Cidul - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Mai sînt apoi neguţători ce stau sorbind vin din ulcele, şi mai ales meşteşugari — vestiţi făuritori de săbii şi alte arme din Toledo, olari, sticlari sau postăvari.

Mai la o parte, în picioare, beau vinul negru al lui Pedro oamenii mai umili: păstori veniţi cu lapte şi brînzeturi la tîrgul mare din Toledo, ţărani sosiţi şi ei cu treburi, rămaşi aici să înnopteze.

Se mai găseşte la o masă un cîntăreţ, poftit anume.

În cinstea lui s-a pregătit vinul cel mai gustos pe care îl are Pedro-n hanul său. S-a fript un miel într-o frigare. Şi s-au mai copt nişte aluaturi ce-s tăvălite întîi în miere şi apoi în nucă pisată.

Copiii îşi ling degetele, mîncînd din dulciurile acestea.

După ce s-au îndestulat toţi comesenii, cîntăreţul, un bărbat smead, cu plete negre pe sub basmaua de mătase, cu o eşarfă peste mijloc şi-o vestă vînătă, cu nasturi mari de argint vechi, îşi ia ghitara[ii] şi pătrunde pînă în mijlocul mulţimii, care-l aplaudă-nsufleţită.

Ca de atîtea alte ori el va cînta zeci de romanţe — romanceros — şi mai ales va aminti isprăvile pe care Cidul — Campeadorul[iii] le-a săvîrşit în viaţa sa.

• Cîntecul nostru se începe, glăsuia el, în timp ce-şi mîngîia ghitara, într-o înserare minunată, cînd vîntul poartă pe meseta[iv] aroma ierburilor arse de soarele din timpul zilei, şi sunetele de cimpoaie, şi cîntecele înfocate ale fecioarelor spaniole.

Diego Lainez din Bivar[v] şedea în casa lui de piatră, privind mîhnit, printr-o fereastră îngustă, cu pereţii groşi, către meseta şi ciobanii care intrau în curtea lui să ducă oile spre staule.

Cerul era roşu ca para pe care o aprind ciobanii cu buruienile uscate la sărbătoarea mieilor, cînd pornesc turmele spre munte, unde-s păşunile mai verzi. Dar inima lui don Diego era mai neagră decît scrumul, care rămîne-n zorii zilei, cînd sărbătoarea s-a sfîrşit, şi se coboară iar tristeţea în ochii fetelor, ce-şi văd iubiţii părăsindu-le.

• Să tacă fetele! striga de la fereastră don Diego. Să tacă şi cimpoaiele, nu pot să mai aud nimica. Nu înţelegeţi?

Şi don Diego îşi punea palmele sale scorojite peste urechi, şi se izbea mereu cu fruntea de masa ce se afla acolo-n mijlocu-ncăperii.

• Nefericit sînt, se văita. Spada îmi tremură în mîini, şi nu mai pot să mă răzbun... Cum l-aş ucide pe Lozano, pe contele al cărui glas răsună-ntîiul printre nobili la curtea regelui Fernando.[vi] M-a insultat la vînătoare. M-a insultat în plină zi, pentru că fără voia mea am trecut pe pămîntul lui, şi i-am vînat un iepure. A-ndrăznit să mă pălmuiască. Supuşii mei toţi au văzut. Nici nu mai pot să părăsesc castelul strămoşesc, de piatră. Şi de-aş ieşi, mi-aş pleca fruntea în faţa tuturor, umil şi ruşinat peste măsură.

Nu pot să dorm, nici să mănînc. Aaa!... ce soartă ticăloasă, să fii bătrîn, neputincios. Mai fericit aş fi să mor.

Şi iar îşi izbea fruntea albă de masă, hohotind amar, în timp ce în ograda largă tăcuseră toţi slujitorii, iar oile se grămădeau, împinse de ciobani, cu sila, într‑un saivan încăpător...

— Să vie fiii mei tuspatru! strigă bătrînul don Diego. Să vină chiar acum la mine, aşa precum le poruncesc!

Şi fiii lui Diego Lainez, ascultînd glasul mînios, s‑au şi grăbit spre tatăl lor.

— Tu, cel mai mare, a spus Diego, vino să‑ţi spun ceva, în taină...

Fiul s‑a apropiat în grabă.

Tatăl i‑a prins în gură degetul mic al mîinii drepte, şi l‑a muşcat atît de crîncen, în cioturile‑i de măsele, că era gata să‑i desprindă oasele din încheieturi. Fiul a dat un răcnet groaznic. Lacrimile l‑au năpădit şi a început să‑şi roage tatăl:

— Lasă‑mă, tată, fie‑ţi milă, mă strîngi de‑o să-mi pierd răsuflarea.

Şi se ruga atît de jalnic, că tatăl şi‑a descleştat dinţii.

— Nu eşti bun de nimic, băiete. Te vaieţi ca o biată babă. Tu n‑ai să poţi să mă răzbuni.

Acelaşi lucru s‑a întîmplat şi cu fiul al doilea. Apoi cu cel de‑al treilea. La sfîrşit a venit Rodrigo, care era şi cel mai tînăr dintre feciorii lui Diego.[vii]

Rodrigo nu s‑a-nfricoşat, n‑a plîns şi nici nu s‑a văietat, cînd tatăl l‑a muşcat de deget. A rostit ameninţător:

— Mare noroc ai că‑mi eşti tată! De nu mi‑ai fi, numai c‑un deget ţi‑aş scoate inima din piept...

Tatăl auzind vorba asta, l‑a-mbrăţişat şi i‑a grăit:

— Feciorul sufletului meu, mînia ta îmi potoleşte nemărginita mea mîhnire. Şi supărarea ta îmi place. Inima mea, privindu‑te, simte o caldă mîngîiere. Tu îmi vei răzbuna onoarea. Nemernicul conte Lozano m‑a insultat la vînătoare. Deşi eşti tînăr, cel mai tînăr, şi încă n‑ai fost în războaie, sînt sigur că‑l vei pedepsi. N-o să te sperie gloria marelui conte de Lozano, puterea lui şi tot trecutul său vitejesc, neîntrecut, nici cetele de călăreţi ce‑i are sub comanda lui, în slujba regelui Fernando. Du‑te, Ro­drigo, şi îmi spală ruşinea ce am îndurat‑o, fiindcă am ajuns neputincios.

Tînărul fiu al lui Diego s‑a repezit la panoplie, şi, luînd o spadă, i‑a răspuns:

— Din fiecare lacrimă pe care ai vărsat‑o, tată, mi s‑a născut în inimă o flacără nimicitoare. Prin tine, contele Lozano ne‑a păl­muit întreaga spiţă. Îţi jur că am să te răzbun...

Şi, fără să mai stea pe ginduri, Rodrigo a încălecat, pornind galop peste meseta.

A galopat, a galopat, şi‑n depărtare l‑a zărit pe marele conte Lozano, urmat de slujitorii săi.

Din goana calului Rodrigo i‑a strigat contelui:

— Opreşte! cine loveşte pe un bătrîn neputincios nu‑i un viteaz, conte Lozano. Pata cu care ai mînjit obrazul lui Diego Lainez o voi spăla numaidecît cu spada, în sîngele tău...

— Hai, băieţele, dă‑te-n lături, i‑a răspuns contele Lozano. Să nu pun să te pedepsească slugile mele, chiar acum, cu biciul, trîntit jos, la scară, să plîngi şi să‑mi cerşeşti iertarea... Pleacă, atîta cît te rog.

— Sînt tînăr, a răspuns Rodrigo. însă onoarea nu aşteaptă ca să‑i încărunţească părul, atunci cînd este înjosită.[viii] Fereşte‑te! începem lupta...

Lozano i‑a strigat:

— Mori, cîine. De e aşa nu te mai iert...

Dar n‑a sfîrşit cuvintele, şi spada cea strălucitoare a lui Ro­drigo a fulgerat.

Lupta nu a durat prea mult. Săbiile se ciocneau flămînde, răspîndind jerbe de scîntei.

Caii săltau sub călăreţi şi îşi muşcau zăbalele.

— Te voi răpune ca pe‑un miel! clocotea contele Lozano.

Rodrigo nu spunea nimic. Îşi sălta calul ne‑ncetat în lupta cea încrîncenată, ce se iscase pe meseta, sub ochii slujitorilor. Doar sabia i se rotea, din ce în ce mai strîns, spre conte.

— Am să‑ţi iau inima, Rodrigo, în vîrful spadei, şi‑am s‑o dau tatălui tău ca‑ntr-o frigare, mai rîdea contele cel aprig.

Numai că rîsul contelui s‑a şi schimbat în rînjet, pentru că spada lui Rodrigo îi lunecă peste grumaz. Îi despărţi capul de trup, şi slujitorii începură să strige tare, spre castel:

— Feciorul lui Diego Lainez a tăiat capul contelui! Săriţi!... Săriţi într‑ajutor!...

Iară Rodrigo‑n vremea asta, luînd capul contelui de plete, în goana calului sălbatic a pornit în galop spre casă.

Diego Lainez sta‑n odaie, cu capul toropit pe masă, şi lăcrăma neîncetat.

— Ruşine mie, murmura.

Însă Rodrigo a intrat cu paşi răsunători în casă şi‑a zvîrlit pe podele capul marelui conte de Lozano.

— Tată, a spus, ridică‑ţi fruntea. Alba ta frunte a fost spă­lată cu spada ce mi‑o vezi în mînă. Ochii duşmanului privesc de jos acum spre chipul tău. Şi mort e cine a‑ncercat să ne răpească ieri onoarea...[ix]

Bătrînul şi‑a ridicat fruntea. A văzut capul lui Lozano şi a strigat, cu ochii‑n lacrimi:

— Fiul meu preaiubit, Rodrigo, lasă‑mă să te‑mbrăţişez. Aşază‑te în locul meu, pe acest jilţ înalt, de lemn. Acela care îmi aduce capul duşmanului de moarte, tăiat în luptă vitejească, va fi capul familiei.

Şi tatăl îl îmbrăţişa, şi‑l dezmierda pe fiul său, şi îl silea să se aşeze pe scaunul de stăpîn al casei.

În vremea însă cînd Rodrigo era în braţele bătrîne, slăbite şi tremurătoare ale părintelui său drag, s‑au auzit de pe meseta ţipete înfricoşătoare.

S-au arătat din depărtări alţi călăreţi, înconjuraţi de‑un nor de praf, ce cuprindea întreg podişul.

— Maurii!...strigau călăreţii. Maurii au intrat cu oastea iar pe pămînturile noastre. Dau foc şi pradă satele. În urma lor arde pămîntul. Iau fetele, femeile, pentru haremuri şi oştire. Regele n‑a ieşit la luptă să‑şi apere feudele. Poate îi e frică de moarte. Nici marii nobili n‑au ieşit. Nu le e scumpă libertatea. Dar noi vom muri pentru ea. Vom apăra Castilia, de‑atîtea ori ameninţată de maurii năvălitori. Vom muri pentru libertate! Ne trebuie un conducător!...

Rodrigo s‑a desprins din jilţul unde‑l ţinea părintele. A aler­gat iute‑n ogradă. Dintr‑un salt a şi fost în şa. A galopat peste meseta, în calea călăreţilor.

— Opriţi‑vă, le‑a poruncit. întoarceţi caii şi veniţi în goana mare după mine. Spada cu care am spălat onoarea lui Diego Lainez vă va conduce azi în luptă.

— Dar eşti prea tînăr, i‑au răspuns toţi călăreţii, într‑un glas.. Nu ai nici douăzeci de ani...

— Nu vîrsta hotărăşte‑n luptă, ci vitejia şi puterea, a grăit tînărul Rodrigo. Veniţi acum, vă poruncesc!...

Şi ca un trăznet din văzduh, au pornit în întîmpinarea mau­rilor năvălitori.

Atîta aştepta mulţimea de labradores - ţărănimea, meş­teşugarii din oraşe - să lupte şi să izgonească, de pe pămîntul strămoşesc, pe maurii năvălitori.

Pe cale s‑au tot strîns oşteni.

S-au strîns ca apele‑n şuvoi.

Avînd în frunte pe Rodrigo, călări, cu armele în mîini, întîmpinîndu‑i pe mauri, i‑au biruit într‑un scurt timp.

— Cidule, se rugau maurii, stăpîne, lasă‑ne cu zile!...

Însă Cidul nu se‑ndura:

— Prea mult sînge aţi vărsat voi, tot cotropind Castilia. E vremea să vă nimicim.

Şi maurii au pierit toţi.

Robii au fost eliberaţi, bărbaţi, femei, mai ales fete.

Iară mulţimea, adunată în jurul tînărului fiu al lui Diego, îi striga:

— Trăiască tînărul Rodrigo! El ne conduce să‑i gonim din ţara noastră pe mauri.

Toţi îl iubeau şi îl slăveau.

N-a fost, pe cît se povesteşte, vreun alt tînăr luptător mai îndrăgit de tot poporul, decît era atunci Rodrigo.

Regele, auzind aceasta, i‑a trimis fiului lui Lainez o mantie, o sabie şi o bonetă de postav.

Fernando de Castilia a socotit că tînărul fiu al lui Lainez îi poate fi de mult folos, şi l‑a chemat la curtea lui.

Mulţimea l‑a oprit însă trei zile în mijlocul ei, spre a‑l săr­bători şi l‑a numit de‑atunci Campeadorul, apărătorul Spaniei.

În astă vreme, cînd Rodrigo era slăvit pentru victorie, în mij­locul poporului, la curtea din oraşul Burgos se‑nfăţişase o copilă.

— Rege Fernando, plîngea ea. Sînt fiica contelui Lozano, cel care v‑a slujit cu cinste, şi care a fost doborît de fiul lui Diego Lainez. Am! venit să vă cer dreptate. Şi regele care n‑ascultă o rugăminte, cînd e dreaptă, nu merită să mai domnească, nu merită să urce‑n şa, să‑şi pună pintenii de aur, nici să‑şi mai dumice pe taler pîinea cea dulce de secară.

— Regele la‑nceput se‑ncruntă. Apoi răspunse tinerei ce sta‑n genunchi în faţa lui, înveşmîntată încă‑n negru.

Dacă pe fiul lui Diego îl pedepsesc, aşa cum spui, frumoasă fiică‑a lui Lozano, poporul se va răzvrăti. Mulţimile nădăjduiesc că fiind conduse de Rodrigo vor goni oştile maure departe, către miazăzi, poate le vor zvîrli în mare. Ţăranii liberi, orăşenii, şi şi chiar mărunţii cabaleros luptă fiindcă‑s conduşi de el. Eu şi cortesu[x] socotim c‑avem nevoie de Rodrigo. Nu pot să‑ţi împli­nesc, Himena,[xi] dorinţa de a‑l pedepsi...

— Ba da, a spus tînăra fată, uimind pe rege şi pe nobili. El mi‑a răpit ultimul sprijin, pe tatăl meu. Sînt singură. Vă cer să‑l pedepsiţi, Fernando, ca el să‑mi dea sprijin în viaţă, cîte zile eu voi trăi.

— Dar bine, cum? a spus Fernando. Vorbeşte limpede, Hi­mena. Nu înţeleg ce vrei să spui...

Tînăra fată s‑a-nroşit:

— Îi cer să mă ia de soţie. Să vie pe tărîmul nostru. Aceasta să‑i fie pedeapsa. Iară castelul lui Lozano să strălucească prin Rodrigo, acest viteaz fără pereche. Şi astfel să‑şi plătească vina că l‑a răpus pe tatăl meu...

Regele a‑nceput să rîdă.

— Am auzit întotdeauna că‑n inimile fetelor se află taine ne­pătrunse de cugetul bărbaţilor, a spus Fernando, la sfîrşit. Acuma văd că aşa e. Himena ne‑a cerut osîndă pentru feciorul lui Diego. Şi ca pedeapsă‑l vrea de soţ. Dar ce mai vorbă, încuviinţez să fie pedepsit Rodrigo, şi să se‑nsoare imediat...

Şi fără să mai stea pe gînduri, Fernando a trimis răvaş lui don Diego din Bivar să vie cu feciorul său, ca să‑i sărute întîi mîna, apoi să‑l dea de soţ Himenei pe acest tînăr ne‑nfricat.

Diego a ascuns răvaşul, să nu‑l găsească fiul său. Rodrigo a băgat de seamă:

— Tată pentru ce te fereşti? Ce răvaş oare ţi‑a trimis astăzi regele?

Diego n‑a putut s‑ascundă:

— Regele nostru porunceşte să ne înfăţişăm la curte, dar eu vroiam să mă duc singur. Tu rămîi, fiule-n Bivar.

— Nu, tată, i‑a răspuns Rodrigo. Oriunde o să mergi, de astăzi, voi merge alăturea şi eu, ca să‑ţi fiu sprijin la nevoie...

Cu trei sute de cavaleri, prieteni şi rude, don Diego şi fiul său cel mic, Rodrigo, călăresc spre oraşul Burgos. Toţi poartă haine de mătase, numai Rodrigo e‑n armură. Toţi au pe creştet pălării, numai Rodrigo poartă coif.

Regele îi întîmpină:

— Vă mulţumesc că aţi venit...

Unii curteni din casa lui Lozano s‑aud spunînd cu glas încet:

— Rodrigo l‑a răpus pe conte. Şi iată, e primit cu cinste.

— Eu sînt gata să mă răscumpăr sau să plătesc cu sabia, s‑aude glasul lui Rodrigo.

Toţi care murmurau tac mîlc. Nu se aude nici o şoaptă.

Tatăl îi spune fiului:

— Hai acum să descălecăm, să sărutăm mîna întinsă a no­bilului don Fernando, care e suzeranul nostru.

Şi don Diego se coboară, sărută mîna regelui.

Rodrigo sare de pe cal, dar spune tatălui său astfel:

— Pe oricine m‑ar fi‑ndemnat să mă cobor şi să sărut rege­lui mîna sa întinsă, l‑aş fi lovit cu sabia. Fiindcă mi‑o ceri tu, te ascult...

Cînd a îngenuncheat Rodrigo, spada i‑a lunecat din brîu, sunîndu‑i ameninţător. Regele s‑a înspăimîntat. A sărit de pe tronul său.

Însă fiul lui don Diego şi‑a ridicat spada căzută şi l‑a între­bat pe don Fernando pentru ce l‑a chemat la curte.

Regele s‑a mai liniştit. S-a aşezat din nou, şi‑a zis:

— Pentru că tu i‑ai doborît acestei nobile Himena sprijinul cel mai de nădejde, am socotit că trebuie s‑o ocroteşti de azi‑nainte. Şi am crezut că ar fi bine să te căsătoreşti cu ea. Himena vrea să‑i fii tu soţ...

Rodrigo, care la‑nceput crezuse că vor fi primejdii, şi îşi ţinea mîna pe spadă, s‑a aplecat către Himena şi i‑a grăit în acest fel:

— Să ştii că eu nu l‑am ucis pe don Lozano, tatăl tău, ci l‑am învins în luptă dreaptă, de la bărbat la alt bărbat. Şi vina de a‑l fi răpus în luptă dreaptă pe Lozano o voi plăti fiindu‑ţi ţie apărător, tată şi soţ, pînă la căpătîiul vieţii. Primesc această cununie, rege Fernando, mă supun... Cer mîna ta, dona Himena![xii]

Şi astfel, dintr‑o întîmplare sîngeroasă, pe meseta, s‑a pornit nunta lui Rodrigo cu fiica contelui Lozano.

Ca dar de nuntă a primit Cidul vreo cîteva feude, şi între altele Cardena şi aşezarea de păstori de la Soldana, lîngă munţi. Fernando vroia să‑l cîştige pe Cid, ca pe‑un oştean supus. Ştia prea bine că nu poate să se încreadă în curteni.

Vroia să aibă un vasal pe care îl iubea poporul: toţi orăşenii, labradores, gata să moară lîngă el.

S-a hotărît să se serbeze cununia în catedrala de la Burgos, apoi la rege în palat.

În ziua cînd s‑a făcut nunta, mireasa era îmbrăcată într‑un veşmînt alb, din dantele. Peste mijloc purta un brîu dintr‑o mătase liliachie. Iară la gît îi atîrna un lanţ de aur, cu medalii. Deasupra avea o mantie tot albă, însă căptuşită c‑o ţesătură argintie, care îi flutura în mers.

La rîndul său, fiul lui Lainez avea o haină de postav negru, lucios, strînsă pe talie, însă cu mînecile largi. De sub tunică se vedea cămaşa albă ca o spumă, dintr‑un tul de Arabia. Şi pan­talonii negri, strimţi, aveau vipuşcă violetă, lată cam de trei de­gete. Pe părul cum e abanosul avea Rodrigo o bonetă, dintr‑un postav roşu închis. Şi în bonetă se afla înfiptă o pană de cocoş. La brîu ţinea o spadă scumpă. Spada şi‑o cîştigase-n luptă. Calul pe care‑l călărea îl dobîndise tot în luptă. Era un cal arab, subţire, lung şi înalt, şi foarte iute. Înţelegea tot ce‑i spunea stăpînul său, Campeadorul. Şi calul se numea Babieca.

Un episcop şi zece preoţi i‑au cununat pe don Rodrigo şi nobila dona Himena. Naş era însuşi regele.[xiii]

După ce slujba s‑a sfîrşit ce‑i doi miri s‑au îmbrăţişat. Încă o dată, feciorul lui Diego Lainez i‑a jurat fetei lui Lozano c‑o va iubi pînă la moarte.

În calea lor mulţimile se adunau, strigînd voioase:

— Trăiască tînărul Rodrigo, cel mai viteaz dintre viteji şi duşmanul maurilor!

Şi azvîrleau ghirlande verzi în drumul călăreţilor.

Pe la ferestre şi grilajuri se atîrnaseră covoare, eşarfe gal­bene de in şi stofe colorate viu.

Bărbaţii aruncau cu mîna boabe de grîu asupra lor, după datina castiliană.

Cîţiva năstruşnici, deghizaţi ca diavoli, tauri sau mauri, să­reau, speriind femeile. Cîntau cîntece deocheate. Alţii rîdeau sau aplaudau.

Lumea cînta şi ea în cor.

După ce au ajuns cu toţii la porţile palatului, naşul, regele Fernando, i‑a îndrumat pe miri în sala unde se‑ntindeau mese cu zeci de bunătăţi: viţei întregi fripţi în frigare, păstrăvi în unt, crapi în aluat. Apoi brînzeturi, prăjituri, dulceţuri, fructe fel de fel şi pîine albă, de grîu nou. Nu vă mai spun ce vin era...

Şi petrecînd, tot petrecînd, danţînd sardana[xiv] şi glumind, a trecut şi de miezul nopţii.

Dar nici nu se sfîrşeşte nunta, şi trîmbiţele se aud.

— Maurii iar au năvălit! vesteşte un cavaler pe rege.

Fernando face ochii roată la toţi mesenii, şi întreabă:

— Cine ia astăzi armele?

Toţi nobilii se fac că au cîte un ghimpe la călcîi. Cată mai mult către podele. Nici unul nu priveşte‑n sus.

Numai Rodrigo glăsuieşte:

— Să mi se‑nşeuezee calul! Să mi s‑aducă armele! Nici nu mă voi întoarece‑acasă, pînă ce nu voi dobîndi cinci regi mauri ca prizonieri...

Şi regele se‑nveseleşte.

— Du‑te, Rodrigo, şi să vii biruitor din nou la Burgos!...

Himena e înlăcrămată, Rodrigo o îmbrăţişează, şi‑n noaptea nunţii iar porneşte ca o furtună, spre mauri.

— Încotro năvălesc maurii? a‑ntrebat el pe luptătorii ce se strînseseră în preajmă‑i.

— Spre Montes-Doca, au răspuns, cu ochii ţintă la Rodrigo, de unde aşteptau porunci.

— Acolo să pornim şi noi.

Şi într‑un iureş a pornit spre Montes-Doca, urmat de mii de labradores şi însoţit de cavaleri.

Cetele de mauri umblau prin sate, jefuind, dînd foc. Rodrigo s‑a luptat cu ei, şi i‑a învins, la rînd, pe toţi, luîndu‑le prada şi dînd drumul bărbaţilor, femeilor şi fetelor ce erau robi.

Cu toţii mulţumeau, plîngînd.

După mai multe lupte grele, s‑au apropiat de Montes-Doca, unde maurii petreceau în danţuri şi în cîntece, în timp ce sîngele curgea ca un rîu roş pe uliţe.

Viteazul fiu al lui Diego s‑a repezit către castelul ce se afla în Montes-Doca, unde şedeau, la un ospăţ, cinci regi şi peste două sute de căpetenii de mauri, şi roabele le dănţuiau.

— Predaţi‑vă, le‑a strigat el.

Dar toate căpeteniile şi‑au scînteiat săbiile albe, şi lupta a‑nceput grozavă.

Mese şi scaune, vase scumpe, pocale, talgere de aur zburau prin încăperea largă. Şi mai ales, zburau, tăiate de fiul lui Diego Lainez, zeci, zeci de capete maure.

Nici unul dintre luptătorii maurilor nu au scăpat; iar regii s‑au înfăţişat, îngenuncheaţi, lui don Diego, tîrîndu‑şi frunţile pe lespezi.

— Stăpîne! Cidule, i‑au spus. Primeşte‑ne ca slujitori. De astăzi ne vei fi stăpîn. Noi o să‑ţi adăpăm calul. Şi noi ţi‑l vom înşăua. Unul din noi o să te‑mbrace, şi altul o să te hrănească, numai nu ne răpune viaţa...

Rodrigo a făcut un semn şi, în uralele mulţimii de prizonieri spanioli scăpaţi din mîinile maurilor, cei cinci regi au pornit în urma lui don Rodrigo - a Cidului - ca nişte slujitori de rînd.

Aşa i‑a dus pînă‑n Bivar. Acolo au fost găzduiţi în încăperea slugilor. După ce i‑a ţinut un timp, Cidul le‑a-ngăduit celor cinci regi să plece, dacă jură că se vor socoti vasali, vor drege tot ce au stricat în satele Castiliei, vor mai plăti şi un tribut, şi nu vor mai porni cu oastea contra spaniolilor nicicînd...

Cei cinci regi au jurat credinţă, pe legea lor, şi au plecat.

Ba, se mai spune că, ajunşi în cele cinci cetăţi maure, regii l‑au lăudat mult pe Cid, zicînd că nu‑i doar un viteaz neînfricat, biruitor, ci şi o inimă aleasă.

Apoi regii maurilor au trimis repede tributul, aşa precum juraseră.

Dar luptele cu alţi regi mauri au mai urmat, multe ca frun­zele şi iarba. Rodrigo cu o oaste mică de caballeros înarmaţi, urmaţi de orăşeni şi de ţărani, s‑a năpustit din Alicante la Oporto, şi din Malaga la Bilbao,[xv] străbătînd toate zările. A intrat poate şi‑n Cordova, în parcurile din Granada, şi în Alhambra, în Sevilla. Zeci de oraşe a călcat Cidul-Campeador, în luptă cu nemiloşii regi mauri.

Au trecut lunile pe rînd.

Himena a tot aşteptat, mai cu răbdare la‑nceput, şi rău mihnită mai apoi.

Soţul său rar se arăta, numai în treacăt, prin Bivar.

După ce luase Calahorra, îi biruise pe mauri, gonindu‑i din alba Coimbra. Aici, după izbînda dobîndită, Fernando îl armase pe don Rodrigo cavaler, făcîndu‑l port-stindard al său. Regele‑i încinsese spada cu mîna lui peste mijloc. Era o spadă făurită chiar în Toledo de un meşter. Numele său nu i‑l mai ştim...

Îl învestise cavaler, ştiindu‑l sprijin de nădejde în luptele cu maurii. Viteaz ca el nu se afla altul în toată Spania. Iară poporul îl iubea.

Regele i‑a încins deci spada, spunîndu‑i astfel.

— Ruy Diaz,[xvi] viteze Cid-Campeador, te armez astăzi cava­ler al curţii mele castiliene. Te vei purta ca un vasal dreptcredincios, şi eu în schimb îţi acord ocrotirea mea.

L-a sărutat apoi pe buze, ca mărturie a dragostei.

Regina i‑a adus un cal purtat de cei doi paji ai săi.

Iară Urraca, fiica lor, infantă de Castilia, s‑a apropiat; a cerut voie viteazului Campeador să‑i pună chiar cu mîna ei pintenii la încălţăminte, semnul celei mai mari cinstiri.

Rodrigo a încuviinţat, şi fiica regelui Fernando, aplecîndu‑se de mijloc, i‑a pus doi pinteni lungi, de aur.

Urraca, după cît se spune, l‑ar fi‑ndrăgit pe don Rodrigo încă de mult. Şi ar fi vrut să‑l ia de soţ. Însă era doar un hidalgo obiş­nuit, neînsemnat. Regele n‑ar fi îngăduit.

Acum era un infanson.[xvii] Era şi cavaler al curţii, şi port‑stin­dard al lui Fernando. Regele însuşi îl armase. Era iubit în toată ţara. Nu era nimeni mai viteaz. Însă era căsătorit, iară soţia şi‑o iubea.

I-a pus deci pintenii de aur, şi unii spun c‑a lăcrămat infanta de Castilia, atuncea cînd s‑a ridicat şi l‑a privit pe don Rodrigo, viteazul Cid-Campeador.

După aceste întîmplări, oriunde se arăta Cidul, maurii erau izgoniţi, iar el trecea biruitor.

Dar iată că, pe lîngă ei, se mai iveşte alt duşman. Şi nu maur, ci un creştin.

Se spune că‑mpăratul Henric, ce domnea în Germania, s‑a înţeles cu papa Victor să ceară din Castilia tribut, sub numele că el conduce pe regii creştini. Iar din acest tribut urma să ia o parte însuşi papa.

Scrie deci papa o scrisoare, cerîndu‑i regelui Fernando să pună pe popor noi biruri. Iară din banii adunaţi să‑i dea un tribut greu lui Henric.

„De nu veţi asculta porunca, spunea‑n scrisoare papa Victor, vom veni în Castilia cu oastea şi te vom sili, rege Fernando, să plăteşti un tribut poate întreit.”

Primind Fenando vestea asta, adună nobilii în pripă, şi‑ncep să ţină sfat cu toţii.

Nobilii glăsuiesc ca unul:

— Numaidecît să ne supunem! Cine poate lupta cu papa şi toate oştile creştine, pe care le adună Henric, cînd avem pe mauri în coaste?

Nu se sfîrşise‑ntreg consiliul, cînd Cidul a intrat în sala unde şedeau în adunare nobilii şi cu regele. Abia se întorsese dintr‑o luptă, şi doar o zi de poposise‑acasă.

— Să‑l întrebăm şi pe Ruy Diaz dacă e bine să plătim vreun tribut împăratului, a spus îndată don Fernando.

Rodrigo s‑a-ncruntat la chip. De supărare, vinele i s‑au umflat ca nişte şerpi.

— Castilia e liberă! a răspuns el cu voce tare. Cine vă‑ndeamnă la tribut vă‑ndeamnă şi la dezonorare.

Fernando s‑a sculat din jilţ!

— Ai rostit bine, Ruy Diaz.

— De vrea război, facem război. Papa şi Henric vin însoţiţi de regi vasali, mai zise Cidul. Noi o s‑aducem pe ţărani, meşteşu­gari şi cavaleri. Şi‑o să vedem de partea cui va fi dreptatea la sfîrsit.

Nobilii mari şi‑au plecat ochii din nou către podelele palatului regal din Burgos.

Au sunat trîmbiţe în sate şi în oraşe, pretutindeni, şi toţi vitejii au sosit la Burgos, pregătiţi de luptă.

Cam nouă mii de luptători s‑au adunat acolo‑n Burgos. Co­mandant peste ei l‑a pus regele pe Campeador.

Nobilii mari nu au plecat. Cu toţii au rămas acasă.

Din partea papei şi‑a lui Henric, pe cavaleri îi comanda Raymond, contele de Savoia. Armele lor sclipeau în zări.

— Predaţi‑vă-mpăratului, au spus heralzii lui Raymond, tri­mişi Campeadorului. Plătiţi tributul chiar acuma, sau nu va mai rămîne viu nici un oştean, nici un scutier din oştile Castiliei.

— Să vină şi să‑şi ia tributul din mîna mea, a răspuns Cidul.

Şi luptele au început.

S-au luptat unsprezece zile. Raymond, contele de Savoia, a fost trîntit cu cal cu tot de‑o lovitură a Cidului.

Deşi contele de Savoia fusese biruit de Cid, şi trebuiau să‑ncheie pace, Henric şi papa au trimis o nouă oaste să‑l lovească cu mişelie pe Rodrigo. Şi l‑au lovit pe negîndite, crezînd că îl vor birui.

Înfrîntă‑a fost însă oştirea papei. Atît de rău a fost înfrîntă, încît pînă la urmă papa s‑a rugat să‑nceteze lupta, zicînd că nu mai vrea nici un tribut, nici pentru el, nici pentru Henric.

Toţi regii adunaţi la Roma au spus atuncea papii Victor:

— Cidul este nebiruit. Să încetăm războaiele. Mai bine să ni‑l facem prieten... Nu ne mai trebuie tribut.

Au trimis soli să‑ncheie pace. Şi don Rodrigo s‑a întors cu slavă în Castilia.

Însă abia s‑a-ntors Rodrigo, şi n‑a trecut decît o zi, c‑a început un nou război.

Trecuse vreme‑ndelungată de cînd Rodrigo se afla mereu numai în bătălii. Curînd Himena trebuia să fie mamă.

Şi într‑o zi s‑a hotărît să se adreseze regelui.

A luat o pană şi i‑a scris:

„Ce folos că m‑am măritat cu‑acel pe care l‑am dorit, dacă sînt veşnic singură. Mi‑aţi spus că‑mi daţi ocrotitor, în loc de tată, pe Rodrigo. Nu am pe unul, nici pe cellalt. Nu îl lăsaţi să se întoarcă pe soţul meu, mărite rege, decît numai o zi pe an. Cînd vine, calul său Babieca este întreg stropit cu sînge. Rodrigo abia de‑şi usucă spada de roua bătăliilor, şi trîmbiţele‑ncep să sune. La uşă se adună cete de cavaleri, cu lănci şi săbii. Rodrigo sare‑n fruntea lor, şi nu mai văd decît departe un nor uriaş, galben, de praf. Rămîn iar singură un an. Vă rog, răspundeţi‑mi, o, rege, alţi cavaleri nu mai aveţi? Alţi nobili nu mai ştiu să lupte? Cînd se va termina războiul? Curînd eu trebuie să nasc, şi mi‑aş vrea soţul lîngă mine. Răspundeţi‑mi, de socotiţi, însă rupeţi scrisoarea mea, să n‑o citească ochi străini, şi să nu rîdă de Himena”.

Regele a primit scrisoarea, şi i‑a răspuns grabnic Himenei. Îi era teamă ca Himena să nu‑l cheme cumva pe Cid. Şi el, îngri­jorat, să se întoarcă.

„Cidul nu luptă pentru mine, ci apără întreaga ţară, i‑a răs­puns regele Fernando. De ce‑i nedreptăţiţi pe rege şi soţul vostru, atît de rău? Nu‑i scrieţi însă lui să vină la naşterea care s‑apropie. La cel dintîi sunet de arme, Cidul ar fi din nou în şa. Maurii nu ne dau răgaz. Dar dacă el n‑o fi de faţă la naşterea copilului, regele o să vă trimită sute, şi poate mii de daruri. Şi de s‑o naşte un băiat, o să primească de la mine o sabie de‑argint şi‑un cal; de va fi fată, va avea şi zestre pentru măritiş. Scrisoarea voastră n‑o voi rupe. Şi vă doresc să‑aveţi un prunc vioi, frumos şi sănătos.”

După ce s‑a născut copilul, Rodrigo s‑a întors acasă. Era o fată, şi Himena l‑a implorat să nu mai plece, să nu rămînă văduvă, cu un copil micuţ în braţe.

Rodrigo i‑a făgăduit, dar n‑a putut nici două zile să‑şi păs­treze acest cuvînt. A trebuit să plece iar, la sunetul de trîmbiţe.

Şi‑a mai trecut încă un timp, şi don Fernando a murit.

Mai înainte de‑a muri, Fernando şi‑a-mpărţit în trei pămîntul care‑l stăpînea, şi l‑a lăsat feciorilor. I-a dat Castilia lui Sancho; regatul Leon lui Alfonso; şi Garcia a luat ţinutul Galiciei, din miazănoapte.

Pe cînd se împărţeau acestea, au venit cele două fete, donele Urraca şi Elvira.

— Tată, a glăsuit Urraca. Toţi au primit cîte ceva. Pe noi, fetele, ne-ai uitat. Noi o să rătăcim prin lume, sărace, goale, şi flămînde.

— Cine‑a vorbit? a spus Fernando, aproape gata să‑şi dea duhul.

— Dona Urraca, fiica voastră, i‑a dat răspunsul un călugăr.

— Urraca să aibă Zamora, cetatea ei de reşedinţă. E o cetate întărită. Nimeni n‑o poate cuceri, a murmurat atunci Fernando. Toro să fie a Elvirei. Cine va îndrăzni să ia fetelor mele moştenirea să fie blestemat de mine şi de voi toţi. Ziceţi „amin”.

— Amin!... au spus toţi cei de faţă. Numai don Sancho a tăcut.

Atît a mai rostit Fernando. A închis ochii şi‑a murit.

Cei trei infanţi s‑au despărţit, devenind fiecare rege pe teri­toriul dobîndit prin moştenire de la tată. Elvira a plecat la Toro. Iară Urraca, la Zamora.

Cidul l‑a însoţit pe Sancho, ce dobîndea Castilia. Era urmaşul lui Fernando, şi lîngă el urma să stea.

Ca şi Fernando, noul rege l‑a şi trimis pe Cid în luptă, să‑i izgonească pe mauri, să‑i apere Castilia.

Şi nu s‑a mulţumit cu asta. A început război don Sancho şi contra celorlalţi doi regi, care‑i erau fraţii săi buni. Întîi contra lui Garcia, să‑i ia Galicia‑nsorită.

Iar Cidul l‑a urmat pe Sancho, şi pentru că‑i era vasal, dar mai mult - poate - că dorea unirea celor trei regate. Numai unite într‑un mănunchi, precum fuseseră‑nainte, puteau să poarte mai departe războiul pentru libertate.

Garcia a fost prins de Cid şi închis în castelul Luna. Galicia a fost unită cu regatul Castilia.

Puterile Castiliei au mai crescut încă puţin cu ostile Galiciei.

Şi iar don Sancho a lovit pe celălalt frate, don Alfonso. I-a luat şi lui regatul Leon. Acesta a fugit de teamă chiar la Toledo, unde rege era maurul Ali Maimon.

Nu mai avea decît Zamora de cucerit, şi apoi Toro, şi ar fi stăpînit don Sancho întreg regatul tatălui, al vechiului rege Fernando.

Ca‑ntotdeauna, regele a poruncit să‑l însoţească în luptă vestitul Cid-Campeador.

Oricît de mult dorea unirea, Cidul acum a dat‑napoi.

Cînd don Fernando îl făcuse odinioară cavaler, dona Urraca se plecase să‑i lege pintenii de aur, cu mîna ei, şi lăcrămase. Şi asta Cidul nu uita.

El l‑a rugat pe suzeran să nu se ducă la Zamora, unde dom­nea dona Urraca, sau cel puţin să ia pe altul şi să‑l lase pe el la Burgos. Dar datoria de vasal e crudă şi ne‑nduplecată.

Don Sancho nu s‑a învoit.

Cidul a trebuit să meargă, cu cei trei sute de viteji, în fruntea oştilor lui Sancho.

Pe drum, don Sancho îi spunea:

— Doresc atît de mult Zamora, încît aş da în schimbul ei toată Castilia străveche; căci nu am în Castilia altă cetate cum e ea. Seamănă cu un cuib de vultur. Din cuib poţi orişicînd sări şi să loveşti orice duşman, însă în cuib n‑ajunge nimeni... Du‑te acuma la Urraca şi porunceşte‑i să predea Zamora fără‑mpotrivire, în schimb, eu am să‑i dăruiesc un alt castel care l‑o vrea. De nu va asculta porunca, vom lua Zamora cu asalt. Atunci nu va primi nimic, decît pîinea de cerşetoare.

Cidul era adînc mîhnit, totuşi a trebuit să meargă unde îi poruncea don Sancho. Vasalul este nevoit s‑asculte pe stăpînul său, alminteri e dezonorat.

Dintr‑un turn, unde se găsea, Urraca îl privea pe Cid cînd pătrundea în curtea castelului şi‑l întreba:

— Ce vînt te‑aduce, Ruy Diaz? Mi‑aduci veşti bune de la Sancho?

Cidul s‑a încruntat puţin:

— Veşti rele vă aduc infantă.

Şi i‑a spus vorbele lui Sancho.

Urraca a‑nceput să plîngă. Nobilii s‑au strîns lîngă ea. Au întrebat‑o ce se‑ntîmplă. Cînd au aflat, unul din ei, un cavaler, Arias Gonzalo, a glăsuit:

— Nu ne predăm. Sancho, nici ajutat de Cid nu va putea să ia Zamora. Noi vom muri ca gentilomi, în apărarea doamnei noastre. Daţi‑i acest răspuns, Urraca.

Plîngînd, Urraca i‑a rostit lui Ruy Diaz:

— Nu ne predăm! Du‑i vestea asta lui don Sancho!

S-a‑ntors Rodrigo la don Sacho şi i‑a adus acel răspuns.

Don Sancho s‑a mîniat rău:

— N-ai stăruit destul, Rodrigo! Şi am văzut de la‑nceput că nu vrei să te străduieşti. De nu ai fi fost cavaler al tatălui meu, don Fernando, de nu l‑ai fi slujit cu cinste, îţi luam viaţa numaidecît... Aşa te cruţ, însă îţi cer să părăseşti Castilia.

Cidul n‑a rostit nici o vorbă.

Recunoştinţa regilor în ceasuri grele se cunoaşte.

S-a dus s‑o vadă pe Himena. Abia născuse înc‑o fată. Şi‑a luat rămas bun de la ea şi de la fetele micuţe.

A părăsit Castilia.

Nu avea unde să se ducă. Şi‑a lăsat calul, pe Babieca, să meargă unde o voi. Calul l‑a dus pînă‑n Toledo.

Recunoştinţa regilor în ceasuri grele se cunoaşte!

Numai că Sancho, fără Cid, era ca spada fără mînă.

Zamora n‑a putut-o lua.

Şi, sfătuit de ceilalţi nobili, Sancho a trimis o solie Campeadorului, rugîndu‑l să-l ierte că l‑a izgonit.

„Ca suzeran îţi poruncesc, însă ca prieten te implor să te întorci cît mai degrabă!” îşi încheia scrisoarea Sancho.

Nevoia l‑a silit pe Sancho să se arate prietenos!

Cidul a fost înduplecat, şi s‑a întors iar la Zamora.

Sancho l‑a-ntîmpinat în drum. Iar oastea s‑a înveselit că se înapoiase Cidul.

Lupta a început din nou.

Au mai trecut cîteva zile, şi Sancho de Castilia a fost lovit de‑un ucigaş.

A fost lovit în spate Sancho.

Nu e vreo vină mai grozavă decît să iei viaţa cuiva prin lovi­tură mişelească.

Sancho a fost lovit în spate cu un pumnal negru, arab.

Don Sancho zace‑n cortul său şi se apropie de sfîrşit. Suflă din ce în ce mai greu.

Sancho n‑a fost un rege drept.

El a unit însă Castilia şi cu Galicia şi cu Leon. Poporul era bucuros. De mult rîvnise la unire. Mai lesne se putea lupta contra viclenilor mauri, dacă erau uniţi cu toţii.

Însă un rege drept n‑a fost. Şi‑a lovit fraţii. I-a prădat. Pe cei viteji i‑a umilit. Biruri a pus mereu prea mari.

Poporul n‑a ţinut la Sancho. Rodrigo n‑a ţinut nici el, dar lovitura pe la spate este o crimă‑ngrozitoare, după legea cavale­rească. Şi ea nu poate fi iertată.

Regele a murit acum. Mîinile‑i sînt încrucişate. La capul lui lucesc făclii.

Şi tabăra s‑a ridicat de lîngă zidurile Zamorei.

Oştirile s‑au depărtat, ducînd cu ele pe don Sancho.

După ce s‑a sfîrşit şi slujba înmormîntării lui don Sancho, în Burgos a sosit Alfonso.

El trebuia să stăpînească ţinuturile lui Fernando, pe care le unise Sancho.

Domniseră Fernando, Sancho, şi‑acuma se‑nscăuna Alfonso.

Toţi cavalerii s‑au plecat noului rege, don Alfonso, i‑au sărutat mîna sa dreaptă, cum cerea datina străveche, recunoscîndu‑l suzeran.

Numai Rodrigo a stat drept în faţa regelui Alfonso, căutîndu‑i ochii şi rostind:

— De vă sărut acuma mîna, vă recunosc de suzeran, cum e legea cavalerească. Dar nu v‑o sărut, don Alfonso, pînă ce nu‑mi juraţi întîi, cu doisprezece cavaleri din neamul vostru, că nu sînteţi amestecat în omorîrea fratelui, a lui don Sancho. S-a răspîndit pe‑aici un zvon şi trebuie să‑l risipiţi, prin jurămînt, în catedrală, mai înainte de‑a urca pe tronul din Castilia.

Vorbele spuse de Rodrigo erau atît de îndrăzneţe, că don Alfonso s‑a cutremurat.

Şi rege nu putea să fie, dacă Rodrigo‑i sta-mpotrivă şi nu‑i săruta mîna dreaptă.

Avea doar trei sute de oameni don Ruy Diaz - Campeadorul, însă viteji ca nişte lei. Alfonso ar fi fost biruit, izgonit din Castilia.

Cu spatele încovoiat, urmat de doisprezece nobili din neamul lui, Alfonso a intrat în biserică, şi don Rodrigo i‑a rostit:

— Juraţi‑ne acum, Alfonso, că n‑aveţi nici o legătură cu asasinarea lui don Sancho. Juraţi‑ne că, de minţiţi, să fiţi ucis, dar nu de nobili, ci de un trădător de rînd, cum s‑a-ntîmplat şi lui don Sancho. Şi nu într‑o cetate mare, ci pe un cîmp însingurat. Nu cu o spadă sau pumnal, avînd mînerul tot de aur, ci cu o seceră de fier. Inima să vă fie smulsă, dată la cîini, de‑i vino­vată de omorîrea fratelui.

Regele s‑a îngălbenit. N-a mai putut să scoată‑o vorbă. Atîta doară că un nobil s‑a apropiat şi i‑a şoptit:

— Juraţi, Alfonso, n‑aveţi teamă. Nu s‑a văzut încă vreodată un papă excomunicat sau rege ispăşind vreo crimă... Juraţi. Pe urmă veţi vorbi cu Cidul altfel de cuvinte...

Şi Alfonso şi‑a venit în fire. A răspuns tare Cidului:

— Jur toate astea, dacă vrei!...

Nobilii au jurat şi ei:

— Jurăm şi noi lîngă Alfonso!

Auzind vorbele rostite de rege şi de cavaleri, Campeadorul şi‑a plecat genunchiul drept şi‑a sărutat mîna noului rege Alfonso:

— De astăzi sînt vasalul vostru, după legea cavalerească. Acum puteţi să‑mi porunciţi, şi vă voi împlini porunca fără cîrtire, don Alfonso.

Cum l‑a văzut pe don Rodrigo îngenuncheat, recunoscîndu‑l ca suzeran, regele Alfonso şi‑a îndreptat pe loc spinarea. S-a în­cruntat şi‑a glăsuit:

— Acum, Rodrigo, eşti silit să‑mi împlineşti orice poruncă. Cine îşi calcă legămîntul faţă de suzeranul său este pe veci dezo­norat. Şi pentru că m‑ai bănuit, te exilez pentru un an. Soţia şi copilele vor sta însă aci, la noi, închise într‑o mînăstire.

Rodrigo l‑a privit în faţă pe noul rege don Alfonso:

— Aceasta vi‑i prima poruncă de cînd v‑aţi înscăunat, o, rege. Şi mă goniţi pentru un an. Eu însă voi sta patru ani departe de Castilia. Spada mea o să vă lipsească. Dar ea nu se va odihni. Spada mea va elibera pămînturi noi de sub mauri. Pe mauri îi voi izgoni. Ce voi elibera, o, rege, va fi noua Castilie![xviii]

Cu trei sute de cavaleri, toţi unul şi unul, tineri vrednici, toţi încercaţi din greu în luptele cu maurii, avînd lănci albe şi lucioase, scuturi rotunde, lustruite, de‑argint, cu ciucure la mijloc, Cidul s‑a îndreptat spre casă.

Dar în Bivar, cînd au intrat, nici un om nu se‑arăta pe cale. Casele erau zăvorite. Obloanele erau lăsate. Regele poruncise astfel. Chiar casa lui era închisă. Şi porţile aveau un lacăt şi trei zăvoare mari, de fier. Oamenii lui erau plecaţi, goniţi din casa părintească.

Abia‑abia, într‑un tîrziu, s‑a arătat o copiliţă. Avea nouă sau zece ani. I-a adus apă Cidului; plîngînd, i‑a glăsuit aşa:

— Alfonso ne‑a trimis poruncă să te lăsăm fără adăpost, să nu‑ţi dăm mîncare sau apă. Şi dacă nu vom asculta, o să ne scoată la toţi ochii şi ne va arde casele. Iar unora le va lua viaţa. Oamenii regelui Alfonso văd tot ce facem şi ce spunem. Tare vom fi nefericiţi...

Cidul nu i‑a răspuns copilei. A-ncălecat iar pe Babieca. Ochii‑erau înlăcrămaţi, privindu‑şi casa părintească.

Din spatele feresterelor, printre grilajuri, se uitau bărbaţii şi femeile, plîngeau cu lacrimi arzătoare şi glăsuiau:

— Se duce Cidul. Castilia va fi orfană de spada cea mai ascuţită. Bivarul va fi întristat. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali. Maurii iar vor năvăli, aflînd că nu mai este Cidul.

Frică le este de mauri. Însă maurii sînt departe. Mai frică li‑e de don Alfonso. Regele este lîngă ei. Pedeapsa lui e şi mai aspră, decît goana maurilor prin satele Castiliei.

Crud este regele Alfonso!...

Cidul nu are nici un ban. Averea sa şi‑a cheltuit-o în luptele date sub Sancho şi sub Fernando, cu maurii. Ce i‑a rămas i‑a luat Alfonso, învinuindu‑l - mincinos - că Cidul şi‑a oprit o parte dintr‑un tribut dat de mauri.

Cidul nu are nici un ban şi îl aşteaptă zile grele.

— Ce ne vom face? întrebă Cidul pe cavalerii credincioşi.

— Să‑mprumutăm, dar cu ce gaj? glăsuiesc cîţiva cavaleri.

— Cunosc doi oameni, zice Alvar, care ne vor împrumuta.

Se numesc Vidas şi Raquel. Noi le vom da în gaj o ladă sau două, pline cu pietriş. Lor le vom spune că‑i argint. Sînt sigur că au să ne creadă... Toţi cred în tine, Cidule...

Cidul primeşte acest sfat. Îşi pune însă faţa‑n palme şi glăsuieşte amărît:

— Nevoie, ticăloasă eşti! Cum sileşti tu pe unii oameni, care din fire sînt cinstiţi, să facă fapte ruşinoase, spre a scăpa din gheara ta...

Trimite apoi pe Alvar, să‑i cheme pe cei doi bărbaţi care pu­teau să‑l împrumute.

Pune în două lăzi pietriş. Le‑nchide bine şi le‑arată lui Vida şi Raquel, zicînd:

— Doresc să mă împrumutaţi cu o mie de fiorini. Drept gaj vă dau aceste lăzi, ce‑s încărcate cu argint. Să le păstraţi pînă la ceasul cînd am să pot să vă plătesc...

Cei doi s‑au privit doar o clipă unul pe altul, şi‑au răspuns:

— Nobile Cid, vă primim gajul. Vă dăm de două ori pe‑atît, în schimbul gajului de argint.

Unul din ei a scos o pungă. Altul un săculeţ rotund, şi i‑au numărat Cidului, nu cît ceruse el, o mie, ci două mii de fiorini.

Aşa, cam spre sfîrşitul nopţii, Cidul cu garda de viteji s‑au îndreptat spre mînăstirea unde urmau să vieţuiască soţia Cidului, Himena, şi fiicele încă micuţe, spre mînăstirea din Cardena.

În zorii zilei răsunau clopote‑n toate turlele, vestind ple­carea Cidului. Heralzii regelui Alfonso vesteau şi ei pe la răscruci că Cidul a fost exilat pe un an din Castilia.

Şi oamenii se întrebau: „Cum rămîne Castilia, fără de spada Cidului? Cine‑o să lupte pentru ea? Granzii şi regele Alfonso? Fără de Cid nu pot lupta. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali!”

La mînăstirea din Cardena, Cidul, cu ochii înecaţi de lacrimi, îşi strînge‑n braţe soaţa şi fiicele încă micuţe, ce se numesc Sol şi Elvira. Abia de se poate desprinde din braţele celor prea dragi, ca unghia ruptă din carne.

Iar clopotele sună într‑una, vestind plecarea Cidului din ţinu­tul Castiliei, după porunca lui Alfonso.

Şi pleacă Cidul. Călăreşte în fruntea cavalerilor.

De cum ies din Castilia, ei îşi înalţă suliţele.

Stindardele lor fîlfîie. Mulţimea vine lîngă el. Toţi cunosc faima Cidului. Toţi îl iubesc şi îl aclamă, cu toate că regele Alfonso l‑a gonit din Castilia.

Apoi Cidul şi luptătorii, trecînd prin Aragon, ajung de la o vreme‑n Alcocer. Aşază tabăra pe‑un dîmb, în douăzeci de corturi mari. De pe‑acest dîmb se năpustesc către cetăţile maure. Cei trei sute de cavaleri se‑acoperă de glorie. Unde izbeşte don Rodrigo, ziduri de piatră cad sfărmate. Castelele se prăbuşesc. Regii mauri, înfricoşaţi, îi trimit soli la Alcocer, să‑i dea tribut în aur, fete fru­moase şi cai arabi... Dar el respinge acest tribut.

— Tot ce‑mi doresc e libertatea pentru Spania! Şi asta o voi dobîndi numai cu spada mea în luptă, le spune tuturor Rodrigo. Nici fetele nu le primesc. Eu mă gîndesc doar la Himena, soţia mea cea mult iubită, care se află‑n mînăstirea San-Pedro, din Castilia.

Cidul, şi mai înverşunat, se avîntă‑n luptă. Şi astfel el libe­rează şi Toledo de sub stăpînul ei maur, gonindu‑l pe Ali Maimon, prietenul regelui Alfonso.

Regele Alfonso se mînie, şi‑i cere Cidului să‑l lase pe Ali Maimon să se întoarcă în Toledo.

— Cum? Regele Castiliei doreşte să rămînă încă mauri în Spania? Spuneţi‑i că nu mă‑nvoiesc. Toledo va rămîne liber... le‑a spus Cidul celor care veneau din partea lui Alfonso. Mai mult încă, doresc să intru curînd şi în Valencia.

Şi nu era pe acea vreme vreo cetate mai rîvnită de toţi regii maurilor decît Valencia cea albă, mărgăritarul mărilor, împresu­rată de livezi, şi de grădini, şi de parfum... Ea avusese mulţi stăpîni mauri. Unul pe altul se goneau.

Cidul vroia să fie Valencia numai a Spaniei. Trimite deci soli pretutindeni, poftind pe cei ce sînt viteji să se adune‑n jurul său. Trei zile îi va aştepta. În cea de‑a patra va începe războiul.

S-au adunat cu grabă mare sute şi sute de hidalgos, de labradores, de orăşeni, care doreau şi ei să intre în frumoasa Valencie, alături de viteazul Cid.

Lupta a început cumplită şi nouă luni n‑a încetat.

Abia în cea de‑a zecea lună, pe porţile oraşului a intrat Cidul, victorios.

Mulţimea din Valencia s‑a bucurat că vine Cidul, şi l‑a primit cu braţele deschise, cu surle şi cu mii de daruri.

Regii mauri s‑au mîniat însă grozav.

Cel mai puternic dintre toţi e regele Marocului. El îşi adună cei mai buni, cei mai viteji oşteni mauri. Şi cu treizeci de mii de oameni porneşte spre Valencia.

— Valencia trebuie să fie numai a regilor mauri, strigă el spre oştenii săi.

Maurii se grăbesc călări spre cetatea Valencia.

Cidul le iese înainte.

Cum se izbeşte valul mării de stîncile din ţărm, aşa au izbit şi maurii în oştile lui don Rodrigo.

Maurii strigă, se jelesc, cînd Cidul îi rostogoleşte şi îi împinge, valvîrtej, către corăbiile lor.

Puţini se mai întorc acasă. Regele din Maroc îşi smulge barba sa lungă, cenuşie, răcneşte ca un leu rănit:

— Blestemat fie don Rodrigo! Blestemată Valencia! Atîta oaste am pierdut sub zidurile ei dorite de către toţi regii mauri.

Trei ani s‑a războit Rodrigo. A intrat într‑al patrulea, de cînd se luptă cu maurii, să libereze de sub ei cetăţile, oraşele.

Trei ani s‑au scurs de cînd Alfonso l‑a gonit din Castilia. Şi inima‑i i-e arsă‑n flăcări de dorul scumpei lui Himena, pe care Cidul o iubeşte mai mult ca sufletul din piept.

Oriunde poate intra Cidul. Oştilor lui nimic nu‑i poate sta în cale, cînd lovesc. Doar în Castilia nu poate. Îi e vasal lui don Alfonso. I-a sărutat mîna lui dreaptă. Iar după legea cavalerească, cine îşi calcă jurămîntul e socotit drept trădător, poate fi omorît cu pietre. Onoarea lui este pierdută pentru el şi copiii săi.

De‑aceea Cidul îi trimite lui don Alfonso pe Alvar, cu bogăţii nemaivăzute, cu o sută de cai mauri şi douăzeci de regi învinşi; ba îi trimite şi o sută de chei ale oraşelor eliberate, cerîndu‑i să-i înapoieze din mînăstire pe Himena şi cele două fete dragi.

Tot prin acelaşi sol trimite lui Vidas şi Raquel, în Burgos, cei două mii de fiorini, dîndu‑le şi‑o despăgubire de cinci sute de fiorini.

Îi spune lui Alvar Fanez:

— Cere lăzile înapoi. În ele nu era pietriş, ci aurul cuvîntului pe care mi l‑am dat în Burgos.

Alvar Fanez ajunge‑n Burgos, se‑nfăţişează lui Alfonso şi îi aduce darurile:

— Tot ce vedeţi, rosteşte el, e cîştigat cu sabia de la mauri. Cidul, nobile don Alfonso, a liberat mai mult pămînt decît întreg regatul vostru. Este Noua Castilie. O dăruieşte patriei! Cît timp Cidul va ţine‑n mînă spada lui cu mîner de aur, nici un maur n‑o să cuteze să atace Castilia. El vă trimite aceste daruri, şi‑n schimb vă cere pe Himena de la San-Pedro din Cardena.

Un grand, auzind cuvîntarea, s‑a sculat de pe jilţul său şi i‑a grăit lui don Alfonso:

— Nu‑l credeţi. Cidul e viclean. V-aduce daruri numai pentru a‑şi revedea familia. Apoi el o să ne lovească. Nu va cruţa Castilia.

— Tăceţi, i‑a strigat solul lui don Rodrigo. Nu vă îngădui. Cît timp Cidul nu e de faţă, eu însumi sînt Campeadorul, şi cine îmi ştirbeşte cinstea mi‑o va plăti cu viaţa sa. Rege, nu ascultaţi minciuna care v‑a fost acum rostită. Campeadorul nu dă lupte, decît pentru eliberarea pămîntului de sub mauri. De nu‑şi păstra cuvîntul dat, Cidul putea oricînd să intre în Burgos ca biruitor. El ar fi luat‑o pe Himena, fără a trebuii s‑o ceară.

Alfonso atunci s‑a ridicat şi l‑a cuprins pe solul lui Ruy Diaz pe după umeri.

Caii au fost înşeuaţi şi amîndoi s‑au îndreptat spre mînăstirea din Cardena.

— Dona Himena, a spus Alfonso, nobilul vostru soţ v‑aşteaptă în oraşul Valencia. Puteţi pleca oricînd voiţi...

Himena a‑nceput să plîngă. Neaşteptata bucurie aproape că îi luase graiul. S-a pregătit apoi de drum.

Şi însoţită de trimisul soţului ei şi de o gardă de cavaleri, dona Himena a plecat, luîndu‑şi cu ea şi fetele.

A străbătut întîi Navarra, după aceea Aragonul. A ajuns în Valencia.

Cidul le‑a ieşit înainte la două leghe jumătate, într‑o pădure de stejari.

Himena şi copilele i‑au sărutat Cidului mîna.

Dona Himena i‑a grăit:

— Don Ruy Diaz, îţi mulţumesc că mi‑ai redat din nou onoarea. Fetele, iată‑le aici. M-am străduit să le cresc bine. Singur te poţi încredinţa.

Cidul şi‑a-mbrăţişat soţia şi fiicele.

— Himena mea prea mult iubită, şi voi, fetele mele dragi, veniţi cu mine în cetate, le‑a chemat el. De cînd v‑aştept!...

Cred că‑nţelegeţi bucuria lui don Rodrigo, re‑ntîlnindu-şi soţia şi copilele, după atîta despărţire. Dar nici Himenei nu‑i venea să‑şi creadă ochilor, urcînd în prea măreţul Alcazar,[xix] palatul regilor mauri, ce stăpîniseră‑nainte Valencia strălucitoare.

La marginea Valenciei se legăna albastra mare, şi valurile‑i scînteiau ca mii şi mii de‑oglinzi, asemeni celor din palat. Iar ca­sele se ridicau între grădini înmiresmate, pline de flori şi cîntece.

— Acesta‑i darul ce ţi‑l fac, glăsuia Cidul soaţei sale, astăzi, cînd iar ne revedem.

Iar ea de‑atîta fericire plîngea domol la pieptul lui, în timp ce vîntul aducea pînă la ei răcoarea serii şi cîntecul unui juglar, ce suspina pe o ghitară, acolo, lîngă Alcazar.

N-a trecut mult, şi din Castilia i‑a venit ştire Cidului că suze­ranul, don Alfonso, cere pe cele două fete, pe donele Sol şi Elvira, ca soaţe pentru doi infanti.[xx] Unul din miri era Diego, celălalt se numea Fernondo. Erau mari conţi de Carrion.

Tot cam pe acea vreme, Cidul a primit o solie mare, venită tocmai de departe, de la sultanul Persiei.

Solia i‑a adus în dar săbii şi stofe preţioase, cai de Arabia sălbatici şi o cutie cu o unsoare făcută de un vraci persan.

Chiar mort să fi fost cineva, de era uns cu alifia pe care i‑o aduceau solii, rămînea‑ntreg şi părea viu, zece sau douăzeci de ani.

Solia i‑a spus Cidului că el, sultanul Persiei, îl socoteşte mult mai mult decît pe‑un conte sau un rege pe nobilul Campeador. Deşi este un cavaler ce‑i duşmăneşte pe mauri şi‑i goneşte din Spania, ar vrea totuşi să‑i fie prieten. Şi‑l pofteşte-n ţinutul lui, în Persia îndepărtată, ca oaspete cînd o dori.

Cidul i‑a răspuns cuviincios, după ce‑a primit solia, că‑i mul­ţumeşte pentru daruri. Pe sultan l‑ar dori de prieten, dar s‑a jurat, pe spada sa, că nu va face prieteşug cu vreun arab, atîta timp cît Spania nu va fi încă în întregime liberă.

Şi cum regele îl chema la Burgos, în vederea nunţii, Cidul s‑a pregătit de drum.

Conţii de Carrion, aceia care îi cereau fetele, nu îl iubeau de fapt pe Cid. El nu era conte ca ei, ci doar un nobil de la ţară, ce lupta pentru Spania, alături de mici caballeros, de orăşeni, de labradores de tot felul.

„Dar e bogat, îşi spuneau ei. Stăpîneşte Valencia. Fetele or să aibă zestre mai mare ca nişte prinţese. Şi e puternic, respectat, deşi nu este mare nobil. Să i le luăm noi de soţii pe donele Sol şi Elvira.”

Mai înainte de a pleca însă la Burgos, Cidul a întrebat pe soaţa sa, dona Himnea, să spună ea cum socoteşte o astfel de căsătorie.

Dona Himena i‑a răspuns:

— Nobleţea ta este în fapte, a lor e numai în blazon.[xxi] Nu‑mi place încruscrirea asta. Dar dacă regele ne roagă, nu ştiu cum o să spunem nu...

Cidul a ascultat tăcut cele rostite de Himena. I-a dat dreptate‑n tot ce‑a spus. Şi‑a plecat la Burgos cu o sută de cavaleri.

Regele l‑a întîmpinat la două leghe depărtare cu o suită nume­roasă. Apoi l‑a poftit în palat. Voia să facă o împăcare de­plină cu don Ruy Diaz. L-a dus chiar în iatacul său, şi acolo i‑a glăsuit:

— Infanţii stăruiesc prea mult. Ei socotesc mare onoare să poată lua‑n căsătorie pe fetele lui Ruy Diaz, care e astăzi mai presus decît mulţi regi, prin vitejie, deşi e doar un infanson. Va­lencia e căpătată nu printr‑un drept de moştenire. E plătită cu sîngele. Ar fi şi‑o cinste pentru mine să devenim rude apropiate. Te rog să te‑nvoieşti, Ruy Diaz, cu cererea‑n căsătorie a conţilor de Carrion!

Văzînd atîta stăruinţă, nădăjduind în prietenie, în cinste şi în adevăr, Cidul s‑a învoit şi el la nunta celor două fete.

Regele i‑a chemat atunci pe cei doi conţi de Carrion, şi‑n faţa granzilor spanioli le‑a cerut să‑i sărute mîna viteazului Campeador.

Alăturea de cei doi conţi, care se bucurau nespus că vor lua în căsătorie pe donele Sol şi Elvira, Cidul s‑a reîntors în Valencia, unde îl aştepta Himena.

A pus să se orînduiască nunta copilelor iubite, cu toată onoa­rea cuvenită unor infanţi de Carrion, nepoţi ai regelui Alfonso.

Nunta s‑a săvîrşit cu pompă, în oraşul Valencia, vreme de o lună şi mai bine. Mirii şi‑au luat în seamă zestrea. Şi fiecăruia i‑a dat Campeadorul cîte‑o spadă. Diego a primit pe Colada, iară Fernando pe Tizona.

— Să fiţi amîndoi demni de ele, le‑a glăsuit Campeadorul, căci eu le‑am smuls duşmanilor, în luptă crîncenă, dar dreaptă. Iar laşii nu le pot purta...

A mai trecut apoi o vreme. Era într‑o după-amiază. Cidul se odihnea pe‑o bancă de marmură, acoperită cu perne şi cu stofe scumpe, pe o terasă din palat. Abia de închisese ochii. Alăturea şedeau Bermudo, un bun scutier al Cidului, şi ginerii săi amîndoi.

Cidului îi plăcea să aibă în cuşti lei, tigri şi‑alte fiare. Deodată s‑au auzit glasuri care umpleau întreg castelul:

— A scăpat leul cel mai crud din cuşca lui... Săriţi! Săriţi!

Într‑adevăr, chiar pe terasa unde se odihnea Rodrigo, a năvă­lit un leu de o mărime uimitoare.

Bermudo, vrednicul scutier, şi‑a scos din teacă sabia, să‑l apere pe don Rodrigo. Dar ginerii, ca nişte iepuri, au luat‑o care încotro. Fernando a nimerit sub banca pe care se odihnea Cidul; iară Diego a fugit într‑un loc rău mirositor.

Trezit de ţipetele scoase de ginerii săi, don Rodrigo şi‑a ridi­cat îndată capul; dar văzînd leul, a zîmbit. Cu glasul lui răsunător, obişnuit să poruncească oştenilor în bătălii, a chemat leul lîngă el. Leul îndată s‑a supus, plecîndu‑i-se la picioare.

Venind apoi şi paznicii, s‑au minunat văzînd cum Cidul cheamă leul cel fioros, şi‑acesta intră în cuşca lui.

După ce a vîrît în cuşcă leul cel fioros, Cidul s‑a-ntors. Văzîndu‑i pe cei doi infanţi de unde ies, s‑a mîniat. S-a mohorît şi le‑a rostit:

— Cum aţi putut fugi voi, conţi, avînd la cingătoare nişte spade bune, ca Tizona şi Colada? În paza voastră vream să las pămînturile liberate şi oraşul Valencia. În mîna voastră mi‑am dat eu copilele mult iubite. V-am crezut nişte cavaleri, şi voi sînteţi nişte fricoşi.

Vă‑nchipuiţi că s‑a aflat numaidecît în tot oraşul ce făptuiseră infanţii. Şi toţi rîdeau în hohote.

Cidul mîhnit peste măsură, s‑a avîntat atunci pe cal, şi în galop a‑nconjurat de zece ori Valencia, să nu‑şi mai vadă ginerii, să‑şi răcorească sufletul.

De‑atunci-nainte, cei doi gineri l‑au urît mult pe Ruy Diaz. Şi încă o‑ntîmplare ce‑a urmat le‑a crescut ura şi mai mult.

Au venit veşti de la Sevilla că regele Marocului, Bucar cel înfricoşător, se pregăteşte să atace şi să ardă Valencia.

— Prea mult au îndurat maurii ca Cidul să‑i tot biruiască, glăsuia regele Bucar. Acum, lîngă Castilia stăveche a lui don Fer­nando, este Noua Castilie, eliberată de Rodrigo. Va trebui să‑l doborîm şi să‑i smulgem Valencia.

Şi s‑au mai scurs cîteva zile. Din depărtare s‑au văzut norii de praf roşu, înălţaţi de tropotul copitelor.

Lîngă cetate au ajuns mulţimile de călăreţi şi altele de pedes­traşi. Stăpînul din Maroc sosise cu alţi vreo douăzeci de regi, să zdrobească Valencia şi să‑l ucidă pe Rodrigo.

Rodrigo şi‑a urcat soţia şi fetele în Alcazar. Ginerii s‑au urcat şi ei. Da‑n timp ce Cidul fremăta, în aşteptarea bătăliei, ei tre­murau cuprinşi de teamă, şi căutau locuri să s‑ascundă.

— Voi doi puteţi rămîne‑n turn, le‑a spus Cidul plin de dis­preţ. Puteţi privi de lîngă soaţe cum vor lupta bărbaţii jos. Aci sînteţi la adăpost...

Conţii de Carrion, simţind vorbele Cidului căzînd ca nişte lănci asupra lor, au murmurat:

— Venim şi noi!...

— Dacă veniţi, nădăjduiesc să nu mă faceţi de ocară şi să fugiţi pe undeva.

— N-o să fugim, au răspuns ei, deşi în mîinile de laşi spadele albe tremurau.

Tocmai atunci au fost vestiţi şi cîţiva soli de la Bucar.

Solii mauri s‑au arătat în faţa Cidului, zicînd:

— Stăpînul nostru ne trimite să vă rostim că mult prea mult aţi adus rău maurilor. El vă cere Valencia. Şi dacă nu vă veţi supune, are mulţimi de călăreţi şi pedestraşi, are maşini cu care poate azvîrli pietre în zidurile Valenciei, încît sigur veţi fi învinşi...

Cidul le‑a dat atunci răspuns solilor regelui Bucar:

— Trufia voastră nu e bună. Ea nu o să v‑ajute-n luptă. Armele voastre nu‑s mai tari decît dragostea de pămîntul pe care noi l‑am moştenit, pe care voi ni l‑aţi răpit şi ni l‑aţi stăpînit cu sila. Aştept pe regele Bucar, să ne ciocnim cu armele.

Solii s‑au întors la Bucar, să‑i dea răspunsul Cidului.

Rodrigo a‑mpărţit poruncile de trebuinţă.

Şi iată, dincolo de ziduri au sunat surle şi trompete. Tobele‑au început să bată.

Himena şi fetele ei nu auziseră pînă atunci vreodată tobele bătînd. Spaniolii nu foloseau tobe.

De zgomotul asurzitor, femeile s‑au îngrozit. Credeau că tre­mură pămîntul.

Conţii s‑au îngrozit mai mult decît toate femeile.

Cidul i‑a liniştit pe toţi:

— Tobele bat pieirea lor, a celor ce ne‑au năpădit... Să se deschidă porţile...

Porţile s‑au deschis cu zgomot. Puntea cetăţii s‑a lăsat, şi luptătorii au năvălit pe punte‑n urma Cidului.

Maurii i‑au întîmpinat, şi lupta a şi început.

Surlele ţiuiau spre boltă. Trompetele ţipau în vînt. Tobele bubuiau amarnic, şi armele se şi izbeau cu scrîşnet aspru, de oţel.

Din turn priveau dona Himena şi fetele cum unii se luptau, apărînd libertatea, alţii dornici s‑o gîtuie.

Praful se înălţa în slavă roşu şi galben‑auriu, încît abia se mai vedeau toţi cavalerii între ei. Maurii dădeau chiote. Sîngele lor umplea cîmpia. Sub săbiile spaniolilor se prăbuşeau cu miile.

Oriunde era bătălia mai grea şi mai înverşunată, se nă­pustea Campeadorul, şi vai de cei ce întîmplarea îi aşeza în calea lui.

Bucar, regele din Maroc, a fost rănit şi a fugit. Alţii - cam optsprezece regi - au fost luaţi prinşi şi făcuţi servi, acolo, în Valencia. Numai doi regi s‑au mai întors, alături de Bucar, acasă.

Toţi cavalerii s‑au luptat neînfricaţi, zdrobind maurii, urmîndu‑l pe Campeador. Numai ginerii săi, infanţii, nepoţii regelui Alfonso, se furişaseră ca laşii într‑o pădure-nvecinată, gata să fugă mai departe, dacă era Cidul învins. Au stat acolo tremurînd, pînă ce s‑a sfîrşit războiul. Atunci abia au cutezat să iasă iarăşi la iveală. Ba chiar, obrăznicindu‑se, au cutezat să se strecoare în fruntea cavalerilor, alăturea de don Rodrigo.

Credeau că nimeni n‑a văzut fapta lor mult prea ruşinoasă.

Numai că fapta ruşinoasă nu poate fi nicicînd ascunsă. Oame­nii din Valencia rîdeau cu hohote de conţi, şi‑i arătau cu degetul:

— Iată cum ştiu să lupte conţii, nobilii mari. De n‑ar fi Cidul, cu ţăranii şi orăşenii, cu cavalerii lui mărunţi, acum era Valencia în palma regelui Bucar. Aşa s‑a-ntîmplat deseori, cînd s‑au pierdut cetăţile în ghearele maurilor...

Văzînd că nu le‑a izbutit ticăloşia, şi că sînt acum de rîsul tuturor, cei doi infanţi de Carrion s‑au înţeles cu unchiul lor, contele Assur Gonzalez, ce se găsea‑n Valencia, să‑i facă Cidului un rău şi să‑l lovească-n inimă.

Cei mici la suflet îi urăsc întotdeauna pe cei mari, pe cei puternici şi viteji.

S-au înţeles să se răzbune pe cel ce le făcuse cinstea de a‑i primi-n palatul său şi a le da copilele, tot ce avea mai scump pe lume.

Au spus că se întorc în Burgos, la Alfonso. C-ar vrea pe urmă să‑şi revadă domeniile Carrion. Şi şi‑au cerut soţiile, să‑i însoţească pe‑acest drum.

Tatăl nu putea să‑i oprească pe soţi să‑şi ia soţiile. Însă le‑a glăsuit astfel:

— Vă dăruiesc fetele mele să vă urmeze, cum doriţi, însă vă cer să vă purtaţi plini de respect şi dragoste, cum m‑am purtat şi eu în viaţă cu nobila dona Himena...

Cei doi conţi au făgăduit. Cidul i‑a pregătit de drum. Le‑a dat cincizeci de‑nsoţitori, hrană de‑ajuns, îmbrăcăminte şi multe da­ruri pentru rege.

El însuşi i‑a-nsoţit un timp, vreo patru leghe şi mai bine. Apoi şi‑au luat cu toţii adio, şi cei doi conţi de Carrion, avînd cu ei soţiile, fetele Cidului, s‑au dus către Castilia.

Însă conţii de Carrion puseseră cu unchiul lor la cale o faptă‑atît de ticăloasă, cum nu se poate‑nchipui.

Mult îl urau pe don Rodrigo, fiindcă‑i certase cu asprime, văzîndu‑i cît sînt de fricoşi. Dar neputînd lupta cu el, pentru că tremurau în faţă‑i, vroiau să se răzbune, laşii, lovindu‑şi bietele soţii.

Nemernică, urîtă faptă e să loveşti pe o femeie, cînd vrei să lupţi cu un bărbat!...

Şi, ajungînd într‑o pădure, au zis că vor să se‑odihnească. Au îndemnat pe‑nsoţitori să meargă singuri mai departe.

Au coborît de pe catîri. Le‑au desfăcut şi frîiele. Apoi, ca nişte lupi flămînzi, s‑au repezit la cele două sărmane fete ale Himenei şi ale Campeadorului.

Le‑au dezbrăcat pe amîndouă şi le‑au legat de doi stejari.

— Ne răzbunăm pe tatăl vostru, scrîşneau din dinţi cei doi nemernici, înveşmîntaţi în haine scumpe şi cu blazonul aurit.

Şi le‑au lovit cu frîiele, pînă ce le‑au umplut de sînge.

Ele strigau, dar oamenii ce trebuiau să le păzească se depăr­taseră cu mult, şi nu puteau să le audă.

Apoi conţii de Carrion, mulţumindu‑se cu aşa ispravă, s‑au dus şi le‑au lăsat acolo, înlănţuite de copaci, singure, în tăcerea nopţii ce coborîse între timp, gîndind că au să le sfîşie fiarele din acea pădure, şi urma crimei va pieri, iar ei vor ticlui desigur o minciună.

Luna privea spre cele două copile ale lui Rodrigo şi‑ale Himenei, şi plîngea. Privighetorile cîntau în jurul lor şi le jeleau. Şi frunzele se clătinau, de jalea asta, în copaci.

Dar don Rodrigo avusese la rîndul său o bănuială.

În urma lor, la două ceasuri, a poruncit să plece Ordono,[xxii] să cerceteze ce se întîmplă, de nu au ginerii vreun gînd.

Bietele fete, biciuite, plîngeau, plîngeau în taina nopţii...

Sosi însă călare Ordono.

El dezlegă numaidecît pe fetele lui don Rodrigo. Le‑nveli în mantia lui. Le duse‑ntr-un sat apropiat, scăpîndu‑le de frigul nopţii, ca şi de fiarele flămînde, care urlau necontenit.

În zori, l‑a şi vestit pe Cid un călăreţ trimis de Ordono.

Copilele au fost aduse a doua zi‑n Valencia.

Nu vă pot spune ce durere l‑a încercat atunci pe Cid!...

A vrut să se şi năpustească, cu spada‑ntinsă, către Burgos, spre curtea regelui Alfonso, şi singur să‑şi facă dreptate faţă de conţii Carrion.

L-au oprit însă fetele, şi mai ales dona Himena.

— Acela care s‑a luptat cu‑atîţia regi viteji, mauri, şi i‑a învins în luptă dreaptă, îl sfătuia dona Himena, nu‑i poate onora cu spada pe nişte laşi care lovesc femeile într‑o pădure, chiar dacă sînt nobili spanioli...

Trei cavaleri plini de credinţă, auzind vorbele Himenei, au stăruit să lupte ei în numele lui don Rodrigo, ca să îl cruţe de ruşinea de a lovi pe nişte laşi cu spada lui biruitoare.

În zilele care au urmat, Cidul a cerut regelui, prin solii săi, să hotărască ziua şi ceasul judecăţii.

Alfonso a primit cererea, şi‑a hotărît ca judecata să aibă loc, cum cerea Cidul - nu în vechea Castilie, ci în Noua Castilie, în marele oraş Toledo.

În ziua hotărîtă regele aştepta‑n Toledo; conţii de Carrion erau de faţă; numai Rodrigo nu venea.

Şi au trecut treizeci de zile...

Atunci infanţii au strigat:

— Să fie Cidul osîndit! E trădător. Se vede bine. Nu a venit la judecată...

Regele însă le‑a răspuns:

— Nu pot să‑l osîndesc pe Cid. Aici e curtea din Toledo. Este Noua Castilie. Toledo el l‑a liberat. Noua Castilie întreagă ar fi a lui, dacă Rodrigo nu ar fi vrut ca să unească pămînturile strămoşeşti. Toţi caballeros din cetate, toţi labradores ţin cu el.

Ar putea să se şi răscoale. Trebuie să mai aşteptăm...

Conţii erau grăbiţi să scape. Regele se grăbea şi el; dar se temea de orăşenii şi ţăranii care ţineau nespus la Cid.

În acea zi a venit Cidul cu trei sute de cavaleri. S-a‑nfăţişat lui don Alfonso, la judecata din Toledo.

Cei trei sute de cavaleri erau înveşmîntaţi la fel. Aveau şi armele la fel. Toţi purtau săbii de Toledo, bătute‑n pietre pre­ţioase şi cu mînere de argint. În fruntea lor era Rodrigo, înveş- mîntat într‑o mantie albă ca neaua de pe munţi. Armura era sub mantie, şi sabia în cingătoare.

Babieca s‑a oprit în faţa curţii regale a lui Alfonso.

Şi au descălecat, întîi Rodrigo, pe urmă ceilalţi cavaleri.

Rodrigo i‑a sărutat mîna regelui său. Regele l‑a poftit să stea pe o bancă de marmură.

Toţi cavalerii lui Rodrigo s‑au înşirat în jurul curţii, cu mîinile la cingători.

— Spuneţi, nobile Ruy Diaz, a spus Alfonso. Povestiţi tot ce s‑a-ntîmplat.

Curtea şedea şi asculta.

Rodrigo a‑nceput să spună cele care s‑au petrecut.

— Viaţa mi‑am dus‑o în onoare, am luptat pentru Spania... Acum onoarea mi‑e pătată de cei doi conţi de Carrion... Eu cer o dreaptă judecată...

— Era mult sub mîndria noastră, au strigat conţii Carrion, ca să avem nişte soţii dintr‑o familie măruntă, de infansoni, noi care sîntem neam de regi...

Cidul n‑a vorbit conţilor. Spre ei ochii nu şi‑a-ndreptat. A rostit însă regelui:

— Nu i‑am rugat să‑mi ia din casă fetele mele preaiubite. Aţi stăruit mult, don Alfonso, să primesc încuscrirea asta, pe care eu nu am dorit‑o, iară Himena a respins‑o. Le‑am dăruit şi două săbii: alba Tizona şi Colada, neîntrecută‑n ascuţiş. Tizona, ştiţi, mi‑am dobîndit‑o, luptîndu‑mă la Barcelona; iară Colada la Brianda. Cu ce sînt vinovate oare aceste săbii minunate ca să atîrne‑n cingătoarea unor nevrednici, unor laşi? Mai înainte de orice să mi se‑napoieze săbiile!...

Unii spun că în acea clipă cei trei sute de cavaleri au glăsuit ca un ecou:

— Să i se‑napoieze săbiile!

Conţii ar mai fi vrut să spună că nu se învoiesc cu asta; dar cavalerii Cidului rosteau mereu ca un ecou:

— Să i se‑napoieze săbiile!...

Alcazii sau judecătorii care alcătuiau curtea regală, aşa au hotărît şi ei:

— Să i se‑napoieze săbiile!...

Regele a încuviinţat. Conţii au trebuit să scoată, din cingătorile de aur, acele săbii de oţel, şi să le‑ntindă Cidului.

Cidul le‑a luat, le‑a cîntărit. Şi‑a dăruit-o pe Tizona vitea­zului oştean Bermudo şi pe cealaltă, pe Colada, lui Ordono, scutierul său.

— Mai bine stau în mîna voastră, deşi nu sînteţi conţi sau granzi, ci nişte simpli caballeros. Dar ştiu că le veţi onora în lupta pentru patrie.

Apoi s‑a-ntors din nou spre rege:

— Acestor conţi, rege Alfonso, eu le‑am făcut o nuntă mare. Pentru ei m‑am îndatorat ca să le dau o zestre bună. Le‑am dăruit haine brodate, lanţuri de aur şi mătăsuri. Pe fete le‑am înveşmîntat în rochii fără de pereche, purtate numai de regine. Şi ei au luat tot acest aur, plecînd către Castilia. Au luat întreaga avuţie. Dar fetele mi le‑au lăsat fără veşminte peste trupuri, într‑o pădure de stejari. Lupii au fost mai buni ca ei. Nu le‑au făcut cel mai mic rău... Le cer înapoi aurul!

— Cere înapoi aurul! s‑au auzit iar cavalerii.

Conţii ar fi vroit să spună că tot ce‑i dat rămîne dat, dar cavalerii glăsuiau:

— Să i se dea şi aurul!

Alcazii au grăit şi ei:

— Să i se dea şi aurul.

Infantii socoteau că, dînd înapoi Cidului avutul şi săbiile, au scăpat, dar Cidul a rostit din nou:

— Un cavaler este dator să apere orice femeie. Aşa jură cînd e armat. Cu‑atît mai mult pe‑aceea care îi e soţie, mamă, soră sau rudă cît de depărtată. Conţii nu numai că n‑au stat în apărarea soaţelor, dar le‑au bătut cu frîiele. Maurii înşişi nu‑ndrăznesc să‑şi lovească femeile. Fetele mele preaiubite au fost de conţi dezonorate, dar lovit greu am fost şi eu. Jignirea se plăteşte‑n sînge. Conţilor, vă provoc la luptă pe voi şi pe don Gonzales, pe unchiul vostru cel mişel, care v‑a sfătuit la rău, cînd era în Valencia.

Cei trei sute de cavaleri au glăsuit ca un ecou:

— Să fie osîndiţi să lupte!

Şi curtea a încuviinţat ca infantii de Carrion şi unchiul lor să se măsoare cu trei scutieri ai Cidului.

— Dreptate vor avea aceia ce vor ieşi învingători. Ceilalţi să fie socotiţi mincinoşi, laşi şi trădători, a hotărît la urmă curtea.

Cei doi infanţi de Carrion, auzind hotărîrea luată, s‑au în­grozit şi‑au cerut curţii numai o mică păsuire, să se gătească pentru luptă. Alcazii au încuviinţat.

Pînă să se sfîrşească totul, venise‑amurgul la Toledo. Era o seară străvezie. Luna lucea printre copaci şi argintea palatele. Se aprindeau făcliile.

Cidul se pregătea să plece, cînd l‑au vestit că e căutat de patru soli din Aragon, şi de alţi patru din Navarra. Trimişii adu­ceau scrisori.

Într‑una îl ruga don Pedro, regele Aragonului, să‑i dea pentru fiul său, Sancho, moştenitorul tronului, pe dona Sol, scriind aşa:

„Vă voi rămîne‑ndatorat pe totdeauna, Ruy Diaz, dacă‑mi veţi face această cinste, şi veţi da mîna fiicei voastre fiului meu moştenitor. Nu e pe lume alt viteaz mai mare decît Mio Cid, apărătorul Spaniei.”

Iară regele din Navarra cerea, la rîndu‑i, pe Elvira - nu mai puţin înflăcărat şi respectuos pentru infantul Garcia.

Cu solii şi cu cavalerii, Campeadorul s‑a pornit îndată spre Valencia. Şi‑ajuns acolo a poruncit să se şi pregătească nunta.

Valencia s‑a-nveselit. Şi nunţile s‑au început, durînd vreo nu ştiu cîte luni.

În acest timp, cei doi infanţi din casa de Castilia porniseră spre Carrion, şi nu s‑au mai înapoiat. Nimica nu‑i înspăimînta mai mult ca gîndul de‑a lupta.

A trebuit să meargă curtea de la Toledo pe domeniul acelor conţi atît de laşi. Conţii, văzîndu‑i pe scutierii cu care urmau să se lupte, au încercat să îi omoare în timpul nopţii, pe ascuns. Dar uneltirea s‑a aflat. Au fost siliţi să vie‑n faţa arbitrilor şi să dea lupta.

Bermudo, lupta cu Fernando, iară Diego cu Ordono.[xxiii] Un­chiul lor, răul Gonzales, avea în faţă pe scutierul cu numele de Nuno Bustos, alt cavaler neînfricat al lui Rodrigo de Bivar.

Bermudo, Ordono şi Bustos, în numele marelui Cid, i‑au doborît pe cei trei conţi, silindu‑i să muşte ţărîna şi să se recunoască‑nvinşi. Chiar regele a trebuit, după atîta dezonoare, să îi declare trădători, sperjuri, şi laşi, şi mincinoşi. Dreptatea s‑a făcut deplină. Prin vitejie s‑a făcut...

...Şi încă ani, şi ani în şir, Cidul a dat şi alte lupte, eliberînd multe cetăţi. Ba, era gata să pornească şi‑n Africa, după mauri, cînd i s‑a apropiat sfîrşitul.

Bătrîn, cu barba‑ncărunţită, Cidul era în Alcazar, lungit pe patul său de aur, şi‑şi aştepta ceasul din urmă.[xxiv]

Vestea că e în pragul morţii se‑ntinsese ca fulgerul în Spa­nia, şi oamenii plîngeau pe străzi, şi la răspîntii, prin sate şi oraşe...

— Se duce Cidul, murmurau. Cum va rămîne Spania?...

Numai că vestea se aflase şi în cetăţile maure. Regii mauri s‑au bucurat:

— Iată că se sfîrşeşte Cidul. E timpul să pornim din nou. Întîi să luăm Valencia, oraşul cel mai minunat, cu verzi grădini şi cu palate, cu bogăţii şi fete mîndre, şi cu fîntîni răcoritoare, oraşul care‑i aşezat pe ţărmul mării argintii...

Şi tobele au prins să bată în Spania şi‑n Africa. Regii mauri s‑au adunat. Erau cu toţii cam treizeci. În fruntea lor era Bucar, cel mai puternic dintre ei.

— Pînă ajungem noi sub ziduri, Cidul s‑a stins, îşi spuneau toţi. Noi vom lovi Valencia... Şi o vom lua... Vom birui... Aha, ce‑o să ne desfătăm, cum vom petrece în oraşul pe care l‑a stăpînit Cidul!...

Oştile lor se îndreptau în goană spre Valencia, cu suliţele lungi de‑oţel şi săbiile ascuţite, gata de luptă şi de moarte. Iar focuri, focuri s‑aprindeau în urma lor prin Spania.

Cidul, lungit pe patul său, abia mai respira încet, încet ca un suspin. Viaţa mai pîlpîia în trup ca o făclie cînd se stinge, cînd e aproape de sfîrşit.

Şi‑afară, dincolo de ziduri, răpăiau tobe şi sunau arme, cu glasuri de oţel.

Cidul abia mai răsufla. Pe cei din jur nu‑i mai vedea, ochii i se topeau în ceaţă. Numai auzul lui, deprins cu zgomotul de bătălii, tot mai simţea oştirile maurilor şi‑atacul ce se pre­gătea.

— Aud afară, spunea el, arme maure răsunînd şi tobe ce cheamă la luptă. Iar eu, peste cîteva clipe, voi trece de hotarul vieţii. Nu pot să salt din patul meu, spada îmi va cădea din mîini. Dar vrea să dau ultima luptă, şi după ce n‑oi mai fi viu... Ascul­taţi dară ce vă spun! Cum închid ochii, luaţi‑mi trupul şi mi‑l îmbălsămaţi pe dată. Mi‑l ungeţi cu‑acea alifie ce mi‑a trimis-o‑n dar, de mult, sultanul Persiei. Cînd voi fi uns, o să par viu. Urcaţi‑mă apoi pe cal, legat bine cu nişte ştreanguri, şi spatele ţinut în scînduri. Pune‑ţi-mi sabia în mînă! Urmat de luptătorii care m‑au însoţit şi‑n timpul vieţii, duceţi‑mă în luptă. Şi ce va fi se va vedea. Las tot avutul din Bivar săracilor ce rătăcesc cu tal­gerul în mîna dreaptă peste meseta castiliană. Aveţi grijă de calul meu şi îngropaţi‑l dacă moare, să nu‑l sfîşie cumva cîinii. Pe mine să mă‑nmormîntaţi la mînăstirea din Cardena. Şi nu vreau ca la‑nmormîntare să curgă lacrimi nimănui. Lacrimile Himenei mele m‑or mîngîia îndeajuns...

Aşa a spus viteazul Cid, cu cea din urmă răsuflare. A închis ochii şi‑a murit, făcînd un semn către Himena - care zăcea la capul său, îngenuncheată, şi plîngea - să‑i împlinească voile numaidecît, fără zăbavă.

Porunca lui le era sfîntă. Îmbălsămîndu‑l şi ungîndu‑l cu-acea unsoare fermecată de la sultanul Persiei, don Ruy părea c‑a ră­mas viu. Faţa‑i era tot proaspătă. Şi trupul nu i s‑a-mpietrit.

S-au scurs douăsprezece zile de cînd Rodrigo se stinsese.

Maurii tot băteau la porţi. Ameninţau să le sfărîme.

Şi precum poruncise Cidul, i‑au luat trupul lipsit de viaţă; i l‑au suit pe cal, în şa, legat cu ştreanguri de mătase. Pieptul şi spatele l‑au prins, pe sub veşminte-n nişte scînduri. I-au strîns şi sabia de mînă, cu‑o cureluşă subţirică.

Dona Himena a hotărît să se deschidă porţile, cînd a bătut de miezul nopţii. În fruntea oastei era Cidul. În urma lui s‑au aşezat, în rînduri strînse, cavalerii.

Babieca, ce era deprinsă, de la stăpînul ei, ca‑n luptă să se repeadă spre mauri, a şi pornit către duşmani.

Regii mauri, văzînd că vine Babieca în galop spre ei, iară pe şa se află Cidul, voinic tot ca odinioară, cu sabia lucioasă‑n mînă, s‑au îngrozit şi au strigat:

— Fugiţi, căci Cidul n‑a murit! Se prăvăleşte‑asupra noas­tră. Vai nouă... Hei, fugiţi... fugiţi!...

În urma lor s‑au avîntat în galop aprig cavalerii, conduşi de vrednicul Fanez, şi‑au nimicit mii de mauri. Vreo zece mii s‑au înecat. Alţi zece mii au căzut prinşi. Cam douăzeci de regi mauri au căzut morţi, şi alţi vreo zece prizonieri.

Astfel, şi‑a-nvins, şi după moarte, Cidul-Campeador duş­manii.

Cei vechi spuneau odinioară - şi‑aşa am să vă spun şi eu - că regii din Castilia, din Aragon şi din Navarra, regii din toată Spania au venit să îi sărute mîna dreaptă, să i se‑nchine, umiliţi, celui care fusese Cidul şi apărase Spania, eliberînd ora­şele şi biruindu‑i pe mauri.

Trupul lui, precum el singur hotărîse înaintea morţii, a fost dus în Castilia, în mînăstirea din Cardena. Şi‑acolo, fiindcă părea viu, nu l‑au închis într‑un mormînt. L-au aşezat pe‑un jilţ înalt, avînd în mîna dreaptă spada, şi‑alături celelalte arme.

În fiecare an poporul se aduna şi îl slăvea, făcea în cinstea lui serbări.

Legendele ne spun că Cidul a stat acolo zece ani. Apoi l‑au aşezat într‑un mormînt. Oasele lui s‑au mistuit în veacurile ce s‑au scurs.

Au rămas numai amintirea şi cîntecele de demult despre viteazul don Rodrigo, numit Cidul-Campeador, care‑a luptat pînă la moarte pentru iubita‑i patrie.