1
Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediţie a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoţie? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea şi am început să-i citesc prefaţa. Am continuat lectura pe drum şi apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunţat la masă şi până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.
Nu-mi amintesc acum, după alt sfert de secol, nici prefaţa, nici scrisoarea pe care i-am scris-o atunci. Dar am în faţă răspunsul lui:
„Dragă Cella,
Eşti cea mai sentimentală dintre toate falsele cinice şi, ceea ce e mai grav, e că ai sentimentalismul contagios. Sau poate e de vină şi întâmplarea, ceasul. Am purtat scrisoarea două zile în buzunar şi am citit-o abia în seara de Anul nou, într-o linişte şi împăcare festivă… După obiceiul meu lucram, fiindcă simt nevoia să lucrez atunci când ştiu că tot oraşul îşi face siesta meselor copioase… Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav… şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur, e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva…”
Nu, să nu vorbim despre altceva, Camil! Aş vrea să vorbesc tocmai despre ziua aceea, când mi se părea că lumea toată e a mea. Îmi luasem în ajun bacalaureatul. N-ai ştiut niciodată ce ascensiune grea a însemnat pentru mine fiecare zi de şcoală, fiecare an, ce cursă peste obstacole mereu mai înalte am câştigat, luându-mi bacalaureatul. N-am ştiut nimic unul despre celălalt.
„Sigur – scrie André Maurois în Memoriile sale – este o mare nebunie şi aproape totdeauna pedepsită, să te întorci şi să vrei să retrăieşti la patruzeci de ani tot ce ai iubit sau de care te-ai bucurat la douăzeci.”
Eu am depăşit demult anii maturităţii şi nu vreau să retrăiesc tot ce am iubit. Ar fi o pedeapsă. Ci să înţeleg ce am iubit, ce am trăit şi, mai ales, să mă înţeleg pe mine…
„Cella,
Mi-a părut extrem de rău că nu ţi s-a dat un premiu de stat. L-ai fi meritat, ţi-o spun cu toată sinceritatea.
Ai avut împotriva ta faptul că nu ţi s-a citit cartea şi nu s-a citit în cercurile scriitoriceşti (căci altfel s-a citit) din cauza echivocului de carte pentru copii.
S-a răspândit o părere superficială de la om la om şi tocmai cei mai preţioşi cititori ai tăi s-au văzut dispensaţi s-o citească.
Nu e nimic, sper că lucrurile se vor îndrepta cu cartea nouă la care lucrezi acum.
Eu n-am început încă lucrul. Caut să mă adaptez la noua locuinţă. Nu pot aranja biblioteca. Să vedem ce aduc zilele care vin.
Ghighi a avut o nouă premieră pe oare a trecut-o bine.
Copiii sunt la fel de neastâmpăraţi.
Te îmbrăţişăm cu toţii, Cella, şi îţi spunem
La mulţi ani
CAMIL”
Coincidenţe! Primul meu roman şi chiar cele ce au urmat au avut ca titlu iniţial Coincidenţe. Mi s-a părut totdeauna că, ieşind din casă, soarta se decide dacă traversezi sau nu strada, dacă o iei la dreapta sau la stânga.
Cu o seară înainte, la o sindrofie în vecini, îl cunoscusem pe actorul Finţi, viitorul regizor. Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!… Juca în Les enfants terribles, piesa lui Cocteau, în care avea un succes imens. Toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Eu îi rămâneam fidelă lui Storin. Dar acum Finţi mă invita la dans şi dansul a continuat în vis.
A doua zi la ştrand, la Kiseleff, îmi scosesem pantoful şi-l scuturasem de nisip pe balustrada cabinelor de sus, când cineva de lângă duş s-a dat un pas înapoi şi mi-a făcut semn cu degetul arătător, de parcă ar fi spus: „Nu eşti cuminte!” Era Finţi, „copilul teribil”. Dar peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare.
— Scriitorul Camil Petrescu! mi l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea.
Era un nume pe care-l auzeam pentru prima dată, deşi capul mi-era tobă de cărţi şi de autori. Nu-l căutam printre scriitorii clasici de care avusesem nevoie pentru bacalaureat, ci printre cei pe care-i citeam pentru sufletul meu: Panait Istrati, Ionel Teodoreanu şi alţii. Când cineva, acasă, întreba: „Bate cineva la poartă?”, eu răspundeam ca în Medeleni: „Nu-i nimeni, se scutură castanii!” Citisem toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, şi Jean Cristophe, zece volume. Dar îmi închipuiam că scriitorii sunt morţi şi au statui, sau că trăiesc departe, într-o lume ireală.
Un scriitor la ştrand?! Era de neconceput! Şi apoi ce nume! Nu-l cunoşteam decât pe Camil Desmoulin, ghilotinat pe vremea lui Danton! Puteam să ghicesc că tânărul bronzat, cu ochi albaştri, scrisese o piesă de teatru Danton, pe vremea când eu învăţam abecedarul?
„În ce clasă eşti?” mă întrebau parcă toţi ochii albaştri, pierduţi odată cu copilăria, când a început războiul.
— Şi-a luat bacalaureatul! a răspuns în locul meu actorul.
Deci, nu uitase. Ce bine-mi părea!
„Unde-ai stat ascunsă până acum?” întrebau ochii celuilalt, atenţi şi uimiţi. Parcă spuneau: „Cunosc toate fetele frumoase din lume, cum de mi-ai scăpat?”
Eram gata să răspund: „pe Calea Moşilor”, dar Finţi m-a salvat:
— Vrea să se înscrie la Conservator.
Scriitorul s-a încruntat, de parcă n-ar fi auzit bine.
Aş fi vrut să-l asigur că am talent, că lucrul acesta îl ştiu toate profesoarele, toate colegele, că am jucat în toate piesele, la sfârşit de an şcolar, din clasa întâia primară, cu un succes nebun!
— Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi?
— Nora de Ibsen! am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani.
Numai de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui!
— Ştii să înoţi?
— M-am născut la Constanţa! am strigat, fiindcă era zgomot şi lume multă împrejur. Chiar pe Strada Mării! am precizat cu mândrie.
Şi ca să nu scap prilejul de a-l cuceri, am plonjat de pe marginea bazinului în apă şi am început să înot. Eram, în sfârşit, în elementul meu. Şi sigură de succes, aşteptam să culeg aplauze. Dar ochii albaştri au dispărut…
În zilele care au urmat, am colindat străzile, tulburată, cu un dor fără nume, poate dorul de mare, vechea mea nostalgie, poate presimţirea fericirii care, de când mă ştiam, speram să apară după un colţ de stradă. Şi am intrat în librării şi am cerut o carte de Camil Petrescu.
— Poate de Cezar Petrescu! se întrebau vânzătoarele şi-mi recomandau Întunecare sau Calea Victoriei.
Dar mie îmi suna în urechi vocea aceea uşor guturală, plină de farmec şi importanţă, cu care Finţi, actorul, rostise numele unui scriitor: Camil Petrescu.
Aveam să fiu mereu întrebată cum de n-am auzit de Camil Petrescu, care avea o activitate literară atât de cunoscută? Dar suntem în 1927, primul lui roman avea să apară trei ani mai târziu, iar polemicile literare, piesele de teatru ajungeau greu la marele public. „Până la apariţia acestui roman, Camil Petrescu nici nu exista în conştiinţa unanimă a criticii, scrie Ieronim Şerbu (Viaţa Românească, nr. 5, mai 1972). Cu atât mai puţin a publicului, numele lui fiind acoperit de gloria lui Cezar Petrescu, şi nu o dată operele lui Camil erau puse din oficiu pe seama lui Cezar Petrescu.”
În cartea Au bal avec Marcel Proust, Martha Bibescu îşi arată regretul de a nu fi ştiut nimic despre autorul lui Swan, ocolindu-l la acest bal, unde a preferat să danseze. Şi, ca o scuză, îl citează pe ambasadorul de la Trémoille, care, luând masa într-un cerc de diplomaţi, la Ritz, spune: „Je m’apperçus alors que personne á cette table n’avait jamais entendu parler de Proust, dont ils répèterent avec surprise, le nom pour eux tout à fait inconnu. C’etait en 1916.”[1]
Deci asta se întâmpla în 1916 şi Du coté de chez Swan apăruse în 1913. Nu e deci de mirare că eu, în 1927, după bacalaureat, nu ştiam nimic despre Camil Petrescu, al cărui roman Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, va apărea în 1930. Şi vor trece aproape cincizeci de ani, ca din Note zilnice să aflu că în ziua aceea, la ştrandul Kiseleff, când mie mi se părea că toate porţile mi se deschid şi fericirea poate să apară pe oricare din ele, lui, după căderea Mioarei, i se închideau toate porţile: „Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii”, notează în Jurnal.
În acelaşi an, la 13 ianuarie 1927, când împlinea treizeci şi trei de ani, Camil spune despre Jurnalul său: „Caietul ăsta rămâne un registru al clipelor când gândul sinuciderii mi-a apărut absolut de neînlăturat”
Ca în toţi anii, şi în vara aceea am plecat la Mangalia. Şi ca în fiecare început de vacanţă, aşteptam o minune. Speram să apară pictorul de care fusesem îndrăgostită la şaisprezece ani, sau, cine ştie, poate scriitorul Camil Petrescu. Dar într-o zi m-am pomenit cu Puiu Seni, tânărul inginer care de trei ani venea la noi în casă şi în care familia mea vedea un pretendent. Urmase liceul Louis le grand, la Paris, şi mă impresiona cultura lui, cărţile pe care mi le împrumuta. Îi plăcea literatura modernă şi-mi dăruise de ziua mea Fermina Màrquez de Valéry Larbaud şi Caietele lui Malte Laurids Brigge de Rilke. Îmi împrumutase la psichopathologie de la vie quotidienne a lui Freud, La vie de Jesus de Renan şi L’atheisme de Felix le Dantec. Voia să mă convingă că Dumnezeu nu există şi că nu trebuie să mă înscriu la Conservator. Conservatorul era, după el şi după mentalitatea de atunci, Sodoma şi Gomora.
Îl lăsam să vorbească. Vorbea grăbit, împleticit. Eu ascultam zbuciumul mării. Ştiam că mă voi izbi mereu de viaţă, ca marea de stânci, că voi purta în mine toate nostalgiile ei şi un veşnic dor de libertate. Dacă inginerul mă cere de nevastă, îmi pierd libertatea, dar scap de multe griji. Nici marea nu e liberă, încercam să mă consolez. E îngrădită de ţărmuri. Poate că-i furioasă că şi-a pierdut libertatea. Parcă se izbeşte cu capul de pereţi, se loveşte de stânci şi face spume la gură!
Acasă auzeam:
— Dacă nu te poţi întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva.
Şi fratele meu mă ameninţa:
— Te strâng de gât. Ce, vrei să fii o femeie întreţinută? Azi unui, mâine altul?
În toamnă, tânărul inginer, alarmat şi el sau temându-se că mă pierde, şi-a luat inima în dinţi şi mi-a aruncat un colac de salvare:
— Mă însor cu tine. Dar familia mea nu trebuie să ştie. Deocamdată.
— De ce?
— Vor să mă însoare cu o fată cu zestre. Eu n-am capital şi un inginer-constructor fără capital nu poate să construiască. Înţelegi?
Nu voiam să înţeleg.
— Niciodată nepotul meu n-o s-o ia de nevastă, declarase la o masă, unde juca pocher, mătuşa inginerului.
Să fi fost destul ca să vreau să mă mărit cu el? Dădeam târcoale Conservatorului şi aveam trac de parcă m-aş fi urcat pe scenă. Ştiam că mă aşteaptă o viaţă de emoţii şi mă temeam. La şcoală aveam trac, îmi sărea inima când trebuia să ies la tablă, oricât de bine pregătită aş fi fost. Şi apoi, cum să rezist patru ani, fără să-mi câştig existenţa? Facultatea de Drept era fără frecvenţă, puteam să lucrez ca secretară de avocat, să continui să dau meditaţii.
În faţa Universităţii, mi-am amintit de eroina Vieţii la ţară, Saşa, care în adolescenţa mea fusese un stimulent şi un exemplu. Şi când, elevă de liceu, treceam prin faţa Universităţii, priveam cu jind cele patru trepte tocite pe care urcau studenţii. Şi mi se părea curios că râdeau şi vorbeau între ei, nepăsători, inconştienţi de înălţimile la care duc acele trepte.
În toamnă, m-am înscris la Drept.
În vara următoare, când coboram pe strada Câmpineanu, plină de încredere în mine – eram arsă de soare, purtam o rochie albă de organdi şi o florentină cu panglici care atârnau pe spate şi care parcă spuneau: „Suivez-moi, jeune homme” – l-am întâlnit pe Marcel Breslisca, fratele fostei mele colege şi cea mai bună prietenă, Tiţa. Mă aşteptam să fie impresionat de apariţia mea. Nu ne văzusem din ziua bacalaureatului, pe care l-am dat la liceul de băieţi Sfântul Sava, împreună cu sora lui. Nu se poate să nu fi aflat, chiar la Paris, unde-şi pregătea doctoratul, de succesele mele răsunătoare printre studenţii de la Drept şi de rumoarea pe care o stârneam în tribunal. Dar iată că, scăpând puterii mele de seducţie, viitorul poet Breslaşu îmi arată clădirea cenuşie de peste drum şi-mi spune cu importanţă:
— Mă duc la cenaclu, la „Sburătorul”. Am întârziat.
Şi cât ai clipi, îmi înşiră câteva nume: Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu…
— Camil?! am întrebat, cu respiraţia tăiată.
Deci exista un scriitor Camil Petrescu!
Am rămas pe loc, cu sentimentul unei înfrângeri…
Clădirea cenuşie îmi amintea ziua când am intrat pe acea poartă cu un buchet de trandafiri. Îl vedeam pe bărbatul care mi se păruse atunci un fel de Guliver în ţara piticilor, oprindu-mă în prag, de parcă ar fi spus unui pitic: „pe aicea nu se trece”. Eram atunci în clasa întâi de liceu. Amintirile se învălmăşeau. Tata striga:
— Nu-i ajung patru clase? Eu n-am terminat nici pe întâia!
Eu stăruiam să-mi dea 40 de lei ca să-mi scot certificatul. De ce era nevoie de 40 de lei, nu-mi amintesc, ci numai scena aceea în care, înfruntându-l pe tata, înfruntam soarta. Vreau, trebuie să învăţ mai departe! Şi iată-mă în drum spre Institutul model de domnişoare.
— Directoarea mi-a fost profesoară la şcoala profesională, îmi explica mama pe drum, bunicul îi repara ceasul, bunica îi pregătea loţiunea şi crema de faţă, săpunul cel mai curat…
Aveam emoţii. Mă va primi fără bani sau măcar cu taxa redusă? Trebuia să-mi cuceresc profesoarele, colegele, pedagoga, femeia de serviciu şi portarul. Şi reuşeam. Numai Mireille m-a privit peste umăr. Mireille! În urechile mele suna ca Matei. Era înaltă, pistruiată şi spunea, ridicând nasul:
— Tatăl meu e capul scriitorilor români.
[1] Mi-am dat seama atunci că nimeni la această masă nu auzise vreodată vorbindu-se de Proust, al cărui nume îi repetau surprinşi, pentru ei cu totul necunoscut. Era în 1916 !
