Smoke Bellew de Jack London
La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke Bellew. Şi povestea evoluţiei numelui său e de fapt povestea vieţii sale. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă n-ar fi avut parte de o mamă iubitoare şi un unchi neîndurător şi, în plus, n-ar fi primit o scrisoare de la Gillet Bellamy.
„Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă nu se pricepe la unele şmecherii.” După care urmau nişte amănunte privind îmbunătăţirea săptămânalului unei colectivităţi în plină afirmare. „Du-te şi fă-i o vizită. Lasă-l să creadă că astea-s propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine corespondent la Paris, chestie pe care nu mi-o pot permite, fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe spinarea marilor reviste. Dar mai întâi şi mai întâi nu uita să-l convingi să-l dea afară pe jegosul ăla care ţine rubrica criticii de artă şi muzicale. Şi încă ceva, San Francisco a avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai are. Spune-i să facă ce-o şti şi să pună mâna pe vreun isteţ care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu adevăratul romantism, cu strălucirea şi culoarea San Francisco-ului.”
Şi iată-l pe Kit Bellew îndreptându-se spre redacţia Talazului hotărât să dea lecţii. O'Hara îl ascultă. O'Hara aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie pe jegosul care ţinea rubrica de critică. Ba, mai mult, O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se temuse Gillet chiar şi din îndepărtatul Paris. Când O'Hara voia ceva, nici un prieten nu-i putea rezista. Şi, când amabil, când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit Bellew să scape din biroul lui, era redactor şef adjunct, acceptase să ţină rubricile săptămânale de critică, până se va găsi un condei mai acătării şi se angaja să scrie săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din serialul San Francisco… şi toate astea fără să primească un ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Şi la fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial şi omul acela nu era altul decât Kit Bellew.
„O, Doamne, eu sunt isteţul!”, gemu Kit de unul singur mai apoi când se trezi coborând pe scara îngustă.
Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara şi al nesăţioaselor rubrici ale Talazului. Săptămâni în şir, nu s-a ridicat de pe unul din scaunele redacţiei, a ţinut piept creditorilor, s-a luptat cu tipografii şi a pus pe hârtie câte douăzeci şi cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai uşureze. Talazul era ambiţios. Începu să fie şi ilustrat. Operaţiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe niciunul dintre oamenii cu care sporea redacţia. Din fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, comparate cu ale altora, dar suficiente ca să-i permită să facă parte din mai multe cluburi şi să aibă şi un studio în cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor şef adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. Şi, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, totdeauna în suferinţă, îi storcea şi banii, nu numai creierii. Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai facă ilustraţiile şi tipografii, care, tot atât de periodic, refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau deseori să-şi facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut.
Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând veşti despre terenurile aurifere din Klondike1, ce tulburaseră minţile întregii ţări, Kit avansă o propunere cu totul neserioasă:
— Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are şansa să fie o treabă uriaşă… Ehei, se întorc din nou zilele din '492. Ce-ai zice dacă m-aş duce şi eu să scriu ceva pentru Talazul? Cheltuielile mi le acopăr singur.
O'Hara clătină din cap.
— Nu mă pot lipsi de tine din redacţie, Kit. Başca, mai e şi serialul ăla. Iar pe deasupra trebuie să-ţi spun că m-am întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike şi a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondenţă şi fotografii. Nu-l lăsam eu să-mi scape din mână până nu-mi promitea. Şi, ce-i mai frumos, treaba asta nu ne costă nici un ban.
Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu după-amiază pe la club şi, într-o nişă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul său.
— Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcându-se comod pe un fotoliu de piele şi întinzându-şi picioarele cât erau de lungi. Bei cu mine?
Îşi comandase un cocteil, dar unchiul se mulţumi cu un bordo uşor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o privire iritată şi dezaprobatoare la cocteil şi apoi la nepot. Kit simţi că se apropia predica.
— Nu stau decât un minut, anunţă el grăbit. Trebuie să alerg să-mi arunc ochii la expoziţia Keith, de la Galeriile Ellery şi să scriu jumătate de coloană pe tema asta.
— Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt. Eşti palid. Arăţi ca o epavă.
În loc de răspuns Kit scoase un geamăt.
— Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea ta. Parcă şi văd.
Kit scutură trist din cap.
— Nu, te rog, n-am chef să mă mănânce viermii. Eu prefer să fiu incinerat.
John Bellew provenea din generaţia aceea dură şi încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi prin anii '50 şi îşi păstrase aceeaşi asprime, la care se adăuga şi asprimea unei copilării petrecute pe drumurile cuceririi noilor pământuri.
— Christopher, nu duci o viaţă ca lumea. Mi-e ruşine pentru tine.
— Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit.
Bătrânul ridică din umeri.
— Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aş fi vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta s-a cam dus de râpă. Nu mai am timp de ele.
— Atunci de ce dra…
— Din prea multă muncă mi se trage.
John Bellew scoate un hohot tăios şi neîncrezător.
— Pe cuvânt!
Alt hohot de râs.
— Oamenii sunt produsul mediului, spuse sus şi tare Kit, arătând spre paharul celuilalt. Veselia dumitale e uşoară şi amăruie, ca şi băutura pe care o bei.
— Auzi, prea multă muncă! mârâi el. În viaţa ta n-ai câştigat o para.
— De câştigat am câştigat bani, fii liniştit, numai că nu i-am şi primit. Uite, acum câştig câte cinci sute de dolari pe săptămână şi fac munca a patru oameni.
— Tablouri din alea care nu se vând? Sau… ăăă… vreo muncă din aia fantezistă? Înoţi?
— Pe vremuri.
— Te urci în şa?
— Am încercat şi isprava asta.
John Bellew pufni plin de silă.
— Mă bucur că taică-tu nu mai trăieşte să te vadă în toată splendoarea decăderii tale, îi spuse. Taică-tu a fost bărbat de ispravă, până-n măduva oaselor. Pricepi tu una ca asta? Bărbat! Cred că ar fi ştiut el să-ţi scoată din cap toţi gărgăunii ăştia muzicali şi artistici.
— Vai! Ce vremuri depravate! oftă Kit.
— Aş fi putut înţelege şi accepta chiar şi astea, continuă celălalt pornit, dar măcar să fi reuşit pe calea asta. N-ai câştigat un cent în viaţa ta, n-ai făcut şi tu o treabă bărbătească. Ce rost mai ai şi tu pe lumea asta? Ai fost crescut cum se cade şi totuşi, nici la universitate nu jucai fotbal. N-ai pus mâna pe o vâslă. N-ai…
— Am mai făcut box şi scrimă oarecum…
— Când ai pus ultima dată mânuşile?
— De mult, dar se spunea că ştiu să apreciez bine momentul nimerit şi distanţa, numai că…
— Haide, haide!
—… eram socotit cam nesistematic.
— Leneş, vrei să spui.
— Totdeauna mi-am închipuit că vorba asta e un eufemism.
— Taică-meu, bunicul tău, bătrânul Isaac Bellew, a omorât cu un pumn un om şi avea şaizeci şi nouă de ani.
— Cine, omul?
— Nu, netrebnic nenorocit ce eşti. Tu la şaizeci şi nouă de ani n-o să fii în stare să omori nici un ţânţar.
— Vremurile s-au cam schimbat, iubite unchiule. Acum pentru omucidere te trimit la puşcărie.
— Taică-tu a făcut călare o sută optzeci şi cinci de mile, fără să închidă un ochi şi au crăpat trei cai sub el.
— Dacă mai trăia şi azi, ar fi făcut acelaşi drum sforăind frumos într-un vagon Pullman.
Bătrânul era gata-gata să se sufoce de mânie, dar îşi înghiţi amarul şi reuşi să îngaime:
— Câţi ani ai tu?
— Am toate motivele să cred că…
— Ştiu. Douăzeci şi şapte. Ai terminat facultatea la douăzeci şi doi. Şi apoi cinci ani i-ai tocat şi i-ai risipit, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, spune-mi şi mie ce rost ai tu? La vârsta ta aveam doar un rând de izmene. Mergeam călare şi mânam vitele în Coluso. Eram tare ca piatra şi puteam să dorm pe piatră. Mâncam numai carne de vită, prăjită deasupra focului şi carne de urs. Şi acum sunt un bărbat mai zdravăn decât tine. Probabil că ai vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Dar te pun jos şi acum şi te zvânt din bătaie de te iau la pumni.
— Da' ca să dai pe gât nişte cocteil sau ceai din acela roşu nu e nevoie de atâta forţă minunată, mormăi Kit cu dispreţ. Unchiule, nu vezi că vremurile s-au schimbat! În plus n-am fost crescut aşa cum trebuie. Săraca maică-mea era puţin cam aiurită, draga de ea…
John Bellew tresări împins de mânie.
—… şi aşa cum mi-ai descris-o şi tu, era prea bună cu mine, m-a ţinut numai pe palme. Ei, dacă pe vremea când eram eu puştan aş fi avut şi eu parte de vacanţe foarte bărbăteşti… din acelea de care te bucurai dumneata… Mă întreb şi acum de ce nu m-ai invitat niciodată şi pe mine? Îi luai pe Hal şi Robbie peste tot prin Sierra şi în călătoriile dumitale prin Mexic.
— Probabil mai ales fiindcă prea te purtai ca un Lord Fauntleroy3.
— Numai vina dumitale, unchiule şi a… scumpei mele mame. De unde aveam eu să cunosc greul? Eram abia un prunc. Ce-mi rămânea mie altceva decât să mă uit la gravuri, la poze şi să mă joc de-a ala-bala? Cu ce sunt eu de vină că n-am fost niciodată nevoit să asud?
Bătrânul se uită la tânărul său nepot cu o silă nedisimulată. Nu se putea stăpâni în faţa neseriozităţii născute din comoditate.
— Ei, bine, am de gând să mai fac una din excursiile pe care tu le numeşti bărbăteşti. Ce-ar fi dacă te-aş invita şi pe tine?
— Aş zice că e puţin cam târziu. Încotro?
— Hal şi Robert pleacă spre Klondike, iar eu îl însoţesc prin trecătoare4 şi apoi până la lacuri, după care mă întorc…
Nu mai continuă pentru că tânărul sări în picioare şi-i strânse mâna.
— Salvatorul meu!
John Bellew deveni pe dată bănuitor. Nici nu visase că invitaţia îi va fi acceptată…
— Doar nu vrei să spui că mergi! făcu el.
— Când pornim?
— Va fi o călătorie grea. O să ne cam încurci.
— Nu, n-o să vă încurc cu nimic. Am să trudesc şi eu. Am învăţat să muncesc de când am intrat la Talazul.
— Fiecare trebuie să care provizii pentru un an întreg. Şi lumea dă buzna într-acolo, încât cărăuşii indieni nu-s în stare să facă faţa cererilor. Hal şi Robert o să fie nevoiţi să-şi care echipamentul singuri până la destinaţie. Iar eu de asta merg cu ei, să-i ajut… să-şi care bagajele. Dacă vii cu noi, va trebui să faci acelaşi lucru.
— Atunci să mă vezi!
— N-ai să fii în stare să cari poveri, obiectă celălalt.
— Când pornim?
— Mâine.
— Nu trebuie să te socoteşti vinovat şi să crezi că predica dumitale despre greul în viaţă m-a convins, îi spuse Kit la despărţire. Exact acum a venit vremea s-o şterg din loc, undeva, oriunde, să scap de O'Hara.
— Cine e O'Hara? Vreun japonez?
— Nu. Un irlandez, vechil de sclavi, cel mai bun prieten al meu, redactorul şef şi proprietarul neiertător al Talazului. Ce spune el aia se face. E în stare să oblige şi fantomele să defileze.
În noaptea aceea Kit Bellew îi scrise un bilet lui O'Hara: „E vorba doar de o vacanţă de câteva săptămâni, explica el. Trebuie să găseşti tu vreun isteţ să mâzgălească episoadele serialului. Îmi pare rău, bătrâne, dar sănătatea mi-o cere. Şi când mă întorc am să asud de două ori mai mult ca acum.”
Şi Kit Bellew se trezi în nebunia de pe plaja Dyea înţesată cu miile de livre de echipamente ale miilor de oameni. Aceasta imensă masă de bagaje şi provizii, aruncată pe ţărm de vapoare, începea, încet, încet, să se scurgă în susul văii Dyea şi peste Chillkoot. Era un traseu de douăzeci şi opt de mile şi transportul nu-l puteau face decât oamenii – cu spinarea. Cu toate că hamalii indieni săltaseră preţul transportului de la opt cenţi la patruzeci livra, aveau treabă până peste cap şi se vedea limpede că cea mai mare parte a bagajelor va rămâne prinsă de iarnă de cealaltă parte a trecătorii, cum e mai prost.
Şi cel mai neajutorat dintre neajutoraţi era Kit. Ca la atâtea sute de oameni şi la şoldul lui spânzura de centură un revolver. De treaba asta era însă vinovat unchiul lui, otrăvit de amintirea vremurilor ticăloase de demult. Kit Bellew era un romantic. Părea fascinat de toate poveştile şi mirajul care înconjura goana după aur şi privea cu un ochi de artist viaţa şi întâmplările din jur. Nu lua în serios toată tărăşenia. Aşa cum spusese şi pe vapor, doar nu participa la propria-i înmormântare. Era doar un om care-şi face vacanţa şi are de gând să tragă cu ochiul dincolo de trecătoare, să admire peisajul şi apoi să se întoarcă.
Lăsându-şi tovarăşii pe plajă să aştepte descărcarea bagajelor la ţărm, Kit o luă agale către o veche factorie. Nu-şi legăna şoldurile, deşi observase că mulţi dintre cei procopsiţi cu revolvere la brâu aşa făceau. Un indian de vreo şase picioare înălţime, strâns în curele, căra în spinare o povară neobişnuit de voluminoasă. Kit o luă pe urmele lui, admirând gambele minunate ale individului, graţia şi uşurinţa cu care se mişca, în ciuda acelei poveri. Indianul îşi lepădă povara pe cântarul din faţa factoriei şi Kit se alătură grupului de căutători de aur plini de admiraţie care îl înconjurară. Povara avea o sută douăzeci şi cinci de livre, cifră rostită cu veneraţie şi groază pretutindeni. Era ceva, se gândi Kit şi se întrebă dacă el era în stare măcar să salte ditamai greutatea, nicidecum să o mai şi care în spinare.
— Ei, bătrâne, o duci până la Lacul Linderman? întrebă el.
Indianul, aproape pocnind de mândrie, mormăi afirmativ.
— Şi cu cât te alegi după ce duci încărcătura asta?
— Cincizeci de dolari.
Când conversaţia, ajunse aici, Kit o lăsă baltă. Dar surprinse o tânără care stătea în uşa factoriei. Spre deosebire de toate celelalte femei care coborau de pe vapoare, nu era gătită nici cu fustă scurtă, nici cu costumaţie sportivă. Era îmbrăcată aşa cum sunt îmbrăcate atâtea femei care călătoresc oriunde prin lume. Ceea ce i se păru izbitor era firescul apariţiei ei, care îi dădea sentimentul că, nu ştiu cum, aparţinea acelor locuri, în plus, mai era şi tânără şi frumoasă. Chipul surprinzător de atrăgător prin culoarea şi ovalul său îl uimi. Se uită lung, lung la ea până când fata simţi şi întoarse spre el nişte ochi întunecaţi, cu gene lungi şi, întâlnindu-i pe-ai lui, îl cântări cu răceală. De la chipul lui, privirea coborî amuzată spre imensul revolver de la şold. Apoi ridică din nou ochii, în care se putea citi un dispreţ uşor amuzat. Îi primi privirea ca pe-o lovitură. Fata se întoarse spre bărbatul ce stătea lângă ea şi-i arătă spre Kit. Acesta îl cântări şi el cu acelaşi zâmbet amuzat şi dispreţuitor.
— Chekako! spuse fata.
Bărbatul de lângă ea, care arăta ca un vagabond, cu o salopetă ieftină şi o haină de lână roasă pe el, zâmbi subţire şi Kit se simţi umilit fără să ştie bine de ce. Fata era neobişnuit de frumoasă, se gândi el când cei doi se îndepărtară. Îi observă atent mersul şi-l ţinu minte ca să-l poată recunoaşte şi după o mie de ani.
— L-ai văzut pe individul acela cu fata? Îl întrebă tulburat vecinul lui Kit, Ştii cine-i?
Kit scutură din cap.
— Cariboo Charley. Mi l-a arătat şi mie cineva. A pus mâna pe o mină grozavă în Klondike. E tăbăcit în meseria asta. A fost vreo doisprezece ani şi pe Yukon. Abia a venit dintr-acolo.
— Dar ce înseamnă chekako? îl întrebă Kit.
— Unul ca dumneata, unul ca mine, veni răspunsul.
— S-ar putea să fiu, dar mai întâi ar trebui să mă mai cântăreşti puţin. Dar ce înseamnă?
— Ageamiu.
Pe drumul de întoarcere spre plajă, Kit răsuci în minte cuvântul acela pe toate părţile. Doare când îţi spune ageamiu un boţ de puştoaică zveltă. Se trase într-un colţ, printre grămezile de bagaje, având încă în minte imaginea indianului cu impresionanta lui povară şi încercă să afle cât îl ţineau puterile. Alese un sac de făină care, după cum bine ştia, cântarea exact o sută de livre. Se duse lângă el, se aplecă şi se strădui să-l salte pe umeri. Prima concluzie la care ajunse fu aceea că o sută de livre constituie o greutate cu adevărat mare. A doua că avea spinarea cam şubredă. A treia fu o înjurătură care îi veni pe buze după cinci minute, la capătul cărora se prăbuşi cu tot cu povara cu care se luptase. Îşi şterse fruntea şi, pe deasupra unei grămezi de provizii, îl zări pe John Bellew uitându-se la el, cu o amuzată răceală în priviri.
— Dumnezeule! exclamă acest apostol al confruntării cu greul. Şi coapsele noastre au dat naştere la generaţia asta de neajutoraţi! Când aveam vreo şaisprezece ani mă jucam cu un săculeţ ca ăsta.
— Unchiule, dar ai uitat că eu n-am fost crescut cu carne de urs.
— Şi am să mă joc cu el şi când am să ajung la şaizeci.
— Ei, mai trebuie să-mi şi demonstrezi.
Şi John Bellew îi demonstră. Avea patruzeci şi opt de ani, dar se aplecă spre sac, îl cântări de încercare, îl trecu dintr-o mână în alta, balansându-l şi, cu o mişcare scurtă, se săltă drept în picioare, cu sacul de făină pe umeri.
— Îndemânare, fiule, îndemânare şi… spinare.
Kit îşi scoase respectuos pălăria din cap.
— Unchiule, eşti o minune a naturii, o minunată minune, unchiule. Crezi că am şansa să prind şi eu priceperea asta?
John Bellew ridică din umeri.
— O s-o iei la vale înapoi înainte de a apuca noi să începem lecţia.
— Nu te teme, gemu Kit. Leul acela turbat, O'Hara, e tot într-acolo. Aşa că nu mă pornesc înapoi decât atunci când voi fi nevoit s-o fac.
Prima etapă de marş a lui Kit a fost un succes deplin. Au reuşit să pună mâna pe nişte indieni care să le ducă până la Trecătoarea lui Finnegan cele două mii cinci sute de livre de echipamente. Mai departe trebuiau să facă treaba asta cu propria lor spinare. Îşi făcuseră planul să înainteze cu câte o milă pe zi. Părea uşor… pe hârtie. Deoarece John Bellew urma să stea în tabără şi să se ocupe cu gătitul, nu va putea decât întâmplător să facă şi el un transport. Aşa că pe capul fiecăruia dintre cei trei tineri căzu sarcina de a căra câte opt sute de livre zilnic pe o distanţă de-o milă. Dacă făceau poveri de câte cincizeci de livre, asta însemna pentru fiecare un drum de şaisprezece mile cu încărcătură în spinare şi câte cinsprezece mile fără, fiindcă „după ultimul transport nu mai trebuie să ne întoarcem la vechea tabără”, le explică Kit încântat de descoperire. Cu nişte poveri de câte optzeci de livre, ar însemna un drum de nouăsprezece mile zilnic, iar cu câte o sută de livre în spinare ar avea de făcut doar cinsprezece mile.
Surprinse zâmbetul plin de neîncredere al unchiului său şi adăugă în grabă:
— Bineînţeles că pentru asta am să mai chinui. Omul trebuie să deprindă toate şmecheriile meseriei. Aşa că am să încep cu cincizeci.
Aşa făcu şi merse sprinten de-a lungul drumului. Lăsă povara jos unde urma să fie următorul loc de tabără şi porni sprinten înapoi. Era mai uşor decât se gândise la început. Dar două mile i-au ros deja catifeaua puterilor, dând la iveală slăbiciunea de dedesubt. A doua încărcătură a fost de şaizeci şi cinci de livre. Era mai greu şi de data asta nu mai merse la fel de sprinten. Urmând exemplul tuturor cărăuşilor, de mai multe ori se aşeză jos, sprijinindu-şi povara de o piatră sau buturugă. La al treilea drum deveni îndrăzneţ. Se înhămă la un sac de fasole de nouăzeci şi cinci de livre şi o porni. După o sută de iarzi simţi că se prăbuşeşte. Se aşeză şi-şi şterse faţa de sudoare. „Etape mai mici şi opriri mai scurte, murmură el. Asta-i şmecheria.”
Uneori nu reuşea să facă nici suta de iarzi şi de fiecare dată când se chinuia să se ridice în picioare pentru o altă scurtă etapă povara devenea nespus de grea. Îşi trăgea cu greu sufletul şi sudoarea curgea şiroaie pe el. Înainte de a face un sfert de milă îşi scoase cămaşa de lână cu totul şi o agăţă într-un copac. Apoi renunţă şi la pălărie. După jumătate de milă constată că e terminat. Niciodată în viaţă nu se extenuase în halul acela şi înţelese că era epuizat. Cum stătea gâfâind, privirea îi căzu pe revolverul cel mare şi centura grea cu cartuşe. „Zece livre de fiare inutile!” mârâi el în timp ce-şi desfăcea centura.
Nici nu-şi mai bătu capul să o agaţe în copac, ci o aruncă în tufe. Şi, pe măsură ce şirul neîntrerupt de cărăuşi curgea pe drum în sus şi-n jos, băgă de seamă că şi alţi ageamii începuseră să renunţe la arme.
Etapele scurte pe care le făcea deveniră şi mai scurte. Uneori nu era în stare să meargă, împiedicat cum mergea el, decât abia o sută de paşi, când palpitaţiile de rău augur ale inimii pe care le simţea în timpane şi tremurul neplăcut al genunchilor îl obligau să se odihnească. Iar perioadele de odihnă deveneau tot mai lungi. În schimb mintea îi lucra. Erau douăzeci şi opt de mile de drum până la capăt, adică tot atâtea zile, iar aceasta, după toate probabilităţile, era cea mai uşoară dintre ele. „Aşteaptă până ai să ajungi la Chillkoot”, spuneau ceilalţi pe când se opreau să se odihnească şi se întindeau la vorbă. „Unde o să trebuiască să urci în patru labe”. Iar el răspundea: „Nu mă văd eu la Chillkoot. Eu nu. Cu mult înainte am să mă odihnesc frumos în patul meu de sub muşchi”. Lunecă şi efortul groaznic de a-şi recăpăta echilibrul îl înspăimântă. Simţi că în el totul era rupt bucăţele.
— Dacă mă prăbuşesc cu greutatea asta în spinare, m-am terminat, îi spuse el altui cărăuş.
— Şi asta nu-i nimic, îi răspunse acela. Aşteaptă să ajungi la Canyon. Trebuie să traversezi un torent furios pe un buştean de pin de şaizeci de picioare. Şi fără frânghii de asigurare, fără nimic şi unde buşteanul s-a lăsat, apa fierbe printre picioarele tale şi-ţi ajunge până la genunchi. Dacă te prăbuşeşti cu greutatea în spinare nu mai ai când să-ţi scoţi chingile. Stai în apă şi aştepţi să te îneci.
— Sună frumos, îi replică el şi în adâncul sufletului lui epuizat părea să jinduiască una ca asta.
— Acolo se îneacă câte trei-patru în fiecare zi, îl asigură celălalt. Am dat şi eu o mână de ajutor să pescuim un neamţ. Avea la el patru mii de bancnote de un dolar.
— Fericit om aş zice eu, făcu Kit, chinuindu-se să se ridice în picioare şi porni poticnit la drum.
El şi sacul acela de fasole constituiau un fel de tragedie ambulantă. Îşi aduse aminte de bătrânul zeu al mării care stătea călare pe gâtul lui Simbad. Şi asta se cheamă vacanţa foarte masculină, medita el. În comparaţie cu asta, robia lui la O'Hara era un fleac. Mereu era tentat de ideea de a lăsa sacul de fasole în tufiş, să se strecoare înapoi, ocolind tabăra, să ajungă la ţărm şi să ia vaporul înapoi către civilizaţie.
Dar n-o făcu. Uneori simţea imboldul confruntării cu greul şi-şi repeta mereu, mereu că ceea ce pot alţii putea şi el. Cuvintele acestea deveniră un descântec de coşmar şi le mormăia şi către cei care-l depăşeau de-a lungul potecii. Alteori, când se odihnea, îi observa cu invidie pe indienii aceia zdraveni, cu picioare de catâri, care călcau apăsat sub poverile lor grele. Nu păreau să se odihnească vreodată, ci mergeau mereu înainte, cu o statornicie şi o siguranţă care i se păreau groaznice.
Se aşeză jos şi trase o înjurătură – când mergea nu-i rămânea destul suflu şi pentru asta – şi se luptă cu tentaţia de a o şterge înapoi la San Francisco. Înainte de a parcurge mila aceea, renunţă să mai blesteme şi începu să plângă. Erau lacrimi de om extenuat, încărcat de obidă faţă de sine însuşi. Dacă existase vreodată o epavă umană atunci el era aceea. Când se arătă în zare capătul drumului, făcu un efort disperat, ajunse în tabără şi se prăvăli cu faţa în jos şi fasolea în spinare. Povara nu-l ucise. Rămase aşa un sfert de oră înainte de a-şi aduna suficiente resturi de putere ca să-şi desfacă chingile. După care îl prinse un rău de moarte şi aşa îl găsi Robbie, care avusese şi el necazuri cam de acelaşi fel. Şi abia când îl văzu pe Robbie cât era de prăpădit făcu un efort să-şi revie.
— Ce-s în stare să facă alţii, suntem şi noi, îi spuse el lui Robbie, deşi în sinea lui se întreba dacă nu cumva umbla cu cacialmale.
„Şi am douăzeci şi şapte de ani şi sunt bărbat”, se convinse el de unul singur în cursul zilelor care au urmat. Şi avea nevoie de convingerea asta. După o săptămână, deşi ajunse să-şi care cele opt sute de livre zilnic câte o milă, el pierduse din propria-i greutate cincisprezece livre. Avea faţa trasă şi prăpădită. Trupul şi mintea îşi pierduseră din vechea vioiciune. Nu mergea, călca târşit, iar când parcurgea drumul înapoi îşi târa picioarele la fel ca atunci când mergea cu încărcătura în spinare.
