Chemarea Strabunilor de Jack London
În sălbăticie
Străvechi şi rătăcitoare dorinţe
Rup lanţul obişnuinţei.
Se trezesc, din somn hibernal, Strămoşii sălbaticei fiinţe.
Buck.
Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi ştiut că necazul se zămislea şi că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu muşchi tari şi cu blană lungă şi călduroasă, de la Puget Sound până la San Diego.
Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, găsiseră un metal galben şi fiindcă vapoarele şi companiile de transport profitau enorm de descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ţinuturile nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu muşchi puternici, capabili de mari eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck trăia într-o casă uriaşă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de soare. Locul se numea „Ţinutul judecătorului Miller”. Era ceva mai retras de la drum, pe jumătate ascuns între copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă ce înconjura clădirea.
De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce şerpuiau printre păşunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi înalţi.
Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai impresionante decât cele din faţă. Acolo se găseau marile grajduri, unde o duzină de bărbaţi şi de băieţi munceau, şirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuinţele rânduite ordonat ale argaţilor, via, păşunile verzi, livezile, straturile cu căpşuni. Se mai afla acolo instalaţia de pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul uriaş din ciment unde băieţii judecătorului Miller se îmbăiau dimineaţa şi se răcoreau în fierbinţile după-amiezii.
Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse el şi trăise primii patru ani din viaţă.
Adevărat, existau şi alţi câini. Trebuiau să existe şi alţi câini într-un loc atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau şi plecau, stăteau în coteţele lor supraaglomerate sau în obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau Ysabel, căţeluşa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori îşi scoteau nasul pe afară sau puneau piciorul pe pământ.
Pe de altă parte, existau foxterierii, câţiva cel puţin, care lătrau ameninţător la Toots şi la Ysabel, care-i priveau prin ferestre, apăraţi de o armată de servitoare înarmate cu mături.
Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul regat îi aparţinea. Sărea în piscină când voia, se ducea la vânătoare cu fii judecătorului, le escorta pe Mollie şi Alice, fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În nopţile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă focul ce ardea cu zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în spinare pe nepoţii judecătorului sau îi dădea de-a rostogolul prin iarbă şi avea grijă să nu păţească nimic rău pe la fântână, grajduri sau prin alte locuri.
Printre terieri, el păşea cu măreţie. Pe Toots şi pe Ysabel nici nu-i băga în seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce mişca, se târa sau zbura din ţinutul judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.
Tatăl său Elmo, un imens Saint-Bernard, fusese tovarăşul de nedespărţit al judecătorului, iar Buck preluase atribuţiile părintelui său. Nu era la fel de mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo şaptezeci de kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc scoţian.
Totuşi o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea provenită din respectul pe care i-l arătau toţi, îl făceau să se comporte ca un rege. Timp de patru ani, trăise ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar era puţin egoist, ca un boier de la ţară, din cauza singurătăţii în care vieţuia. Nu devenise însă un câine răsfăţat, se ferise de aşa ceva. Vânătoarea şi deliciile deplasărilor prin vastele întinderi de pădure şi de câmpie îl făceau să nu se îngraşe şi îi întăriseră muşchii. La fel ca rasele de câini din zone mai reci, plăcerea de a se bălăci în apă îi menţinuse şi îi întărise sănătatea. Aşa se prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike atrăgea toţii bărbaţii către nordul îngheţat. Dar Buck nu citea ziarele şi nu ştia că Manuel, unul dintre ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoştinţă nedorită.
Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de noroc. De asemenea, avea o încredere oarbă în acest sistem. Asta avea să îl trimită în iad, căci, pentru a juca îi trebuiau bani, iar câştigurile sale de ajutor de grădinar nu-i permiteau decât să-şi întreţină nevasta şi numeroşii săi copii.
Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociaţia Viticultorilor, iar băieţii se ocupau cu organizarea unui club de atletism, în noaptea de neuitat a ticăloşiei lui Manuel. Nimeni nu i-a văzut, pe el şi pe Buck, ieşind prin livadă, la ceea ce dulăul credea a fi o plimbare.
Şi, cu excepţia unui bărbat singuratic, nimeni nu i-a văzut ajungând într-o mică gară cunoscută drept College Parck. Bărbatul acela a discutat cu Manuel şi i-a dat nişte bani.
— Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, zise străinul arţăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe sub zgarda lui Buck.
— Să ţii bine de ea, spuse ajutorul de grădinar şi celalalt îi făcu semn din cap că aşa va face.
Câinele acceptase funia cu demnitate. Nu mai purtase aşa ceva, e adevărat, dar se învăţase să aibă încredere în oamenii pe care îi ştia. Îi considera ca fiind mai înţelepţi decât el însuşi. Dar, când frânghia trecu în mâinile celuilalt, Buck mârâi ameninţător.
