Aceasta dulce povara, tineretea de Cella Serghi

 

PARTEA ÎNTÂI
LA O MASĂ LINIŞTITĂ

 

 

 

 

 

Motto: Ceea ce a putut constitui la un moment dat

un motiv de curiozitate, de indiscreţie şi de

scandal se va resorbi cu vremea în eternitatea

operei.

 

                                                Mihail Sebastian

(Marginalii la corespondenta lui Marcel

Proust)

 

Marea e de culoarea plumbului şi a prunei brumării. În orizont apare, ca o lume a păcii, ca o iluzie a liniştii, prima clipă a zilei, pe un cer de culoarea luminii. Abia de sus, deasupra mării, lumina devine uşor consistentă, apoi fumurie, lăsând o fereastră soarelui, care reuşeşte să trimită un mănunchi de raze. Dar numaidecât e acoperit de norii care au biruit, s-au îngroşat, au devenit cenuşii ca marea. Două bărci negre alunecă înainte, înguste, subţiindu-se între cutele valurilor. O pasăre pluteşte înaintând cu aripile întinse şi ciocul ascuţit, grăbit spre o anumită ţintă. Pe fâşia de pământ care se vede de aici se zbuciumă disperat un arbust care parcă ar vrea să se desprindă de rădăcini şi să zboare sau să se arunce în mare. E de un verde-închis, ca măslina. În lupta care mocneşte în tot ce mai e viaţă reţinută de ultimele forţe slăbite ale nopţii va învinge soarele.

A învins. Îmi încălzeşte faţa şi argintează marea. O stăpâneşte. Încep să se deschidă uşi şi ferestre. Dialogul de la o terasă la alta e zilnic acelaşi:

— Azi o să fie o zi frumoasă!

— Ce zi frumoasă o să fie azi!

Aş vrea să uit că mă aflu în sanatoriu şi să-mi imaginez Mangalia cum era altădată, când mă repezeam să văd răsăritul soarelui sau să plec cu vreuna din bărcile pescarilor în larg.

Dar foile albe, stiloul mă aşteaptă, mă întreabă: despre ce ai să scrii? Poate despre vecinele mele, despre acele jumătăţi de adevăruri în care partea cealaltă se ascunde ca jumătatea invizibilă a lunii. Şi ce pasionante descoperiri poţi să faci asistând la discuţii în aparenţă banale.

De data asta totul a pornit de la o fotografie pe care Melita a pierdut-o în vestibul, când a venit cu albumul să-mi arate copiii ei la diferite vârste şi să-mi vorbească despre Bobiţă.

— Aici e Bobiţă când şi-a luat bacalaureatul. Aici, când şi-a luat doctoratul. Nevasta lui, tot doctoriţă. Nu-i drăguţă? Adela! Uitaţi-vă. Ce fată! Şi vrea s-o lase, cu un băiat de treisprezece ani. Ştiu, v-am mai spus, nu sunt uitucă sau sclerozată, cum crede Henrieta. Dar mă doare, e copilul meu…

— Şi aici? întreb răsfoind albumul.

— Soţul.

— Trăieşte?

— Nu, a murit. Copiii erau mici.

— De ce a murit?

— Un glonte. Un glonte rătăcit. Şi trecând repede peste această întâmplare nu tocmai banală: Eram profesoară. Soţul meu, directorul şcolii. Făcea politică. Avea duşmani… Şi închizând albumul: Cred că mâine o să fie frumos.

Dimineaţa, când s-au deschis uşile, terasele, am auzit iar:

— Ce zi frumoasă o să fie azi!

— Crezi că o să fie frumos?

— E rece!

— Se încălzeşte…

Dar furtuna se iveşte din senin.

— Escapadele tale de noapte! i se adresează Henrieta, necruţătoare, Melitei.

Aş vrea să intru în casă, dar e prea târziu.

— Crede că nu ştiu că vă vizitează noapte de noapte şi vă face capul calendar cu Bobiţă al ei!

Melita lasă ochii în jos, vinovată. Are 70 de ani, ochi rotunzi, catifelaţi, urmele copilăriei s-au păstrat pe pomeţii ei de păpuşă. Aş vrea s-o apăr împotriva Henrietei, înaltă, ciolănoasă intransigentă, dură.

Luăm masa împreună.

— V-am găsit un loc, îmi spusese directorul sanatoriului în ziua sosirii mele, la o masă liniştită.

Erau trei femei în vârstă şi toate cu regim dietetic. Păpuşa bătrână, Melita cu părul cărunt, tăiat scurt şi cu breton pe frunte, are ochii lăcrămoşi, gata să plângă, gata să râdă. Henrieta, prietena ei, păr alb gros, împletit ca o diademă pe cap. A treia, numai piele şi os, n-are vârstă. Pielea încreţită pare că strânge laolaltă oasele, gata altfel să se fărâmiţeze, să se împrăştie. Părul subţiat, uscat, auriu, e prins, cu o intenţie de cochetărie, într-o fâşie de voal mov, transparent, care aruncă o uşoară umbră liliachie pe obrazul boţit şi parcă scos din scrobeală. Ochii, de o nuanţă stranie, între albastru şi verde, par nişte pietre care şi-au pierdut strălucirea. Se sprijină de un baston, se teme de curent, se teme de orice. Are în sacoşă tot felul de cutiuţe cu vitamine şi două borcănele, cu unt şi miere. Primeşte zilnic o porţie de macaroane pe care le asezonează din cutiuţele ei.

Henrieta, voinică, face plimbări lungi ca să nu se îngraşe. Melita cea mititică, cu voce cristalină, repetă că de cincizeci de ani are aceeaşi greutate.

— Eu am slăbit douăzeci de kilograme, se aude o voce stinsă.

Sora dieteticiană, vampă în halat alb, strâns bine pe şolduri, cu ciorapi negri lăsând să i se vadă genunchii rotunzi, schiţează un zâmbet ironic şi, cu un aer de superioritate, cu tinereţea care ne sfidează, îi dă o telegramă.

— E de la soţul meu, surâde femeia, care e numai piele şi os. De ziua mea!

— E Sfânta Maria mică? întrebă Melita.

— În iunie? se supără Henrieta.

— E ziua mea de naştere. Am împlinit patruzeci şi opt de ani.

Melitei îi cade furculiţa din mână. Furculiţa Henrietei rămâne ţeapănă în aer. Eu o felicit şi-i urez „multe kilograme”.

La o masă de alături, un bărbat voinic, fără un braţ, sucea bucăţica de carne pierdută în legumele fierte. Nimeni nu-l ajută să o taie. M-am dus eu să-i tai carnea şi mi-a mulţumit, bine dispus. La masa noastră se vorbea iar despre vreme.

— E soare!

— Soare cu dinţi!

— La noi a nins.

— Ei, cum se poate? În mai?!

— La Petroşani e mai frig!

— Sunteţi tocmai de acolo? se miră Melita.

— Lucrăm la combinat. Soţul meu a cerut pentru mine o prelungire de concediu.

Mă întreb dacă e posibil să aibă patruzeci şi opt de ani şi să lucreze.

— Lucraţi? o întreabă o voce groasă.

— La combinat?! se miră un glas de fetiţă.

— La bibliotecă…

Vecinele mele m-au invitat la o cafea. Aş fi jurat că au rămas la poeziile lui Lamartine, că citesc La robe de laine de Henri Bordeaux, dar pe masă am văzut un volum de Malraux şi altul de Camus.

Nu mai ştiu cum a început discuţia între ele, dar au ajuns iar la Bobiţă.

— Dacă l-ai însurat la douăzeci şi cinci de ani cu cine ai vrut tu, e normal să vrea să se însoare la patruzeci cu cine-i place lui!

De aici a început o adevărată ceartă. Şi, luându-mă parcă martor, Henrieta i-a dat Melitei o fotografie.

— Crede că nu ştiu că vă vizitează seară de seară. Se fereşte de mine. Totdeauna a fost aşa. Nu s-a ferit de cine trebuia.

Melita, ca să schimbe vorba, mi-a oferit o dulceaţă de trandafiri. Dar Henrieta nu se lasă:

— De ce nu-i arăţi doamnei fotografia? Dacă ai pierdut-o în vestibul, înseamnă că ai vrut să i-o arăţi.

— Nu! a protestat Melita, strângând buzele şi mărindu-şi ochii lăcrămoşi şi rotunzi.

— Era în album. A căzut.

— Şi ce mai caută Sultana în album? Ţii minte când ţi-am spus că n-are ce căuta la tine în casă?

— O fostă colegă de şcoală! se scuză faţă de mine Melita. Dar, cealaltă, aspră şi crezând că ştiu tot:

— I-a împuşcat bărbatul şi, în loc să spuie: „O asasină”, se smiorcăie: „O fostă colegă de şcoală”! I-am spus de atâtea ori: „Deschide-ţi ochii!”

— Acum nu mai pot să-i închid. Eşti mulţumită?

Eu înlemnisem. Melita îmi spusese: „A fost împuşcat, aici, la Mangalia. Un glonţ rătăcit. O întâmplare nenorocită. Poate un duşman – făcea politică.” Şi acum aflu că o fostă colegă de şcoală…

— Mi-era greu cu trei copii, cu şcoala lor, cu şcoala mea… Gabi, mititica, avea patru ani.

Şi ochii se îndreaptă spre fotografia înrămată de pe măsuţa de noapte.

— Aici are şaisprezece. „Ce mare te-ai făcut!” s-a mirat Miti. Când s-a întors din prizonierat, ea era la spital. „Să mă vezi în picioare!” i-a răspuns Gabi. N-a mai văzut-o în picioare. A văzut-o în sicriu. Am îmbrăcat-o mireasă.

Şiroaie de lacrimi îi curg acum pe faţa rotundă unde mai stăruiau urmele copilăriei, pe gâtul unde bătrâneţea se instalase necruţătoare.

Cum s-au putut îngrămădi atâtea nenorociri într-un omuleţ atât de vioi? Unde, sub aparenţe atât de fragile, se ascundea forţa de a lupta cu Bobiţă, cu amintiri mai grele decât lespezile mormintelor? Şi cum de dispăruse Henrieta?

— Aşa e ea. Nu spune când pleacă, nu ştii când vine… Şi-a potrivit toate tratamentele de dimineaţă, şi seara la oră fixă, de parcă s-ar duce la teatru, porneşte la plimbare. Eu stau aici cu necazurile mele. Aţi văzut, zice că să nu mă amestec, dar eu trebuie să mă lupt pentru nepotul meu, pentru Gheorghiţă. Are treisprezece ani. E un copil nervos, sensibil. Şi, închipuiţi-vă, ţine cu taică-su! „Îmi place amanta lui tata, e frumoasă!” De unde ştie el cuvintele astea? Şi să vedeţi, îi place cum sună „amanta!” Şi parcă-i mândru că tata are o amantă. A vrut s-o cunoască. A aşteptat – cât o fi aşteptat – în faţa spitalului, ca să-i vadă ieşind împreună. „E frumoasă, bunico, să ştii că e frumoasă”, mi-a spus. „Cine-i frumoasă?” „Amanta lui tata.” „Şi mama ta nu-i frumoasă?” l-am întrebat. A dat din umeri: „Mama e mama!” Ei da, asta-i în capul lui, că mama nu-i femeie! Mama e mama! Pe când Roxana – ce nume frumos! – să vedeţi cum dă ochii peste cap când spune Roxana! Cred că visează să aibă într-o zi o amantă şi s-o cheme Roxana! „Dar dacă a-i vedea-o pe mama cu alt bărbat?” l-am întrebat. Face ochii mari. Surâde ironic: „Mamita? Cu cine? Mamita mă are pe mine.” „Şi crezi că-i ajunge?” „Bineînţeles! Chiar azi mi-a spus: «Tu eşti totul pentru mine»”. Eu nu pot să las lucrurile aşa. Nu pot să-l las pe Bobiţă să-şi distrugă viaţa, căsnicia, cariera. Directorul l-a chemat, i-a vorbit, i-a atras atenţia. Şi colegii tot aşa. El nu vrea să ştie de nimic. Zice că diploma nu poate să i-o ia nimeni. Nici dreptul la fericire. Mie-mi spune: „Nu te amesteca, mămico”. Mă ia în braţe, mă sărută şi crede că m-a convins…

Lungi plimbări pe dig cu Henrieta.

— Îmi place să umblu. Asta e beţia mea. Aş umbla întruna. Melita e ca o cloşcă. Stă şi-şi cloceşte amintirile şi face o tragedie din amorul lui Bobiţă cu asistenta lui. Cogeamitea chirurg, om de patruzeci de ani, şi-i vorbeşte ca unui copil. Degeaba îi spun să-l lase în pace. N-are pic de încredere în mine, cu toate că ştie că întotdeauna am avut dreptate. Cum a fost atunci cu Sultana… Soi rău de când era mică la şcoală, minţea, copia, „găsea” tot felul de lucruri sau „le căpăta”. A dispărut după bacalaureat. Melita a întâlnit-o zece ani mai târziu, divorţată, fără căpătâi. Melita era profesoară aici în Mangalia, soţul ei era directorul şcolii, aveau trei copii şi se descurca greu cu menajul. Sultana i-a propus să-i conducă gospodăria. Se mulţumea să aibă casă, masă şi un salariu modest. I-am spus să n-o primească. Nu m-a ascultat. Niciodată n-a ţinut seama de sfaturile mele. Trăia în nori şi repeta: „Mişu mă adoră, e cel mai bun bărbat, copiii mei sunt cei mai frumoşi, cei mai deştepţi. Sultana iubeşte copiii. Copiii o iubesc şi Mişu ţine la ea. Face Sultana nişte baclavale!” Ce făcea Sultana cu Mişu, Melita nu ştia, nu vedea. Şi nici n-ar fi ştiut vreodată dacă scorpia aia n-ar fi întins coarda prea mult: îi lua lui Mişu toţi banii şi-l şantaja că-i spune nevestei tot dacă nu-i dă. Sume din ce în ce mai mari. Avea scrisori de la el şi îl ameninţa. Exasperat, omul i-a spus nevestei tot. Melita a dat-o afară ca pe o slugă, pe el l-a iertat. Sultana i-a pândit când au ieşit din casă braţ la braţ şi a tras în el din spate un glonţ care l-a nimerit în ceafă, a ricoşat în creier şi omul a murit pe loc.

— A fost proces?

— Nu. Melita n-avea martori şi nici n-a vrut să facă scandal, pentru memoria lui, pentru copii. S-a pus totul pe seama unui glonte rătăcit. S-a vorbit şi despre duşmani politici. Era în preajma unor alegeri. Sultana s-a măritat cu un diplomat şi a şters-o în străinătate. Pe urmă, războiul. Mitiţă, băiatul ei cel mare, a fost dat dispărut. Când s-a întors din prizonierat, a murit Gabi, dintr-o peritonită. Ea i-a însurat pe amândoi băieţii şi acum Mitiţă e sub papucul nevestei şi nu vrea să ştie de mămica, Bobiţă vrea să se despartă de nevastă şi să se însoare cu o asistentă. Şi eu îi suport văicărelile, lacrimile, ca şi când, pe mine, viaţa m-ar fi cruţat.

— Sunteţi mai curajoasă, mai vitează.

— Am fost atât de fericită, că trebuie să plătesc. N-am îndrăznit s-o întreb cum a plătit.

— Am citit romanul dumneavoastră şi mi-am dat seama că e autobiografic, mi-a spus.

— În bună parte.

— Am regăsit Constanţa, dar nu destul.