Povestea mănăstirii

 

 

 

        Aflaţi că am zăbovit îndelungă vreme la Locurile Sfinte78, în tovărăşia oamenilor cucernici şi aleşi; şi trăiam cu ei, în umilinţă deplină, nepunându-mă vreo-dată mai presus de ei, întrucât Allah Preaînaltul m-a dăruit cu harul smereniei şi al lepădării de sine. Şi chiar gândeam să-mi trec aşa toate zilele vieţii în linişte, în împlinirea datorinţelor cucernice şi în tihna unui trai fără de necazuri. Da socoteam fără a ţine seama de ursită.

          Într-o noapte, pe când mă dusesem la ţărmul mării, pe care nu o văzusem niciodată, am fost mânat de o putere de neînfrânt să păşesc pe apă. Şi m-am îndreptat neabătut către apă şi, spre marea mea minunare, am început să merg pe apă fără să mă scufund şi fără ca baremi să-mi ud picioarele goale. Şi-am început astfel să mă preumblu păşind pe mare, o bună bucată de vreme; după care m-am întors la ţărm. Atunci, cu minţile uluite pe deplin de darul acela mai presus de fire pe care îl aveam fără să ştiu, m-am îngâmfat în sinea mea, gândind: „Au cine mai poate să meargă ca mine pe ape?” De-abia ticluisem eu în minte gândul acesta, că Allah m-a şi pedepsit pentru trufia mea, punându-mi pe dată în inimă patima de călătoriri. Şi plecai de la Sfintele Locuri. Şi, de-atunci, m-am apucat să rătăcesc de colo-colo, pe toată faţa pământului.

          Or, într-o zi, pe când hălăduiam prin ţările rumilor, da îndeplinindu-mi neabătut datorinţele sfintei noastre credinţe, am ajuns la un munte înalt şi mohorât în vârful căruia era o mănăstire de-a creştinilor, care se afla sub paza unui călugăr. II cunoscusem pe călugărul acela odinioară, la Locurile Sfinte, şi numele lui era Matruna. Încât, de cum mă văzu, se şi repezi temenindu-se în întâmpinarea mea şi mă pofti să intru să mă odihnesc în mănăstire. Or, vicleanul de necredincios îmi urzea pieirea, întrucât de-abia intrasem în mănăstire că mă şi puse să merg după el printr-o hrubă lungă, la capătul căreia se deschidea o uşă în beznă. Şi mă îmbrânci deodată în fundul acelei bezne şi trânti uşa şi mă încuie. Şi mă lăsă acolo patruzeci de zile, fără să-mi dea nici să beau, nici să mănânc, cugetând să mă facă să mor de foame, din ură fată de credinţa mea.

          Într-acestea, sosi la mănăstire, într-o trecere neprevestită, căpetenia cea mai de seamă de peste toţi călugării; şi era însoţit, după năravul căpeteniilor de călugări, de un alai întocmit din zece călugări tinerei, tare frumoşi, şi de o copilă la fel de frumoasă ca şi cei zece călugărei; şi copila era îmbrăcată într-o haină de călugăriţă care îi strângea mijlocul şi îi nurluia şoldurile şi sânii. Şi numai unul Allah ştie ce rostuia căpetenia de călugări cu copila pe care o chema Tamasil şi cu călugăraşii care îl însoţeau.

          Încât, la sosirea mai-marelui său, călugărul Matruna îi povesti despre întemniţarea şi despre chinuirea mea cu înfometarea de patruzeci de zile. Iar mai-marele călugărilor, pe care îl chema Dechianos, îi porunci să deschidă uşa hrubei şi să scoată de acolo osemintele mele, spunând:

          — Musulmanul pesemne că la ceasul de acum e o grămadă de oase atâta de descărnate de nici păsările de pradă nu s-ar ispiti să se atingă de ele!

          Atunci Matruna şi călugării cei tineri deschiseră uşa de la bezne şi mă găsiră îngenuncheat în rugăciune. La priveliştea aceea, călugărul Matruna strigă:

          — A, vrăjitor blestemat! Să-i zdrobim oasele!

          Şi căşunară toţi asupra-mi cu lovituri năprasnice de bâte şi de bici, până într-atâta cât socoti că-mi dau duhul. Şi pricepui atunci că Allah mă făcea să îndur atâtea năpaste spre a mă pedepsi de făloşia mea trecută: mă umflasem de trufie când văzusem că pot să merg pe mare, câtă vreme nu eram decât o sculă în mâinile celui Preaînalt.

          Aşa că, după ce călugărul Matruna şi ceilalţi pui de căţea mă aduseră în starea aceea jalnică, mă legară în lanţuri şi mă aruncară îndărăt în hruba de bezne. Şi de bună-seamă că acolo aş fi murit de foame, dacă Allah nu ar fi vroit să înduioşeze inima tinerei Tamasil care, în fiecare zi, venea la mine pe furiş să-mi dea o pâine de orz şi un ulcior cu apă, în toată vremea cât căpetenia călugărilor şedea la mănăstire. Or, căpetenia călugărilor şedea îndelung la mănăstire, unde tare îi mai plăcea, şi până la urmă şi-o şi alese ca loc de şedere îndătinat; iar când era silit să plece, o lăsa acolo pe tânăra Tamasil sub paza călugărului Matruna.

          Am stat aşa închis în hrubă vreme de cinci ani; şi, la rându-i, copila creştea şi se făcea de o frumuseţe ce adumbrea până şi pe cea a celor mai frumoase fete din vremile ei. Că pot să vă încredinţez, o, măriile voastre, că nici în ţara noastră, nici în ţara rumilor nu i se poate găsi perechea. Caci copila aceea nu este singurul giuvaier închis în mănăstire, întrucât sunt grămădite acolo comori fără de număr – aur, argint, odoare şi bogăţii de toate neamurile şi care covârşesc orice socoată. Încât se cere să zoriţi a vă duce să luaţi cu năvală mănăstirea şi să puneţi mâna pe copilă şi pe comori; şi am să vă slujesc chiar eu de călăuză spre a vă deschide uşile de la ascunzătorile şi de la dulapurile pe care le ştiu şi mai cu seamă cele de la dulapul cel mare al căpeteniei călugărilor Dechianos, dulap în care se află vasele de aur meşterit, cele mai frumoase; şi am să v-o dau pe minunea aceea vrednică de sultani, care este copila Tamasil; că, pe lângă frumuseţe, mai stăpâneşte şi harul cântecului şi ştie toate cântecele arăbeşti de prin cetăţi şi de pe la beduini. Şi are să vă facă să petreceţi zile de lumină şi nopţi de zahăr şi de binecuvântare.

          Cât despre slobozirea mea din hrubă, o ştiţi din gura vrednicilor negustori care şi-au primejduit viaţa ca să mă scape din mâinile creştinilor – afurisi-i-ar Allah şi pe ei şi pe urmaşii lor, până la Ziua Judecăţii.

          După ce ascultară basna, cei doi fraţi rămaseră bucuroşi până peste poate gândindu-se la toate pleanurile pe care aveau să le dobândească şi mai cu seamă la tânăra Tamasil, despre care bătrâna zicea că e tare pricepută, în pofida tinereţii ei, la meşteşugul desfătărilor. Dar vizirul Dandan nu ascultase povestea decât cu un simţământ de neîncredere mare şi, dacă nu se ridicase şi nu plecase, era numai din cinstire faţă de cei doi sultani; întrucât vorbele ciudatului schivnic nu îi intrau în cap nicidecum şi erau departe de a-l încredinţa ori de a-l mulţumi. Caci îşi tăinui părerea şi nu vroi să grăiască nimic, de teamă să nu se înşele.

          Caci Daul'makan vru dintru-ntâi să meargă asupra mănăstirii în fruntea oastei lui toate; dar bătrâna Muma-Prăpădurilor îl dezmântă spunându-i:

          — Mi-e grijă ca nu care cumva căpetenia călugărilor, Dechianos, la vederea tuturor oştenilor, să nu se înfricoşeze şi să nu se sfeterească din mănăstire, luând-o cu el şi pe copilă.

          Atunci Daul'makan trimise după marele cămăraş şi după emirul Rustem şi după emirul Bahraman şi le spuse:

          — Mâine, la răsărit de ziuă, aveţi să porniţi asupra Constantiniei, unde şi noi nu vom zăbovi să ne alăturăm vouă. Tu, o, mare cămăraş, vei lua cârmuirea întregii oşti în locul meu; iar tu, Rustem, ai să ţii locul fratelui meu Şarkan; iar tu Bahraman, ai să ţii locul vizirului cel mare Dandan. Şi mai ales luaţi bine seama să nu daţi în vileag oastei că noi lipsim. De altminteri lipsa noastră nu are să fie decât de trei zile.

          Pe urmă Daul'makan, Şarkan şi vizirul Dandan aleseră o sută de voinici dintre cei mai viteji şi o sută de catâri încărcaţi cu lăzi goale menite să cuprindă comorile din mănăstire; şi o luară de asemeni pe bătrâna Muma-Prăpădurilor, vicleana pe care ei tot o socoteau un schivnic îndrăgit de Allah; şi, urmând îndrumările ei, luară calea spre mănăstire.

          Cât despre cămăraşul cel mare şi despre cetele musulmane…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri cu sfioşenie din povestit.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi şasea noapte spuse:

          Cât despre cămăraşul cel mare şi despre cetele musulmane, urmând porunca sultanului Daul'makan, a doua zi, de cu zori, strânseră corturile şi purceseră la drum asupra Constantiniei.

          La rându-i, bătrâna Muma-Prăpădurilor nu îşi pierdu vremea. De cum ajunseră departe de corturi, scoase din una dintre lăzile ce le avea pe catârul ei doi porumbei dăscăliţi de ea; şi prinse la gâtul fiecăruia câte o scrisoare către domnul Afridun de la Constantinia, în care îi da de ştire despre toate câte săvârşise, şi încheia spunând: „Încât, o, Măria Ta, se cere a trimite numaidecât la mănăstire zece mii de oşteni din cei mai încercaţi dintre rumii cei mai viteji. Şi, când au să ajungă la poalele muntelui, să nu se clintească până la sosirea mea! Şi atunci am să vi-i dau în mână pe cei doi sultani şi pe vizir, şi pe cei o sută de oşteni musulmani.

          Şi se cade să-ţi spun, o, Măria Ta, că vicleşugul meu nu poate să izbândească fără de moartea paznicului de la mănăstire, călugărul Matruna; aşa că am să-l jertfesc pentru binele obştesc al oastei creştineşti, întrucât viaţa unui călugăr nu preţuieşte nimic faţă de mântuirea creştinătăţii.

          Şi preamărit fie Cristos, Domnul nostru, acum şi în vecii vecilor!”

          Şi porumbeii ducători ai scrisorilor ajunseră pe foişorul cel înalt de la Constantinia; şi străjerul luă scrisorile agăţate la gâtul porumbeilor şi se duse îndată să le dea domnului Afridun. Şi domnul, de cum citi cartea, porunci numaidecât să se strângă cei zece mii de oşteni trebuincioşi şi să i se dea fiecăruia câte un cal şi, pe deasupra, câte o cămilă sprintenă şi câte un catâr ca să care prada ce aveau s-o facă asupra duşmanului. Şi le porunci să pornească în graba mare către mănăstire.

          Ast timp, sultanul Daul'makan, şi Şarkan, şi vizirul Dandan, şi cei o sută de oşteni, odată ajunşi la poalele muntelui, trebuiră să bată singuri urcuşul până la mănăstire, întrucât bătrâna Muma-Prăpădurilor, dovedindu-se peste poate de sfârşită de călătorie, rămase la poala muntelui, spunând:

          — Urcaţi-vă dintru-ntâi voi, şi pe urmă, când mănăstirea are să fie în puterea voastră, am să sui şi eu să vă arăt comorile tăinuite.

          Or, suiră la mănăstire, unul câte unul, furişându-se; şi, ajunşi sub ziduri, se căţărară sprinteni pe ele şi săriră toţi dintr-odată în grădină. Atunci, la tropăitul lor, veni în fugă paznicul, călugărul Matruna; da se zise cu el, întrucât Şarkan strigă la oştenii lui:

          — Săriţi pe afurisitul de câine!

          Şi pe dată o sută de lovituri îl şi străpunseră; şi sufletul lui de păgân răbufni din zgău şi se duse să se înfunde în flăcările iadului. Şi prădarea mănăstirii începu cu socoteală. Mai întâi intrară în ungherul cel sfânt unde creştinii îşi grămădeau prinoasele; şi acolo găsiră, agăţate pe ziduri, de sus până jos, o puzderie de odoare şi de lucruri scumpe, cu mult mai multe decât le spusese schivnicul cel bătrân. Şi îşi umplură lăzile şi sacii şi încărcară totul pe catâri şi pe cămile.

          Dar cât despre fetişcana cu numele de Tamasil, pe care le-o zugrăvise schivnicul, nici urmă, nici de ea, şi nici de cei zece călugăraşi tot atâta de frumoşi ca şi ea, nici de lepădătura aceea de mai-mare al călugărilor, Dechianos. Încât gândiră că fetişcana ori că ieşise la vreo preumblare, ori că se ascunsese în vreo chilie; şi scotociră toată mănăstirea; şi şezură s-o aştepte vreme de două zile; caci tânăra Tamasil nu se ivea neam. Şi Şarkan, îngrijorat, spuse într-un sfârşit:

          — Pe Allah! o, fratele meu, inima şi gândul îmi sunt muncite de grija faţă de oştenii Islamului pe care i-am lăsat să se ducă singuri la Constantinia şi despre care nu avem nici o ştire!

          Şi Daul'makan spuse:

          — Şi eu socot tot aşa, în ce priveşte pe numita Tamasil şi pe tinerii ei slujitori, că trebuie să ne luăm gândul, întrucât nu văd să vină nimic. Încât acuma, că am aşteptat destul şi, de altminteri, că ne-am încărcat catârii şi cămilele cu o bună parte din odoarele mănăstirii, să ne mulţumim cu ceea ce Allah ne-a şi dat, şi să ne ducem să ne alăturăm oştilor noastre, spre a-i zdrobi, cu ajutorul lui Allah, pe păgâni, şi să punem stăpânire pe Constantinia, cetatea lor de scaun.

          Coborâră atunci de la mănăstire spre a se duce să-l ia pe schivnicul cel bătrân de la poalele muntelui şi să bată calea spre oastea lor. Da nici nu apucaseră ei să intre de-a binelea în vale, că din toate părţile se şi iviră pe înălţimi oştenii rumilor, care scoteau strigătele lor de război, şi din toate părţile deodată începură să coboare asupră-le spre a-i învălui. La priveliştea aceea, Daul'makan strigă:

          — Au cine-a putut să-i prevestească pe creştini de venirea noastră la mănăstire?

          Caci Şarkan, fără a-i lăsa răgaz să urmeze, îi spuse:

          — O, fratele meu, nu avem vreme de zăbovit cu prepunerile; să tragem paloşele cu dârzie şi să-i aşteptăm neclintiţi pe toţi afurisiţii ăştia de câini, şi să facem un măcel cât niciunul dintre ei să nu mai poată să scape spre a se duce să-şi mai aţâţe focul în vatră!

          Şi Daul'makan spuse:

          — Măcar dacă am fi fost prevestiţi, am fi luat cu noi mai mulţi oşteni ca să luptăm mai spornic!

          Şi vizirul Dandan spuse:

          — De-am fi avut cu noi şi zece mii de oameni, tot nu ne-ar fi fost de vreun folos în posada asta îngustă. Caci Allah are să ne treacă peste toate piedicile şi are să ne scoată din belea. Căci de pe vremea când mă războiam pe aici dimpreună cu răposatul sultan Omar Al-Neman am dovedit să dibuiesc toate ieşirile din valea aceasta şi toate izvoarele cu apă ca gheaţa câte se află aici. Aşa că luaţi-vă după mine, până a nu ne fi tăiate de necredincioşi toate ieşirile!

          Şi, taman când urma ca ei să se pună la adăpost, dinainte-le se ivi schivnicul cel sfânt care le strigă:

          — Unde fugiţi aşa, o, drept-credincioşilor? Au voi daţi dosul de dinaintea vrăjmaşului? Au voi nu ştiţi că viaţa voastră este în mâinile unuia singur Allah şi că numai el are putere să v-o păstreze ori să v-o ia, orice ar fi să vi se întâmple? Sau voi uitaţi că şi eu, închis fără de hrană în hrubă, nu m-am prăpădit, întrucât aşa a vroit el? înainte, dară, o, musulmanilor! Şi dacă acolo este moartea, vă aşteaptă raiul!

          La vorbele sfântului schivnic, îşi simţiră inimile pline de bărbăţire şi aşteptară cu braţ netremurat vrăjmaşul ce se prăvălea asupra lor cu năprăsnicie. Or, ei nu erau în totului tot decât o sută şi trei – caci oare un drept-credincios nu preţuieşte el mai mult decât o mie de păgâni? Într-adevăr, de cum ajunseră creştinii în bătaia lănciilor şi a paloşelor, zburătureala capetelor lor fu ca un joc pentru braţele drept-credincioşilor. Iar Daul'makan şi Şarkan cu fiecare rotitură de paloş zburătureau câte cinci capete retezate! Atunci păgânii se repeziră zece câte zece asupra celor doi fraţi; da peste o clipită zece capete zburătureau. Şi, la rându-le, cei o sută de oşteni făcură în câinii care îi năpădeau un măcel de pomenire, şi-aşa până la căderea nopţii, care îi despărţi pe luptători.

          Atunci drept-credincioşii şi cei trei capi ai lor se traseră într-o peşteră din coasta muntelui, spre a se adăposti acolo în noaptea aceea. Şi se gândiră să întrebe de soarta sfântului schivnic; şi îl căutară degeaba, după ce se numărară între ei unul câte unul şi văzură că nu mai erau în viaţă decât patruzeci şi cinci. Şi Daul'makan spuse:

          — Cine ştie dacă acuma sfântul nu e mort ca mucenic al credinţei lui, în încăierare!

          Dar vizirul Dandan se împotrivi:

          — O, Măria Ta, în dârdora bătăliei l-am văzut pe schivnic. Şi mi s-a părut a-l zări cum îi aţâţa pe păgâni la luptă; şi mi se năzărea ca un efrit negru din soiul cel mai înfricoşător!

          Şi, chiar în clipita când vizirul Dandan îşi rostea judecata, schivnicul se ivi în gura peşterii; şi ţinea de păr un cap retezat, cu ochii zgâiţi. Şi era chiar capul mai-marelui oastei creştineşti, care era un războinic amarnic.

          La priveliştea aceea, cei doi fraţi se ridicară pe cele două picioare ale lor şi strigară:

          — Mărire lui Allah carele te-a scăpat, o, sfinte schivnic, şi te-a întors îndărăt la preacinstirea noastră!

          Atunci afurisita cea vicleană răspunse:

          — Fiii mei dragi, eu am vrut să pier în încăierare şi de destule ori m-am aruncat în mijlocul luptătorilor; caci păgânii mă cinsteau până şi ei şi îşi abăteau paloşul de la pieptul meu. Eu atunci m-am folosit de sfiala pe care le-o stârneam spre a mă apropia de căpetenia lor şi, dintr-o fulgerătură de iatagan, cu ajutorul lui Allah, i-am retezat capul. Şi vă aduc acel cap, spre a vă îmbărbăta să luptaţi mai departe împotriva acelei oşti fără de căpetenie! Cât despre mine…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Muma-Prăpădurilor urmă astfel:

          — Cât despre mine, am să dau fuga cât mai iute la oastea voastră, sub zidurile Constantiniei, şi am să vă aduc întăriri spre a vă scoate din mâinile necredincioşilor. Aşa că întremaţi-vă inimile şi, până la venirea fraţilor voştri musulmani, încălziţi-vă paloşele în sângele păgânilor, spre a fi pe râvna Domnului celui atotstăpân peste oşti!

          Atunci cei doi fraţi sărutară mâinile proslăvitului schivnic şi îi mulţumiră pentru credinţa lui şi îi spuseră:

          — Da cum ai să faci, o, sfântule schivnic, ca să ieşi din gaura asta unde toate ieşirile sunt ţinute de creştini şi când toate înălţimile sunt năpădite de oştenii vrăjmaşi care neîndoielnic că au să te omoare cu pietre sub o ploaie necurmată de stânci prăvălite!

          Ci baba cea vicleană răspunse:

          — Allah are să mă ascundă de ochii lor şi am să trec nezărit. Iar de m-ar şi vedea, tot nu au să poată a-mi face vreun rău, întrucât am să fiu între mâinile lui Allah, carele ştie cum să-i ocrotească pe închinătorii lui adevăraţi şi cum să-i spulbere pe păgânii care îl tăgăduiesc.

          Atunci Şarkan îi spuse:

          — Vorbele tale sunt pline de adevăr, o, sfinte schivnic! Că te-am văzut în miezul încăierării cum te primejduiai vitejeşte, şi niciunul dintre câinii aceia nu cutezau să se apropie de tine, ba nici măcar să te privească. Acuma nu îţi mai rămâne decât să ne scapi din ghearele lor; şi cu cât ai să pleci mai iute să ne aduci ajutoare, cu atâta are să fie mai bine. Iacătă-i noapte. Pleacă la scuteala negurilor ei, sub pavăza lui Allah Preaînaltul!

          Atunci afurisita de cotoroanţă încercă să-l ia cu ea pe Daul'makan spre a-l da pe mâna vrăjmaşilor. Caci vizirul Dandan, care în sufletul lui nu se încredea în purtările anapoda ale schivnicului, îi spuse lui Daul'makan cele ce se cădeau spre a-l opri să facă una ca aceea. Iar afurisita fu nevoită să plece singură, aruncând asupra vizirului Dandan o privire poncişă.

          De altminteri, în ceea ce priveşte capul retezat al mai-marelui peste toată oastea creştinească, baba minţise când spusese că ea îl omorâse pe acel oştean de temut. Ea nu făcuse decât să-i taie, odată mort, capul,; întrucât el fusese ucis, în pârpora luptei, de unul din vitejii de frunte dintre cei o sută de străjeri musulmani. Şi acel viteaz musulman plătise vitejia cu viaţa sa; întrucât de-abia îşi lepădase căpetenia creştină sufletul în seama procleţilor iadului, că oştenii creştini, văzându-l pe căpetenia lor cum cade sub lancea musulmanului, se şi repeziră grămadă pe musulman şi îl sfârtecară cu lovituri de paloşe şi îl făcură bucăţi. Şi sufletul acelui drept-credincios se duse pe dată la rai în mâinile Răsplătitorului.

          Iar cei doi sultani şi vizirul Dandan şi cei patruzeci şi cinci de viteji care îşi petrecuseră noaptea în peşteră se treziră în zori şi se aşezară numaidecât în rugăciune spre a-şi îndeplini datorinţele de dimineaţă ale credinţei, după ce îşi făcură sfintele spălări îndătinate. Pe urmă se ridicară învioraţi şi gata de luptă; şi, la glasul lui Daul'makan, se năpustiră ca leii pe o ciurdă de porci. Şi făcură în ziua aceea un măcel mulţumitor în vrăjmaşii lor cei mulţi; şi spadele se întreizbiră cu spadele, şi lăncile cu lăncile, şi suliţele făcură armurile să scapere; şi vitejii se repezeau în luptă ca lupii însetaţi de sânge. Iar Şarkan şi Daul'makan făcură să curgă atâtea valuri de sânge, încât râul din vale se revărsă şi valea însăşi pieri sub mormanele de leşuri. Încât la căderea nopţii…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi opta noapte spuse:

          Încât la căderea nopţii luptătorii fură nevoiţi să se despărţească, şi fiecare parte se întoarse la tabăra ei; or, tabăra musulmanilor era tot ascunzişul acela din peşteră; şi putură, odată întorşi în peşteră, să se numere şi să vadă că treizeci şi cinci dintre ei rămăseseră în ziua aceea pe câmpul de bătaie; ceea ce scădea numărul lor la zece oşteni, alături de cei doi sultani şi de vizir, şi îi silea de aci înainte, şi mai mult ca oricând, să nu se mai bizuie decât pe isteciunea paloşelor lor şi pe ajutorul Celui Preaînalt.

          Şarkan însă, la socoteala aceasta, îşi simţi pieptul cum i se strânge năprasnic şi nu se putu opri să scoată un oftat mare şi să spună:

          — Ce avem să ne facem acuma?

          Caci toţi oştenii drept-credincioşi îi răspunseră deodată:

          — Nimica nu are a se întâmpla fără de voia lui Allah.

          Iar Şarkan îşi trecu toată noaptea fără de somn.

          Caci dimineaţa, din zori, se ridică şi îşi trezi soţii şi le spuse:

          — Fraţilor, nu mai suntem decât treisprezece cu toţii, şi cu Daul'makan, fratele meu, şi cu vizirul nostru Dandan. Aşa că eu gândesc că ar fi păgubos să dăm năpusta împotriva vrăjmaşului, întrucât, în pofida minunilor de vitejie pe care le-am săvârşi, nu am putea să ţinem piept haitei fără de număr a vrăjmaşilor noştri; şi niciunul nu s-ar mai întoarce cu sufletul lui. Aşa că haidem să ne iţim, o clipită, cu paloşul în mână, la gura peşterii şi să-i ispitim să vină aici după noi. Şi toţi cei ce vor avea cutezanţa să intre să ne lovească vor fi lesne făcuţi bucăţi aici în peşteră, unde noi suntem mai tari. Şi lucrul acesta ne va îngădui, zeciuindu-i pe vrăjmaşi, să aşteptăm întăriturile făgăduite de preacinstitul schivnic.

          Atunci toţi răspunseră:

          — Socoteala este bună întru totul, şi avem s-o punem numaidecât în fapt.

          Atunci şapte dintre oşteni ieşiră din peşteră şi se îndreptară spre tabăra vrăjmaşilor şi începură să-i aţâţe cu strigăte mari. Pe urmă, când văzură că o liotă se repezi către ei, se întoarseră în peşteră şi se aţinură la intrare, orânduindu-se în două şiruri.

          Or, lucrurile se petrecură precum prevestise Şarkan. Întrucât ori de câte ori creştinii încercau să treacă de gura peşterii, erau înhăţaţi şi tăiaţi în două, şi niciunul nu se mai întorcea afară ca să le dea de ştire celorlalţi despre primejdia acelei năvăliri. Încât, în ziua aceea, măcelărirea creştinilor fu încă şi mai spornică decât în zilele celelalte, şi nu se opri decât odată cu negurile nopţii. Şi iac-aşa îi orbi Allah pe păgâni, şi puse dârzie în inima slujitorilor săi.

          Ci a doua zi creştinii ţinură sfat şi spuseră:

          — Lupta cu musulmanii nu are să aibă sfârşit decât când îi vom nimici până la unul. Aşa că, în loc de a încerca să luăm peştera prin luptă, mai bine s-o împresurăm din toate părţile cu oştenii noştri, şi s-o învăluim cu lemne uscate cât mai multe, şi să dăm foc lemnelor care au să-i ardă de vii. Ei atunci, dacă în loc de a se lăsa arşi au să se învoiască să se dea în seama noastră, avem să-i luăm prinşi şi să-i târâm dinaintea domnului nostru Afridun, la Constantinia. De nu, avem să-i lăsăm să se prefacă în tăciuni încinşi, spre a hrăni focurile iadului. Şi fumega-i-ar Cristos şi afurisi-i-ar, şi pe ei, şi pe moşii lor, şi pe urmaşii lor, şi facea-i-ar preşuri de călcat sub picioarele creştinătăţii.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe a doua zi.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi noua noapte spuse:

          Zoriră să grămădească trunchiuri de lemne împrejurul peşterii, până la o înălţime mare, şi le puseră foc.

          Atunci musulmanii, în peşteră, simţiră căldura care îi dogorea şi care, sporind din ce în ce, până la urmă îi răzbi. Aşa că se înghesuiră grămadă şi se năpustiră de-a valma afară şi, printre flăcări, făcură iute o spărtură. Caci, vai! În partea cealaltă, încă orbiţi de flăcări şi de fum, soarta îi aruncă de vii în mâinile vrăjmaşilor care pe dată vrură să-i şi dea morţii. Da căpetenia creştinilor îi opri şi le spuse:

          — Pe Allah! să zăbovim cu omorâtul până se vor afla la Constantinia, dinaintea domnului Afridun, care va avea bucurie mare să-i vadă robi. Să le punem lanţurile la gât şi să-i târâm în urma cailor până la Constantinia!

          Atunci îi legară în funii şi îi puseră sub paza câtorva oşteni. Pe urmă, spre a sărbători prinderea lor, toată oastea creştinească se aşternu pe mâncat şi pe băut; şi băură până ce, pe la dric de noapte, se prăbuşiră toţi pe spate ca morţi.

          În clipita aceea, Şarkan se uită jur-împrejurul său şi văzu toate trupurile acelea întinse, şi îi spuse fratelui său Daul'makan:

          — O mai fi pentru noi vreun chip de a ieşi din bucluc?

          Ci Daul'makan răspunse:

          — O, fratele meu, chiar că nu ştiu; întrucât iacătă-ne ca nişte păsări în colivie.

          Iar Şarkan fu cuprins de o asemenea mânie şi scoase un oftat atâta de amarnic, încât sforţarea năprasnică pe care o crâşni făcu să plesnească funiile care îl legau, şi le rupse. Atunci sări în picioare şi alergă la fratele său şi la vizirul Dandan şi grăbi să-i slobozească din legături; pe urmă se duse la căpetenia paznicilor şi îi luă cheile de la lanţurile cu care erau înlănţuiţi cei zece oşteni musulmani, şi îi slobozi şi pe ei. Atunci, fără a mai pierde vremea, se înarmară cu armele creştinilor beţi şi puseră gabja pe caii lor şi, fără zarvă, se depărtară, mulţumind lui Allah pentru slobozenie.

          O luară apoi la drum într-o goană repezită şi, într-un sfârşit, ajunseră în vârful muntelui. Atunci Şarkan le ceru să se oprească o clipită şi le spuse:

          — Acuma, că suntem, cu ajutorul lui Allah, la adăpost, am a vă împărtăşi un gând.

          Ei toţi răspunseră:

          — Şi care este gândul?

          El spuse:

          — Haidem să ne risipim în toate părţile pe vârful acestui munte şi să ne îngroşăm glasurile şi să răcnim din toate puterile: Allahu akbar! Atunci toţi munţii şi văile şi stâncile au să răsune, iar păgânii, beţi încă, au să creadă că toată oastea musulmanilor s-a abătut asupra lor. Atunci, buimaci, au să se omoare unii pe alţii în negură şi au să facă între ei un măcel amarnic, până la ziuă.

          La vorbele lui răspunseră cu supunere şi cu ascultare, şi făcură tot ceea ce îi sfătuise Şarkan. Încât, la glasurile acelea ce se prăvăleau din munţi, rostogolindu-se de mii de ori prin beznă, necredincioşii săriră cu spaimă şi îşi puseră la repezeală hainele de zale strigând:

          — Pe Cristos! Toată oastea musulmană întreagă este asupra noastră!

          Şi, năuciţi, se aruncară unii asupra altora, şi făcură între ei măcel amarnic, şi nu se opriră decât odată cu zorii, în vreme ce bulucul cel mic al drept-credincioşilor se depărta grabnic spre Constantinia.

          Or, pe când Daul'makan şi Şarkan, cu vizirul şi cu oştenii, drumeţeau pe sub dimineaţă, văzură ridicându-se dinaintea lor o pulbere deasă…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o suta noapte spuse:

          Văzură ridicându-se dinaintea lor o pulbere deasă şi auziră nişte glasuri care strigau: Allahu akbar! Şi, peste câteva clipite, zăriră o oaste musulmană, cu steagurile desfăşurate, care venea spre ei spornic. Şi sub steagurile falnice pe care erau scrise cuvintele credinţei: „Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah! Şi Mahomed este trimisul lui Allah!” se iviră, călări, în fruntea voinicilor lor, emirii Rustem şi Bahraman. Şi în urma lor, ca nişte valuri fără de număr, veneau voinicii musulmani.

          De îndată ce emirii Rustem şi Bahraman îi zăriră pe sultanul Daul'makan şi pe însoţitorii săi, coborâră de pe cai şi veniră să-i aştearnă dinainte temenelile lor. Şi Daul'makan îi întrebă:

          — Cum o duc fraţii noştri musulmani sub zidurile Constantiniei?

          Ei răspunseră:

          — Sunt întru totul sănătoşi şi întru totul bine! Iar cămăraşul cel mare ne-a repezit către voi dincoace, cu douăzeci de mii de oşteni, ca să vă aducem ajutor.

          Atunci Daul'makan îi întrebă:

          — Da cum de aţi aflat de primejdia pe care o înfruntam?

          Ei răspunseră:

          — Preacinstitul schivnic, drumeţind zi şi noapte, a răzbătut să ne dea grabnic de ştire despre aceasta şi ne-a zorit să dăm fuga încoace. Iar acuma se află la adăpost lângă marele cămăraş şi îi îmbărbătează pe drept-credincioşi la luptă împotriva necredincioşilor închişi între zidurile Constantiniei.

          Atunci cei doi fraţi tare se mai bucurară aflând ştirea şi mulţumiră lui Allah că sfântul schivnic ajunsese la adăpost de orice primejdie. Şi le înfăţişară celor doi emiri toate câte se petrecuseră de când ajunseseră la mănăstire şi le spuseră:

          — Acuma necredincioşii, care s-au zeciuit toată noaptea, pesemne că fierb şi tremură văzându-şi greşeala, încât, fără a le da răgaz să se dezmeticească, haidem să cădem peste ei din vârful muntelui şi să-i nimicim şi să le luăm prada toată, precum şi odoarele pe care le-am ridicat de la mănăstire.

          Şi numaidecât oastea toată a drept-credincioşilor, căpitănită acuma de Daul'makan şi de Şarkan, se prăvăli ca tunetul din vârful muntelui asupra taberei necredincioşilor şi făcu să zburde prin trupurile lor paloşul şi suliţa. Iar la sfârşitul zilei nu mai rămase, dintre necredincioşi, nici un suflet în stare să se ducă la procleţii aciuiţi între zidurile Constantiniei şi să le povestească prăpădul.

          Odată oştenii creştini căsăpiţi, musulmanii luară toate bogăţiile şi toată prada, şi petrecură noaptea în tihnă, firitisindu-se unul pe altul pentru izbândă şi mulţumind lui Allah pentru binefacerile sale.

          Iar când dimineaţa veni, Daul'makan hotărî plecarea şi le spuse capilor de oaste:

          — Acuma se cere să răzbim cât mai iute la Constantinia, ca să ne alăturăm marelui cămăraş care bate cetatea şi care nu mai are cu el decât puţine oşti. Întrucât dacă împresuraţii ar şti că voi vă aflaţi aici, ar pricepe că musulmanii care se află sub ziduri sunt în număr tare mic şi ar cuteza o ieşire amarnică pentru drept-credincioşi.

          Atunci săltară tabăra şi porniră spre Constantinia, pe când Daul'makan, spre a stârni dârzenia oştenilor săi, ticlui, cât ţinu drumul, îndemnul acesta fără de prihană:

          O, Doamne, ţie îţi înalţ eu slavă, Ţie, ce slava şi-nălţarea eşti, Care m-ai dus de mână spre izbavă şi-ntre primejdii mi-ai aprins nădejdi!

          Mi-ai dăruit desfătul bogăţiei şi jilţu-mpărătesc de la părinţi, Mi-ai pus în suflet duhul vitejiei şi-n mână paloş greu de biruinţi.

          Tu m-ai făcut stăpân pe-o ţară sfântă, La sânul tău mă porţi şi-mi afli rost, Lumina ta de aur mă-nveşmântă şi numai tu mi-eşti scut şi adăpost.

          Tu m-ai hrănit şi-ai îngrijit de mine, Tu mi-ai fost sprijin şi alean pe când, Rătăcitor prin ţările străine, Eram o biată umbră pe pământ.

          Mărire ţie! Tu mi-ai pus pe frunte cununa slavei tale. Braţul tău zdrobi ghiaurii-n toiul luptei crunte şi ca pe-o turmă-i prăvăli în hău.

          Mărire ţie! Glasul tău năprasnic i-a spulberat de-a valma şi i-a-nvins nu-s beţi de vin, ci sunt de-al morţii prasnic la care i-ai chemat şi i-ai împins.

          Iar dacă dintre cei ce cred în tine mulţi au căzut în bătălia grea, Li-i sufletul acuma în senine grădini de tihnă, sus, în preajma ta, Acolo-n ţara unde moartea piere, Prin crânguri verzi, sub cerul larg deschis, Pe ţărmurii izvoarelor de miere în raiul logodit cu flori de vis.

          Când isprăvi Daul'makan de procitit aceste stihuri, în vreme ce oştile îndemnau la drum, văzură ridicându-se o pulbere neagră, care, după ce se risipi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută şi una noapte spuse:

          Văzură ridicându-se o pulbere neagră care, după ce se risipi, lăsă să se ivească afurisita de cotoroanţă Muma-Prăpădurilor, tot cu înfăţişarea de preacinstit schivnic. Atunci toţi se îmbulziră să-i sărute mâinile, pe când ea, cu lacrimi în ochi şi cu glas sugrumat, le spuse:

          — Aflaţi nenorocirea, o, norod de drept-credincioşi! Şi mai ales grăbiţi-vă pasul! Fraţii voştri musulmani, care tăbărâseră sub zidurile Constantiniei, au fost loviţi pe neaşteptate, în corturile lor, de ordiile fără de număr ale împresuraţilor; şi acuma sunt în descumpănire deplină. Daţi fuga în ajutorul lor, altminteri nici urmă nu aveţi să mai găsiţi din cămăraş şi din oştenii lui!

          Când auziră vorbele acestea, Daul'makan şi Şarkan îşi simţiră inimile cum îşi iau zborul de năprăsnicia bătăilor, şi, uluiţi până peste poate, îngenuncheară dinaintea sfântului schivnic şi îi sărutară picioarele; şi toţi oştenii începură să scoată ţipete de jale şi să ofteze.

          Da nu tot aşa fu şi cu vizirul cel mare Dandan. Întrucât el nu coborî de pe cal şi nu sărută mâinile şi picioarele schivnicului de năpastă. Şi, cu glas mare, dinaintea căpeteniilor laolaltă, strigă:

          — Pe Allah! o, musulmanilor, inima mea încearcă o greaţă grea faţă de schivnicul acesta ciudat; şi simt că e un afurisit, dintre cei ce au fost surghiuniţi departe de uşa milosârdiei cereşti! Daţi crezare bătrânului tovarăş al răposatului sultan Omar Al-Neman! Şi, fără a mai tine seama de vorbele blestematului de colea, să zorim înspre Constantinia!

          La vorbele acestea, Şarkan îi spuse lui Dandan:

          — Alungă-ţi din minte atare prepuneri urâte, care dovedesc limpede că nu l-ai văzut ca mine pe sfântul schivnic asmuţind în încăierare dârzia musulmanilor şi înfruntând fără de teamă paloşele şi suliţele! Sârguieşte-te să nu-l mai defăimi pe sfânt, întrucât defăimarea este lucru de ocară, iar lovitura îndreptată asupra unui om de treabă este osândită. Şi să ştii bine că dacă Allah nu l-ar fi îndrăgit, nu i-ar fi dat tăria aceea şi dârzia aceea, şi nu l-ar fi mântuit odinioară de la caznele din hrubă.

          Pe urmă, după ce rosti vorbele acestea, Şarkan puse să i se dea sfântului schivnic pentru călărit o catârcă frumoasă şi voinică, înfotăzată falnic, şi îi spuse:

          — Încalecă pe catârcă şi conteneşte de a mai merge pe jos, o, părinte al nostru, o, tu, cel mai sfânt dintre schivnici!

          Ci vicleana de babă strigă:

          — Cum aş putea eu să mă dedau tihnei câtă vreme trupurile drept-credincioşilor zac fără de mormânt sub zidurile Constantiniei!

          Şi nu vroi nicidecum să se suie pe catârcă, ci se vârî printre oşteni, şi începu să păşească şi să se vânzolească printre pedestraşi şi călăreţi, ca vulpea în căutare de pradă. Şi, foindu-se, nu contenea să procitească întruna cu glas mare stihuri din Coran şi să se roage la Cel îndurător, până ce, într-un sfârşit, se iviră fugind de-a valma rămăşiţele oastei căpitănite de cămăraşul cel mare.

          Atunci Daul'makan îl pofti pe marele cămăraş să se apropie şi îi ceru să povestească amănuntele prăpădului suferit. Şi marele cămăraş, cu chipul mohorât şi cu sufletul zbuciumat, îi istorisi toate câte se petrecuseră.

          Or, toate fuseseră ticluite de afurisita Muma-Prăpădurilor. Într-adevăr, după ce emirii Rustem şi Bahraman, capii turcilor şi ai kurzilor, plecaseră în ajutorul lui Daul'makan şi al lui Şarkan, oastea tăbărâtă sub zidurile Constantiniei se văzu dintr-odată tare subţiată ca număr, încât, de teamă ca lucrul să nu se afle de către creştini, marele cămăraş nu vroi să le pomenească nimic despre aceasta ostaşilor săi, de frică să nu se nimerească vreun vânzător printre ei.

          Caci bătrâna, care nu aştepta decât ceasul acela şi care căuta de multă vreme prilejul pe care îl urzise cu multe cazne şi griji, alergă numaidecât la împresuraţi şi o hăui pe una dintre căpeteniile ce se aflau sus pe metereze şi îi spuse să-i întindă o frânghie. Atunci i se întinse o frânghie; iar ea legă de frânghie o scrisoare scrisă de mâna ei şi în care îi spunea domnului Afridun: „Scrisoarea aceasta este din partea prea dibacei, şi viclenitei, şi amarnicei Muma-Prăpădurilor, urgia cea mai înfricoşătoare a Răsăritului şi a Apusului, către regele Afridun pe care aibă-l Cristos întru mari milele lui!

          Şi apoi!

          Află, o, Măria Ta, că de aci înainte liniştea va să domnească în inima ta, întrucât am ticluit un vicleşug care-i pieirea din urmă a musulmanilor. După ce i-am luat prinşi şi i-am aruncat în lanţuri pe sultanul Daul'makan, şi pe fratele său Şarkan, şi pe vizirul Dandan şi am nimicit oastea cu care jefuiseră mănăstirea călugărului Matruna, am izbutit să-i slăbesc pe năvălitori hotărându-i să trimită două treimi din oastea lor în posadă, unde au să fie nimiciţi de oastea biruitoare a oştenilor lui Cristos.

          Aşa că nu îţi mai rămâne decât să faci o ieşire de-a valma asupra împresuraţilor şi să-i loveşti în tabia lor şi să le arzi corturile şi să-i faci bucăţi până la unul: ceea ce are să-ţi fie lesne, cu ajutorul Domnului nostru Cristos şi al Maicii Sale Fecioare. Şi răsplăti-m-ar ei într-o zi pentru tot binele pe care îl fac creştinătăţii toate!”

          La citirea scrisorii, regele Afridun simţi o bucurie tare mare şi puse pe dată să fie chemat domnul Hardobiu, care venise să se aciuiască la Constantinia cu bulucul oştilor lui de la Chezareea; şi îi citi scrisoarea de la Muma-Prăpădurilor…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută doua noapte spuse:

          Şi îi citi scrisoarea de la Muma-Prăpădurilor. Atunci Hardobiu fu mulţumit până peste poate şi strigă:

          — Minunează-te, o, Măria Ta, de vicleşugurile de pomină ale doicii mele Muma-Prăpădurilor! Chiar că ea ne-a fost mai de folos decât toate cetele noastre de oşteni; şi numai privirea ei aruncată asupra duşmanilor stârneşte mai multă spaimă decât vederea tuturor procleţilor din iad la ziua cea cumplită a Judeţului.

          Iar Afridun răspunse:

          — De-ar vrea Cristos să nu ne lipsească niciodată de chipul femeii acesteia fără de preţ! Şi vrear-ar el s-o facă să sporească în vicleşuguri şi tertipuri!

          Şi pe dată le porunci căpeteniilor oastei sale să pună să li se strige oştenilor ceasul de ieşire şi de năvală. Atunci din toate colţurile se buluciră oştenii şi îşi ascuţiră spadele şi rostiră numele crucii şi şi-o prinseră la brâu, şi se sfinţiră, şi afurisiră, şi se frământară, şi urlară. Şi toţi de-a valma ieşiră pe poarta cea mare din Constantinia.

          La vederea creştinilor care veneau în rânduri de bătălie şi cu spadele în mână, marele cămăraş pricepu primejdia; porunci pe dată să fie strigaţi toţi oamenii la arme şi le aruncă aceste câteva cuvinte:

          — O, vitejilor musulmani, puneţi-vă nădejdea în credinţa voastră! O, oştenilor, dacă daţi înapoi, veţi fi pierduţi; dar dacă staţi tare, veţi birui! Şi-apoi vitejia nu este decât puterea de a avea răbdare o clipită; şi nu se află strâmtoare pe care Allah să nu poată s-o lărgească! Cer dară Celui Preaînalt să vă binecuvânteze şi să se uite la voi cu un ochi îndurător!

          Când auziră cuvintele lui, vitejia musulmanilor nu mai avu margini şi strigară toţi:

          — Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah!

          Şi, la rândul lor, creştinii, la glasul preoţilor şi al călugărilor lor, rostiră numele lui Cristos, al crucii şi al brâului79. Şi, cu strigătele acestea amestecate, cele două oşti se încleştară amarnic; şi sângele porni să curgă în valuri; şi capetele zburară de pe grumazuri. Atunci îngerii binelui trecură de partea drept-credincioşilor; iar îngerii răului îmbrăţişară pricina necredincioşilor; şi se văzu care erau nevolnicii şi care erau neînfricaţii; şi vitejii se repezeau în vălmăşag, şi unii omorau, iar alţii erau prăvăliţi din şăile lor; şi bătălia se umplu de sânge şi leşurile acoperiră pământul până la pieptul cailor. Da ce să poată vitejia drept-credincioşilor împotriva potopului fără de număr al afurisiţilor de rumi? Încât, la căderea nopţii, musulmanii erau vântuiţi, şi corturile lor pustiite, şi tabăra lor căzuse în puterea celor de la Constantinia.

          Şi iacătă că atunci, în plină izbelişte, întâlniră oastea biruitoare a sultanului Daul'makan care se întorcea din posada în care îşi găsiseră prăpădul creştinii de la mănăstire.

          Atunci Şarkan îl chemă pe marele cămăraş şi, cu glas tare, dinaintea căpeteniilor adunate, îl firitisi şi îl lăudă pentru dârzia lui în împotrivire, şi pentru chibzuinţă lui în darea îndărăt, şi pentru cumpătul său în înfrângere.

          Pe urmă toţi oştenii musulmani, strânşi acuma într-o oaste mare, nu mai mistuiră decât nădejdea răzbunării şi, cu steagurile desfăşurate, purceseră asupra Constantiniei.

          Când văzură apropiindu-se oastea năprasnică peste care se desfăşurau prapurii pe care stau scrise Vorbele Credinţei, creştinii se făcură galbeni ca şofranul şi se văicăriră şi strigară numele lui Cristos şi al Mariamei80 şi al Hannei81 şi al crucii, şi îi rugară pe patriarhii şi pe păcătoşii lor de preoţi să se închine pentru ei la sfinţii lor.

          Iar oastea musulmană ajunse sub zidurile Constantiniei şi se gătea să se rânduiască de luptă. Atunci Şarkan păşi înspre fratele său Daul'makan şi îi spuse:

          — O, sultane al vremilor, este neîndoielnic că acuma creştinii nu au să ocolească înfruntarea, şi aceasta-i ceea ce râvnim şi noi cu aprindere, încât aş vrea să rostesc o părere, întrucât rânduiala este trăsătura de frunte a oricărei tocmeli şi a oricărei făptuiri.

          Şi sultanul îi spuse:

          — Şi care este părerea pe care vrei s-o rosteşti, o, dascăle de gânduri minunate?

          Iar Şarkan spuse:

          — Iacătă. Cea mai bună aşezare pentru bătălie este de a sta eu la mijloc, chiar dinaintea frunţii vrăjmaşului; vizirul cel mare Dandan va avea în seamă latura de la dreapta mijlocului, emirul Turkaş stânga mijlocului, emirul Rustem aripa dreaptă, şi emirul Bahraman aripa stângă. Cât despre tine, o, sultane, tu vei rămâne la adăpostul steagului cel mare, spre-a avea ochiul asupra întregii mişcări, întrucât tu eşti stâlparul nostru şi singura noastră nădejde, după Allah! Iar noi toţi vom fi acolo spre a-ţi sluji de zid de apărare!

          Atunci Daul'makan îi mulţumi fratelui său pentru chibzuinţă şi credinţa sa, şi porunci să se aducă la îndeplinire orânduiala aceea.

          Într-acestea, iacătă că dintre rândurile de oşteni rumi un călăreţ sprinten păşi către musulmani. Şi, când fu mai aproape, se văzu că era călare pe un catâr cu pasul buiestrat şi iute, şi cu şaua de mătase albă acoperită cu o velinţă de Caşmir; şi călăreţul era un bătrân frumos, cu barba albă, cu înfăţişarea falnică, învăluit într-o mantie de lână albă. El se apropie de locul unde se afla Daul'makan şi spuse:

          — Sunt trimis aici la voi ca să vă aduc o solie; întrucât nu sunt decât un mijlocitor, iar mijlocitorul se cade a se bucura de ocrotire; daţi-mi slobozenia de a vorbi fără a fi tulburat, şi am să vă ştiricesc pricina soliei mele.

          Atunci Şarkan îi spuse:

          — Ai ocrotirea!

          Şi solul descălecă de pe cal şi săltă crucea care îi atârna la gât şi i-o înmână sultanului şi îi spuse:

          — Vin la voi din partea domnului Afridun, care a binevoit să urmeze sfaturile ce i le-am dat de a curma într-un sfârşit războiul acesta pustiitor care a prăpădit atâtea făpturi făcute după chipul lui Dumnezeu. Aşa că vin să vă cer în numele lui să punem capăt războiului printr-o luptă numai între el, domnul Afridun, şi căpetenia oştirilor musulmane, emirul Şarkan.

          La vorbele acestea, Şarkan spuse:

          — O, bătrâne, întoarce-te la domnul rumilor şi spune-i că mai-marele musulmanilor, Şarkan, primeşte lupta. Şi mâine dimineaţă, odată ce avem să ne odihnim de drumul cel lung, armele noastre se vor izbi. Iar dacă eu voi fi învins, oştenii noştri nu vor mai avea decât să-şi caute scăparea în fugă.

          Atunci bătrânul se întoarse la domnul Constantiniei şi îi duse răspunsul. Iar Măria Sa era mai să-şi ia zborul de bucurie, întrucât era încredinţat că îl va omorî pe Şarkan, şi făcuse toate pregătirile în privinţa aceasta. Şi îşi petrecu noaptea mâncând şi bând şi rugându-se şi rostind închinăciuni. Iar când se făcu dimineaţă, păşi în mijlocul meidanului, călare pe un cal sprinten de luptă şi îmbrăcat într-o tunică din zale de aur în inima căreia sclipea o oglindă împodobită cu nestemate; ţinea în mână o sabie mare încovoiată, şi îşi petrecuse peste umăr un arc meşterit după tipicul încondeiat al oamenilor de la Apus. Şi când ajunse aproape de tot de rândurile musulmanilor, îşi săltă viziera şi strigă:

          — Iacătă-mă! acela care ştie cine sunt, ştie de bună seamă şi la ce să se aştepte; iar cel care nu ştie cine sunt, va afla în curând! O, voi toţi, eu sunt domnul Afridun, cel cu capul coperit de binecuvântări!

          Da nici nu apucă să sfârşească el de vorbit, că dinainte-i se şi află emirul Şarkan, călare pe un cal roib care preţuia mai bine de o mie de galbeni de aur roşu şi care era înşăuat cu o şa de zarpă bătută toată în mărgăritare şi în nestemate; şi ţinea în mână un paloş indienesc învrâstat cu aur, cu tăişul în stare să spintece oţelul şi să reteze orice potrivnicie. Şi îşi împinse calul drept înspre cel al lui Afridun şi îi strigă acestuia din urmă:

          — Apără-te, o, afurisitule! sau tu mă iei drept vreun tinerel cu inimă de fetişcană şi al cărui loc ar fi patul ţiitoarelor mai degrabă decât câmpul de bătălie? Iată numele meu, o, afurisitule!

          Şi, cu vorbele acestea, Şarkan, cu paloşu-i rotitor, îi aldui o lovitură năprasnică potrivnicului său care, printr-o răsucitură a calului, izbuti să se ferească. Pe urmă amândoi, repezindu-se unul asupra celuilalt, păreau ca doi munţi ce se berbecesc, ori ca două mări ce se întreizbesc. Pe urmă se despărţiră şi iarăşi se învălmăşiră, spre a se îndepărta iar şi a se întoarce iar; şi nu conteniră a-şi da lovituri şi a le abate, sub ochii celor două oşti, care ba strigau că biruinţa este a lui Şarkan, ba că este a stăpânului rumilor, până la asfinţit de soare, fără ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi dovedit în vreun fel.

          Caci, chiar în clipita când soarele amurgea, deodată Afridun îi strigă lui Şarkan:

          — Pe Cristos! ia uită-te îndărătul tău, voinice al dării dosului, viteaz al fugitului! Iacătă că ţi se aduce un cal proaspăt ca să lupţi mai cu priinţă împotriva mea, care stau încă tot pe calul meu cel de la început! Fapta ta este nărav de rob şi nu de războinic viteaz! Pe Cristos! o, Şarkane, eşti mai prejos decât robii!

          La spusele acestea, Şarkan, mâniat până peste fire, se întoarse să vadă ce era cu calul de care vorbea creştinul; ci nu văzu să vină nimic. Or, asta era o viclenie a blestematului de creştinul care, prilejuindu-se de mişcarea aceea care îl aducea pe Şarkan la cheremul lui, îşi zvâcni suliţa şi i-o zvârli în spinare.

          Atunci Şarkan scoase un răcnet cumplit, numai un răcnet, şi căzu pe oblâncul şeii. Iar blestematul de Afridun, lăsându-l ca mort, îşi slobozi strigătul de biruinţă şi de mişelie, şi dete pinteni calului înspre rândurile creştinilor.

          Caci de îndată ce musulmanii îl văzură pe Şarkan prăbuşindu-se cu faţa pe oblâncul şeii, deteră fuga în ajutorul lui; şi cei dintâi care ajunseră la el…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, se opri din povestit.

          Dar când fu cea de a o sută treia noapte spuse:

          Cei dintâi care ajunseră la el fură vizirul Dandan şi emirii Rustem şi Bahraman. Şi îl săltară pe braţele lor şi grăbiră să-l aducă în cortul fratelui său, sultanul Daul'makan, care era mânios până peste marginile mâniei, de durere şi de dor de răzbunare. Şi pe dată chemară hakimii şi li-l deteră în seamă pe Şarkan; pe urmă toţi cei de faţă izbucniră în plânsete şi îşi trecură toată noaptea împrejurul patului în care sta întins viteazul leşinat.

          Caci spre dimineaţă veni sfântul schivnic care se duse lângă cel rănit şi citi asupra capului lui câteva stihuri din Coran şi îşi puse mâinile amândouă pe el. Atunci Şarkan scoase un suspin adânc şi deschise ochii şi cele dintâi vorbe ale lui fură o mulţumire către Cel îndurător care îi îngăduia să trăiască. Pe urmă se întoarse către fratele său Daul'makan şi îi spuse:

          — M-a rănit mişelnic, blestematul. Caci, din mila lui Allah, lovitura nu este ucigătoare. Unde este sfântul schivnic?

          Daul'makan spuse:

          — Iacătă-l la căpătâiul tău.

          Atunci Şarkan luă mâinile schivnicului şi le sărută; iar schivnicul îi făcu urări de însănătoşire şi îi spuse:

          — Fiul meu, îndură-ţi durerea răbdător şi ai să fii răsplătit de Atoateplătitorul!

          Într-acestea, Daul'makan, care ieşise o clipită, se întoarse în cort şi îl sărută pe fratele său Şarkan şi sărută mâinile schivnicului şi spuse:

          — O, fratele meu, Allah să te apere! Iată că eu dau fuga să te răzbun, căsăpindu-l pe mişelul acela blestemat, pe câinele acela, plodul de câine, Afridun, domnul rumilor!

          Atunci Şarkan încercă să-l oprească, dar degeaba; iar vizirul Dandan, şi cei doi emiri, şi cămăraşul se repeziră să se ducă ei să-l omoare pe ticălos; caci Daul'makan şi sărise pe cal strigând:

          — Pe fântâna Zamzam! 82 numai eu am să-l pedepsesc pe câine!

          Şi îşi îndemnă calul înspre mijlocul meidanului; şi, de l-ai fi văzut, l-ai fi luat drept însuşi Antar83 în toiul vălmăşagului, pe calul său negru, mai iute ca vântul şi ca fulgerul.

          Or, la rându-i, şi blestematul de Afridun îşi slobozise calul înspre meidan. Şi cei doi potrivnici se întâmpinară, şi întâmpinarea fu pe viaţă şi pe moarte, întrucât lupta, de data aceasta, nu se putea încheia decât cu moartea. Şi moartea, într-adevăr, îl lovi pe ticălos; întrucât Daul'makan, cu puterile sporite de dorul de răzbunare, după câteva încercări sterpicioase, izbuti să-l atingă pe vrăjmaşul său la gât şi, dintr-o bucată, să-i despice viziera, beregăţile şi cerbicea, şi îi zbură căpăţâna de pe grumaz.

          La semnul acesta, musulmanii se repeziră ca tunetul asupra şirurilor de creştini şi făcură printre ei un măcel fără de pereche; şi omorâră astfel cincizeci de mii, până la căderea nopţii; atunci, sub ocrotirea negurilor, necredincioşii izbutiră să se întoarcă în Constantinia şi închiseră porţile după ei, spre a-i împiedica pe musulmanii biruitori să răzbată în cetate. Şi iac-aşa le dete Allah biruinţa luptătorilor întru Credinţă.84

          Atunci musulmanii se întoarseră în corturile lor, încărcaţi cu prăzile luate de la rumii ucişi; iar căpeteniile veniră şi îl firitisiră pe sultanul Daul'makan, care mulţumi celui Preaînalt pentru biruinţă. Pe urmă sultanul intră la fratele său Şarkan şi îi vesti ştirea cea bună; iar Şarkan pe dată îşi simţi inima uşurată şi trupul pe cale de însănătoşire şi îi spuse fratelui său:

          — Află, o, fratele meu, că biruinţa nu se datorează decât rugilor sfântului schivnic care n-a contenit, cât a ţinut bătălia, să se închine Cerului şi să cheme milele lui asupra luptătorilor drept-credincioşi!

          Or, afurisita de babă, auzind ştirea morţii lui Afridun şi a înfrângerii oastei sale, se schimbă la faţă; şi chipu-i galben se făcu verde şi lacrimile o înăbuşiră; dar izbuti să se stăpânească şi dete de înţeles că lacrimile ei se datorau bucuriei pe care o trăia pentru biruinţa musulmanilor. Caci în sinea ei urzea cea mai ticăloasă dintre uneltiri, spre a arde de durere inima lui Daul'makan. Şi, în ziua aceea, ca de obicei, aşternu alifiile şi unsorile pe rănile lui Şarkan, şi îl obloji cu cea mai mare grijă, şi porunci la toată lumea să iasă spre a-l lăsa să doarmă liniştit. Atunci toţi ieşiră din cort şi îl lăsară pe Şarkan singur cu schivnicul nenorocirii.

          După ce Şarkan se cufundă pe deplin în somn…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Iar când fu cea de a o sută patra noapte spuse:

          După ce Şarkan se cufundă pe deplin în somn, amarnica de cotoroanţă, care îl pândea ca o lupoaică flămândă ori ca o năpârcă afurisită, se ridică pe cele două picioare ale ei şi se furişă până aproape de căpătâiul lui Şarkan şi scoase de sub haină un jungher otrăvit cu o otravă atâta de cumplită cât, pe-o piatră numai de-ai fi pus-o, ar fi făcut piatra să se topească. Ţinând jungherul în mâna ei pustiitoare şi abătându-l năprasnic asupra gâtului lui Şarkan, despărţi capul de grumaz. Şi iac-aşa muri, prin puterea ursitei şi prin lucrările lui Eblis în mintea blestematei de cotoroanţe, acela care a fost viteazul vitejilor musulmani, voinicul cel fără de pereche, Şarkan, fiul lui Omar Al-Neman.

          Şi, săţiindu-şi răzbunarea, cotoroanţa puse lângă capul retezat o scrisoare scrisă cu mâna ei şi în care spunea: „Scrisoarea aceasta este scrisă de chira Şauahi, aceea care, pe temeiul isprăvilor ei, este ştiută cu numele de Muma-Prăpădurilor, către musulmanii aflaţi în ţara creştinilor.

          Aflaţi, o, voi toţi, că eu singură am avut bucuria de a-l fi prăpădit odinioară pe sultanul vostru Omar Al-Neman, în mijlocul saraiului său; tot eu apoi am fost pricina prăpădului şi a nimicirii voastre în posada de la mănăstire; tot eu, într-un sfârşit, cu chiar mâna mea şi mulţumită şiretlicurilor mele bine ticluite, am tăiat astăzi capul căpeteniei voastre Şarkan. Şi nădăjduiesc că tot aşa, cu ajutorul Cerului, am să tai şi capul sultanului vostru Daul'makan şi al vizirului său Dandan!

          Acuma chibzuiţi-vă să ştiţi dacă vă este cu priinţă să mai zăboviţi în ţara noastră ori să vă întoarceţi într-a voastră. Oricum, să ştiţi de bine că niciodată nu aveţi să răzbiţi la ceea ce râvniţi; şi aveţi să pieriţi cu toţii până la unul, sub zidurile Constantiniei, de mâna mea şi de şiretlicurile mele, şi din mila lui Cristos, Domnul nostru.”

          Şi, după ce lăsă scrisoarea acolo, bătrâna se strecură afară din cort şi se întoarse ia Constantinia să le dea de ştire creştinilor despre toate răutăţile ei; pe urmă intră în biserică să se roage şi să plângă moartea lui Afridun şi să mulţumească necuratului pentru moartea emirului Şarkan.

          Dar în ce priveşte uciderea lui Şarkan, iacătă! La chiar ceasul când aceasta se făptuia, vizirul cel mare Dandan se simţise cuprins de nesomnie şi de îngrijorare, şi apăsat de parcă lumea întreagă i s-ar fi ghemuit pe piept. Se hotărî într-un sfârşit să se scoale din pat; şi ieşi din cort, ca să răsufle reveneala; şi, cum se preumbla aşa, îl văzu pe schivnicul care, destul de departe, zorea sprinten afară din tabără. Atunci îşi zise: „Emirul Şarkan pesemne că acuma-i singur. Mă duc să-l veghez, ori să stau la taifas cu el, de-o fi treaz.”

          Când vizirul Dandan ajunse în cortul lui Şarkan, cel dintâi lucru pe care îl văzu fu o baltă de sânge pe jos; apoi, pe pat, zări trupul şi capul lui Şarkan cel omorât.

          La priveliştea aceea, vizirul Dandan scoase un ţipăt atâta de aprig şi de cumplit, încât îi trezi pe toţi cei ce dormeau şi puse în picioare toată tabăra şi toată oastea, precum şi pe sultanul Daul'makan, care numaidecât dete fuga la cort şi îl văzu pe vizirul Dandan plângând lângă trupul fără de viaţă al fratelui său Şarkan. La priveliştea aceea, Daul'makan răcni:

          — Ya Allah! o, ce prăpăd!

          Şi căzu pierit…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, îşi curmă vorba.

          Dar când fu cea de a o sută cincea noapte spuse:

          La priveliştea aceea, Daul'makan răcni: „Ya Allah! O, ce prăpăd!” şi căzu pierit. Atunci vizirul şi emirii se înghesuiră împrejurul lui şi îi făcură vânt cu mantiile lor; şi Daul'makan până la urmă îşi veni în fire şi strigă:

          — O, fratele meu, Şarkane, o, tu, cel mai mare dintre viteji, ce diavol te-a adus în starea aceasta fără de izbăvire?

          Şi începu să se topească în lacrimi şi să suspine, iar vizirul Dandan la fel, şi tot aşa şi emirii Rustem şi Bahraman, şi mai cu seamă marele cămăraş.

          Şi deodată vizirul Dandan zări scrisoarea şi o luă şi o citi sultanului Daul'makan dinaintea tuturor celor ce se aflau de faţă, şi spuse:

          — O, Măria Ta, pricepi acuma pentru ce vederea acelui schivnic blestemat îmi stârnea atâta greaţă?

          Şi sultanul Daul'makan, plângând întruna, strigă:

          — Pe Allah! am s-o prind pe cotoroanţa aceea şi cu chiar mâna mea am să-i torn în veşcă plumb topit şi am s-o înfig cu fundul într-o ţeapă sâmcelată; şi pe urmă am s-o spânzur de coadă şi s-o bat în cuie de vie pe poarta cea mare de la Constantinia!

          După care Daul'makan hotărî să se facă o înmormântare măreaţă fratelui său Şarkan, şi urmă alaiul plângând toate lacrimile ochilor, şi porunci să fie îngropat la poalele unui dâmb, sub o boltă mare de alabastră şi de aur.

          Pe urmă, zile lungi în şir, plânse întruna, până într-atâta de ajunse ca o umbră. Atunci vizirul Dandan, înfrângându-şi durerea, veni la el şi îi spuse:

          — O, Măria Ta, pune într-un sfârşit balsam durerii şi şterge-ţi ochii. Nu ştii că fratele tău este la ceasul de-acum între mâinile Răsplătitorului cel Drept? Şi-apoi la ce îţi slujeşte toată jalea, faţă de ceea ce nu se mai poate îndrepta, când totul este scris ca să se întâmple la vremea sa? 85 Aşa că ridică-te, o, Măria Ta, şi ia-ţi iarăşi armele; şi să chibzuim cum să înteţim mai straşnic împresurarea cuibarului de necredincioşi: aceasta ar fi calea cea mai bună de a ne răzbuna întru totul!

          Or, pe când vizirul Dandan îl îmbărbăta astfel pe sultanul Daul'makan, sosi de la Bagdad un olăcar aducător al unei scrisori de la Nozhatu către fratele ei Daul'makan. Iar scrisoarea iată ce cuprindea pe scurt:

          Îţi vestesc, o, fratele meu, o veste bună!

          Soţia ta, roaba cea tânără pe care ai lăsat-o însărcinată, a născut cu bine un băiat luminos ca luna la vremea ramadanului. Şi am socotit potrivit să-i dăm pruncului numele de Kanmakan.86

          Or, cărturarii şi cititorii în stele prorocesc că băiatul are să săvârşească fapte de pomenire, atâta de logodită a fost naşterea lui cu lucruri de mirare şi cu minuni.

          Şi n-am pregetat, cu acest prilej, să pun să se facă rugi şi urări în toate moscheile pentru tine, pentru copil şi pentru biruinţa ta asupra vrăjmaşilor.

          Şi te vestesc asemenea că noi aici suntem toţi în deplină sănătate, şi mai ales prietenul tău, hammamgiul, care trăieşte în huzur şi în tihnă până peste poate, şi care doreşte fierbinte, ca noi toţi, să aibă ştiri de la tine.

          Aici, în anul acesta, au fost ploi bogate, şi roadele se vestesc minunate.

          Şi pacea şi ocrotirea fie asupra-ţi şi împrejuru-ţi!

          După ce străbătu scrisoarea, Daul'makan răsuflă din adânc şi strigă:

          — Acuma, o, vizirule, dacă Allah m-a miluit cu fiul meu Kanmakan, jalea mi s-a mai domolit şi inima începe să trăiască iarăşi! Încât se cuvine a chibzui cum să sărbătorim mai vrednic sfârşitul jalei după răposatul meu frate, potrivit cu datinele noastre.

          Şi vizirul răspunse:

          — Drept gând!

          Şi numaidecât porunci să se ridice corturi mari împrejurul mormântului lui Şarkan, în care se aşezară cititorii din Coran şi imamii; şi jertfiră o sumedenie de oi şi de cămile, a căror carne se împărţi ostaşilor; şi toată noaptea o trecură în rugi şi în procitirea Coranului.

          Caci dimineaţa, Daul'makan se duse la mormântul în care hodinea Şarkan, şi care era aşternut tot cu chilimuri scumpe de la Persia şi de la Caşmir, şi dinaintea întregii oşti…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută şasea noapte spuse:

          Daul'makan se duse la mormântul în care se hodinea Şarkan, şi care era aşternut tot cu chilimuri de la Persia şi de la Caşmir, şi, dinaintea întregii oşti, vărsă lacrimi îmbelşugate şi ticlui stihurile acestea întru pomenirea răposatului:

          Oh, scumpe-al meu Şarkane frate, Obrazu-n lacrime mi-l scriu, Ca şirele-ntr-un stih săpate de-un suflet suspinând pustiu, Să vadă cel ce le citeşte întreaga-mi neagră deznădejde.

          Că iată-n jurul raclei tale, O, frate-al meu iubit, se strâng oşteni-ncovoiaţi de jale şi-alăturea de mine plâng, Mai arşi de-amar şi frânţi de dor ca Musa sus pe Jabal-Tor.

          Privim mâhniţi la neagra groapă, Ci alt mormânt purtăm în noi, Pe care-n inimă şi-l sapă tovarăşii tăi de război, Mai negru ca acel pământ în care zaci tu, frate sfânt.

          Cum aş putea, Şarkane, spune, Să schimb ursita mea cu-a ta?

          Pe mine-n groapă de m-ar pune, Doar astfel poate c-aş uita!

          Să zac sub vălul tău cernit pe umerii ce m-au iubit!

          Ah, unde-i steaua ta, Şarkane, Cea care-atunci când strălucea stingea pe-a slăvilor tavane pe rând oricare altă stea.

          Şi numai ea, o, frate-al meu, Sta-n slava slăvilor mereu!

          Prin noaptea oarbă din mormântul în care zaci tu – giuvaier întreg pământul luminându-l, Sub care negurile pier, O, frate-al meu, tot zboru-ţi curmă la sânul mumei cel din urmă.

          Şi, giulgiul care te-nfăşoară, Cu toate cutele-i pe rând, Când te atinge se-nfioară şi prinde viaţă fremătând, Ca nişte aripi de lucoare ce te cuprind ocrotitoare.

          Când isprăvi de procitit aceste stihuri, Daul'makan izbucni în hohote de plâns şi, odată cu el, oastea toată începu să suspine amarnic. Atunci păşi înainte vizirul Dandan şi se aruncă pe mormântul lui Şarkan şi îl sărută şi, cu glas sugrumat de plânsete, prociti stihurile poetului:

          O, înţeleptule, tu ai schimbat cele ce pier cu cele fără moarte, Cum au făcut toţi cei ce au plecat pe drumul fară-ntoarceri, lăsând cele deşarte, Şi ţi-ai luat lin zborul spre cerurile-nalte pe unde trandafirii aşternu-şi albul preş sub tălpi de hurii sfinte.

          Acolo, prin învoalte Grădini, Desfată-ţi dorul în rând cu cei aleşi.

          Păstreze-ţi cel ce şade în jilţul de lumină dumbrava cea mai verde din înverzitu-i rai, Şi deie-i buzei tale să bea din cupa plină păstrată pentru drepţii pământului, săvai!

          Şi iacătă aşa se puse capăt jalei după Şarkan.

          Şi, în pofida acestora, Daul'makan era mai departe tot mâhnit din pricina despărţirii de fratele său, mai ales că şi împresurarea Constantiniei se dovedea că are să zăbovnicească îndelung. Şi se deschise într-o zi faţă de vizirul său Dandan şi îi spuse:

          — Ce să fac, o, vizire al meu, ca să uit mâhnirile ce mă muncesc şi ca să alung durerea ce îmi apasă sufletul?

          Vizirul Dandan răspunse:

          — O, Măria Ta, nu ştiu decât numai un leac la durerile tale, şi anume acela de a ţi se istorisi vreo întâmplare din vremurile trecute şi despre sultanii cei vestiţi de care pomenesc hronicile. Şi treaba îmi este lesnicioasă, întrucât, sub domnia răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, îndeletnicirea mea cea mai aleasă era de a-l desfăta, în fiecare noapte, istorisindu-i câte o poveste ispitită şi procitindu-i stihuri de-ale poeţilor arabi ori ticluite de mine. Aşa că la noapte, după ce tabăra toată va fi adormit, am să-ţi istorisesc, de-o vrea Allah, o poveste ce are să te minuneze şi să-ţi uşureze pieptul şi să te facă să-ţi pară răstimpul de împresurare fară seamăn de scurt. Pot de pe acuma să-ţi spun numele ei, care este: Povestea cu cei doi îndrăgostiţi Aziz şi Aziza.

          La vorbele acestea ale vizirului său Dandan, sultanul Daul'makan îşi simţi inima cum bate a nerăbdare, şi nu mai avu alt zor decât să vadă că vine noaptea ca să asculte povestea făgăduită, ce numai cu numele ei îl şi făcea să se înfioare de mulţumire.

          Încât de-abia începuse noaptea să se lase, că Daul'makan şi puse să se aprindă toate făcliile din cortul său şi toate fanarele de la intrarea de chilimuri şi să se aducă tablale mari încărcate cu bunătăţuri de mâncat şi de băut, şi căţui pline cu tămâie, cu chihlimbar şi cu multe alte mirozii gingaşe; pe urmă pofti să vină emirii Bahraman, Rustem şi Turkaş şi marele cămăraş, soţul domniţei Nozhatu. Şi când toţi se strânseră acolo, porunci să i se spună vizirului Dandan să vină; iar când sosi dinainte-i, îi spuse:

          — O, vizire al meu, iacătă că noaptea îşi întinde peste capetele noastre mantia-i largă şi pletele; iar noi nu mai aşteptăm, spre a ne desfăta, decât povestea cea aleasă dintre poveşti, pe care ne-ai făgăduit-o.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, îşi amână povestitul pe a doua zi.

          Dar când fu cea de a o sută şaptea noapte spuse:

          Sultanul Daul'makan îi spuse aşadar vizirului Dandan:

          — O, vizire al meu, iacătă că noaptea îşi întinde peste capetele noastre mantia-i largă şi pletele; iar noi nu mai aşteptăm, spre a ne desfăta, decât povestea cea aleasă dintre poveşti, pe care ne-ai făgăduit-o.

          Şi vizirul Dandan răspunse:

          — Din toată inima bucuroasă şi ca o închinăciune datorată! întrucât să ştii, o, Măria Ta, că povestea pe care va să ţi-o istorisesc despre Aziz şi Aziza şi despre toate câte li s-au întâmplat este o poveste menită să împrăştie toate mâhnirile din inimi şi să aline orice jale, de-ar fi ea şi mai mare decât cea a lui Yacub!  Iacăt-o!