LITERATURA ROMÂNĂ TITULARIZARE INVATATORI
a. Curente literare/culturale: romantism, realism, modernism, simbolism, expresionism, neomodernism (perioadă, trăsături)
b. Genul epic: Specii narative: basmul cult, povestirea, nuvela, romanul
Concepte operaţionale: construcţia discursului narativ (particularităţile speciilor epice: basmul cult, povestirea, nuvela, romanul; particularităţi ale construcţiei subiectului în textele narative, particularităţi ale compoziţiei în textele narative; incipit, final, episoade/secvenţe narative, tehnici narative, instanţele comunicării narative (autor, narator, personaj, cititor); tipuri de perspectivă narativă, construcția personajelor (tipologie, modalităţi de caracterizare), registre stilistice, limbajul naratorului – stilul direct, stilul indirect, stilul indirect liber.
Conţinuturi:
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă;
Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu;
Moara cu noroc de Ioan Slavici;
Ion de Liviu Rebreanu;
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu;
Enigma Otiliei de George Călinescu.
c) Genul liric
► Concepte operaţionale: structura discursului liric (titlu, motiv literar, idee poetică, imaginar poetic, instanţele comunicării lirice: mărci lexico-gramaticale ale eului liric; elemente de prozodie); figuri de stil (aliteraţia, asonanţa, antiteza, comparaţia, epitetul, enumeraţia, hiperbola, metafora, personificarea, repetiţia); mesaj, relaţii de opoziţie şi de simetrie, laitmotiv, simbol central; poezie epică, poezie lirică.
Conţinuturi: Conceptele operaţionale se vor aplica pe două texte poetice aparţinând următorilor autori : Mihai Eminescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu.
d) Genul dramatic: Specii ale genului dramatic: comedia, drama
Concepte operaţionale: particularităţi ale construcţiei subiectului în textul dramatic; particularităţi ale compoziţiei textului dramatic (act, scenă, tablou, didascalii), structura discursului dramatic (conflict dramatic, intrigă, relaţiile temporale şi spaţiale, dialogul dramatic, monologul, categorii estetice: comicul, tragicul); personajele operei dramatice
(tipologii, modalități de caracterizare).
Conţinuturi:
- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale;
- Iona de Marin Sorescu.
Genuri literare
Genul epic
Definiție - Opera epică este opera literară în care autorul își exprimă sentimentele, gândurile și ideile în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.
Caracteristicile operelor epice
Autorul își exprimă indirect ideile și sentimentele prin intermediul acțiunii și al personajelor.
Are o acțiune ce poate fi prezentată pe momentele subiectului literar și anume: expoziție, intrigă, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.
Are personaje care săvârșesc acțiunea. Personajele sunt fictive, însă pot părea de multe ori reale și sunt rodul imaginației autorului.
Este prezent autorul. Se poate observa prezența naratorului prin folosirea verbelor la persoana a III-a (narator obiectiv) și persoana I (narator subiectiv).
Modul de expunere specific genului epic este narațiunea, folosită în relatarea faptelor ori evenimentelor în ordine cronologică. Narațiunea este completată și de descriere și dialog, iar uneori și de monologul interior, atunci când sunt povestiri de tip jurnal la persoana I.
Rolurile modurilor de expunere într-un text epic
Narațiunea are rolul de a dezvolta firul epic, mai exact de a relata ori prezenta întâmplările.
Descrierea este folosită în expoziție în prezentarea cadrului și descrierea atmosferei, locul și timpul acțiunii.
Dialogul are rolul de a caracteriza indirect, cu ajutorul limbajului, personajele. Dialogul asigură un dinamism aparte povestirii, prin schimbul de replici dintre personaje.
Monologul interior este o modalitate specifică prozei, atunci când un personaj analizează propriile stări sufletești. Vorbirea personajului cu sine însuși.
Speciile genului epic în proză : Anecdotă; Autobiografie; Basm; Biografie; Jurnal; Memorii; Mit; Nuvelă; Parabolă; Povestire; Roman; Schiță.
Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză ori versuri, acolo unde ideile autorului sunt exprimate în mod indirect
prin intermediul acțiunii și al personajelor implicate în derularea evenimentelor ce sunt plasate într-un anumit timp și spațiu.
Modul de expunere predominant al genului epic este narațiunea.
Genul liric
Genul liric cuprinde operele literare unde autorul își exprimă ideile, gândurile și sentimentele prin intermediul eului liric. În acest gen domină viziunea și transfigurarea artistică, iar autorul apelează la tehnici aluzive și asociative pentru a-și crea un univers de mare forță de sugestie ce i se adresează sensibilității cititorului.
Este genul literar al discursului subiectiv care exprimă sentimentele cu ajutorul figurilor de stil și simbolurilor. Discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirică poate fi cultă, cu autor cunoscut, ori populară, cu caracter anonim, colectiv sau oral.
Definiție - Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct cu ajutorul a numeroase procedee artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
Opera lirică - Este o creație literară în care autorul își exprimă gândurile, sentimentele și emoțiile în mod direct, folosind un limbaj expresiv.
Lirismul - Este un registru artistic, o tonalitate, care pune accent pe expresia poetică a sentimentelor personale și implicit a pasiunii.
Trăsături
Vocea autorului – se numește și eu liric și este acea modalitatea prin care autorul își exprimă trăirile. Eul liric poate fi subiectiv, atunci când în text apar mărcile subiectivității eului precum adjective pronominale ori verbe și pronume la persoana I, ori obiectiv, atunci când în text nu apar aceste mărci, ci forme pronominale și verbe la persoana a III-a.
Accentul – va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, stărilor sufletești și trăirilor și este caracterizat de stări precum: dragoste, dor, melancolie, tristețe, extaz, teamă, admirație, etc.
În textul liric este remarcată și varietatea figurilor de stil și a imaginilor artistice precum metafore, hiperbole, enumerații, comparații, hiperbole, epitete, imagini olfactive, auditive, etc.
Creația lirică – este o confesiune permanentă a eului liric, o dezvăluire a sensibilității și sentimentelor intime ale acestuia.
Lirismul este o tonalitate care pune accentul pe expresia poetică a sentimentelor personale, a pasiunii. Cuvântul “liric” își are originea în cuvântul “liră”, instrument muzical cu coarde, care era considerat atributul lui Apollo, inventatorul său legendar, dar și al lui Orfeu sau Erato, muza antică a poeziei lirice și erotice.
Specii ale genului liric: Elegia; Epigrama; Epistola; Oda; Pastelul; Meditația; Satira; Pamfletul; Sonetul; Rondelul; Gazelul; Glosa; Romanța; Imnul; Doina; Idila; Haiku.
Genul dramatic
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru. Operele dramatice au la bază o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate, iar personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și monologului, autorul fiind prezent doar în indicațiile regizorale.
Genul dramatic are trăsături care îl diferențiază clar de alte genuri, cum ar fi modurile de expunere specifice textelor dramatice. Indicațiile scenice apar doar între paranteze ori la subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la mimică, decor ori la gesturi.
Caracteristici
Acțiunea este declanșată de conflictul dramatic care constă în confruntarea a două personaje, situații ori idei.
Structura este specifică prin: scene, acte sau tablouri.
Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
Autorul își face simțită prezența doar prin indicații scenice:
Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau monologul.
Model de argumentare – genul epic la concurs
Genul epic cuprinde operele literare în care ideile, gândurile, semntimentele şi opiniile autorului sunt transmise în mod INDIRECT, prin intermediul naratorului, acţiunii şi al personajelor.
Consider că opera / fragmentul citat din opera „..........” (titlul) scrisă de .......... (autorul) aparţine genului epic, deoarece prezintă toate particularităţile acestuia.
În primul rând, se remarcă existenţa unui fir narativ: .......... (se rezumă textul). În plus, acţiunea se desfaşoară într-o ordine logică şi cronologică, urmând momentele subiectului.
O altă trăsărură care încadrează opera / fragmentul în genul epic este prezenţa unui narator .......... (obiectiv, omniscient, omniprezent, detaşat, care relatează la persoana a III-a / subiectiv, care este şi personaj, relatarea făcându-se la persoana I. În textul dat, la derularea întâmplărilor paricipă personaje, precum: .......... (exemplificări din text).
În al doilea rând, modul de expunere predominant este naraţiunea, cu rol în înlănţuirea faptelor: .......... (citat un scurt fragment de naraţiune).
Naraţiunea se îmbină cu descrierea, care contribuie la portretizarea personajului principal / la înfăţişarea locului: „..........” (se extrag din text citate semnificative pentru portretizarea personajului sau pentru înfăţişarea locului) sau/şi cu dialogul care redă vorbirea personajelor, reprezentând, astfel, un mijloc de caracterizare indirectă. Mai mult decât atât, coordonatele temporale sau/şi cele spaţiale sunt prezente în text, ele oferind verosimilitate*: .......... (exemple, între ghilimele, de indici de timp şi exemple, între ghilimele, de indici de spaţiu).
În concluzie, argumentele prezentate mai sus justifică încadrarea acestui text în genul epic.
Demonstratie genul liric de scris la concurs
In opinia mea / Din punctul meu de vedere, opera literara ….( titlul ) de… ( autorul) apartine genului liric, intrucat / deoarece / fiindca autorul isi exprima gandurile, ideile si sentimentele in mod direct prin intermediul eului liric si al mijloacelor de expresivitate artisitca.
Un prim argument este / Pe de o parte / In primul rand, autorul isi exprima in mod direct sentimentele de …. (tristete, melancolie, nostalgie, bucurie, fericire, dragoste, iubire, admiratie) generate de … (trecerea ireversibila a timpului, frumusetea naturii, o dragoste trecuta etc. ), prin intermediul eului liric, care se tradeaza in text prin marci specifice : forme verbale si pronominale de persoana I (exemple din text), interogatii retorice (exemple), enunturi exclamative (exemple), interjectii (exemple), linii de pauza .
Tema poeziei este ….., iar titlul- un element sugestiv si concentrat se afla in perfecta concordanta cu mesajul poeziei, fiind alcatuit din … (părtile de vorbire respective ).
Al doilea argument este / Pe de alta parte / In al doilea rand, limbajul se caracterizeaza prin expresivitate dobandita prin utilizarea figurilor de stil, dintre care se remarca epitetele (exemple), comparatiile (exemple) etc. Acestea compun sugestive imagini artistice vizuale (exemple), olfactive (exemple), care emotioneaza cititorul. In plus, modalitatea principala de expunere este descrierea, care se imbina armonios in țesătura lirica cu monologul. (ATENTIE ! In unele opere modul principal de expunere poate fi MONOLOGUL LIRIC. )
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcatuita din ……. strofe de tip …..… (monovers / distih / tertina / catren) cu rima …….. (imperecheata / imbratisata / incrucisata / monorima) , ritm…….… ( trohaic / iambic ) si masura versurilor de …….. silabe.
In concluzie , coroborând cele demonstrate putem afirma ca opera literara …. de …. este o creatie lirica .
Demonstratie genul dramatic de scris la concurs
În opinia mea, opera ………….…………(titlul), de ……………………..(numele autorului), aparţine genului dramatic, în care autorul se exprimă în mod indirect, prin intermediul personajelor, care sunt antrenate în derularea unor evenimente, într-un anumit timp şi spaţiu, creaţia literară având ca mod de expunere dominant dialogul şi fiind destinată reprezentării scenice.
În primul rând, precizarea „actul......”, „scena........” arată organizarea textului pe acte, diviziunile principale în desfăşurarea acţiunii şi scene, subdiviziuni ce marchează intrarea sau ieşirea unui personaj. De asemenea, înaintea fiecărei replici este indicat numele personajului care o rosteşte……………………………………………………(citat în care se transmite o astfel de replică) şi se remarcă prezenţa didascaliilor (a indicațiilor scenice), ca modalităţi de intervenţie directă a autorului …………………………………...……..(două exemple).
În al doilea rând, modul de expunere specific este dialogul, iar prezenţa acestuia impune prezenţa elementelor de oralitate a stilului …………………… ……………………….... (prezentarea a trei-patru elemente de oralitate, cu citate pentru fiecare- interogații, exclamații, interjecții, verbe la imperativ, cuvinte în vocativ).
În plus, se remarcă prezenţa personajelor ……………………………………… (care sunt personajele) şi a unui conflict dramatic între …………………………………….(ce forţe sunt antrenate în conflict şi cum evoluează, pe scurt, acestea).
În concluzie, trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în genul dramatic.
Analiza operelor literare
Opera literară este forma pe care o ia mesajul transmis, în mod direct sau indirect, de către creator către potenţialul receptor/cititor, concretizarea comunicării şi a autocomunicării autorului sau, altfel spus, o „lucrare literară originală, cu valoare estetică, ce creează un univers imaginar propriu şi coerent, valorificând într-un grad înalt potenţele limbajului artistic” (Anghelescu et al. 1994: 170). Opera literară se caracterizează prin caracterul său informativ şi formativ, prin expresivitate, conotativitate, caracter deschis şi simbolic, ambiguitate, toate acestea6 conferind, de fapt, unicitate fiecărei creaţii de acest tip.
O operă literară poate fi prezentată/analizată prin raportare la două coordonate esenţiale:
► conţinutul – în asociere cu genurile şi speciile literare – temă, motive, subiect, personaje etc.;
► formă (versuri, proză, succesiune de replici în versuri/proză)
Limbajul poetic este mijlocul prin care se transmite mesajul poetic, prin care se transfigurează realitatea obiectivă, a lumii, şi cea subiectivă, a creatorului, într-o realitate unică, estetică. Limbajul poetic se caracterizează prin: preponderenţa conotativului (vs. limbajul ştiinţific, caracterizat prin denotativitate), cu precizarea că sensul conotativ este identificabil implicit, într-un anumit context, în asociere cu semnificaţiile particulare ale celorlalte elemente ale respectivului context; ambiguitate (generată şi de abateri de la limbajul neutru, de deviaţii cu rol stilistic ); originalitate; funcţie de sugestie; structură muzicală; deschidere; opacitate; alogicitate etc.
Imaginea poetică – concretizare a reflectării lumii reale sau imaginare în forme verbale semnificative; imaginea poetică este un instrument al cunoaşterii sau, după Sartre, puterea magică de a evoca ceva absent (cf. Parfene 1998: 19);
Tema reprezintă conţinutul abstract al unei opere literare, ea trimite ca noţiune către sfera ideală căreia îi poate fi subsumată opera (Kayser, 1979) – vezi, de exemplu, teme precum: natura, iubirea, copilăria, istoria, geniul, cunoaşterea, destinul etc.
Motivul reprezintă un element având caracter de generalitate, o situaţie tipică – reprezentativă pentru o situaţie concretă – având caracter repetitiv (Kayser, 1979); motivul este cel care concură la realizarea temei unei opere literare şi poate fi concretizat într-un personaj, o situaţie, un număr, o maximă, un obiect etc., care se repetă în diferite momente ale unei opere literare sau în cadrul unui ansamblu de creaţii literare ale aceluiaşi scriitor sau ale unor scriitori diferiţi (de exemplu, motivele creaţiei eminesciene: luna, codrul, teiul, lacul, visul etc., motivul ruinei în creaţiile romantice etc.).
Motivele pot fi încadrate într-un sistem de opoziţii în funcţie de anumite caracteristici:
- motiv explicit (concretizat într-un element verbal
- motivul mioarei năzdrăvane din Mioriţa) vs. motiv implicit (sugerat de anumite imagini poetice
- motivul alegoriei moarte-nuntă);
- motiv central sau laitmotiv (care se repetă insistent într-o operă literară – motivul alegoriei moarte-nuntă) vs. motiv secundar (cu valoare simbolică, fără a fi repetat în mod deosebit– motivul măicuţei bătrâne).
Subiectul este reprezentat de succesiunea de episoade/evenimente prezentate (narate sau reflectate în replicile personajelor) într-o operă literară epică sau dramatică, evenimente având ca nucleu generator un conflict (interior şi/sau exterior) în care sunt implicate personaje; într-o altă formulare – după Kayser, 1979 – subiectul este întotdeauna asociat anumitor personaje, unei anumite derulări de evenimente, implicând o serie de repere spaţio-temporale obiective şi/sau subiective (vezi spaţiul obiectiv, respectiv subiectiv, timpul obiectiv, respectiv subiectiv la care sunt raportate evenimentele).
Succesiunea evenimentelor prezentate într-o operă epică sau dramatică se caracterizează, în principiu (cu excepţia subiectului simplu, liniar), printr-o anumită gradaţie care se concretizează în aşanumitele momente ale subiectului:
- expoziţiunea – prezintă situaţia iniţială – locul, timpul desfăşurării acţiunii şi o parte dintre personaje;
- intriga – reprezintă elementul care declanşează conflictul;
- desfăşurarea acţiunii – cuprinde întâmplările propriu-zise;
- punctul culminant – constituie momentul de maximă tensiune al acţiunii;
- deznodământul – prezintă situaţia finală, rezolvarea conflictului.
Un personaj poate fi caracterizat în mod direct – de către narator, de către alte personaje, respectiv de către personaj însuşi (autocaracterizare) sau în mod indirect – prin limbaj, prin fapte, comportament; prin ceea ce gândeşte şi simte; prin mediul în care este plasat personajul respectiv în contextul operei literare etc.
Figurile de stil sunt structuri alcătuite din elemente aparţinând sistemului limbii, însă valorificate nu cu sensul lor propriu, iniţial, ci „figurativ” (fie ca sens al componentelor sintagmei, fie ca asociere inedită a acestora, cu valoare stilistică), cu precizarea că această caracteristică există şi este identificabilă/reperabilă în contexte doar prin prisma ambilor poli ai actului comunicativ de tip literar: creatorul şi cititorul
Alegoria este figura de stil care constă în exprimarea unei noţiuni abstracte prin intermediul unor elemente concrete, concretizate într-un cumul de alte figuri de stil (metafore, comparaţii, personificări etc.).
Antiteza este figura de stil realizată prin punerea în opoziţie a două elemente concrete sau abstracte (fapte, personaje, obiecte, idei etc.) sau a două aspecte ale unuia şi aceluiaşi element (dedublat).
Comparaţia este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni (personaje, idei, obiecte, situaţii etc.) prin prisma unui anumit grad de similaritate între aceştia (pe baza unor trăsături comune), cu scopul de a reliefa unul dintre termeni. „Din alb iatac de foişor / Ieşi Zamfira-n pas isteţ, / Frumoasă ca un gând răzleţ” (G. Coşbuc).
Enumeraţia este figura de stil realizată prin prezentarea succesivă a unor elemente aparţinând aceleiaşi clase, relative la aceeaşi temă, având rolul de a atrage atenţia asupra ideilor, situaţiilor ilustrate sau asupra aspectelor descrise.
Epitetul reprezintă figura de stil care atribuie o însuşire neobişnuită unui lucru, fenomen al naturii, unei fiinţe, acţiuni etc., punând elementul respectiv într-o lumină nouă.
Hiperbola este figura de stil care constă în exagerarea (în sensul de mărire sau micşorare) a trăsăturilor unui element, pentru a genera un mai mare impact asupra receptorului/cititorului.
Inversiunea este figura de stil care constă în schimbarea topicii în cadrul unui mesaj, pentru a evidenţia anumite aspecte ale acestuia; această figură de stil se bazează, aşadar, „pe un aranjament inversat de cuvinte în raport cu ordinea în care se succed ideile în analiza gândirii” (Fontanier 1977: 235)
Metafora este o comparaţie prescurtată, implicită, o comparaţie din care lipseşte elementul de relaţie. : („iubirea, bibelou de porţelan” „Gândirea mea e toamnă ca gândul unui mort.”)
Elementele de prozodie
1. Măsura reprezintă numărul silabelor dintr-un vers. Într-un text, măsura versurilor poate fi:
- constantă: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu tentreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val, ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece” (M. Eminescu, Glossă) – măsura de 8 silabe;
- variabilă: „Toamna, fata deocheată – / Biata fată!... / Deocheată, dar frumoasă / Şi cochetă, / Mi-a intrat odată-n casă, / Indiscretă, / Să mă-ntrebe ce mai fac... / Ce problemă viitoare / Mă mai doare...” (I. Minulescu, Isprava toamnei) – măsura de 4-7-8 silabe.
2. Rima este figura prozodică ce constă în potrivirea sunetelor din finalul versurilor, începând cu vocala accentuată. În funcţie de asocierile care se stabilesc într-o succesiune de versuri, se realizează distincţia între:
- rima împerecheată, de tipul aabb: „Părul tău e mai decolorat de soare, / regina mea de negru şi de sare. / Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat / ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. / Trec fantomeale verii în declin, / corăbiile sufletului meu marin.” (N. Stănescu, Viaţa mea se iluminează);
- rima încrucişată, de tipul abab: „Dă-mi paradoxul frumuseţii tale, / Dă-mi proorocirea viselor rebele, / Dă-mi resemnarea strofelor banale / Şi controversa versurilor mele.” (I. Minulescu, Romanţa policromă);
- rima îmbrăţişată, de tipul abba: „În prima noapte luna plină / N-a inspirat mai mulţi artişti / Ca ochii tăi nespus de trişti / Muiaţi în lacrimi şi-n lumină...” (I. Minulescu, Cântec);
- monorima, de tipul aaa: „şi te-aş frământa-n inele / şi te-aş da inimii mele / să se stâmpere de jele” (Măi bădiţă, floare dulce);
Modurile de expunere sunt forme de punere în text a mesajului literar. În funcţie şi de tipul de mesaj şi de subsumarea acestuia la un gen literar, la o anumită specie literară – condiţionate de modalitatea directă sau indirectă pe care a ales-o creatorul pentru a-şi transmite gândurile, trăirile etc., sunt valorificate (cel mai frecvent, în asociere):
► naraţiunea – povestirea, relatarea întâmplărilor; naraţiunea poate fi realizată la persoana a treia (cel mai frecvent), la persoana întâi (de exemplu, în scrierile autobiografice) sau la persoana a doua (mai rar );
► dialogul – concretizat în succesiunea replicilor personajelor, cu rol în caracterizarea acestora şi în conturarea reperelor acţiunii;
► monologul – exteriorizarea gândurilor, ideilor, sentimentelor unui personaj de către el însuşi;
► descrierea – prezentarea caracteristicilor/aspectelor unui tablou, personaj, ale unei
situaţii/aspect al realităţii etc.
Curente literare/culturale: romantism, realism, modernism, simbolism, expresionism, neomodernism (perioadă, trăsături)
Romantismul
Romantismul este un curent literar si artistic, aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea ca o reactie impotriva clasicismului si a excesului de rationalism prezent in gandirea iluminista. A fost anticipat de o miscare literara numita preromantism.
Particularitati:
- libertatea de creatie, refuzul normelor si al regulilor impuse de clasicism;
- afirmarea individualitatii, a originalitatii si a spontaneitatii
- cultivarea sensibilitatii, a imaginatiei. Gandirea romantica se intemeiaza pe nevoia de eliberare a eului de orice fel de constrangeri (religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- egotismul. Actul de creatie este inteles ca interiorizare, ca autocontemplare, intoarcere catre sine. Schelling afirma ca pentru a ajunge sa cunosti adevarul, lumea inconjuratoare, trebuie sa te cunosti mai intai pe tine. El ii acorda un rol privilegiat artistului care, animat de o misterioasa energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om si natura. In viziunea romanticilor, rationalismul si aparitia civilizatiei moderne de tip industrial (a doua jumatatea a sec. al XVIII-lea), l-au instrainat pe om de natura, de semeni, de el insusi;
- amestecul genurilor, al speciilor si al stilurilor;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, inger – demon, omul superior – omul comun);
- personaje exceptionale in imprejurari exceptionale. Se observa la romantici predilectia pentru personaje puternic individualizate, cu calitati sau defecte iesite din comun, aflate in conflict cu societatea, cu ele insele sau cu Dumnezeu. Adeseori, eroul romantic este un inadaptat, neinteles de societatea in care traieste, izolat (apare sentimentul singuratatii). Alteori este prins intre tendinte si aspiratii contradictorii, ce il pot impinge pana la dedublare sau nebunie. Apar in creatiile romanticilor personaje din toate mediile sociale. Se remarca interesul pentru ipostazele exceptionale ale umanului: titanul, demonul, geniul;
- ironia romantica. Dezgustat de realitatea in care traieste, artistul are tendinta de a se refugia intr-o lume imaginara, pe care si-o construieste in functie de propriile dorinte si idealuri. Romanticul se retrage, pentru a fi departe de realitatea meschina, chiar si pentru o clipa, in lumea visului, in trecutul istoric, in natura. Constientizeaza insa ca acest univers al fanteziei nu este durabil (ci doar o solutie de moment) si atunci il supune deriziunii, atitudine cunoscuta sub numele de ironie romantica; - cultul Antichitatii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spatiu al frumusetii si armoniei, ca pe o lume paradisiaca, intemeiata pe comunicarea intre uman si divin, sau ca pe un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii universale (intalnit si in poezia lui Eminescu – „Memento Mori!”);
- interesul pentru specificul national si pentru folclor, legende, mituri, basme, simboluri. Filosoful german Herder arata ca originalitatea unui autor sau a unei literaturi rezulta din valorificarea elementului national;
- interesul fata de trecutul istoric si fata de spatiile exotice (in primul rand fata de Orient);
- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor experiente (dragostea, moartea), dar si locul de refugiu al inadaptatului macinat de raul secolului. In literatura romantica sunt infatisate doua ipoteze ale naturii: natura protectoare dar si natura ostila, indiferenta la suferintele omenesti;
- in romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trairea suprema. Starile de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, asa cum chipul femeii iubite este cand demonic, cand angelic, trezind fie dispret si repulsie, fie adoratie si evlavie;
- interesul pentru redarea culorii locale;
- cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenta existentei, in timp ce realitatea devine iluzie, aparenta. Visul, in forma reveriei, este si stare de creatie.
- fascinatia misterului si gustul pentru fantastic. Preferinta pentru fantastic satisface interesul romanticului fata de ceea ce este straniu, neobisnuit, tine de sfera exceptionalului;
- preferinta pentru nocturn. In timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul este fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experiente mistice, erotice sau terifiante. Motivul nocturn se asociaza cu atractia pe care o exercita, asupra spiritului romantic, cosmosul, astralul: luna si stelele sunt frecvent invocate, aparand ideea ca adevarata patrie a sufletului omenesc, este cerul;
Reprezentanti : Victor Hugo, Lamartine, Al. Dumas, Gerard de Nerval, Holderlin,. Movalis - Vasile Carlova, I.H. Radulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Cezar Bolliac.
Realismul
Realismul este o concepție opusă idealismului, conform căruia lucrurile există independent de faptul că sunt percepute sau nu. Temele romanelor realiste includ parvenitismul, imoralitatea, singurătatea sau avariția.
Subiectele sunt inspirate din realitate, iar acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, în timp ce conflictele sunt de natură socială, psihologică sau politică.
Realismul literar românesc este inaugurat în proză și dramaturgie de către scriitorii pașoptiști Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon și Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Stilul a fost adoptat și folosit mai târziu și în operele altor scriitori români precum Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu și Marin Preda.
Trăsături
- Inspirată din fapte reale, opera realistă nu expune fapte care s-au petrecut cu adevărat, ci evenimente fictive, dar prezentate astfel încât s-ar produce într-un mod credibil.
- Atenția este concentrată asupra detaliilor, iar intenția surprinde epoca în complexitatea ei. · Preferința pentru o tematică socială.
- Prezentarea individului în relațiile cu mediul social în care trăiește.
- Personajul nu se află în situații excepționale, ci are o condiție mediocră, dramatică și complexă.
- Crearea unor personaje în situații tipice, deoarece personajele realiste sunt complexe și au dinamică interioară.
- Caracterul de frescă al operelor.
- Preferința pentru un stil sobru.
- Cultivarea observației în descrierea realității ori în portretelor personajelor.
Modernismul
Modernismul este o miscare artistica ce se manifesta in literatura/ arta universala si care se opune normelor si dogmelor academice.
Perioada: a doua jumatate a sec. XX - pana dupa Al Doilea Razboi Mondial (ulterior postmodernismul ia locul)
Trasaturi/ caracteristici
- apare versul liber
- intelectualizarea emotiei
- estetica uratului (Testament de Tudor Arghezi)
- asociatii inedite
- ruptura de traditie (putem mentiona ca este un curent aflat in antiteza cu Traditionalismul si caracteristicile sale, ducand spre schimbare, nou)
-libertatea de a dezvolta o lume ce nu urmeaza anumite tipare
- accentul cade pe originalitate
Conceptul de modernism nu acopera o miscare literara si ideologica unitara. In cultura occidentala, perioada moderna a inceput in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, odata cu revolutia industriala si dezvoltarea orasului. Asadar, se poate vorbi de modernism istoric si de cel artistic. Revolutia industriala a schimbat economia: productia de bunuri a crescut spectaculos, s-a dezvoltat transportul maritim si feroviar, a crescut nivelul de trai, s-au modernizat formele de invatamant, teatru si presa. Apar noi forme artistice, ca filmul si fotografia. In literatura, romanul dominat in secolul al XIX-lea de realism, incepe sa-si indrepte atentia spre viata interioara, ca o consecinta a teoriilor lui Freud.
In sens larg, modernismul reprezinta un curent artistic si literar de innoire a literaturii secolului al XX-lea, caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi principii de creatie. Astfel, modernismul include curentele artistice ca simbolismul, expresionismul, curentele de avangarda. Una dintre explicatiile modernitatii estetice este data de Baudelaire , pentru care modernul este, alaturi de clasic, un artist perpetuu, etern.
Modernismul inseamna ruperea de traditie, respingerea tuturor ierarhiilor de valoare si sistemelor de idei create de perioadele anterioare. Arta moderna este marcata de nevoia de innoire, de inovare. Limbajul poetic se indeparteaza din ce in ce mai mult de tiparele comunicarii obisnuite, tinzand de la sugestia simbolista pana la ermetism.
In literatura romana Eugen Lovinescu este cel care se afirma ca teoretician al modernismului prin revista „Sburatorul”, punand bazele modernismului romanesc.
Aparitia romanului "Ion" de Liviu Rebreanu a insemnat o adevarata izbanda pentru literatura romana, Eugen Lovinescu fiind de-a dreptul entuziasmat, intrucat aceasta proza obiectiva, chiar daca avea tema rurala si personajele erau tarani, a constituit primul roman modern inscriindu-se in directia de sincronizare a literaturii romane.
Simbolismul
Este un curent literar care a aparut in Franta, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva romantismului, a parnasianismului si a naturalismului. Numele acestui curent a fost dat de catre Jean Moréas in articolul-manifest intitulat „Le symbolisme” (1886), scriitorul francez fiind considerat initiatorul miscarii literare.
Printre marii poeti francezi de orientare simbolista ii amintim pe: Charles Baudelaire (vol. „Florile raului”), Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé.
La noi simbolismul a aparut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al. Macedonski, cel care s-a evidentiat mai ales ca teoretician. Printre reprezentantii romani ai simbolismului se numara: George Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Stefan Petica, Elena Farago.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel romanesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat astfel ca, in rondelurile lui Al. Macedonski apar elemente preluate din ambele curente.
Trasaturile simbolismului
- utilizarea simbolurilor cu o functie sugestiva, ceea ce ofera posibilitatea unei interpretari multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase in evidenta stari sufletesti vagi, confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare, etc);
- relevarea corespondentelor tainice, a legaturilor care se stabilesc intre obiecte, intre obiecte si oameni, intre natura si sentimente. (Ex.: cuvantul „plumb” are drept corespondent in natura un metal greu, de culoare cenusie, maleabil si cu o sonoritate surda care simbolizeaza starile sufletesti sugerate de trasaturile acestui metal: apasare sufleteasca, angoasa, instabilitate psihica, claustrare intr-un spatiu, fara posibilitate de evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenta instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol, fie prin muzicalitatea interioara a versurilor (creata de sonoritati verbale, repetitii, refren, aliteratii). Al Macedonski š „Arta versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerata o simpla conventie, accentul punandu-se pe forma si ritmul versului;
- cromatica joaca un rol important. Fie este exprimata direct, prin culori cu valoare de simbol (Ex: verdele care sugereaza irascibilitatea, nevroza), fie este sugerata prin corespondente (Ex. simbolul „plumb” duce cu gandul la culoarea cenusiu ce determina un sentiment de dezolare).
- olfactivul scoate la iveala stari ale eului poetic, fiind sugerate, in general, mirosurile puternice cu ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultana a mai multor senzatii (auditive, vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv + vizual. - impunerea poemului in proza
Teme si motive lirice:
- conditia nefericita a poetului intr-o societate superficiala;
- tema iubirii – resimtita ca nevroza;
- tema naturii receptata nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufleteasca;
- tema marii plecari, conceputa ca o calatorie eterna spre necunoscut;
- motivul orasului sau al targului provincial, caracterizat prin monotonie si viata mediocra, ce determina nevoia de evadare spirituala in taramuri misterioase;
- motivul ploii si al toamnei
- motivul singuratatii fiintei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniaza melancolia sufleteasca, exprimand emotii grave (vioara, mandolina, harfa) sau violente (fanfara).
Expresionismul
Aparut ca reactie impotriva realismului si a extensiei acestuia, naturalismul, expresionismul a pornit initial de la ideologiile unui grup de pictori germani impotriva academismului si conventiilor estetice rigide. Acest curent literar ia nastere in Germania, intr-un moment de extrema tensiune sociala a anilor 1911-1925, inainte si in timpul primului razboi mondial.
Denumirea miscarii artistice studiate porneste de la caracterizarea unor tablouri ca fiind "expresionisme" de un pictorul francez Julien Auguste Herve. Termenul i-a mai fost atribuit lui Louis Vauxelles, cronicarul de arta plastica de la celebrul ziar Le Figaro, care a definit picturile lui Matisse drept "expresioniste".
Arta plastica expresionista pastreaza temele traditionale pe care le expune intr-o formula noua, prin excesul de culoare, cromatica stridenta, contrastanta, linii frante si curbe. Aceasta estetica se rasfrange si asupra literaturii, care cultiva cu precadere trairii corvarsitoare, deci stridente, aspiratia eului spre absolut.
Eul liric se reintoarce la origini, spre paradigma mitica, spre timpurile primordiale, cand fiinta se contopea cu cosmicului, formand un intreg. Astfel, apare negarea orasului, poetul cautand refugii in mituri, credinte, ritualuri stravechi. Crezul artistic reprezinta o intoarcere in timp, in zonele arhetipale ale culturii si ale omenirii, in general.
Trairile sufletesti, sentimentul inutilitatii, subiectivitatea apar constant in poezia expresionista. Salvarea vine prin reintoarcerea eului la originar, la timpurile mitice, primordiale.
Filosofia lui Nietzsche influenteaza tehnica expresionista prin frenezia dionisiaca a sentimentelor, potentarea ideii de destin implacabil, de dezlantuire, de eliberare a eului.
Lucian Blaga, poate cel mai valoros expresionist roman, surprinde esenta acestui curent literar: "De cate ori un lucru e astfel redat incat puterea, tensiunea sa interioara, il intrece, il transcendeaza, tradand relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist." (L. Blaga, Filosofia stilului).
Trasaturi:
- permanenta nevoie de absolut, aspiratia spre ideal
- anularea vechilor dogme ale realismului care nu fac nimic altceva decat sa surprinda realitatile factice, logice ale vietii, in favoarea cautarii unei realitati spirituale
- cautarea originalului, a increatului, a ineditului
- reintoarcerea la primordial, la origini, la universul mitic
- tragismul existential surprins si depasit odata ce fiinta reuseste sa atinga absolutul, prin spiritualizarea trairilor, acestea devenind cosmice, metafizice
- teme si motive predilecte: tristetea si nelinistea metafizica, disperarea, absenta, neantul, moartea, dezagregarea eului, natura halucinanta
- categorii estetice cultivate: fantasticul, macabrul, grotescul, miticul, magicul
- imagini poetice sunt vii, stranii, contrastante asemenea picturilor expresioniste
- limbajul este uneori violent, socant
Neomodernismul
Neomodernismul (al doilea modernism) curent literar apărut ca o reacţie împotriva realismului socialist
Este reprezentat de generatia scriitorilor anilor ’60 (saizecisti), reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Baconsky. Liderul poetic al saizecistilor este Nichita Stanescu (1933-1983).
Trasaturi
- poetii se intorc la izvoarele modernitatii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi);
- revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat; -reinstaurarea epicului;
- libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd;
- răsturnarea firescului;
- sensurile infinite;
- expansiunea imaginatiei;
- reinterpretarea miturilor;
- poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului contemporan;
- lupta cu verbele - necuvintele;
- sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflectia filosofica, subtilitatea metaforei, insolitul imaginilor artistice;
- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit;
- arta = cale de cunoaştere;
- discursul dialogic, confesiunea;
- diversificarea formulelor artistice