Ghilgames - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

 

 

 

 

 

 

 

 

Ghilgames

 

Aceasta este cea mai veche poveste a lumii. „Străbunica poveştilor”. Din ea, ca dintr-un izvor lim­pede, s-au născut toate celelalte.

Cu gesturi largi, parcă de vrajă, un bărbat vîrstnic, înveşmîntat într-o mantie ca de rege, şi-avînd pe frunte o bentiţă purpurie, povesteşte mulţimii adunate la poalele curmalilor legendele despre Ghilgameş.

Ziua e caldă, aburită şi nisipul luceşte stins.

Ne aflăm cu două mii şi mai bine de ani înaintea erei noastre pe ţărmul rîului Eufrat.

Pescarii, agricultorii, olarii, ţesătorii şi alţi meşteşugari, cres­cătorii de boi şi cai, neguţătorii de carne, de bere, de ulei îndesesc rîndurile. Sudoarea curge-n pîrîiaşe pe chipurile înfierbîntate. Şi răsuflările, din cauza înghesuielii, sînt grele. Dar nimeni, nimeni nu se-ndură să plece şi să nu mai asculte ce se cîntă despre Ghilgameş.[ii]

Cei doi soţi ai povestitorului, care-i acompaniază glasul cu un soi de cimpoi, un fluier şi două tobe împerecheate, au început un cîntec vesel, reamintind celor de faţă clipa cînd s-a născut Ghil­gameş.

 

— Mamă i-a fost zeiţa Ninsun, aceea care se-ngrijeşte de focul ce arde veşnic în vatra zeului cu păr de aur, zeul soarelui şi-al dreptăţii, al cărui nume este Şamaş. Iar tatăl său un spiriduş, numai pe jumătate zeu. Cealaltă jumătate fiindu-i alcătuire pămînteană.

Cum s-a născut micul Ghilgameş, zeii l-au înzestrat cu haruri. Şamaş a revărsat asupră-i o frumuseţe fără seamăn. Enlil, zeul pămîntului străbun şi al văzduhului albastru, i-a dăruit statura mîndră, 'naltă de unsprezece coţi şi pieptul larg de nouă palme. La rîndul său, nici asprul Adad, zeul furtunii îndîrjite, n-a vrut să rămînă dator. L-a hărăzit cu-o vitejie ce nu putea fi înfrînată nici chiar de forţele zeieşti. Şi Ea, cel şerpuitor, i-a dăruit înţelepciune.

Şi, înălţîndu-se flăcăul cu voia zeului Anu,[iii] urcat fu-n jilţul strămoşesc de rege al Urukului.

Tînăr, voinic şi plin de sevă, dornic de tot ce-i bucurie şi des­fătare şi putere, Ghilgameş dete-un chiot straşnic.

Lacom, el începu să soarbă plăcerile cu însetare, ca soarele de dimineaţă, ce seacă apa bălţilor unde se scaldă bivolii, cu căldura-i toropitoare.

Şi porunci să se adune cei şapte înţelepţi vestiţi, ctitorii lumii de atunci şi ai civilizaţiei, ca să pună noi temelii cetăţii pe care-o stăpînea. Iar toţi flăcăii să s-adune şi, zi şi noapte, să trudească. Şi să ridice metereze, un templu fără de pereche şi un lăcaş tru­faşei Iştar, zeiţa dragostei aprinse, a înmulţirii oamenilor, dar şi-a pieirii lor prin harţă şi prin războaie sîngeroase.

Voios, neobosit, Ghilgameş îşi preschimbă cetatea sa într-o bijuterie rară, fără să-i pese cît de cît de truda şi de suferinţa ace­lora ce o creau, ba cerîndu-le şi mai mult, alte şi alte giuvaeruri, din ce în ce mai măiestrite.

Mîhniţi de nepăsarea lui, locuitorii din Uruk s-au plecat zeilor plîngînd. Jalea lor s-a înălţat spre cer, a ajuns pînă la Anu, cel mai puternic dintre zei.

Ghilgameş nu se mai sfieşte în a-i trudi pe toţi feciorii şi a-i slei de întreaga vlagă, dezlănţuind asupra lor corvezi prin care-i chinuieşte, şi zi şi noapte, neîncetat. E nesătul de glorie. La fel, pe fete şi neveste le tîrăşte în casa lui, înjosindu-i pe toţi bărbaţii, chiar cînd sînt stirpe de războinici. Nu se satură de plăceri.

Zeul Anu ştia că forţei nu îi poţi pune stavilă, decît aşezîndu-i în faţă altă forţă asemănătoare. Două focuri cînd se-ntîlnesc, se contopesc unul cu altul şi, la sfîrşit, se potolesc.

Dădu poruncă lui Aruru, zeiţa zămislirilor, şi, ea alergă în pustiu. Frămîntă lutul umezit şi făuri din el o fiinţă, de-o putere copleşitoare, cu trupul învelit în păr, asemeni fiarelor din codri, — cu numele de Enkidu. Un vînător ce se-ascunsese într-un tufiş, zări uriaşul. Şi nu stătu de loc pe gînduri. Porni, îndată, spre Uruk, ca să-l vestească pe Ghilgameş.

— E un uriaş nemaivăzut, îi povesti el lui Ghilgameş. Cutre­ieră, neobosit, pădurile şi mlaştinile. Soţi îi sînt fiarele vrăjmaşe şi multe ale vietăţi ce trăiesc în sălbăticie. Se hrăneşte la fel cu ele. N-a văzut încă nici un om.

Ghilgameş cugetă un timp.

Iată ce trebuie să faci, îl sfătui pe vînător. Să iei cu tine o femeie, o fiică a plăcerilor, şi să i-o duci lui Enkidu. Aceasta să-i iese-nainte, să-şi dezvăluie farmecele şi uriaşul s-o îmbrăţişeze. Va învăţa ce-i dragostea. Şi dragostea-l va preschimba din soţ al fiarelor în om.

Totul s-a petrecut întocmai. Enkidu i-a picat în mreje fru­moasei fete din Uruk. Ce-i drept e drept, îmbrăţişînd-o, Enkidu şi-a pierdut din vlagă. Şi fiarele-au fugit de el, simţind că nu mai e de-al lor. În schimb, s-a făcut mult mai chipeş şi mintea i s-a limpezit. Fata i-a povestit apoi c-ar fi, dincolo de păduri, o aşezare omenească, bogată-n temple şi zidiri care de care mai măiestre, ce poartă numele Uruk. Acolo, i-a mai şoptit ea, sub zîmbete şi mîngîieri, viaţa-i plăcută şi senină, cu copile ispititoare ce se întîlnesc la orice pas. Veselia-i la ea acasă. Ghiduşii te silesc să rîzi, chiar cînd ai inima amară. Iar cîntăreţii te răsfaţă, noapte de noapte, cu poveşti. Acolo rege e Ghilgameş, cel mai puternic dintre oameni. E ca un taur în cireadă. Pasul i-e sprinten şi semeţ. Şi chipul i-e strălucitor de tinereţe şi vigoare, încredere şi bărbăţie.

Enkidu s-a lăsat vrăjit de şoaptele acelei fete.

— Haide şi du-mă la Uruk, s-a hotărît el într-o zi. În templele zeilor voştri. Şi la Ghilgameş ce-l vestit. Vreau să-l înfrunt şi să-i rostesc :

— Sînt un fiu al pustiului, împletitură de puteri strîns înno­date de Ninurta, zeul războiului cel crunt. M-am născut în sălbă­ticie şi nu mă înfricoşez de nimeni. Nu mă tem nici măcar de tine.

În acea noapte, cînd uriaşul îi rostea fetei planul său, Ghilga­meş abia se culcase. Dar nu se cufundase bine în somnul cel odih­nitor, că visele îl şi încearcă. Are de-a rîndul două vise. Întîi, vede, cu ochii minţii, un cer senin şi plin de stele. Dar, dintre stele, se desprinde un bolovan rotund şi greu. Atît de greu că, la-nceput, oricît dorea să-l dea de-o parte, nici nu-l poate clinti din loc. Pe urmă, visul se strămută chiar în cetatea sa, Uruk. Iar în cetate se ivise, căzută, poate, tot din cer, o secure înspăimîntătoare, la fel de mare şi de grea ca bolovanul dinainte, în jurul căreia poporul se bulucea, neostenit, s-o vadă şi s-o cerceteze.

Pe amîndouă, el, Ghilgameş, după strădanii fără număr, a izbutit pînă la urmă să le-aşeze la picioarele mamei sale.

Zeiţa Ninsun, mama lui, îi tîlcuieşte visele fiului său, cînd se trezeşte.

— Bolovanul ca şi securea nu-s altceva decît o fiinţă.

— Ce fel de fiinţă, vreau să ştiu, de-mi poţi răspunde, scumpă mamă?

— O fiinţă tare deosebită. O întruchipare a tăriei. Tăria însăşi. Ea soseşte, este pe drum şi va ajunge, mai curînd decît crezi, la tine. Şi vine să te ocrotească. Să-ţi fie prieten credincios.

În vremea asta, Enkidu, care pornise în zori la drum, călăuzit cu sîrg de fată, întîlneşte pe-un călător. Şi chipul călătorului era negru şi mohorît.

Enkidu l-a întrebat de ce pe faţa lui nu se zăreşte nici o urmă de bucurie, de ce-i atît de întristat?

Călătorul i-a dat răspuns:

— De vrei să îmi cunoşti tristeţea şi revolta care mă-ncearcă — şi nu numai revolta mea, ci-a tuturor bărbaţilor — vino cu mine în Uruk. Acolo este o Casă a Nunţii. Şi vei vedea, cu ochii tăi, cum regele se bucură, cu lăcomie, de plăceri. Sileşte fetele-fecioare — a silit şi pe fata mea — înainte de măritiş, să vină în braţele lui. Nevestele-au ajuns de rîs. Iar flăcăii, cei mai voinici, sînt prinşi cu-arcanul şi tîrîţi la muncile cele mai grele, în rînd cu bivolii şi boii. Cine mai poate îndura?

Aflînd de cele ce se-ntîmplă, Enkidu simte o strînsoare şi o mînie în inimă.

— Unde e? Vreau să-l întîlnesc şi să-l înfrunt fără cruţare.

Oamenii din Uruk văzîndu-l pe Enkidu intrînd pe Porţi şi pătrunzînd apoi în Piaţă, mergînd întins spre Casa Nunţii, îl pri­vesc lung şi îşi grăiesc :

— Ca Ghilgameş e la statură, dar mijlocul i-e mai subţire. Se vede că nu s-a hrănit decît cu ierburi tinere şi lapte proaspăt supt de-a dreptul din ugerele caprelor şi ale altor vietăţi, ce zburdă în sălbăticie. Doar oasele îi sînt mai mari, ca să îşi sprijine pe ele greutatea trupului uriaş.

Enkidu nu vede nimic. N-a văzut Porţile, nici Piaţa. Nici templele cele măreţe, nici oamenii cei chinuiţi. Atîta este de pornit, încît nu vrea nimic să vadă în afară de Casa Nunţii.

Dar aici, în această zi, în locul fetelor-fecioare şi a nevestelor răpite se găsea doar zeiţa Iştar.

Enkidu nu o bagă în seamă pe Iştar cea ispititoare. Ci îl aşteaptă pe Ghilgameş să sosească la Casa Nunţii.

Trece un timp şi iacătă-l pe mîndrul fiu al dulcei Ninsun. Soseşte-n pasul lui vioi, obişnuit, şi se îndreaptă spre casa desfă­tărilor.

Enkidu îi iese înainte.

— Opreşte-te! îi strigă el.

Ghilgameş nu este deprins să-i taie drumul cineva, fie el mu­ritor sau zeu, şi nici să primească porunci.

— Dă-te în lături! îi ordonă.

Şi cît spune cuvintele, are răgazul să-i măsoare lui Enkidu, din ochi, puterea. Umerii celui odrăslit în mijlocul pustiului, după porunca zeilor, sînt tari ca nişte stei din munte. Muşchii lui par curmeie lungi, încolăcite şi înnodate. Şi pumnii bolovani desprinşi, sub trăznete nimicitoare, în timpul marilor furtuni.

— Vino să ne prindem la luptă!

Marelui rege din Uruk îi tremură, de supărare, muşchii puter­nici, noduroşi.

Braţele i se întind spre Enkidu, ca într-un vîrtej. Amîndoi se cuprind de mijloc. Se opintesc ca taurii. Se strîng şi se smucesc în lături. Se împing şi se tîrăsc pe drum. Uşa, întîi, se prăbuşeşte. Apoi zidul se clatină.

Şi oamenii, îngrămădiţi, nici nu-şi pot crede ochilor cum de nici unul nu se-ndoaie şi nu se frînge de mijloc.

Amîndoi par deopotrivă. Pămîntul se cutremură de izbiturile cumplite şi geme în adîncul lui.

S-au luptat vreme îndelungă, izbindu-se unul pe altul, pînă cînd regele Ghilgameş îl prinse strîns pe Enkidu şi îl sili să înge­nuncheze.

Abia atunci îşi desfăcu Ghilgameş braţele de fier din jurul mijlocului celui ce se născuse în pustiu.

Lupta fusese pe dreptate şi Enkidu se ridică fără de nici o vrăjmăşie. Ba, dimpotrivă, înţelese că rostul lui era să fie frate de soartă cu Ghilgameş şi prietenul lui cel mai bun.

Se îmbrăţişară ca doi fraţi născuţi dintr-o aceeaşi mamă. Şi-aşa, ţinîndu-se de umeri, o căutară pe blînda Ninsun. Şi ea îi binecuvîntă.

— Care este destinul nostru? o întrebară amîndoi.

— Prin lupta dată între voi, cinstită şi neîntinată, v-aţi cunos­cut puterile şi-aţi dovedit că meritaţi să vă legaţi prin prietenie. Nimic nu este mai presus ca simţămîntul prieteniei şi-al dragostei care-i uneşte pe cei mai vrednici dintre oameni. Inimile se curăţă de tot ce au întunecat. Şi cugetele se apropie în hotărîrea de-a înfrînge şi-a nimici ce e mai rău pe-această lume încă plină de suferinţă şi întuneric. Fiţi voi, pentru de-a pururi, pilda cea mai deplină a prieteniei, ce luptă, în numele lui Şamaş, pentru drep­tate şi lumină.

Prietenii îşi string mîinile.

Enkidu simte ce-l aşteaptă în luptele ce vor urma. N-are pute­rea lui Ghilgameş. Îi e ruşine de el însuşi şi ochii i se umezesc. Dar nu stă-n cumpănă de loc. Prietenia, dacă-i curată, e cingătoarea cea mai scumpă, de care nu te mai desparţi nici cînd treci de hotarul vieţii.

Şamaş, soarele sclipitor, zeul dreptăţii şi-al luminii, de sus, din cerul fără nori, îi priveşte pe cei doi prieteni. Păru-i de aur flutură. Mîna-i îi binecuvîntează.

Cine nu ştie că Humbaba cel neînvins e însuşi răul? Lăcaşul lui e-n întuneric. E în Pădurea Cedrilor. Pădure adîncă păstră­toare a mii de spirite haine cu fire înfricoşătoare. Enlil i-a încre­dinţat, în taină, lui Humbaba, pe lîngă Forţă, şi şapte Furii, casă-i stea oricînd alături, la nevoie. Cînd Humbaba deschide gura azvîrle foc, aduce moarte, cînd urlă se clatină lumea.

— Noi ne vom făuri securi şi săbii tari, grăi Ghilgameş. Cu ele vom reteza cedrii, ca să se risipească bezna, care domneşte în pădurea ce zămişleşte-ntr-una răul, şi-l vom răpune pe Humbaba.

Bătrînii-i văd pe cei doi prieteni cum îşi iau arcurile în spate, cum se înarmează cu securi şi săbii lungi şi ascuţite.

— Gîndiţi-vă, îi previn ei, că Humbaba e ca şi-un zeu. Menit a fi învingător în orice luptă pe pămînt. Pădurea i-e prielnică şi întunericul la fel. Vouă vă vor fi duşmănoase pădurea şi întune­ricul. Nu plecaţi, căci puteţi pieri!

— Bătrînilor, nu tremuraţi, grăieşte regele Ghilgameş. Meş­terii ne-au făurit arme. Şamaş ne-a binecuvîntat. Şi mama mea, Ninsun, la fel. Pe Enkidu mi l-a învestit cu semnul unei legături ce nu se poate sfărîma, de prieten, de supus, de frate. Pornim voioşi, măcar că drumul e presărat tot de primejdii. Nu ştim nimica despre lupta ce ne aşteaptă cu Humbaba. Ştim doar că, la capătul ei, dreptatea trebuie împlinită, iar răul nimicit deplin. Întunericul risipit în numele zeului Şamaş.

— Bine, de nu se poate altfel, se deteră învinşi bătrînii, vedem că nu e nici o cale să vă oprim, să nu plecaţi. Mergeţi cu bine, biruiţi şi vă întoarceţi sănătoşi. Vă binecuvîntăm şi noi! Dar Enkidu, tu să ai grijă, să-l ocroteşti pe Ghilgameş. Astăzi nu mai e ca-nainte şi are o menire-naltă, ca rege al Urukului.

 

Plecară cei doi fraţi de luptă şi merseră, neobosiţi, trei zile-n şir, atîta cale cît ar fi străbătut-o alţii într-o lună şi jumătate.

Şi iată-i c-au ajuns în faţa Porţilor-Mari-ale-Pădurii unde-se-naşte-ntr-una-răul şi unde e sălaşul muced al întunericului crîncen.

Paznicul se află la Porţi, o arătare prea hidoasă, fără de chip şi inimă. Zărindu-i pe prietenii noştri, luă din grămada de alături o cămaşă de zale tari şi şi-o turnă, pe loc, pe trup. De toate avea şapte cămăşi. Cînd le-mbrăca pe toate şapte, nu mai putea fi biruit. Dar nu-mbrăcase decît una şi Ghilgameş se repezi.

Paznicul începu să ţipe şi să alerge prin pădure. Enkidu, însă, îi tăie calea. Şi Ghilgameş îl înşfăcă.

Urmă o trîntă, nu prea lungă, şi paznicul fu doborît.

Întîia treaptă spre victorie o urcaseră prietenii, trecuseră acum de Porţi şi cercetau uimiţi pădurea.

Vedeau Muntele Cedrilor unde-şi avea un alt sălaş zeiţa Iştar cea trufaşă. Copacii-şi înălţau spre boltă coroanele îmbelşugate. Şi mii de curpeni se-agăţau de ramurile cedrilor înmiresmînd pădurea toată.

Îşi pregătiră săbiile şi merseră încă trei zile, căutîndu-i urma lui Humbaba, dar fiara nu se arăta.

După a treia zi de drum, se pregătiră de odihnă. Se sprijiniră spate-n spate, veghind, cu grijă, încordaţi, dar somnul cel înşelător îi fură, pe neaşteptate.

Deodată regele Ghilgameş se trezi, ca strigat de-un glas. Şi-i povesti lui Enkidu că-n visele ce le visase în scurtul timp cît aţi­pise văzuse un munte răsturnat.

— Muntele acesta e Humbaba! fu de părere Enkidu. În curînd el va fi învins.

Merseră apoi mai departe, cincizeci de leghe îndoite. Şi, cînd ajunseră, săpară o groapă şi turnară apă curată, ne-ncepută, spre slava zeului Şamaş. Ghilgameş se urcă pe-o coastă şi-acolo risipi făină, mărunt cernută şi curată, la fel ca apa, pentru Şamaş. Gîndul să le fie curat şi inima neîntinată, iar fapta plină de lumină.

Noaptea Ghilgameş iar visă. Ploua cu sînge şi cu foc. Focul se stinse într-un tîrziu şi rămase numai cenuşă.

Prevestirile erau rele. Enkidu se cutremură.

— Dacă te temi, întoarce-te!

— Nu mă întorc, rămîn cu tine. Prietenia îmi e mai scumpă decît chiar viaţa, Ghilgameş.

— Să-ncepem dar să tăiem cedrii, lăcaşul întunericului.

— Pînă atunci nu s-auzise nici un zgomot în tot adîncul. Pă­durea nici nu răsufla. Crudul Humbaba aştepta clipa cea potrivită a luptei.

Pe negîndite, răsună un urlet înspăimîntător :

— Cine-a îndrăznit să-mi calce codrii! Cine îmi taie cedrii mei?

Glasul stîrni înfiorare, dar Şamaş-cu-părul-de-aur îi îm­boldi pe cei doi prieteni, sfătuindu-i din înălţimi:

— Mergeţi 'nainte, fără teamă, şi înfruntaţi-l pe Humbaba. Astăzi va fi pieirea lui.

Lupta nu ne simţim în stare să o descriem pe-ndelete. Hum­baba, monstrul, se ivise, ca un munte ce se prăvale deasupra muri­torilor. Răgetele lui răscoleau văile, munţii, pe de-a rîndul. Şi apele se revărsau. Cerul vuia. Şi tot pămîntul stătea în aşteptare mută. Ce va urma? Şi ce va fi? Vor izbuti cei doi voinici să-i ţină piept acestei fiare, înteţită de şapte Furii, sprijinită de tot ce-i rău?

Lupta s-a dat într-o încleştare atît de aprigă încît privirile se rătăceau, urechile-şi pierdeau auzul, nu mai ştiai cine izbea, cine se cuprindea cu cine. Şi, totuşi, sorţii înclinau mai mult spre partea lui Humbaba. (Adeseori se întîmplă astfel şi răul izbîndeşte întîi.)

Noroc numai că zeul Şamaş, auzind vocea lui Ghilgameş, care-l chema într-ajutor, trimise, în graba cea mai mare, vîntul sălbatic, cel de gheaţă, cel cu nisip, cel cu furtună, de miazănoapte, cu vîrtejuri, cu fierbinţeală şi cu ploaie. Opt vînturi îl înconjurară şi-l ameţiră pe Humbaba.

Acesta, rătăcit, văzu că Furiile au pierit şi spiritele cele rele s-au risipit de-asemenea, luate de vînturile tari ale zeului luminos.

— Iartă-mă! Iartă-mă, Ghilgameş, începu să se jeluiască. Îţi voi da cedrii cei mai falnici şi mă voi face servul tău. Dar cru­ţă-mi numai zilele...

— Humbaba trebuie să piară. El e izvorul răului, răsună iar glasul lui Şamaş. Pădurea Cedrilor e oul în care se cloceşte bezna, care ascunde crimele.

Auzindu-i vocea lui Şamaş, Ghilgameş ridică securea, trase şi sabia din teacă. Lovi, şi Humbaba urlă. Enkidu îl izbi şi el, de şapte ori fără cruţare.

Şi Humbaba se prăbuşi. Cedrii cei-nalţi vuiră greu, ştiind că vor fi retezaţi pînă la unul de eroi. Eliberară prizonierii din tai­niţele codrilor, în care îi ţinuse monstrul. Tăiară capul lui Hum­baba, îl aduseră la Uruk şi îl înfipseră într-o ţeapă, să vadă toţi c-a fost răpus.

Izvorul răului pierise prin vitejia lui Ghilgameş şi-a soţului său, Enkidu.

Proaspăt spălat şi pieptănat, schimbat în veşminte curate, cu-o legătură purpurie pe fruntea lată, Ghilgameş, biruitor al rău­lui, este slăvit de întreg poporul. Tineri şi vîrstnici îl aclamă. Tobele, fluierul, cimpoiul nu cîntă decît pentru el şi pentru dragu-i Enkidu.

Zeiţa dragostei, Iştar, văzîndu-l cît este de mîndru şi mai frumos ca niciodată se-aprinse toată de iubire pentru strălucitorul tînăr.

— O, Ghilgameş, îl roagă ea. Fii soţul meu şi îţi voi da ceea ce nici nu poţi visa. Palatul meu e fără seamăn. Aurul şi pietrele scumpe împodobesc fiece colţ. Ogrăzile-mi sînt minunate! Animalele se-nmulţesc sub mîna mea, ca într-o poveste. Boi mai puternici ca ai mei n-au fost şi nu vor fi pe lume. Caii aleargă ca în zbor. Şi ce-ţi doreşti tu poţi avea numai gîndind la acel lucru.

— Nu stărui, o rugă el. Dragostea-ţi nu mă ispiteşte. E tre­cătoare ca un foc ce se stinge sub gerul iernii. Te cunosc mult prea bine, Iştar. Ai înşelat atîtea fiinţe. Le-ai mîngîiat cîteva clipe. Apoi le-ai părăsit, rîzînd. Pe unele le-ai blestemat şi le-ai lovit, nelegiuito! Dragostea ta nu-mi trebuie.

Zeiţa n-a putut să-ndure cuvîntul tînărului rege. Nu îndrăz­nise încă nimeni s-o certe astfel pe Iştar. Şi nici să o batjocorească.

— Vei plăti, s-a înfuriat ea. Căci dragostea unei zeiţe nu se respinge-n nici un fel.

S-a avîntat apoi spre cer. Lacrimile-i curgeau şiroaie.

— Tată şi mamă,[iv] a strigat, în faţa zeului Anu, cel mai puternic dintre zei, şi a Antuei, soaţa sa. Ghilgameş m-a batjocorit. Mi-a înşirat păcatele, mi-a amintit blestemele, m-a ocărit, m-a izgonit. Tată, te rog, hohotea ea, răzbună-mă şi făureşte-mi acel Taur Ceresc de care mi-ai amintit de-atîtea ori. Taurul vreau să-l nimicească, să-l străpungă pe regele Urukului. Iar, dacă nu mi-l făureşti, voi sfărîma zăvoarele Porţilor Iadului. Şi morţii se vor întoarce pe pămînt. Vor fi mai mulţi decît cei vii.

Tatăl, Anu, îşi vedea fata hotărîtă să împlinească teribila-i ameninţare. Duşmănia ei e cumplită.

— Vei avea taurul ceresc, dacă dorinţa ta e asta şi vrei ca Ghilgameş să piară. Dar ştii bine că, făurindu-l, vor fi şapte ani fără rod, şi Urukul va flămînzi.

— Nu-ţi fie teamă, scumpe tată, l-asigură zeiţa Iştar. Am strîns eu grîne pentru oameni şi iarbă pentru animale. Şi nimeni nu va flămînzi. Deci dă-mi mai iute taurul.

I-l făuri zeul Anu. Şi, încrîncenată de mînie, Iştar îl duse pe pămînt.

Taurul pustii cîmpia cu răsuflarea lui fierbinte. Sorbi apele rîului. Crăpă pămîntul. Şi căzură, în crăpături, sute de oameni. Iar, printre ei, şi Enkidu.

Dar Enkidu nu se lăsă. Se încordă. Sări-napoi. Nimeni n-ar fi putut sări. Ci el ajunse înapoi de unde lunecase-n hău. Apucă taurul de coadă. Degeaba Taurul Ceresc, mugind, se mai silea să scape. El îl ţinu ca-nlănţuit. Şi Ghilgameş se apropie. Smulse sabia de la brîu şi lovi Taurul Ceresc sub coarnele sale uriaşe, croite din lapislazuli, în ceafa ca sculptată-n piatră.[v]

Taurul se împletici, botu-i însîngeră ţărîna. Inima lui încă fierbinte i-o scoaseră şi i-o închinară zeului Şamaş, soarele.

Iştar se tînguia pe ziduri şi-l blestema pe Ghilgameş că-i uci­sese taurul.

Enkidu nu-i iertă blestemul cu care-i lovea prietenul. Şi, în numele prieteniei, îi smulse taurului umărul. Şi i-l zvîrli în obraz fiicei zeului preaputernic Anu.

Zeiţa Iştar le chemă pe toate preotesele din templul ei şi împre­ună jeliră moartea taurului, stropindu-i umărul cu lacrimi. In acest timp trecu Ghilgameş, în carul lui cel scump de aur. Alături era Enkidu. Mulţimea îi sărbătorea aruncînd flori asupra lor.

— Cît de frumos eşti tu, Ghilgameş! strigau toate fecioarele, pe care le întîlneau în drum. Şi prietenul tău, Enkidu, nu e nici el de lepădat.

La palatul împodobit al regelui ce o înfruntase pe Iştar cea ispititoare se pregăteau serbările.

Şi Ghilgameş şi Enkidu urmau să fie încununaţi cu cununa eroilor.

 

Numai că zeii nu puteau să ierte umilinţele îndurate de Iştar cea ispititoare din partea celor doi viteji. Cum nu puteau ierta nici moartea lui Humbaba şi-a Taurului cel făurit de zeul Anu, şi nici tăierea Cedrilor.

Toate fuseseră ursite de zei în sfatul lor ceresc. Răul şi Binele alături. Lumina şi întunericul. Şi, în deosebi, ce nu se cade a fi atins de pămînteni, locul puternicilor zei în tot ce se petrece în lume.

Degeaba îi apără Şamaş pe Ghilgameş şi Enkidu. Zeii-l mustrară şi pe el. Prea se-arătase toată vremea cu prietenie lîngă ei, prea le dăduse mult curaj.

Pedeapsa trebuia să vină, fiindcă doi pămînteni nevrednici călcaseră orînduirea, hotărîrile zeilor.

Cine va fi lovit întîi?

Sfatul decise : Enkidu.

Şi Enkidu se îmbolnăvi. Frigurile-l cuprinseră. Viaţa i se scurta mereu. Şi Ghilgameş, care-l veghea, înţelese că şi-l va pierde.

Durerea lui se făcu munte. Nu e nimic mai greu pe lume ca despărţirea de un prieten.

Şi Enkidu se zbuciuma. Deplîngea traiul liniştit din vremea cînd vieţuia încă departe, în sălbăticie. De n-ar fi venit vînătorul şi nu l-ar fi privit în taină! De n-ar fi avut apoi parte de dragostea unei femei! De n-ar fi plecat în Uruk! Blestemaţi fie toţi aceia care l-au preschimbat, pe-ncetul, din fiară-n om.

— De ce blestemi? l-a certat Şamaş, ivindu-se în înălţimi. Prin dragoste, te-ai ridicat pe scara firii omeneşti. Ai priceput ce-i omenia. Şi te-ai smuls din sălbăticie. Ai gustat hrană pregătită, asemeni zeilor din cer. Şi ai sorbit, ca regii, bere. Ca ei, te-ai odihnit pe jilţuri şi laviţe împodobite. Şi prietenie ai legat cu cel mai mîndru, mai puternic şi mai frumos dintre bărbaţi, Ghilga­meş cel neînfricat. Priveşte-l plînge lîngă tine. Şi-a adus toţi locui­torii Urukului să te jelească. Şi-atunci cînd îl vei părăsi, nu va putea îndura mîhnirea şi va pleca pe urma ta!

Enkidu se mai linişti şi încercă să-şi îndulcească vorbele care le rostise. Apoi îşi povesti un vis :

— Se prefăcuse-n porumbel. Şi-un grifon îl purtase-n gheare pînă-n sălaşul lui Irkalla, zeul Infernului cel hîd, al beznelor fără sfîrşit, în ţara celor fără viaţă.

Ghilgameş înţelese visul. El alergă la mama sa. O imploră să îl ajute. Enkidu să rămînă-n viaţă.

Ninsun îl mîngîie pe rege, dar nu fu-n stare să-l ajute. Voinţa zeilor cereşti, aţîţaţi de trufaşa Iştar, nu se putea îmblînzi deloc.

Zece şi încă două zile se scurseră astfel, de-a rîndul, pli­ne de lacrimi şi suspine. Şi, cînd se împliniră toate, Enkidu nu mai respiră, ochii lui stinşi nu mai văzură chipul drag al lui Ghilgameş.

Plînsul regelui din Uruk[vi] întrece acum orice măsură. Dispe­rarea îl stăpîneşte. El îşi azvîrle straiele, îşi smulge părul, îl cuprinde pe Enkidu, fratele său, în braţe, hohotind sălbatic.

— O, prietene, grăieşte el, fie ca munţii, şesurile, cărările pă­durilor, cedrii cei pustiiţi de noi, rîul Eufrat, locuitorii străvechiu­lui Uruk să plîngă pieirea ta, cum plîng şi eu. Căci tu ai fost braţul meu drept, securea, spada, scutul meu! Şi regii vin să ţi se plece, să-ţi sărute picioarele. Iar eu voi porunci, îndată, meşte­rilor neîntrecuţi să-ţi făurească o statuie din aur şi lapislazuli, ca-n veacuri cei ce vor veni să-l cunoască pe Enkidu, cel mai drag şi mai credincios prieten şi frate de pe lume.

Şase zile şi şapte nopţi Ghilgameş nu se dezlipi de trupul prietenului său, jelindu-l fără de răgaz. Abia în cea de-a opta zi, umplu, în zori, un vas cu miere şi altul cu uleiuri verzi. Le-orîndui pe amîndouă pe-o masă scumpă de măslin şi le închină zeului Şamaş.

Îşi puse pe spinare o cergă. Şi se porni la drum să-l caute pe Utanapiştim, străbunul, bătrînul cel nemuritor.

Nu se putea împăca nicicum cu gîndul morţii prietenului. Voia să caute Nemurirea şi Tinereţea veşnică.[vii]

Merse şi merse îndelung. înfruntă sute de duşmani, haite de fiare flămînzite şi spirite răufăcătoare. Oamenii-scorpii îl opriră dar dacă înţeleseră că el e două treimi zeu şi numai o treime om, îl sfătuiră să străbată drumul pe care soarele călătoreşte, în timpul nopţii, prin ceţuri negre ca mormîntul şi peste piedici fără număr, pînă ce dă iar de lumină.

Grădina zeilor i-acolo, minune nemaiîntîlnită, cu flori de aur şi cu fructe numai din pietre preţioase. Rîuri limpezi îi udă iarba şi florile înmiresmate şi vînturi calme o răcoresc.

Se odihni puţină vreme, prinse puteri şi, după sfatul zeului care-l ocrotise întotdeauna, soarele-cel-cu-păr-de-aur, plecă s-o caute pe Siduri.

Siduri era o hangiţă ce cunoştea destule taine. La început ea se sperie, cînd Ghilgameş bătu la porţi. Obrazul lui i-era brăzdat şi faţa arsă de nelinişti, de suferinţe şi încercări. I se păru un ucigaş. Se linişti doar cînd află că e regele din Uruk, ce vrea să afle Nemurirea.

Hangiţa zîmbi milostivă. Nemurirea nu-i pentru oameni. Zeii şi-o ţin de partea lor. Pămîntenii au datoria să îşi trăiască viaţa dată, precum le-o hotărăşte cerul. Pot însă încerca să-şi smulgă oricît de multe bucurii. Cîntul şi jocul, mai ales, desfătările dra­gostei, hrana aleasă, băutura, veşmintele de soi şi rîsul. Aceasta-i tot ce pot avea în afară de suferinţe.

Dar Ghilgameş se ţinu tare. Gîndul lui era numai unul. Ama­ra soartă a oamenilor de-a se preface-n pulbere, după-o prea scurtă vieţuire. Cum să lupţi împotriva morţii? Şi unde-i Utanapiştim, străbunicul preaînţelept, ca să-l întrebe care-i taina de-a deveni nemuritor?

Hangiţa se înduplecă şi-i povesti despre bătrînul pe care îl căuta Ghilgameş că locuieşte peste mare. Dar cine oare îndrăzneşte să plutească pînă acolo? Ar întîlni apele-morţii. Apele cele-ntunecate, prin care numai Urşanabi-luntraşul cel fără pereche, sluga lui Utanapiştim — ce are nişte statuete, înzestrate de zei cu haruri neînţelese pentru oameni — abia, abia poate vîsli.

Ghilgameş se însenină. „Aşadar, iată care-i calea!” Numai că şi Iştar veghea. Ea-l rătăci pe Ghilgameş. Şi el se repezi, furios, şi, fără nici o pricină, sfărîmă statuetele. Cum să te mai avînţi pe ape?

Drumul părea curmat aici şi ţinta regelui Ghilgameş pierdută pentru totdeauna.

Numai că bunul Urşanabi mai cunoştea încă o cale.

Dacă Ghilgameş izbutea să taie din pădurea deasă — ce se-ntindea în apropiere — de două ori cîte şaizeci de prăjini lungi — ce măsurau fiecare şaizeci de coţi — le smolea, le scobea cu grijă pe toate cît de-un lat de vîslă şi le-aducea lui Urşanabi, putea fi încă o speranţă.

Ghilgameş scoase sabia. Se năpusti-n pădurea deasă. Tăie prăjinile dorite. Le smoli, apoi le scobi. Le aduse lui Urşanabi, urcară în luntre şi plutiră.

Trebuia să străbată marea într-o lună şi jumătate. Ei ajunseră în trei zile, prin sîrguinţa lui Ghilgameş.

Ajunseră la apa-morţii. Şi Urşanabi-l învăţă pe Ghilgameş să vîre-n apă, la rînd, toate prăjinile. Numai mîna să şi-o ferească de undele ucigătoare.

Se sfîrşiră prăjinile.

— Ce-i de făcut?

Îşi desfăcu Ghilgameş brîul şi îşi făuri din el parîmă. Iar straiele lui Urşanabi, smulse în grabă, le-nălţă, cu mîna lui, în chip de pînză.

Aşa, cu greu, mereu pîndiţi de moartea cea neiertătoare, ajun­seră într-un tîrziu la ţărmul unde se afla bătrînul Uta-napiştim. Acesta şi soţia lui erau din stirpea celor vechi, care scăpaseră cu bine din Potopul ce înecase, odinioară, întreg pămîntul.

— Şezi lîngă mine, îl pofti străbunul pe urmaşul său, văzîndu-l supt de oboseală. Ce s-a-ntîmplat? Hai povesteşte!

Ghilgameş s-aşeză pe prund. Şi-i depănă, pe îndelete, viaţa şi luptele purtate alăturea de Enkidu. Cum biruiseră împreună pe Humbaba şi taurul cel făurit de zei în cer. Şi-apoi cum zeii, aţîţaţi de Iştar cea necruţătoare, le-a dat pedeapsa cea mai cruntă. L-au cufundat pe Enkidu în somnul cel mai greu, al morţii. Le-a despărţit o prietenie cum nici că mai fusese alta. Văzîndu-şi prie­tenul cum doarme, fără putinţă de-a se-ntoarce, el însuşi s-a în­fricoşat. Aceasta-i soarta oamenilor? Să biruie-n atîtea lupte, dar să fie călcaţi de moarte? Şi ce e viaţa? Ce e moartea? Ce se petrece „dincolo”?

A purces deci pe calea lungă şi bîntuită de vrăjmaşi către el, Uta-napiştim, străbunul lui, ce dobîndise, precum se ştie, Nemuri­rea. Poate se-ndură, se-nvoieşte să-i dezvelească marea-taină. Poate-l ajută şi pe el să aibă o Viaţă Veşnică.

Bătrînul Uta-napiştim l-a privit îngăduitor.

— Ascultă-mă, i-a grăit el, fiindcă-ai bătut atîta cale, şi-ai îndurat atît de multe, doar ca să afli adevărul, îţi voi spune ce s-a întîmplat, cum am aflat despre Potopul[viii] pe care zeii-l pregă­teau şi cum de-am reuşit să scap.

Ea, zeul înţelepciunii — care spusese adeseori că eu sînt cel mai cumpănit dintre bărbaţii muritori — luase parte la adunarea din Şuruppak, a zeilor, de pe malul Eufratului. Acolo Enlil a stri­gat că oamenii s-au înrăit, crimele, ura, duşmănia se-nmulţesc ca ciupercile. Şi a propus să se înece pămîntul sub puhoi de ape. Anu şi-a dat încuviinţarea şi-astfel s-a hotărît Potopul.

Numai că Ea mi-a trimis un vis prin care mă vestea de ceea ce urma să vină şi mă-nvăţa să construiesc o corabie foarte mare, pe care să mă salvez eu, soţia, rudele, tot tribul şi animalele pe care voiam să le păstrez în viaţă.

Acelora ce mă-ntrebau de ce ridic corabia — corabie cu şase caturi — eu trebuia să le răspund că Enlil, zeul, mă urăşte. Şi eu doresc să mă strămut, cu întreg avutul, neamurile, slujitorii şi prie­tenii, în ţinuturile lui Ea, cel ce iubeşte-nţelepciunea. Şapte zile am construit-o — cu tribul meu — corabia. Cînd am sfîrşit, am încărcat-o cu ce era de trebuinţă : hrană, băuturi şi veşminte. Am urcat animalele. Pe urmă, i-am poftit pe oameni.

Semnalul sorocit al ploii şi-al revărsărilor de ape mi-l anun­ţase zeul Şamaş.

Am ferecat uşile bine. L-am chemat pe Puzur-Amurri, ma­rinarul cel mai vestit, şi i-am încredinţat, de grabă, cîrma coră­biei în mîini.

De sus, zeul Enlil răcnea că a venit ceasul cel mare al pedep­sirii oamenilor. Zeul Nergal, ce stăpîneşte ţinutul negru al morţilor, desfăcu stăvilarele şi apele se revărsară. Cu torţe aprinse alergau spiritele pămîntului şi ce nu se-neca ardea.

Ploile nu mai conteneau. Şuvoaiele urlau în munţi, spălau cîmpiile de case, de oameni şi-alte vietăţi. Prăpădul se-ntinsese atît că nu mai putea fi oprit. Înşişi zeii se-nspăimîntară de ce dezlănţuiseră şi se uitau, din înălţimi, la apele clocotitoare, fără să ştie ce să facă şi cum să le poată opri.

Iştar care, ca de-obicei, îl aţîţase pe Anu, îndemnîndu-l să încuviinţeze pieirea muritorilor, acuma se certa pe sine :

„De ce-am vorbit atît de crunt în adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zămislisem pe pămînteni, prin voia mea, i-am lăsat pradă apelor, fără să mişc măcar un deget, ci apăsîndu-i cît mai mult!”

Şase zile şi şapte nopţi furtuna a tot bîntuit, pînă cînd vîntul, ostenit, şi-a lăsat aripile-n jos.

De grab', am deschis o fereastră. Apa învăluise totul, nici un zgomot nu s-auzea. Pierise tot ce era viaţă.

Corabia se înţepenise în coasta muntelui Nitsir. Dînd drumul unui porumbel, am vrut să văd ce se întîmplă. Neavînd unde să s-aşeze, porumbelul s-a întors la noi. Am slobozit şi-o rîndunea. Cu ea s-a petrecut la fel. Abia în ziua următoare, cînd am dat drumul unui corb, acesta nu s-a mai întors, căci apele începuseră să se retragă în matca lor.     

Atunci am deschis uşile, dîndu-le voie tuturor să se împrăştie în lume. Iar eu am adus sacrificii puternicilor zei cereşti. Am săpat gropi şi-am turnat apă, neîncepută, de izvor, făcîndu-le astfel libaţii.

Zeii s-au adunat voioşi, amirosind miresmele. Şi Iştar i-a poftit pe zei să se bucure de libaţii.

— Numai Enlil n-aş vrea să vină, a spus Iştar, încrîncenată, fiindcă el a urzit Potopul.

Dar iată că sosi şi Enlil mai mîniat decît oricînd. Aflase că scăpasem noi.

— Cine oare a destăinuit vreunuia din pămînteni că-n cer se pregătea Potopul? Nu cumva Ea înţeleptul? răcnea el fără stavilă.

Ea nu se înfricoşă, ci îl răspunse lui Enlil:

— Cum ai putut pune la cale fără să cîntăreşti destul o faptă atît de dureroasă?

— Pe pămînt erau mult prea mulţi păcătoşi şi răufăcători.

— Bun. Să-i fi pedepsit pe ei, dar nu întreaga omenire. Crezi că e drept să sufere nevinovaţii pentru-aceia care n-au cugetul curat? Şi eu mai află că n-am spus nici unui om vreun cuvinţel despre ce puneai tu la cale. Ci i-am trimis numai un vis făpturii mele credincioase, bunului Uta-napiştim.

Ascultîndu-l pe zeul Ea, Enlil şi-a îmblînzit pornirea. Căinţa părea că-l încearcă. S-a urcat pe corabie. Ne-a luat de mîini pe amîndoi, pe soţia mea şi pe mine. Ne-a îndemnat să îngenunchem şi, binecuvîntîndu-ne, a hotărît să vieţuim, de-atunci-nainte, în acest loc, la marginile apelor. Dar nu ca oameni, ci ca zei, nemu­ritori asemeni lor.

Bătrînul Uta-napiştim îşi isprăvise povestirea :

— Tu cum socoţi că ai putea, îl întrebă el pe Ghilgameş, să îl convingi pe zeul Enlil că meriţi să ai nemurirea? Haide să te pun la-ncercare. Sileşte-te să nu adormi şase zile şi şapte nopţi. Te prinzi?

— Mă prind, zise Ghilgameş.

Dar nu stătu cîteva clipe şi-o ceaţă îi cuprinse ochii. Somnul îl coborî ca-n moarte.

Şase zile şi şapte nopţi nici că se mai trezi din somn. Nici nu ştia ce e cu el. Să fi fost voia lui Enlil? A lui Iştar, marea zeiţă, zeiţa care-l duşmănea? A lui Anu stăpînul lumii peste cer şi peste pămînt? Cine-ar putea să înţeleagă? În fiecare zi soţia lui Uta-napiştim cocea cîte o pîine pentru el şi făcea cîte-un semn pe zid.

Cînd se trezi, totuşi, din somn, Ghilgameş se înfioră.

— Oriunde sînt, oriunde merg, şi chiar în somn, glăsui el, moartea se află lîngă mine.

Se povesteşte că Ghilgameş, atunci sau poate mai tîrziu, sau mai-nainte, nu se ştie, prin voia lui Ea, slăvitul, ar fi grăit cu Enkidu, cu duhul lui, cel slobozit cîteva clipe din Infern.

Şi Ghilgameş l-ar fi întrebat ce-i „dincolo” şi care-i legea ce cîrmuieşte subpămîntul?

Iar Enkidu i-ar fi răspuns, că „dincolo” nu-i decît jale şi pul­bere fără hotar.[ix]

Noroc că vorba dintre ei a fost curmată tot de zei, tot din voinţa zeilor, ce-ngăduiseră şi-aşa, la rugămintea lui Ghilgameş, mai mult decît puteau chiar ei îngădui celor-de-jos. Altminteri, regelui Ghilgameş, cuvintele lui Enkidu i-ar fi strivit şi cugetul, şi tot adîncul inimii.

Bătrînul Uta-napiştim, înţelegîndu-i suferinţa, i-a poruncit lui Urşanabi să-l ducă pe urmaşul lui de pe tărîmul apelor către pămîntul părintesc. Atîta că, mai înainte, trebuia să se cureţe de tot ceea ce-l întinase. Să se ducă la un izvor ce se afla pe ţărmul mării. Să-şi zvîrle pieile de fiare ce îl acoperiseră. Şi, curăţat de răni cu plăgi, să îşi îmbrace un veşmînt nou. Chiar legătura de la frunte să-i fie mereu proaspătă. Şi-aşa să plece spre Uruk.

Se pregătea tocmai de drum, cînd soaţa străbunului său spuse lui Uta-napiştim :

— Îl vezi? A îndurat destul. A colindat pe mări şi ţări. Şi-acum se-ntoarce în Uruk. Ar trebui să-i faci un dar.

Bătrînul i-arătă o plantă cu florile mirositoare şi toată zim­ţată de spini, asemeni unui trandafir.

— Creşte numai pe fundul mării. Este doar una singură. Şi dacă te hrăneşti cu ea nu mai mori şi nu-mbătrîneşti.

Fericit pînă peste poate, Ghilgameş s-azvîrli în mare. Căută-n- delung pe fundul ei. Şi, iat-o, floarea e aici. „Ce norocos sînt! se gîndi. Cînd îmi pierdusem orice vise, nu mai aveam nici o nădejde, am dobîndit tot ce rîvneam. Abia aştept s-ajung acasă. Prin planta asta minunată, vom izgoni din Uruk moartea. Şi bătrîneţea, şi urîtul. Spaimele ce ne mistuie.”

Înşfăcă floarea fermecată, neţinînd seama că în palmă i se-nfigeau spinii-ascuţiţi şi din carne îi curgea sînge.

Se-ntoarse, bucuros, pe mal. Îi mulţumi străbunului şi soaţei lui, din inimă. Se urcă în corabie, alăturea de Urşanabi, visînd, vesel, la zilele de tinereţe fericită pe care-avea să le trăiască în Urukul lui strămoşesc.

Călătoriră aşa o vreme. Făcură întîi un popas. Se odihniră şi plecară cu corabia mai departe.

La cel de-al doilea popas, regele zări un pîrîu. Un izvor îl hrănea cu apă limpede şi îmbelşugată. Încins şi bucuros, Ghilgameş gîndi ce bună ar fi o scaldă. Dar, în timp ce se cufunda în undele răcoritoare, un şarpe fu atras de planta pe care regele Ghilgameş şi-o ascunsese în veşminte. Mireasma ei îl tulbura.

Şarpele se tîrî uşor şi mîncă planta fermecată.

Îndată solzii îi căzură şi-şi îmbrăcă o piele nouă, întinerind cît ai clipi.

Ghilgameş, cînd se-napoie, văzu tot ce se petrecuse.

Planurile-i se năruiră. Durerea veche-l copleşi.

— De ce m-am zbuciumat atît? Pentru cine m-am străduit şi mi-am sleit puterile? se-ntreba el nedumerit. Nepieritor nu e nimic. Totu-i firav şi trecător. O, Şamaş, unde e dreptatea?

O zi gemu lîngă izvor, muşcîndu-şi pumnii disperat.

Soarele-cel-cu-păr-de-aur strălucea în înaltul bolţii.

— Lumina Lui e fără moarte, se dumiri atunci Ghilgameş. Noaptea n-o poate birui. Şi faptele vitejilor pentru binele oame­nilor şi adevărul lor, la fel. Şi cîntecele despre cei ce nu-şi precupeţesc puterea înfruntînd forţa răului. Aceasta-i NEMURI­REA LOR.