Viewing Single Post
AnnaE
#0

2. Probleme teoretice și practice ale curriculumului

 

a) Analiza conceptelor: curriculum, arie curriculară, conținut al învățământului, situație de învățare, curriculum centrat pe competențe;

b) Tipuri de curriculum: core curriculum (de bază, trunchi comun) - curriculum la decizia școlii; obligatoriu - opțional; formal - neformal; național - local;

c) Prientări și practici noi în organizarea curriculumului; interdisciplinaritate, organizare modulară, organizare de tip integral, curriculum diferențiat și peresonalizat;

d) Produsele curriculare: planul-cadru, programele școlare, manualele, materialele suport (ghiduri, portofolii, culegeri, manualul profesorului, suporturi multimedia, softuri educaționale, etc.)

 

      a) „Curriculum” (la plural „curricula) în limba latină, are semnificații multiple, însă relativ apropiate: „alergare”, „cursă”, „drum”, „scurtă privire”, „în treacăt”. În prezent, nu există o definiție și o operaționalizare unanim acceptate ale conceptului de „curriculum”, însă:

      1. În sens larg, se desemnează prin curriculum, ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar.

      2. În sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul acelor documente școlare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele educative și experiențele de învățare pe care școala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial (Curriculum Național pentru Învățământul obligatoriu).

 

     Ariile curriculare reprezintă domenii ale cunoașterii care oferă o viziune multi și/sau interdisciplinară asupra disciplinelor de studiu (s-a renunțat la viziunea tradițională, în care ariile curriculare cuprindeau ansambluri de obiecte de învățământ abordate monodisciplinar, în conformitate cu doemniul de cercetare al fiecărei științe particulare).

 

      Conținutul învățămantului se referă la ansamblul valorilor pedagogice selectate din toate domeniile culturii, precizate în termeni de cunoștințe, abilități, capacități, valori, modele atitudinale și comportamentale, cu influențe formative în plan intelectual, cognitiv, afectiv, psihomotor, moral, estetic etc., care sunt organizate și repatizate pe cicluri școlare și care fac obiectul activităților de predare, învățare și evaluare.

 

     Situația educativă este definită ca fiind complexul factorilor externi și interni semnificativi pentru subiect ce interacționeaza unitar și parțial, imprevizibil, având ca efect restructurări în plan personal. Orice situație nouă se construiește pe baza restructurării experienței acumulate anterior și prin realizarea unor transferuri dinspre situația familiară.

 

      Curriculumul centrat pe competențe este altceva decât programele școlare analitice clasice, el este o structurare a diferitelor experiențe de învățare planificate și oferite apoi pentru realizarea obiectivelor predeterminate.

     Se afirmă tot mai insistent abordarea prin competențe sau prin intergrare,ca o mobilizare a diferitelor dimensiuni formate și devenite resurse ale acțiunilor eficiente ulterioare - cunoștințe, abilități, capacități, competențe, motivații, atitudini, prin intermediul diferitelor discipline, cu situarea cunoașterii în experientța reală, cu explicarea și apropierea formării în contexte variate, create prin oportunități stimulante.

    Acestei abordări îi corespunde paradigma educației pentru mediu, cu un curriculum neconstructiv, cu predominarea în prim plan a valorilor, atitudinilor, competențelor cunoașterii, cu implicarea în practica de mediu, cu abordarea interdisciplinară. Curriculumul centrat pe competențe este altceva decât programele școlare analitice clasice; el este o structurare a diferitelor experiențe de învățare planificate și oferite apoi pentru realizarea obiectivelor predeterminate.

 

b) Tipuri de curriculum: core curriculum (de bază, trunchi comun) - curriculum la decizia școlii; obligatoriu - opțional; formal - neformal; național-local.

     Tipologia Curriculumului Național operant în cadrul sistemului de învățământ din România:

     1. Curriculumul nucleu - reprezintă aproximativ 70% din Curriculumul Național, trunchiul comun, obligatoriu, adică numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planul de învățământ. El reprezintă unicul sistem de referință pentru evaluările și examinările externe (naționale) din sistem și pentru elaborarea standardelor curriculare de performanță;

     2. Curriculumul la decizia școlii asigură diferența de ore dintre curriculumul nucleu și numărul minim sau maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină școlară prevăzută în planurile cadru de învățământ, pe an de studiu. Complementar curriculumului nucleu, școala poate oferi rumatoarele tipuri de curriculum: curriculum extins, curriculum nucleu aprofundat, curriculum elborat de școală.

     În funcție de criteriul epistemologic:

► Curriculum formal (curriculum oficial)

► Curriculum comun (curriculum general, trunchi comun de cultură generală, curriculum central, core curriculum, curriculum de bază);

► Curriculum specializat;

► Curriculum ascuns (curriculum subliminal);

► Curriculum informal cuprinde ansamblul experiențelor de învățare și dezvoltare indirecte, care apar ca urmare a interacțiunilor celui care învață cu mijloacele de comunicare în masă, a interactiunilor din mediul social, cultural, economic, familial, al grupului de prieteni, al comunității etc.

► Curriculum neformal/nonformal care vizează obiectivele și conținuturile activităților instructiv-educative neformale/nonformale, care au caracter opțional, sunt complementare școlii, structurate și organizate într-un cadru instituționalizat extrașcolar (de exemplu în cluburi, asociații artisitice și sportive, case ale elevilor și studenților, tabere etc);

► Curriculum local care include ofertele de obiective și conținuturi ale activităților instructiv-educative propuse de către inspectorate școlare (și aplicabile la nivel teritorial) sau chiar de către unitățile de învățământ, în funcție de necesitățile proprii și de solicitările înregistrate.

 

c) Orientări și practici noi în organizarea curriculumului: interdisciplinaritate, organizare modulară, organizare de tip integrat, curriculum diferențiat și personalizat

 

    Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite, cu privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergență și o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere. Un conținut școlar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realității descrise și asigură o percepere unitară, coerentă a fenomenologiei existențaile.

    Organizarea modulară

    Învățământul modular constă în structurarea continuturilor în moduli didactici, aceștia incluzând seturi de cunoștințe, situații didactice, activități și mijloace de învățământ delimitate, menite a se plia pe cerințele și posibilitățile unor grupe de elevi.

    Cum se realizează învățarea modulară?

► Elevul optează sau i se sugerează urmarea unui modul pe care îl parcurge cu ajutorul profesorului;

► Se face evaluarea rezultatelor;

► În caz de nereușită, se recomandă un modul inferior sau complementar;

► Dimensionarea modulară a conținutului se face pentru un grup de discipline care urmăresc diferențieri chiar în vederea orientării profesionale a elevilor.

     Temeiul filosofic al structurării modulare a conținutului este holismul, adică încercarea de a concepe o totalitate informațională ca unitate integrată de elemente ce își pierd trăsăturile secvențiale.

 

     Organizarea integrată a conținutului presupune integrarea unor elemente de conținut particulare în noi structuri explicative (noi discipline) care realizează un salt „metatoeretic” sau „metavaloros”, preluând și integrând conținuturi esențializate și resemnificate din perspectiva noii „umbrele” explicative mai cuprinzătoare (discipline precum: Științele naturii, trebuințele omului, Jocurile sociale) etc.

      Organizarea diferențiată și personalizată a continuturilor vizează adaptarea procesului instructiv-educativ la posibilitățile aptitudinale, la nivelul intereselor cognitive, la ritmul și la stilul de învățare al elevului. Strategia diferențierii curriculare se exprimă prin trecerea de la „o școală pentru toți” la „o școală pentru fiecare”. Organizația diferențiată se exprimă la nivelul elevului prin extensiunea cunoștințelor, profunzimea înțelegerii, ritmul și stilul de învățare (creativ, reproductiv, investigativ etc).

     

      d) Produsele curriculare: planul-cadru, programele școlare, manualele, materialele-suport (ghiduri, portofoliu, culegeri, manualul profesorului, suporturi multimedia, softuri educaționale etc.)

 

      Planul - cadru de învățământ reprezintă documentul oficial elaborat la nivel central care stabilește:

► Ariile curriculare;

► Obiectele de studiu;

► Resursele de timp necesare abordării acestora (M. Ionescu).

 

    Acest plan de învățământ are la bază finalitățile învățământului preuniversitar și două categorii de principii: principii de politică educațională și principii de generare a noului plan de învățământ.

    Programele școlare - sunt documente oficiale care redau sintetic conținuturile învățământului de ani școlari sau pe cicluri de învățământ. Sunt instrumentul didactic principal care descriu condițiile dezirabile pentru reușita învățării, exprimate în termeni de obiective, conținuturi și activități de învățare (Curriculum National, 1998)

    Manualul școlar reprezintă documentul școlar oficial care concretizează programa școlară a unui obiect de învățământ pentru o anumită clasă, tratând temele/unitățile de conținut în subteme/subunități de conținut, capitole, subcapitole, grupuri de lecții, secvențe de învățare etc.

    Materialele suport sunt produse curriculare utilizate de cadrele didactice și de elevi, în procesul didactic, pentru implementarea adecavtă și eficientă a curriculumului.

    Curriculumul suport, constând în materialele didactice sau de documentare destinate elevilor și profesorilor, devine deosebit de necesar în strategia actualei reforme curriculare. Libertatea de opțiune oferită profesorilor necesită abilitare curriculară prin care să se formeze și să se dezvolte competențe didactice diferite față de cele reclamate de rolul de profesor dirijat de autoritatea centrală.

    O parte integranta a strategiei de abilitare curriculară o constituie elaborarea și difuzarea de ghiduri metodologice, pachete de formare și de autoformare, liste de teme pentru diverse arii curriculare și inventarii de sugestii de realizare didactică a lor etc.

    Pentru elevi, în completarea manualelor, se cer elaborate și diverisificate culegeri de texte literare, filosofice, culegeri de exerciții și probleme, soft didactic, atlase, suporturi multimedia, softuri educaționale etc.

 

     

 

 

 

descarca materialul in format word de la atasamente