Martin Eden de Jack London

CAPITOLUL I

          Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca de pe cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc la îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. Nu ştia cam ce ar putea face cu şapca şi tocmai şi-o îndesa în buzunarul hainei, când celălalt i-o luă din mână. Gestul fusese domol şi firesc, iar tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoştinţă. „Înţelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să mă îndrume”.

          Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului. Zvâcnea când într-o parte, când în alta, ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulţind astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. Între un pian masiv şi o masă de mijloc încărcată cu mormane de cărţi era loc de trecere pentru şase oameni deodată, dar el nu s-a strecurat pe acolo decât cu mare grijă. Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului. Nu ştia ce să facă nici cu braţele şi nici cu mâinile, dar când în închipuirea lui înfierbântată i s-a părut că-i gata să atingă cu cotul cărţile de pe masă, a sărit în lături ca un cal speriat, şi puţin a lipsit să nu răstoarne taburetul din faţa pianului. A observat felul degajat în care păşea cel din faţa lui, şi pentru prima oară şi-a dat seama că mersul său era deosebit de-al celorlalţi oameni. O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a ţâşnit prin piele în broboane mici care i-au acoperit fruntea, iar el s-a oprit şi şi-a şters cu batista faţa bronzată.

          — Ia stai puţin, Arthur, băiatule, a zis el încercând să-şi ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult pentru mandea. Las’ mă puţintel să-m’ mai viu în fire. Ţii minte că eu n-am vrut să viu, ş-apăi zic că nici a tăi nu prea se dă de ceasul morţii ca să mă vadă.

          — Bine, se auzi răspunsul liniştitor. Să nu-ţi fie teamă de noi. Suntem oameni de treabă… A, uite o scrisoare pentru mine.

          S-a întors spre masă, a deschis plicul şl a început să citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz să-şi vina în fire. Iar străinul a priceput şi i-a fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Şi-a şters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se poartă foarte stângaci şi-i era tare teamă ca nu cumva orice însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învăţase se număra şi disciplina. Dar lovitura de pumnal i-a rănit şi mândria. S-a blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feţei i s-au încordat şi în ochi i s-a ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luare-aminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri care să-l impresioneze.

          Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci şi se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi dintr-o dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. „Un tablou de păcăleală’, îşi zise el în clipa când încetă să-l mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii culese găsi şi prilejul de-a încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi litografii care-s totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacă-s privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape.

          Privi către prietenul lui care citea scrisoarea şi văzu cărţile de pe masă. În ochi îi ţâşni deodată o dorinţă şi o jinduire, tot aşa de iute cum ţâşneşte dorinţa şi jindul în ochii unui om lihnit de foame când dă cu privirea de bucate. Un pas hotărât, cu o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, îl duse lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie. Se uită la titluri şi la numele autorilor şi citi unele fragmente mângâind volumele cu ochii şi cu palmele, apoi deodată recunoscu o carte pe care o citise. Celelalte erau pentru el cărţi străine şi autori necunoscuţi. Luă la întâmplare un volum de Swinburne şi, uitând unde se află, se cufundă în lectură, cu chipul inundat de lumină. De două ori a închis cartea, ţinând arătătorul drept semn, şi s-a uitat la numele autorului, Swinburne! O să-i ţină minte numele. Avusese ochi omul acela şi fără îndoială că văzuse culorile şi strălucirea luminii. Dar cine era Swinburne? Oare murise şi el acum vreo sută de ani, ca mai toţi poeţii? Ori mai trăia şi mai scria încă? S-a uitat pe prima pagina… da, mai scrisese şi alte cărţi; bine, atunci primul lucru pe care îl va face mâine dimineaţă va fi să se ducă la biblioteca publică şi să încerce, poate mai găseşte şi alte cărţi de Swinburne. Deschise din nou cartea şi se cufundă în paginile ei. Nici n-a prins de veste că în încăpere a intrat o tânără fată. Şi-a revenit de-abia când a auzit cuvintele lui Arthur:

          — Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.

          Cartea se închise peste degetul lui arătător şi, înainte ca el să apuce să se răsucească în loc, fu cutremurat de o senzaţie nouă, pricinuită nu atât de apariţia fetei, cât de vorbele fratelui ei. Sub învelişul trupului musculos, întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri. Ceea ce îl cutremurase fuseseră vorbele acestea: „Domnul Eden’, vorbele acestea adresate lui, căruia toată viaţa nu i se spusese decât,Eden’, sau „Martin Eden’, ori pur şi simplu „Martin’. Iar acum – Domnul! „Asta fără îndoială că înseamnă ceva’, îşi zice el în gând. Mintea păru că i se transformă în aceeaşi clipă într-o imensă cameră obscură şi văzu cum de jur-împrejurul conştiinţei se rânduiesc nesfârşite imagini din viaţa sa: fochist în măruntaiele vapoarelor, ceasuri petrecute în teugă, tabere de corturi prin prerii şi pe ţărmul mării, puşcării şi taverne infecte, spitale şi străzi murdare prin cartiere rău famate îi veneau în minte chemate de felul cum fusese strigat în fiecare loc.

          Apoi se întoarse şi dădu cu ochii de fată. La vederea ei toate nălucirile îi pieriră din minte. Era o fiinţă palidă, vaporoasă, cu păr bogat şi auriu, cu ochi mari, inteligenţi şi albaştri. Nu-şi putea da seama cum anume este îmbrăcată, dar vedea că îmbrăcămintea nu era deloc mai puţin minunată decât ea. O asemănă unei palide flori de aur pe-o gingaşă tulpină. Dar nu! Era o vedenie, o zână, o frumuseţe atât de aleasă nu putea fi pământeană. Sau poate că cele scrise prin cărţi erau adevărate, şi printre oamenii de sus se aflau multe frumuseţi asemenea fetei din faţa lui. O astfel de frumuseţe ar putea foarte bine fi cântată de acel Swinburne. Poate că tocmai la o asemenea făptură îi erau gândurile când a descris-o pe fata aceea, pe Isolda, din cartea de pe masă. Toată această năvală de imagini, simţăminte şi gânduri l-a copleşit deodată. În jocul realităţilor ce-l înconjurau nu exista nici o clipă de răgaz. Văzu cum mâna ei se întinde către a sa, şi fata îl privi drept în ochi când îi strânse degetele deschis, bărbăteşte. Femeile pe care le cunoscuse el nu dădeau mâna în felul acela. De altminteri, cele mai multe nu dădeau mâna deloc. Un noian de asociaţii, imagini ale feluritelor chipuri în care cunoscuse femeile, i se revărsă deodată în cuget şi simţi că e gata să-şi piardă minţile. Dar le alungă pe toate şi se uită la fată. Niciodată nu mai văzuse o asemenea femeie. Femeile pe oare le cunoscuse el! În aceeaşi secundă, alături de fata din faţa lui se înşiruiră, la dreapta şi în stânga, femeile pe care le cunoscuse. Pentru o clipă lungă cât o veşnicie rămase în mijlocul unei galerii de portrete în care fata din faţa lui ocupa locul de cinste, iar în jurul ei stăteau înşiruite mulţime de femei, şi toate urmau să fie cântărite şi preţuite dintr-o singură privire, fata fiind măsura greutăţii şi a preţului. Văzu chipurile trase şi bolnăvicioase ale lucrătoarelor din fabrici, înfăţişarea fetelor zâmbăreţe şi gălăgioase de prin mahalalele oraşului San Francisco. Îi apărură în faţa ochilor femeile păzitorilor de vite şi chipurile negricioase ale mexicanelor totdeauna cu ţigara în gură. În locul lor se iviră japonezele, cu înfăţişare de păpuşi care calcă afectate pe încălţările de lemn; apoi eurasiaticele. cu trupuri plăpânde apăsate de stigmatul degenerării; trupeşele femei de prin insulele mărilor Sudului, cu piele întunecată şi coroniţe de flori în jurul capului. Şi toate astea au fost alungate de-o ceata grotescă, de-o cumplită viziune de coşmar – căzăturile împuţite care-şi târâie paşii pe trotuarele din Whitechapel, baborniţele buhăite de beţie şi de boli şi toată liota nesfârşită de harpii ale infernului, jegoase şi spurcate la gură, scursura porturilor, drojdia şi scârboşenia celei mai înfiorătoare decăderi umane, care sub masca unei monstruoase înfăţişări de femelă tabăra asupra marinarilor.

          — Luaţi loc, vă rog, domnule Eden, spuse fata. Doream foarte mult să vă cunosc încă de când ne-a povestit Arthur. A fost un gest de mare curaj din partea dumneavoastră…