Iar eu îi răspunsei:
— Dorinţa ta este poruncă!
Pe urmă hotărârăm sfârşitul lunii ca soroc de plecare a noastră.
În vremea asta, mă apucai să-mi vând toate bunurile, fară a pierde nimic; şi, cu banii pe care îi dobândii, cumpărai deopotrivă mărfuri, şi plecai, în tovărăşie cu tânărul, la Bagdad, ţara lui, şi de acolo, cu un câştig straşnic şi cu alte mărfuri, băturăm calea până în ţara aceasta de aici, care este împărăţia ta, o, sultane al veacurilor!
Cât despre bărbatul cel tânăr, acela nu zăbovi a-şi vinde aici marfa şi a pleca îndărăt la Egipt, înaintea mea, şi unde urma să-l întâlnesc, când, în noaptea care iacătă că se scurse, avusei cu cocoşatul păţania care se datoreşte neştiinţei mele despre ţara aceasta, în care nu sunt decât un străin ce călătoreşte pentru negustoriile lui.
Şi-aşa-i, o, sultane al veacurilor, povestea pe care o socot mai straşnică decât cea a cocoşatului!
Şi sultanul răspunse:
— Ei ba! Nu o găsesc deloc aşa! Povestea ta nu este tot atâta de minunată ca aceea, o, misitule! încât am să pun numaidecât să vă spânzure pe toţi, ca să vă pedepsesc pentru omorul săvârşit asupra măscăriciului meu, bietul cocoşat pe care l-aţi ucis!
În clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.
Iar în cea de a douăzeci şi şaptea noapte, spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când sultanul Chinei a spus: „Am să pun să vă spânzure pe toţi!”, baş-bucătarul a păşit înainte, s-a temenit dinaintea sultanului şi i-a spus:
— Dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat zilele acestea şi care istorisire este cu mult mai uluitoare şi mai minunată decât povestea cocoşatului. Dacă, dar, vei socoti astfel, după ce ai să-mi asculţi povestea, ne vei da iertare la toţi?
Iar sultanul Chinei i-a spus:
— Fie! Ia s-auzim şi povestea ta!
Atunci baş-bucătarul a spus: