Viteazul în Piele de Tigru - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Bărbatul care păşea-n frunte avea în braţe-un ciong.[ii] Ceilalţi duceau cu ei cimpoaie sau tobe. Şi cel din urmă ţinea de căpăstru un cal cu coamă vînătă, ce clătina pe spate doi desagi, în care se găseau veşmintele de lînă, călduroase, şi-un cojoc bun de aşternut.

Printre coroanele copacilor se vede-n înălţimi un vultur, şi, doar puţin mai jos de locul unde pluteşte el, ţîşneşte dintre stînci o fortăreaţă.

Pe zidurile ei se află, de strajă, cîţiva oşteni, în mîini cu suliţe şi arcuri, care — aşa cum stau, cu căştile rotunde pe cap şi îmbrăcaţi în hainele de zale — seamănă, în bătaia soarelui, cu nişte torţe vii.

—  Hei! Cine sînteţi voi? le strigă cîntăreţilor, zărindu-i, unul dintre oştenii de pe ziduri. Nu mai înaintaţi un pas, sau veţi primi în piept cîte-o săgeată...

Auzind vorbele străjerului, coloana se opri.

Vîntul foşnea printre copaci, ţiuind ca-ntr-o zi de toamnă.

Bărbatul, care merge-n frunte, ridică-n braţe ciongul, arătîndu-l.

Ceilalţi îi repetară gestul, făcînd acelaşi lucru cu tobele şi cu cimpoaiele.

— Sîntem gruzini, la fel ca voi, glăsui primul.

— Gruzini, adăugară şi ceilalţi. Şi cîntăreţi...

— Am auzit, vorbi din nou conducătorul grupului, că prea­măritul eristav,[iii] avînd de împlinit porunci de la slăvitul nostru rege, ar fi sosit în fortăreaţă. Iar noi, cum sînt poruncile, am şi venit la fortăreaţă, să-i dezmierdăm urechile cu cîntece şi cu poveşti.

— Dacă-i aşa, coborîţi puntea, rosti căpetenia străjii, oşte­nilor din jurul său. E limpede că-s cîntăreţii. Măritul eristav i-aşteaptă...

Cei şase cîntăreţi intrară, după ce puntea se lăsă. Legară calul de un stîlp, apoi păşiră mai departe, în curtea mică, întu­necoasă, podită cu lespezi de piatră, dreptunghiulare, cenuşii.

Un izvoraş murmura dulce, în partea de apus a curţii, curgînd direct din muntele pe care se-nălţa zidirea.

Un canar auriu cînta în colivia lui de fier, înălţînd imnuri soarelui ce nu se revărsa aici, decît numai o dată-n zi, la ceasul cînd venea amiaza.

Şi fiindcă-acum era amiaza, curtea se lumina pe-ncetul. Şuvoiul cald curgea de sus, dezmorţind lespezile reci, izvorul şi bietul canar.

Şi tot în acest ceas ieşi în curte, să se-ncălzească, mult prea-măreţul eristav, un bărbat vîrstnic, uscăţiv, cu nas subţire, co­roiat, şi buze galbene, ca iasca.

Acesta era îmbrăcat cu un caftan din stofă scumpă, la guler cu blană de jder. Pe deasupra, purta un şal.

Şi el se aşeză pe-un jilţ adus îndată de oşteni.

Cei şase cîntăreţi i se plecară. Eristavul le măsură dintr-o ochire hainele cu mîneci largi şi găitane, cămăşile din pînză albă şi încălţările de piele, legate cu curele lungi.

— Vă aşteptam, le spus el, scurt, ţintuindu-i cu o privire ca de pasăre răpitoare, în timp ce-n jur se adunau mai toţi oşte­nii de pe ziduri.

Bărbatul care avea ciongul îngenunchie pe-o lespede în faţa eristavului. Şi ceilalţi, ca la o poruncă, făcură toţi acelaşi lucru.

— Stăpîne, zise. Porunceşte! Ştim să-ţi cîntăm legende vechi, cum e a regelui Vahtang, acela care, urmărind un fazan roşu, l-a ţintit în locul unde e Tbilisi,[iv] şi a întemeiat oraşul. Ştim cîte povestiri pofteşti. Dar mai-nainte de orice ştim să-ţi cîntăm din Rustaveli[v] — rege-al poeţilor kartveli[vi]...

— Cîntaţi-mi, dar, din Rustaveli: „Viteazul în piele de tigru”, dete răspunsul eristavul. Altă poveste mai frumoasă nu cred să se mai afle...

— Aşa e, ziseră oştenii. Altă poveste mai frumoasă nu ştim să se mai afle.

Întîiul dintre cîntăreţi făcu atunci un semn cu mîna. Şi-o tobă durui mărunt. Un cimpoi îşi vesti intrarea, c-un ţipăt lung, catifelat. Şi toate celelalte tobe îşi împletiră sunetele cu cele-ale cimpoaielor.

Se auzi pe urmă ciongul. Pe strunele-i armonioase, întîiul dintre cîntăreţi îşi plimbă degetele lin, făcîndu-l parcă să vor­bească.

La urmă glasul începu:

—  Se povesteşte că-n Arabia, în ţara cea mistuită de arşiţe, domnea cîndva un împărat cu numele de Rostevan.

Şi avea craiul acesta avuţii în aur, nestemate şi castele — cît nu se poate-nchipui. Dar toate avuţiile acelea nu preţuiau în faţa împăratului cît Tinatina, fata lui.

Şi asta pentru că, aşa cum a descris-o Rustaveli, n-avea pereche-n frumuseţe, decît cu stelele din cer.[vii]

Dar, de era frumoasă fata, la fel de chipeş, se găsea la curtea împăratului un făt-viteaz, cu numele de Aftandil. El străjuia pămîntul ţării, conducînd ostile arabe, el era flacăra pustiului, fulger nimicitor pentru duşmani.

Oh! Fetele, cînd îl vedeau pe Aftandil, zburînd cu călăreţii săi peste colinele arabe, îşi pierdeau cumpătul şi suspinau. Pri­veau pierdute-n urma lui, dorindu-şi-l toate de soţ.

Numai că el iubea doar una şi-aceea era Tinatina.

În vremea cînd vă povestesc, craiul se hotărîse însă — simţindu-se cam ostenit — s-o urce lîngă el, pe tron, pe multgingaşa Tinatina. Şi-apoi încetul cu încetul, s-o înveţe să cîrmuiască, astfel ca, în puţină vreme, doar ei să-i rămînă coroana.

Aflînd aceasta Aftandil s-a întrebat în sinea lui: „Dacă se va urca pe tron, mai am eu dreptul s-o-ndrăgesc?” „De ce nu? şi-a răspuns tot el. Deşi-s conducător de oaste, neam de emiri, bogat, puternic, stăpîn peste-un întreg ţinut, nu-i cer nimic iu­bitei mele, afară doar de-un singur drept, acela de-a-i sluji cu cinste. De a lupta-n numele ei, şi de-a muri, de-o fi nevoie, cu chipu-i scump în inimă”.

Deci, după ce craiul arab i-a-ncredinţat copilei sceptrul, aşezîndu-i cu mîna lui pe frunte coroana de aur, bătută în mărgă­ritare, după ce i-a dat sfaturi bune, cum trebuie să stăpînească un imperiu atît de mare, a hotărît şi un ospăţ la care să se ve­selească.[viii]

Pe cînd toţi petreceau în tihnă, iar Tinatina întindea celor din jur — curtenilor şi slujitorilor săi — aur, şi nestemate, pe tipsii (cum era datina arabă), Rostevan s-a posomorît.

Vizirul ţării, Aftandil şi alţi emiri, văzînd pe chipul lui Rostevan amărăciune, s-au adunat în jurul său.

— Mărite crai, l-au întrebat, de ce te-ai întristat deodată? Au, poate, nu-ţi este pe plac că Tinatina dăruieşte curtenilor şi căpeteniilor de oaste atîtea pietre preţioase, şi pungi cu bani, şi vase scumpe?

Întîi, craiul n-a vrut să spună de ce-l cuprinsese mîhnirea pe negîndite, la ospăţ. Însă văzînd neliniştea din ochii dragei lui copile, s-a îndurat să le răspundă:

— Vedeţi voi, anii vieţii mele eu înţeleg că-s pe sfîrşite. În urma mea las o copilă. Şi ea-i crescută cu blîndeţe, iar vremu­rile sînt prea grele. Afară de-Aftandil, eu nu văd pe altul s-o poată ajuta, cu braţul tare, la necazuri. Şi chiar el, este mult prea tînăr. Bărbăţia — la noi, arabii — e măsurată prin virtutea de a şti să ţintim cu arcul. Îmi pare rău, dar socotesc să Tinatina n-o să aibă un braţ voinic şi un ochi ager, aşa cum l-am avut doar eu. Socot că un ţintaş ca mine nu mai e-n toată-mpărăţia...

Aftandil a-nceput să rîdă.

— De ce rîzi? s-a supărat craiul.

Tînărul i-a cerut iertare:

— N-am vrut să te mîhnesc, slăvite. Dar vorbele ce le-ai rostit au făcut să-mi răsară-n minte un gînd destul de îndrăzneţ. De nu te superi, ţi-l voi spune...

— Fii fără grijă, i-a spus craiul. Doresc să-ţi aflu acest gînd...

— N-ai vrea cumva, mărite crai — pentru a şti care din noi e cel mai bun ţintaş din ţară — să pornim la o vînătoare? Săgeţile ţi le cunoaşte oricine în Arabia. Pana lor este poleită. Şi ale mele se cunosc. Au crestătură la mijloc. Deci cîte fiare au să cadă sub arcul tău şi-al meu, vom şti cu cea mai mare uşurinţă...

Craiul l-a-mbrăţişat pe tînăr:

— Îndemnul tău îmi e pe plac. Să ne gătim de vînătoare, mîine, cînd zorile răsar. Oştenii să ne fie martori. Te voi învinge, Aftandil.

— Mărite crai, cum ţi-a fi voia! a rîs tînărul comandant al oştilor Arabiei, privind ţintă spre Tinatina.

A doua zi de dimineaţă, cum fusese-nţelegerea, craiul, voinicul Aftandil, curteni, oşteni şi slujitori, cu arcuri şi tolbe pe spate, s-au şi pornit la vînătoare.

Şi cînd sălbăticiunile înfricoşate-au năvălit, mînate de hăitaşi, din urmă, cel dintîi craiul le-a ţintit. Apoi voinicul Aftandil. Nici o săgeată nu zbura fără să îşi atingă ţinta.

Fiarele-ngenunchiau străpunse, cu boturile la pămînt. Sîngele lor uda ţărîna.

Soarele strălucea-n înalt. Un pîrîu murmura pe-o vale. Şi Aftandil rîdea voios, cu hohote răsunătoare.

— E ceasul cînd vom număra sălbăticiunile vînate şi vom vedea cîte săgeţi lipsesc din fiecare tolbă! hotărî dintr-o dată craiul.

— Martori, treceţi şi număraţi fiarele şi săgeţile! le ceru tînărul comandant oştenilor din urma sa.

Se începu numărătoarea. Şi după ce se termină, văzură că pe Rostevan îl întrecuse Aftandil, căci cel din urmă doborîse douăzeci de sălbăticiuni mai mult decît stăpînul său.

Toţi se-aşteptau ca Rostevan să se arate mîniat.

Dar craiul se înveseli şi porunci să se gătească la umbra dea­să, sub copaci, un ospăţ pentru vînători.

Simţea bătrînul Rostevan pe Aftandil ca pe un fiu, şi inima i se-ncălzea, ştiind că draga lui copilă va avea un ocrotitor, aşa cum îi fusese el.

Şi astfel, craiul, Aftandil şi toţi oştenii lor, călări, căutînd un loc pentru popas, ajunseră de la o vreme pe ţărmul unui pîrîiaş, ce izvora din nişte oaze limpezi şi pline de verdeaţă.

Pe acel ţărm şedea un tînăr întristat, care lăcrăma. Obrazul lui lucea-n lumină, cum este soarele-n amiaz, cînd se înalţă do­gorind şi te orbeşte, de-l priveşti. Iară pe trupul musculos flăcăul avea un veşmînt croit din blana unui tigru. Chiar şi turba­nul de pe cap era făcut dintr-o fîşie tăiată din această blană.

La brîu avea o sabie, şi-alăturea un buzdugan. Şi totuşi tînărul plîngea şi suspina neostenit.

Durerea lui era atîta de-adîncă şi zguduitoare, încît nu văzu călăreţii, nu le-auzi nici vocile. Şi craiul, minunat la culme de o asemenea-arătare, porunci unui rob să meargă şi să-l pofteas­că pe străin să vie înaintea sa şi să îi spună cine e.

Acesta se şi repezi să ducă vorba craiului. Însă străinul, cufundat în preamîhnita lui gîndire, nici nu-l văzu, nici auzi, şi nici nu-i dete vreun răspuns.

„Pesemne mă nesocoteşte!” cugetă craiul Rostevan, şi, mîniat, strigă spre oaste să plece doisprezece oameni şi să-l aducă pe-acel tînăr legat în ştreanguri de mătase.

Şi doisprezece călăreţi şi-au şi scînteiat săbiile, şi-au pregă­tit frînghiile cu care să-l ia rob pe tînăr, şi-au tropotit spre pîrîiaş.

Numai că tînărul acela — purtînd pe el veşmînt de fiară — fără măcar să-ndrepte ochii către oştenii craiului, a-ncălecat atunci pe-un cal, care păştea în iarbă, alături.

Oştenii l-au înconjurat, desfăcîndu-şi frînghiile. Dar cel în­conjurat de ei nici nu s-a ostenit să-şi scoată sabia scumpă de la brîu. Ţinea un bici în mîna dreaptă. Şi, cînd i-a fulgerat cu biciul, toţi doisprezece au căzut, într-o clipită, la pămînt.

— Să se pornească toată oastea, a mai răcnit, înfuriat, cra­iul şi să-mi aduceţi pe străin, să mi-l zvîrliţi în pulbere, aici la picioarele mele.

La semnul împăratului, oastea sălbatică, pe cai, se avîntă către străinul care pornise-n trap domol spre hotarele Arabiei.

Doar Aftandil nu se mişcă.

El îl privea încremenit, ameţit parcă de o vrajă, pe tînărul înveşmîntat în haina galbenă de blană.

Şi oastea, repezindu-se, părea că îl va mătura pe viteazul cel misterios, că-ntr-o clipită îl va lua şi-l va tîrî pînă la crai.

Atîta numai că străinul nici măcar nu s-a tulburat. Sabia-i cu mîner de aur, bătută-n pietre nestemate, a rămas neatinsă-n brîu. Şi tînărul şi-a rotit iarăşi doar biciu-i înfricoşător peste oştirea craiului. Şi aceasta s-a prăvălit parcă lovită de un val.

Apoi s-a dus şi dus a fost...

Calu-l purta ca-ntr-un vîrtej.

Pînă să se dezmeticească Rostevan-craiul şi Aftandil, vitea­zul în piele de tigru a pierit, parcă n-ar fi fost...

A rămas craiul locului, mai tulburat ca la-nceput:

„Cine-o fi fost acest viteaz? Ce taină o ascunde oare? De ce era atît de plîns? De ce atît de mînios?” Şi cum de nu s-a-nspăimîntat de-un împărat cum era el, însoţit de o-ntreagă oaste, şi de-un voinic ca Aftandil?

— Aftandil, tu pricepi ceva? voi să ştie Rostevan.

— Mărite crai, glăsui el. Totul s-a petrecut prea iute. Şi nu pot să să mă dumiresc. De nu ar fi atîţia martori: curteni, ostaşi şi slujitori, aş socoti că am visat... sau că-i doar o închipuire... Văzîndu-l pe acel viteaz, cu haina din piele de tigru, m-am simţit parcă-nfiorat, n-am izbutit nici să deschid gura, şi să-l provoc la luptă. Ce-a fost nu pot să înţeleg...

Craiul privea posomorit, ascultîndu-l pe Aftandil.

— De azi-nainte — a rostit el lui Aftandil şi celorlalţi — să ştiţi că eu nu mai am tihnă, pînă nu aflu desluşit cine este acest viteaz, care e numele ce-l poartă şi pricina durerii lui.

După ce s-au întors acasă, Rostevan a trimis în lume o mulţime de slujitori, să facă tot ce-or fi în stare şi să-l găsească pe viteazul care îi doborîse-oştenii, numai cu plesnete de bici.

Slujitorii au colindat Arabia şi alte ţări, scotocind casele de-a rîndul, căutîndu-l vreme de un an, dar nu l-au aflat nică­ieri.

Înapoindu-se pe urmă, slujitorii-au îngenunchiat în faţa stăpînului lor, mărturisindu-şi neputinţa de a-l găsi pe-acel viteaz:

— Stăpîne, oricît l-am căutat, şi cît am întrebat prin lume, n-am putut să descoperim vreun tînăr în blană de tigru... De vrei, poţi să ne pedepseşti, dar noi ne ştim nevinovaţi. Am încercat să te slujim neobosiţi, fără răgaz, aşa precum ne-ai po­runcit.

— Plecaţi! le-a şoptit Rostevan, privind spre zări posomorît.

Şi slujitorii au plecat, păşind lin de-a-ndaratelea. S-au dus însă la Tinatina, îngenunchind şi-n faţa ei şi povestindu-i ce-au păţit:

— Crăiasa noastră, i-au spus ei. Tatăl tău este mîniat că n-am putut să-i împlinim poruncile ce ni le-a dat... Mîngîie-l tu pe Rostevan...

S-a întristat şi Tinatina.

Ştia că de mai mult de-un an Rostevan mînca doar în silă. Nu mai voia să se-odihnească şi se muncea atît de mult în cugetu-i neliniştit, că însăşi ea, copila lui, prinsese teama că-ntr-o zi tatăl său nu cumva să piară.

Dar dintr-o dată Tinatina zîmbi acelor slujitori ce-i stăteau încă la picioare:

— Nădăjduiesc să-i pot aduce mîngîiere tatălui meu... Plecaţi. Nu fiţi îngrijoraţi...

Şi Tinatina l-a chemat tainic pe Aftandil al ei, într-un amurg înfiorat de vîntul care susura, de şoaptele pustiului şi clipoceala din havuz, şi i-a grăit încetinel:

— Mă iubeşti tu cu-adevărat, preaîndrăzneţe Aftandil?

— Mai mult decît flămîndul hrana sau decît însetatul apa, mai mult decît iubeşte-arabul oaza-nverzită, răcoroasă, decît iubeşte vraja nopţii privighetoarea cea măiastră. Sînt gata, scumpă Tinatina, să fac orice în lumea asta, doar ca să văd cum înfloreşte zîmbetul pe obrazul tău...

— Atunci ascultă, i-a spus ea. Ştii bine, tata nu mai are linişte să se odihnească din ziua cînd l-a întîlnit pe-acel străin viteaz şi tînăr, care purta blană de tigru. Vrea să cunoască taina lui. Numai tu ai putea s-o afli. Du-te şi-l caută pe viteaz. Trei ani ai vreme să-l găseşti. După trei ani întoarce-te. De nu vei izbuti nici tu, înseamnă că acea-ntîmplare a fost numai o nălucire, şi-acel viteaz nici nu există. Iar cînd te vei întoarce acasă doresc să fiu soţia ta.

Şi Tinatina şi-a plecat fruntea ei cea încununată pe umărul lui Aftandil.

Tînărul a cuprins-o atunci peste mijlocul mlădios şi i-a rostit vorbele-acestea:

— Mult preaiubită Tinatina, îmi eşti crăiasă şi stăpînă. Însă de-ai fi cea de pe urmă fecioară a pustiului, din dragostea care ţi-o port, aş împlini voinţa ta, de-ar fi chiar să plătesc cu viaţa. Dar nu. Voi fi biruitor, căci tu-mi vei fi mereu în gînd. Mă duc acum la tatăl tău ca să-l vestesc ce-am hotărît. Apoi pornesc către ţinutul al cărui domn şi emir sînt, să pun la cale treburile, pe timpul cît voi lipsi eu. Şi după-aceea calul meu va alerga ca vijelia, către hotarele arabe. Pornesc, şi am să aflu taina. Şi dacă nu voi fi în stare, nu merit să fiu soţul tău...

N-a apucat să mai grăiască nici un cuvînt spre el fecioara, şi-a auzit afară tropot de armăsar zorind ca vîntul peste pustiul argintat de razele blînde-ale lunii.

Şi-a zburat Aftandil prin lume, dintr-un hotar în celălalt. Trei ani a tot zburat prin lume, fără să poată da de urma străi­nului misterios, care purta blană de tigru.

A suferit foamea şi setea, a dormit pe pămîntul gol, privind lucirea stelelor. A tremurat ades de frig. Şi uneori a fost muşcat, în inimă, de deznădejde.

„Socot că e mai bună moartea, îşi spunea în acele clipe, decît să mă întorc acasă, fără vreo veste pentru crai...”

Şi iarăşi îşi venea în fire, şi singur se îmbărbăta:

„Cît timp mai am încă putere, voi lupta fără de răgaz să împlinesc vrerea iubitei şi-ndatorirea ce mi-am luat-o!”

Şi călărea tot mai departe, şi mai departe, către zări...

Călătorind aşa, odată, pe cînd trecea printr-o pădure, a întîlnit cîţiva bărbaţi. Unul din ei era rănit. Abia putea să mai respire. Trupul îi era plin de sînge.

— Ce e cu voi? a vrut să ştie tînărul călăreţ arab.

Şi-acei bărbaţi, tremurînd încă, i-au lămurit că erau trei prinţi plecaţi la vînătoare. Umblau fără de slujitori, căci le plăcea să fie singuri. Dar, cu puţin mai înainte, văzuseră într-o vîlcea un tînăr făr de pereche, mîndru şi zvelt, voinic ca leii. Călărea pe un cal mai negru decît e noaptea înnorată. Sabia şi-o ţinea la brîu. Privea în jur fără să vadă. Şi, ceea ce era ciudat, purta o haină şi-un turban croite din blană de tigru.

— Unul din noi, au rostit prinţii, i-a dorit hainele şi arma, celălalt calul... Şi acesta, l-au arătat ei pe rănit, gîndea să-l poată face rob. De aceea l-a chemat la luptă... Dar tînărul nu i-a răs­puns scoţîndu-şi sabia din brîu, ci l-a plesnit numai cu biciul, şi iacătă-l cum a ajuns. Nu ştim de mai scapă cu viaţă... Apoi, fără să ne privească, s-a depărtat în trap uşor, cum zboară ceaţa către nori.

— Şi-acuma, spuneţi, unde e? a tresărit ca dintr-un somn emirul din Arabia.

—  Priveşte! încă-l poţi zări. Se urcă, printr-o rarişte, colo, spre culmea dealului... i-au arătat ei pe voinicul, pe care Aftan­dil al nostru de trei ani îl căuta prin lume.

De bucurie, Aftandil ar fi dorit să chiuie, să joace singur prin pădure, dar vreme n-avea de pierdut.

Luîndu-şi rămas bun de la prinţii care-l plîngeau pe cel rănit, porni la rîndu-i prin vîlcea, pe urma călăreţului, care gonea nepăsător, urcînd spre culmea unui deal.

L-a urmărit vreo două zile şi două nopţi, fără oprire. Ar fi putut să-l şi ajungă, pentru că tînărul viteaz în haină din blană de tigru călărea deseori şi-n trap. Dar hotărîse-n sinea lui să fie mai prevăzător.

În cea de-a treia zi văzu că se-apropiau de-un şir de munţi înneguraţi şi păduroşi. La poalele lor se zărea un rîu scli­pind ca o oglindă. Şi, lîngă rîu, îşi arăta o peşteră gura sa neagră.

Tînărul în piele de tigru îşi îndreptă calul spre rîu, şi, străbătîndu-l printr-un vad, trecu pe malul celălalt.

Auzind tropotul prin vad, o fată gingaşă, subţire, cum e suliţa trestiei, frumoasă ca un trandafir, dar tristă şi înlăcrimată, ieşi din peşteră pe ţărm şi prinse calul de dîrlog.

Voinicul sări de pe cal. Amîndoi se îmbrăţişară.

—  Surioară dragă, grăi el, Asmata, fiinţă ne-ntinată, am fost iarăşi la ţărmul mării, dar valurile ei albastre nu pot să-mi mai arate drumul către iubita mea furată... pierită ca într-un mormînt...

Astfel rosti frumosul tînăr, îmbrăţişînd-o pe copilă. Şi-apoi, cu feţele mîhnite, pătrunseră în peşteră.

Aftandil n-auzea ce-şi spun. El se urcase-ntr-un copac, şi de acolo îi privea, întrebîndu-se-n sinea lui de tainele ce le-ascun­deau toate aceste întîmplări.

Şi, fiindcă nu putea pricepe, rămase noaptea să vegheze, să vadă ce se mai întîmplă în peştera de lîngă rîu.

Noaptea trecu în linişte.

Spre dimineaţă, tînărul în haina de blană de tigru ieşi iarăşi din peşteră, îşi luă rămas bun de la fată, încălecă pe calu-i negru, trecu rîul, prin vad, în goană, şi se pierdu în depărtări.

„Acum cred c-a sosit prilejul să dezleg taina pentru care am plecat din Arabia!” cugetă-n grabă Aftandil.

Şi, coborîndu-se din locul unde veghease toată noaptea, se avîntă şi el pe cal, trecînd la rîndul său prin vad.

Fata, auzind pasul calului, crezu că poate se întoarce, din cine ştie care pricini, acela care-abia plecase, şi ieşi iar din peşteră.

Cînd îl văzu pe Aftandil, falnic, cu faţa măslinie, şi înarmat, venind spre ea, o luă la goană ca o ciută:

— Tăriei!... Unde eşti, Tăriei? striga, de spaimă, alergînd, şi lacrimi îi curgeau pe chip. Lasă-mă... Lasă-mă... Străine... Lasă-mă, nu te apropia... Îl ruga ea pe Aftandil.

Numai că Aftandil ştia c-acesta, fără îndoială, îi era sin­gurul prilej de-a afla ceea ce dorea.

Din goană, cum era călare, se aplecă şi prinse fata, o trase lîngă el, pe şa:

— Frumoasă fată, spuse el. Nu-ţi fie frică. Nu mai plînge. Sînt un om bun şi n-am venit cu gînd ascuns la peşteră...

— Dar cine eşti? se zbătea fata.

— Vei afla-ndată, îi răspunse. Pe-acela care a plecat, zburînd cu calul prin poiene, pentru iubita mea îl caut, de trei ani, poate şi mai bine...

Şi, oprind calul, Aftandil se coborî cu fata-n braţe. Îi dete drumul, şi-ncepu să-i povestească cine este, de unde vine, pen­tru ce. Îi spuse şi de Tinatina, de craiul Rostevan, de toate.

Îi arătă că nu putea s-ajungă soţul Tinatinei, decît dacă dezlega taina.

Fata se linişti pe-ncetul.

— Atunci eşti un medjnun, viteze, îi grăi ea înduplecată, adică un îndrăgostit, ca-n cîntecele de demult. Medjnunul nu poate fi decît cinstit, gata de luptă, de jertfă pentru draga lui...

— Sînt un medjnun, răspunse el.

— Dacă-i aşa, îi rosti ea, cred c-aş putea să te ajut. Sper să-l înduplec pe Tăriei, viteazul în piele de tigru, să nu îţi facă nici un rău... Şi, dac-o vrea, ţi-o povesti durerea care-l mistuie...

— Copilă, cum să-ţi mulţumesc? izbucni Aftandil voios, văzînd că gingaşa fecioară îi răspundea cu prietenie.

— O fac în numele iubirii, îi răspunse mişcată fata, ascunzîndu-l în peşteră.

Seara, cînd munţii îşi aprind coamele verzi sub purpuriul soarelui care asfinţeşte, şi luna îşi arată chipul din undele mării albastre, Tăriei se-auzi sosind. Calul lui tropoti pe prund.

Asmata îi ieşi în cale, şi, ca în seara dinainte, îi prinse calul de dîrlog. Se-mbrăţişară amîndoi. Tăriei intră în peşteră, şi copila îi aşternu, într-un ungher, o blană moale, pe care să se odihnească.

În acest timp, i se frigea, pe jar, carne de căprioară, cîteva fructe se aflau pe o tipsie de metal, şi apă rece de la rîu îl aştepta într-un ulcior.

Dar pînă să se frigă carnea, Asmata-l luă cu binişorul, spunîndu-i cît e de grea viaţa, cînd n-ai alăturea un prieten.

— Tu fugi de oameni. Nu e bine! îi rosti fata mai departe.

— Aşa e! murmură Tăriei. Ce bine este să ai prieteni! Prieteni cari să te-nţeleagă, să-ţi fie sprijin la durere şi bucurie, orişicînd.

— De-ar fi vreunul în peşteră, l-ai lăsa tu nevătămat? îl întrebă la urmă fata.

— Îţi jur că astfel m-aş purta...

Atunci Asmata-ntinse mîna şi-l arătă pe Aftandil, ascuns în fundul peşterii.

— Încrede-te în el, Tăriei. E un medjnun, asemeni ţie...

Tăriei i-a dat mîna, frăţeşte. Amîndoi s-au cuprins în braţe, legîndu-se să fie prieteni.

La rugămintea lui Tăriei, cel dintîi tînărul arab începu să-şi istorisească întîmplările vieţii sale.

Focul din vatra încropită în peştera întunecată le zvîrlea umbre peste chipuri.

Într-un tîrziu, Tăriei a spus:

— Văd, o iubeşti pe Tinatina. Dar eu sînt mai nefericit. Tu ştii unde îţi e iubita. Ştii că te-aşteaptă, c-o găseşti la-napoierea ta acasă. A mea însă a fost furată, şi-o caut prin lume necurmat, fără să pot s-o mai găsesc. Marea mi-a-nchis cărările... Ascultă, dacă vrei să afli, la rîndul tău, ce-am pătimit...

Şi Tăriei a început să-şi depene povestea lui.

— De loc eu sînt din India... Dar India, deşi e una, era-mpărţită-n şapte ţări. Şase din ele s-au unit de mult sub craiul Parsadan. Numai a şaptea rămăsese încă sub craiul Saridan. Saridan a fost tatăl meu. Şi dorind el ca India să fie mai puternică, şi-a unit şi ţinutul său cu toate celelalte şase.[ix] În semn de cinste, tatăl meu a primit de la Parsadan înalta slujbă de-amirbar, con­ducător al oştilor. La moartea bunului meu tată, fiindcă atuncea împlinisem vîrsta de cincisprezece ani, craiul a socotit că-i bine să fiu numit eu amirbar. Tu zici că eşti conducătorul oştilor din Arabia. După cum vezi, în India, aveam şi eu aceeaşi slujbă. Şi tot ca tine, Aftandil, am îndrăgit-o pe copila celui care mi-era stăpîn, pe fata împăratului: draga-mi Nestana-Daredjana. Nu­mele ei se tîlcuieşte prin „Fata-cea-fără-de-seamăn-cu-nici-o- alta-pe-pămînt”! Fiindcă, aşa cum credem noi cei care sîntem indieni, nu poate fi asemuită decît cel mult cu soarele în frumuseţe, strălucire, lumină binefăcătoare, în tot ce este bun şi drept!

Aftandil sta şi asculta cele rostite de Tăriei, fără să scoată vreun cuvînt. Dar auzind despre Nestana, fata de care povestea Viteazul în piele de tigru, gîndul arabului fugea către iubita-i Tinatina. Numele ei se tîlcuia, de-asemeni, în „Rază de soare”.

— Şi, cum spuneam, urmă Tăriei, pentru copila lui, Nestana, Parsadan construi palate cu temelie de bazalt, cu bolta-n licăr de rubine şi cu grădini înmiresmate, cum doar prin vis se pot visa. Privighetori zburau prin ramuri de chiparoşi şi trandafiri îm­purpuraţi, cum sînt obrajii unei fecioare-ndrăgostite. Iar ape limpezi clipoceau, ţîşnind din largi fîntîni de aur.

Ca să vegheze peste toate: peste palate şi grădini, şi, mai ales, peste Nestana, slăvitul nostru împărat pusese pe o soră-a lui, al cărei nume e Davara.

— Să o fereşti de ochi străini, altminteri vei plăti cu capul, îi hotărîse Parsadan.

Cu toate astea, într-o zi, cînd veneam de la vînătoare lao­laltă cu împăratul, eu am zărit-o pe Nestana. Era-mpreună cu Asmata şi alte două slujitoare, care-o vegheau şi zi, şi noapte, după poruncile Davarei, într-un turn al palatului.

Văzînd atîta frumuseţe, sufletul mi s-a tulburat. Mi s-a-mpăienjenit privirea. Am ameţit şi am căzut.

Împăratul se-ngrijorase. Vracii nu ştiau ce să-mi facă. Doar eu înţelegeam prea bine că m-am îndrăgostit pe viaţă de fata împăratului.

Ce nu ştiam, era că fata se-ndrăgostise, ca şi mine, cît ne privisem ochi în ochi, o clipă poate, nu mai mult.

După un timp, cu îndrăzneală, Nestana mi-a trimis pe-Asmata cu un răvaş, în care ea mărturisea că mă iubeşte, că ştie tot ce pătimesc şi că va fi numai a mea.

Dragostea ne prinsese-n laţul ei fermecat pe amîndoi, şi-Asmata, fata asta blîndă, pe care-o vezi aici cu mine, însoţindu-mă la necaz, purta scrisorile-ntre noi.

Numai că tot pe acea vreme, hataii,[x] neam de trădători, unelteau contra Indiei, gîndind că pot să o dezbine. Ţara era-n primejdie.

„Du-te, înfrînge-i pe hatai, îmi mai scria Nestana mea, şi-ntoarce-te cu glorie”.[xi]

I-am trimis ştire hanului hatailor să se supună lui Parsadan şi să-nceteze cu uneltirile-i viclene. Însă hanul lor mi-a răspuns că nu-i pasă de craiul nostru.

Am ridicat atunci oştirea şi am pornit către hatai,

Mai înainte de-a pleca, am avut însă fericirea de-a o vedea pe draga mea.

M-am furişat pînă-n iatacu-i. Asmata m-a călăuzit. Şi am aflat-o pe Nestana odihnindu-se pe o scoarţă din ţesătură ruginie, într-un veşmînt verde ca frunza, şi-alături se gă­sea o pernă.

Pe pernă m-am aşezat eu.

Fecioara mi-a mărturisit că nu mai poate să-şi ascundă sim­ţirile ce mi le poartă. Şi că de la-ntîia privire schimbată de noi amîndoi s-a socotit că mi-e soţie, cu inima, pînă la moarte.

— Dar înainte de orice, India e-n primejdie. Du-te şi-nvinge-i pe hatai, m-a mai rugat iubita mea.

Dorinţa ei mi-era poruncă, şi zîmbetul ei, talisman.

Cu toată oastea după mine, m-am repezit ca o furtună către Hataia răzvrătită.

În zadar hanul din Hataia a vrut să-mi întindă-o cursă, să mă-nvingă prin şiretlic. Oştenii mei s-au avîntat ca ulii între prepeliţe, sîngele s-a vărsat ca apa, şi duşmanul a fost învins.

Cei mai mulţi au pierit în luptă, ceilalţi ne-au căzut prizo­nieri, şi i-am legat de cai cu ştreanguri. Pradă am luat nenumă­rată. Şi regele hatailor îmi cerşea viaţa pentru-ai săi, şi pentru sine mai întîi.

Eram rănit, dar nu-mi păsa.

I-am trimis împăratului prada pe-o mie de cămile şi de catîri buni de samar. Iar dragei mele i-am aflat un veşmînt scump, cum nu se vede, dintr-o urzeală de mătase, în ţesătura căreia părea că strălucesc tăciuni şi licăresc mărgăritare.

Aflînd de-această biruinţă, Parsadan însuşi a venit să mă întîmpine pe cale.

S-a-ntins o masă ca-n poveşti, şi Parsadan m-a întrebat cum am de gînd să-l pedepsesc pe hanul căzut mie rob.

I-am dat răspuns că socotesc iertarea cea mai dreaptă faptă pentru cel slab şi biruit.

Împăratul mi-a dat dreptate, şi i-a dat drumul hanului, să se întoarcă-n ţara lui.

Ce-a fost apoi, arabule, cu greu mai pot să-ţi povestesc. Mulţimea ne-a primit cu slavă, cu strigăte şi cu urale. La fereas­tră, Nestana mea mă aştepta sorbindu-mă din ochii ei străluci­tori. Împărăteasa m-a cuprins, sărutîndu-mă ca o mamă. Şi împăratul mă lăuda, spunînd că-s ca şi-un fiu al lui.

De fericire, nu vedeam nimic din ce se petrecea în jurul meu şi la palat. Gîndeam că a sosit prilejul să-i cer mîna Nestanei mele.

...Cînd împăratul m-a poftit să vin la curte într-o zi. M-a aşezat la dreapta lui, în faţa celorlalţi curteni, şi ne-a vestit c-a hotărît să o mărite pe Nestana.

Soţul ales iubitei mele, de cînd avea doar patru ani, era feciorul şahului din marea cetate Horezm,[xii] cel mai puternic din­tre crai, după stăpînul Indiei.

Cortegiul din Horezm sosise. Nunta urma să aibă loc, şi fiul şahului privea prea mult către Nestana mea.

— Nu vreau să fiu decît a ta, spunea Nestana-nfiorată. Şi de mă laşi în braţele celui venit de la Horezm, te socotesc un trădător. Cu tine vreau să-mpărăţesc, după ce tata va muri, nu cu-n străin din altă ţară...

Plîngea, şi, deznădăjduită, căta în ochii mei scăpare.

Pe minte mi s-a coborît o ceaţă neagră, ca de moarte. N-am putut să mă stăpînesc. M-am repezit doar cu o sută de oşteni credincioşi — ca vîntul — în tabăra Horezmului. Şi, pînă să se dumirească, mirele din Horezm pierise.

Poţi tu să crezi, arabule, că n-a fost mică supărarea împă­ratului Parsadan! Dacă eram în faţa lui, mă ucidea, cred, deîndată. N-aş fi îndrăznit să îi răspund.[xiii] Însă, cu călăreţii mei, mă aflam dincolo de porţi. Şi nu ştiam că-n vremea asta stăpînul Indiei dăduse poruncă grea unor oşteni s-o pedepsească pe Davara, fiindcă aceasta nu aflase că fiica lui mă îndrăgea.

Davara, fiinţă fără suflet, a biciuit-o pe Nestana, pînă aproape să-i ia viaţa. A dat-o apoi unor robi s-o ducă dincolo de mare, şi-acolo să o părăsească, lăsînd-o pradă fiarelor. Şi ea însăşi, cruda Davara, şi-a vîrît un jungher în piept.

Asmata, izbutind să scape din mîinile lui Parsadan, m-a tot căutat pînă-n cetatea ce-mi rămăsese moştenire de la părintele-mi iubit — şi unde eu mă-adăposteam — rugîndu-mă s-o scap, prin luptă, pe Daredjana de la moarte. M-am repezit la ţărmul mării cu o ceată de credincioşi. Ne-am suit pe-o corabie şi am colindat un an de zile marea şi ţărmurile sale. Soţii mei de călătorie au pierit toţi, în luptele date cu cei ce locuiesc ostroavele şi ţărmu­rile, şi în furtunile cumplite care ne-au încercat mereu. Dar pe Nestana-Daredjana n-am izbutit s-o regăsesc.

Într-un tîrziu, după un an, cum îţi spuneam chiar adineauri, numai eu singur m-am întors

Am regăsit-o pe Asmata. Şi de-atunci nu mai pot să văd chip omenesc în ochii mei. Fug de cetăţi şi de mulţimi. Alerg doar în locuri pustii şi vieţuiesc în peşteră, îngrijit de fecioara asta, pe care-o socotesc drept soră şi care, ca şi mine, plînge pe cea pierdută pentru noi...

Tăriei oftă, şi-n ochii lui roua durerii străluci. Iar Aftandil îl întrebă:

— Şi cum, n-ai aflat nici o urmă, n-ai auzit nici un cuvînt despre fata pe care-o cauţi?

Viteazul în piele de tigru îşi frînse un geamăt în piept.

— Odată, spuse mai departe, am întîlnit pe-un alt voinic, pe craiul Nuradin-Pridon, dintr-un oraş de lîngă mare, ce e numit Mulgazanzar.[xiv]

În ziua cînd l-am întîlnit, ţărmul îi era cotropit de o mul­ţime de vrăjmaşi. Văzîndu-l că e-n cumpănă, m-am repezit în ajutor. Duşmanii au fost biruiţi. Drept mulţămită, acest crai m-a poftit în oraşul său, fiind primit ca un împărat. Povestindu-i apoi c-o caut de-a lungul coastelor pe-aceea căreia i-am jurat credinţă, regele insulei mi-a spus că a zărit cîndva-ntr-o barcă doi bărbaţi înfiorători, ducînd cu ei pe o copilă de-o frumuseţe fără seamăn.

Barca plutea întins pe mare. Şi pînă să-şi dea seama bine craiul Pridon ce se-ntîmpla, urma ei s-a pierdut în zare.

Am înţeles că-n acea barcă fusese însăşi draga mea.

Jalea m-a potopit mai aspră, inima mi s-a sfîşiat. Nestana mi se depărta din calea tristei mele vieţi.

Pridon a legat prietenie cu mine pînă la mormînt şi s-a jurat să cerceteze mereu întinsul mărilor cu vestiţii lui corăbieri. Dar pînă azi, precum se vede, n-a izbutit încă nimic.

De-amărăciune şi durere, te miri că mi s-au rătăcit, de la o vreme, minţile? Că umblu singur prin coclauri, cum am fost şi-n Arabia, sau mă ascund în peşteră? Asmata, singură, surioara, mi-a rămas pe acest meleag. Şi amîndoi fără nădejde, dar zi de zi, şi ceas de ceas, gîndim la draga mea Nestana, şi dorul nu ni-l ostoim.

Alerg din cînd în cînd la ţărmuri. Privesc marea fără sfîrşit, şi deznădejdea îmi apasă inima parcă şi mai mult, mai ales cînd îmi amintesc că-n lume mai e bucurie, dar eu nicicînd n-o s-o mai am.

Aceasta mi-e povestea, frate. Du-te acum la craiul tău, şi, povestindu-i întîmplarea, slujind-o pe iubita ta, încîntătoarea Tinatina, fii fericit tu, Aftandil!...

Aftandil, care-l ascultase pe Tăriei pînă atunci, fără a-i spune vreun cuvînt, se ridică, îl luă de umeri, îmbrăţişîndu-l voiniceşte.

— Mi-ai povestit despre Pridon că s-a legat să te ajute. Dă-mi voie-acum, Tăriei, să fac pentru tine acelaşi lucru. Pornesc azi spre Arabia, însă nici două luni n-or trece şi-o să mă înapoiez. Toţi trei, tu cu Pridon, cu mine, vom da de urmele Nestanei, oriunde ar fi şi-o vom salva, prietene drag!...

Şi-aşa s-a pornit Aftandil, înapoi, spre Arabia. Calul lui a zburat ca gîndul, peste coline şi cîmpii. N-avea răbdare să ajungă lîngă iubita-i Tinatina, să-i ducă dezlegarea tainei viteazului înveşmîntat în haine din blană de tigru, să-i liniştească inima tatălui ei, lui Rostevan.

Oştenii ce erau pe turnuri, din depărtare, l-au zărit. Chim­vale, surle, harfe, tobe — toate-au sunat în cinstea lui.

Nimeni n-a fost mai fericit în acea zi ca Tinatina. Ochii ei străluceau ca para. Buzele îi erau mai roşii, obrajii mai îmbujoraţi. Nici craiul Rostevan, bătrînul, nu ştia cum să se arate mai mulţumit că-l revedea.

În toată vremea cît fusese tînărul comandant de oşti plecat să-l caute pe Tăriei, Rostevan se temuse-n sine să nu se afle acest lucru peste hotarele arabe. Duşmanii să nu năvălească, ştiind că sabia-i lipseşte. Şi-acum, că se-ntorsese-n ţară, că totul se sfîrşise bine, era nespus de mulţumit. Îi povestea lui Aftandil prin ce îngrijorări trecuse.

Iar Aftandil nu îndrăznea să-i spună de făgăduiala ce i-o făcuse lui Tăriei, de-a se întoarce-n două luni la peştera de lîngă rîu.

Astfel trecu o săptămînă, trecură două, şi-ncă una.

Pe Aftandil îl urmărea vedenia viteazului, în haina-i gal­benă de tigru, rătăcind trist şi-nsingurat, pe ţărmul mării argintii, cătînd în toate zările, cu palma streaşină la ochi, plîngînd ades nealinat.

N-avea o clipă linişte. În sinea lui se întreba: „Dacă-ntr-o zi Tăriei îşi pierde minţile cu desăvîrşire şi se azvîrle de pe-o stîncă în valul mării, şi se stinge? Va trebui să am curajul şi să-l vestesc pe Rostevan că sînt dator să nu întîrzii nici o clipită, şi să plec, aşa cum am făgăduit. Tăriei nu poate să trăiască, de nu o salvăm pe Nestana din ghearele cui s-o afla”.

Atît îl urmăreau de mult pe Aftandil aceste gînduri, încît umbla tot tulburat. Nu-i mai plăceau petrecerile, nici cîntecele fermecate ale fecioarelor arabe, noaptea cînd cerul înstelat pare-un turban imens, albastru, bătut în ţinte aurite şi coborît peste pustiu. Nu-i mai plăceau nici jocurile cu săbiile din zorii zilei, cînd cerul pare o tipsie pe care-Abhar cel din legendă a încărcat-o cu jăratic, ca să-şi hrănească armăsarii ţinuţi legaţi de-un stîlp de aur, la vămile văzduhului.

Nu-i mai plăcea viteazului decît să-şi mîngîie mereu luciul tăios al săbiei, rămasă de la tatăl său, şi arcul să şi-l încordeze.

Iar într-o noapte înstelată se strecură chiar sub fereastra iubitei sale Tinatina, şi-i glăsui:

— Stăpîna mea, acum e vremea să pornesc spre peştera însingurată. Ţi-am povestit despre Tăriei. Tu îmi cunoşti făgăduiala...

Tăcerea nopţii-ncremenise lîngă fereastra zăbrelită unde frumoasa Tinatina privea tristă spre Aftandil.

— Pleci iar? şopti ea, în sfîrşit. Ştiu, jurămîntul a ţi-l ţine e lucrul cel mai preţuit. Dar eu? La mine te-ai gîndit? Ce mă voi face-n lipsa ta?

Astfel îl întreba fecioara, înfiorîndu-se de spaima că Aftan­dil — în luptele la care sigur va lua parte — ar putea să fie rănit, sau doborît de vreun duşman.

— Tu ştii, îi spuse el în şoaptă, că nu e prieten cel pe care suferinţele prietenului îl pot lăsa nepăsător... Doresc ca mîine, prin vizir, să-l vestesc şi pe tatăl tău. Deşi el se va mînia...

— Îi va fi teamă pentru ţară, cum i-a mai fost şi în trecut. Să nu se afle că lipseşti, că sabia-ţi nu este gata să apere Arabia. Dragul meu, nu te supăra.

Noaptea trecuse şi lăsase în inima lui Aftandil hotărîrea de-a nu se abate de la ceea ce socotea că e-ntîia-i datorie.

Aşa cum bănuise el, Rostevan, auzind vestirea că Aftandil iar va pleca, se mîniase-ngrozitor.

Văzînd deci că nu-i altă cale, tînărul comandant de oşti plecă în taină spre Tăriei, lăsînd în urmă-i un răvaş către craiul Arabiei, în care îi cerea iertare pentru-ndrăzneala de-a porni fără de învoiala lui, şi îl ruga, în cazul cînd nu avea să se mai în­toarcă, să-i împlinească-un testament. Testamentul suna astfel:

„Doresc să fie eliberaţi toţi robii din ţinutul meu. Averile să mi se-mpartă celor săraci, bolnavi şi slabi. De-asemeni vreau să se ridice case pentru copiii-orfani şi să se construiască poduri peste prăpăstii, peste rîuri, la îndemîna orişicui. Cu dărnicie să se dea tuturor ce-au de trebuinţă”.[xv]

Aşa se face că din nou roibul lui Aftandil zbura peste coline, prin pustiu. Sabia de oţel albastru a cavalerului arab se pregătea de bătălii, pentru Tăriei, prietenul său, în vreme ce în mintea lui strălucea chipul Tinatinei şi-i auzea cuvintele:

—  Du-te, iubite, şi-l ajută pe prietenul tău indian. Şi întoarce-te-n Arabia — şi cu Tăriei, şi cu Nestana, şi cu Pridon, de vor voi. Iar eu te voi primi cu flori.

Şi a zburat, a tot zburat, pînă ce a ajuns arabul la peştera lui Tăriei.

Acesta se îmbolnăvise de suferinţă şi necazuri. Şi-şi cam pirduse minţile. Cu greu l-a trezit Aftandil şi l-a făcut să înţe­leagă că el venise să-l ajute. Dar şi mai greu l-a hotărît să se îndrepte către ţărm, şi să-i arate încotro este oraşul lui Nuradin-Pridon, cu care Tăriei legase cîndva trainică prietenie.

Într-acolo-a călătorit Aftandil şaptezeci de zile, şi-a ajuns în Mulgazanzar, oraşul craiului Pridon. (Prinţul arab plecase singur, fiindcă Tăriei era bolnav.)

După ce craiul a aflat că Aftandil e prietenul lui Tăriei din India, n-a ştiut cum să-l ospeţească, cu ce daruri să-l mai îmbie şi cum să-i facă mai plăcută şederea în oraşul lui.

I-a arătat, la rîndul său, unde zărise, într-o zi, barca în care o copilă era purtată de doi oameni cu chipuri înfiorătoare.

— Uite, de-a lungul ţărmului, a rostit craiul Nuradin, a plutit barca, într-acolo, unde zăreşti un promontoriu. Pînă să chem vreo cîţiva oameni şi să pornim în urmărire, barca s-a şters din ochii mei...

— Am să încerc eu să găsesc unde au dus-o pe Nestana! i-a glăsuit lui Nuradin-Pridon tînărul cavaler arab.

— Îngăduie-mi, a spus Pridon, să-ţi dau patru însoţitori, o platoşă ce e făcută în aşa fel, încît securea sau paloşul nu o pot sparge, şi-un cal mai aprig decît focul, mai iute decît zboară vîntul.

— Primesc, s-a-nvoit Aftandil. Acuma, ca şi Tăriei, mi-eşti frate. Tustrei sîntem uniţi în gînduri şi în simţiri, pînă la moarte.

— Să ai în toate biruinţă, i-a mai urat Pridon, voios, lui Aftandil, la despărţire. Şi de găseşti cumva vreo urmă, cheamă-mă, frate, cît mai grabnic. Ca vrabia am să mă salt. Abia aştept să-mi scald şi eu sabia-n sîngele vrăjmaş al celor care au zdrobit fericirea lui Tăriei, răpindu-i pe Nestana lui.

S-au strîns în braţe cu căldură. Şi Aftandil, prinţul arab, a purces iarăşi mai departe.

Tărie-n tot ce săvîrşise îi da doar chipul Tinatinei, purtat de el în inimă...

A umblat peste munţi şi văi, şi prin pustiuri, şi prin codri, întrebîndu-i pe fiecare de n-au zărit-o pe Nestana, tîrîtă de doi oameni răi.

Au trecut astfel, cum se spune, trei luni şi încă zece zile.

Şi cum călătorea, pe cale a întîlnit o caravană, care venea de la Bagdad, cu multe mărfuri pe cămile. Neguţătorii se aflau pe ţărm, lîng-o corabie. Dar nu-ndrăzneau să-şi urce marfa, fiindcă piraţii bîntuiau.

— Vai nouă, strigau negustorii, piraţii-au să ne jefuiască. Ba, poate, au să ne ucidă. Mai înainte au dat foc altei corăbii din Bagdad. Ce ne vom face noi pe mare?...

Aftandil, auzindu-le cuvintele de deznădejde, i-a-mbărbătat, încredinţîndu-i că e oştean arab, armat, şi nu se teme de pri­mejdii, şi că el îi va apăra...

Neguţătorii, liniştiţi, s-au urcat pe corabie. Şi-ntr-adevăr, după scurt timp, din zări s-au arătat piraţi, cu flamuri negre pe catarg.

Neguţătorii, îngroziţi, s-au ascuns iute pe sub bănci, pe după uşi, în saci şi-n lăzi, şi, tremurînd, îşi aşteptau sfîrşitul — spintecaţi de săbii sau arşi în focul ce urma să mistuie corabia.

Doar Aftandil — cu-o ghioagă-n mînă — şi oamenii lui Nuradin au rămas neclintiţi pe punte. Piraţii — care cum săreau pe vasul neguţătoresc — erau primiţi cum se cuvine.

Lupta s-a dat mai multe ceasuri. Marea era învolburată. Însă viteazul comandant al oştilor Arabiei, pînă la urmă, i-a răpus pe toţi piraţii, curăţind apele de ei. Prăzile lor: mărfuri şi aur, covoare, pietre preţioase au fost aduse de pe vasul pirateresc pe celălalt.

Corabia piraţilor a fost arsă în largul mării.

Neguţătorii nu ştiau cum să-l mai laude pe viteaz, şi îl numeau „stăpînul” lor.

— Cum am putea să-ţi mulţumim, multpreaviteazule arab? îl întrebau neguţătorii. Ale tale sînt prăzile smulse de voi de la piraţi, de-asemeni mărfurile noastre. Îţi datorăm şi vieţile, căci fără tine ajungeam să hrănim peştii mărilor.

Aşa strigau neguţătorii, sărutîndu-i lui Aftandil mîinile şi picioarele, lăudîndu-l cît puteau mai tare, cu cele mai alese vorbe.

Dar Aftandil n-a vrut să audă, n-a luat nimic din avuţii.

— Drumul meu are alte ţeluri; mărfurile nu-mi trebuiesc. De vreţi însă să mă slujiţi, puteţi s-o faceţi. Iată cum!...

— Oricum ar fi, noi o vom face, au glăsuit neguţătorii.

— Să mă ascundeţi printre voi! Să mă daţi drept neguţă­tor, conducătorul caravanei. Să nu povestiţi nimănui că sînt oş­tean, şi ce-am făcut.

— Atîta tot?

— Atîta tot!

Neguţătorii s-au mirat că tînărul oştean arab doreşte-atîta de puţin. Dar au primit numaidecît propunerea ce le-o făcea. Vorba lui le era poruncă. L-au îmbrăcat cu un caftan şi straie de neguţător. Şi-au plutit apoi mai departe. Marea era prielnică.

În puţin timp, s-a arătat la ţărmul mării un oraş, cu turle şi cu case mari, cu grădini pline de verdeaţă. Zeci de corăbii-şi legănau catargele, ca nişte aripi, în portul acestui oraş.

Iată oraşul Gulanşaro,[xvi] au glăsuit neguţătorii. Aici se face dever bun. Putem să poposim la ţărm.

Şi, după ce au coborît de pe puntea corăbiei, neguţătorii şi-au întins mărfurile-ntr-o piaţă mare, aflată aproape de ţărm.

Ţărmul şi piaţa, unde ei îşi desfăcuseră tarabe, aparţinea unui bărbat, al cărui nume era Usen.

Usen, bărbat cinstit şi vrednic, avea slujba de staroste peste negoţul din oraş. Şi, după obiceiuri vechi, orice neguţător venea trebuia să-şi înfăţişeze marfa, întîi şi-ntîi, lui Usen.

Aşa au fost siliţi să facă şi cei care veniseră cu Aftandil în Gulanşaro.

Numai că Usen se-ntîmplase să nu fie atunci acasă. Plecase-ntr-o călătorie. Şi locul său i-l ţinea Fatma, soţia starostelui Usen.

Prin tîrg se răspîndise vestea că au sosit în Gulanşaro nişte neguţători vestiţi, cu mărfuri scumpe din Bagdad. Şi că în fruntea lor se află un tînăr chipeş ca un zeu. Oamenii se îngrămădeau să-l privească pe Afatandil.

Fatma, femeie primitoare, i-a pregătit şi un ospăţ.

Ospăţul s-a întins cam mult — durînd aproape toată noap­tea. Şi, dintr-o vorbă-n altă vorbă, limbile s-au mai dezlegat.

După ce Fatma a aflat cum înfruntase Aftandil cetele de piraţi, pe mare, a început să-i povestească, la rîndul ei, o întîmplare care o zguduise mult.

— Şedeam odată, i-a spus Fatma, la o fereastră şi visam, privind către aria mării. Deodată-am auzit ţipînd şi-am văzut o corabie sau, mai curînd, o barcă mare, în care doi oameni urîţi, negri, buzaţi şi fioroşi, care veneau din India, duceau o fată pri­zonieră. Fata era de-o frumuseţe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ea se zbătea-n braţele lor. Îndată am trimis un pîlc de oameni credincioşi, s-o scape. Aceştia s-au grăbit spre barcă. Indienii-au sărit la ei. Şi-n lupta ce s-a dat pe ţărm, indienii şi-au pierdut viaţa.

Pe fată am ascuns-o aici, în casa unde te găseşti. I-am dat veşminte strălucite, căci părea fată de-mpărat...

— Cum se chema această fată? întrebă Aftandil deodată, străbătut de o bănuială.

—Nestana-i era numele...

—Nestana? strigă Aftandil. Hai spune... spune mai de­parte...

Şi Fatma-şi continuă povestea, arătînd cele ce urmează:

—Atît era fata de mîndră, încît am socotit că-i bine să o ascund, să n-o arăt, ca nu cumva să-i vie gîndul cuiva s-o fure şi s-o vîndă... Îmi era dragă, ca şi cum ar fi fost chiar copila mea. Ziua, pe-ascuns, mergeam la ea, o priveam ceasuri nesfîrşite, şi nu mă săturam s-o văd. Toate-ar fi fost bune şi astăzi, dacă Usen, bărbatul meu, n-ar fi pălăvrăgit prea mult în faţa împăratului ce stăpîneşte Gulanşaro.

Iar împăratul are-un fiu. Şi-acesta, auzind că fata este atîta de frumoasă, a poruncit să fie-adusă cu grabă mare la palat.

A venit oaste de la curte şi-a luat-o pe biata copilă. Au îmbrăcat-o în veşminte de aur şi mărgăritare. Pe pletele ei în­creţite, cu firele ca de mătase, curtenii i-au pus o cunună din pietre roşii, de rubin.

Împăratul şi curtea sa, mulţimea care o zărise, nu mai vor­bea în vremea asta decît de frumuseţea fetei, strălucitoare ca de astru.

Iar eu plîngeam, căci mi-era dragă, şi îmi era milă de ea, ştiind că e nefericită.

Soţul meu Usen nu-ndrăznea, după prostia ce-o făcuse, nici să se mai întoarcă acasă.

Aşa se scurse ziua, noaptea, şi încă nu mă ostoiam, cînd au­zii de-afară: „Fatma!... Fatma, surioară, unde eşti?”

— Era Nestana? pricepu ce se întîmplase Aftandil.

—  Nestana, da! glăsui Fatma. Nestana dăruise totul: ru­bine şi mărgăritare, aur, colane şi brăţări, eunucilor care o pă­zeau. Şi-aceştia, lacomi de-avuţii, în timp ce ceilalţi petreceau, o sloboziseră pe fată. Fugiseră apoi şi ei.

Am luat-o în braţe pe copilă, vărsînd din ochii-mi rîu de lacrimi. Nu ştiam unde s-o ascund. Dar ea, nespus de curajoasă, n-a vrut să stea, şi mi-a cerut să-i dau un cal înşeuat.

Îndată i-am pregătit calul. Copila a sărit pe el. Ne-am să­rutat, şi ea s-a dus.

Abia s-a smuls din braţe-mi fata, că au şi năvălit oştenii de la palat cu zarvă mare, şi au căutat-o peste tot.

Dar cum puteau s-o mai găsească?

Nestana se dusese-n lume. Zadarnic o mai urmăreau.

Aftandil, ascultînd povestea, nu îşi credea urechilor. O re­găsise pe Nestana? Viteazul în piele de tigru o va putea îmbră­ţişa? Călătoria sa fusese cu-atîta spor, de la-nceput?

— Şi-acuma unde e Nestana? izbucni el, nerăbdător.

—  Nestana?... Îşi plecă ea fruntea, şi lacrimile începură să-i curgă-n poală, în şirag. Am uitat, prietene, să-ţi spun că, dîndu-i cal, i-am dat şi arme, şi-am îmbrăcat-o ca flăcău, ca să poată călători mai lesne către ţara ei... Dar... dar... oftă femeia, pe drum a fost descoperită că nu era flăcău, ci fată...

— De cine? sări Afatandil, zvîcnindu-i inima în piept.

—  De blestemaţii vrăjitori pe care îi numim kadjeţi.[xvii] Aceştia cutreieră lumea şi, unde pot, fac numai rău. Au o re­gină ca un diavol ce locuieşte-ntr-o cetate de care, dacă te apro­pii, eşti doborît de-un fel de raze, ce se împrăştie din ziduri. Zece mii de oşteni kadjeţi sînt straja zidurilor negre, şi alţi trei mii păzesc la porţi. De vor ei pot să te orbească, să te prefacă în cenuşă, pot seca marea într-o clipă, şi vara o prefac în iarnă, răscolesc vînturi, ploi, zăpezi, şi încă multe alte rele pot săvîrşi, pe voia lor. Acolo, în neagra cetate, au pitulat-o pe Nestana, şi Dulardhut, reaua regină, a hotărît să o mărite cu un nepot al ei, Rosan. Toate acestea le-am aflat de la un rob, care-a scăpat de la kadjeţi, printr-o-ntimplare pe care nu ţi-o povestesc...

— Nici nu am vreme pentru asta, rosti atuncea Aftandil. Şi trebuie să afli, Fatma, că eu, de sînt în Gulanşaro, pentru Nestana am venit...

— Pentru Nestana?

— Vreau s-o scap...

— Dar tu eşti un neguţător, a spus femeia, hohotind. Nici nu ştii cum se ţine arma...

— Nu ştiu? a rîs şi Aftandil. Atunci, priveşte... a zis el, ducîndu-se să-şi ia veşmîntul de mare cavaler arab. Şi-a luat şi sabia ascunsă între mătăsuri şi covoare. Ce zici acum? a între­bat. Eu, Fatma, sînt conducătorul oştilor din Arabia. Crăiasa mea e Tinatina, şi-n numele ei am venit, ca să-l ajut pe Tăriei, un amirbar din India. Lui Tăriei i s-a răpit comoara inimii: Nes­tana. Şi în numele prieteniei mă voi lupta, cu preţul vieţii, ca ea să fie liberă şi să trăiască fericită în braţele viteazului în hai­nă din blană de tigru.

— Numai tu singur vrei să lupţi? s-a temut Fatma pentru tînăr.

— Încă un prieten mai avem, a răspuns Aftandil, voios. Pe craiul din Mulgazanzar. Tustrei sîntem uniţi ca fraţii, în numele sfintei dreptăţi, al dragostei şi libertăţii...

Astfel glăsui Aftandil. Iar Fatmei nu-i venea să creadă că preachipeşul cavaler, ce semăna cu un luceafăr, era tînărul oaspete, venit aseară-n casa ei, în haine de neguţător.

Prin grija Fatmei, ce ţinea în casă pe un rob kadjet, a fost vestită şi Nestana că se cunoaşte soarta ei. Şi că-n curînd cei trei fîrtaţi vor porni să o libereze din gheara vrăjitorilor şi a reginei Dulardhut.

Aftandil a trimis îndată craiului Nuradin o ştire, pe ţărmul din Mulgazanzar, că a găsit-o pe Nestana.

Aflînd de-aceste întîmplări, Tăriei întîi şi-a pierdut firea. Bucuria l-a copleşit. Dar apoi, liniştindu-se, împreună cu Aftan­dil, a pornit spre Mulgazanzar, unde îl aştepta Pridon. Îi însoţea însă şi-Asmata.

Craiul Pridon a înarmat trei sute dintre-oştenii săi.

S-au suit pe corăbii bune şi au plutit spre ţărmurile bles­temaţilor vrăjitori.

Numai Asmata a rămas în ţara craiului Pridon, urîndu-le vitejilor să izbîndească-n drumul lor.

Lui Tăriei nu-i venea să creadă că se îndreaptă către locul unde era Nestana sa, că o s-o vadă în curînd. I se părea totul un vis. Şi-n gînd cînta imnul de slavă nepreţuitei prietenii. Fiindcă fără de prietenia strînsă cu ceilalţi doi viteji, Nestana ar fi fost pierdută, şi el însuşi ar fi pierit încrîncenat, stors de durere, de dorul pentru draga lui.[xviii]

După ce au plutit trei zile, în zare li s-au arătat tărîmurile ceţurilor în care locuiau kadjeţii. Au tras la ţărm cu multă grijă, şi-acolo au ţinut un sfat.

Noaptea era în toiul ei. Luna lucea deasupra mării ca o făclie vînătă.

Caii abia se auzeau peste pustiul mohorît şi străjuit de stînci uriaşe, în care nu hălăduiau decît şerpi negri, cucuvele şi-un soi de lei înaripaţi. Pe jos era numai cenuşă, şi paşii cailor sunau înăbuşit, ca pe-un covor.

Întîi văzură turlele castelului kadjeţilor. Apoi, din desişul de stînci, se dezveli zid după zid. Pe lîngă porţile de fier erau miile de străjeri, înţepeniţi ca nişte stane. Din ochii lor ţîşneau scîntei, iară din săbii izvorau un fel de raze-ucigătoare, în stare să-ardă inima şi s-o preschimbe toată-n scrum.

— Sînt de părere, a spus Pridon lui Tăriei şi Aftandil, să mă lăsaţi s-arunc spre turnuri o sfoară lungă, de mătase. Pe ea mă caţăr pînă sus. Cînd s-o isca acolo larmă, străjerii ce sînt lîngă porţi se vor urca şi ei spre turle. Atunci să năvăliţi voi doi şi oştenii din ţara mea.

— Ba nu, s-a grăbit Aftandil să îşi rostească gîndul lui. Mai bine, şi fără primejdii, e să mă schimb de haine eu, să spun că-s un neguţător şi-aşa să intru în castel. Acolo-am să scot sabia — şi vai şi-amar de vrăjitori!...

— Ce spuneţi voi e înţelept, a spus la urmă Tăriei. Dar eu doresc să intru-n luptă de la-nceput cu vrăjitorii. Vă sfătui deci ca fiecare, cu cîte-o sută de oşteni, să lovim porţile kadjete. Noi trei sîntem, şi ele-s trei... Vă învoiţi?

— Ne învoim...

Poate-aţi văzut cîndva furtuna dezlănţuită între munţi! Sau aţi călătorit vreodată prin vreun pustiu bătut de vînt, cînd cerul se întunecă, şi valuri roşii, de nisip, zboară pe sus ca nişte duhuri, şuierînd înfiorător! Sau marea poate aţi văzut-o cînd se frămîntă uneori, gemînd sub ceruri plumburii, răscolindu-şi adîncurile!

Aşa s-au năpustit vitejii asupra porţilor kadjete. Şi cel dintîi şi cel mai straşnic s-a luptat însuşi Tăriei. Sub mîna lui s-au prăbuşit cei mai mulţi dintre vrăjitori.

Porţile au căzut şi ele, ca zidul stufului din baltă, călcat de mîndrii călăreţi, luptători pentru libertate. Pentru că sfînta liber­tate dă aripi celor ce-o iubesc. Şi razele ucigătoare ale vrăjmaşilor, kadjeţi, şi zidurile, lanţurile, armele cele mai tăioase nu pot să se împotrivească celor ce luptă pentru ea.

Oamenii înrobiţi acolo de nemiloşii vrăjitori, ieşind afară, s-au unit cu cetele de luptători.

Iar surlele kadjeţilor şi urletele lor de groază răsunau peste şapte mări. Armele celor zece mii de străjeri vrăjitori cădeau în bălţile fierbinţi de sînge, şi-acolo-şi pierdeau strălucirea.

Este drept că şi jumătate din cei trei sute de oşteni, veniţi alături de Pridon, şi-au dat, de-asemeni, vieţile.

Dar viaţa dată de-un viteaz în numele a ce e drept, şi lumi­nos, şi-adevărat, nu e pierdută în zadar.

Kadjeţii au fost nimiciţi. Regina lor s-a aruncat din turlă, sfărîmîndu-se. Ţara de veacuri subjugată a văzut, în sfîrşit, pierind ceaţa care-o acoperea. Soarele a lucit mai viu. Codrii au foşnit reînviaţi, izvoarele au murmurat, şi marea a-nceput să cînte.

Vitejii au purces spre casă, cu voioşie şi cu cîntec. Primul popas a fost făcut în Gulanşaro, în oraşul unde fusese-ntîi Nestana. Şi buna Fatma, revăzînd-o, a-mbrăţişat-o ca pe-o fiică, şi-a plîns, însă de bucurie.

Nestana, sărutîndu-i mîna, i-a mulţumit Fatmei, din suflet. Iar vitejii i-au dăruit grămezi întregi de nestemate, aduse din Kadjetia şi au silit-o să le ia, căci nu voia să le primească.

După aceea au plecat către ţinutul lui Pridon.

Aici îi aştepta Asmata. Şi ea nu se mai sătura să o sărute pe Nestana, de bucurie c-o vedea. Amîndouă şi-au povestit — cîte-şi pot spune două fete, despărţite de-atîta timp, şi care-s bune prietene, aproape ca două surori.

Bine-nţeles că a urmat nunta, prin care s-a-mplinit iubirea lui Tăriei pentru Nestana, şi a Nestanei pentru el.

Iar nunta a fost ca-n poveşti. Oaspeţii au fost cu miile. Vinul a curs neîncetat, ca rîul ce vine din munte. Chimvalele şi tobele, trîmbiţele şi harfele se-ntreceau, care mai de care, să îi aţîţe pe nuntaşi la danţuri care nu-ncetau, decît ca să înceapă iarăşi.

Viteazul în piele de tigru şi cu Nestana lui de mînă au stră­bătut Mulgazanzarul, prin mijlocul unei mulţimi ce le ura viaţă-ndelungă, dragoste fără de sfîrşit şi-un număr mare de urmaşi.

Sfîrşindu-se această nuntă, au pornit spre Arabia. Acolo s-a-ncins altă nuntă, tot pe atîta de frumoasă, între viteazul Aftandil şi preafrumoasa Tinatina.

Rostevan, craiul cel bătrîn, a hotărît, cu-acest prilej, că el se trage la o parte şi îi lasă cîrmuitori, peste ţara Arabiei, pe fiica lui şi Aftandil.

Între timp, fiindcă-n India murise craiul Parsadan, tatăl Nestanei-Daredjana, a fost ales ca împărat Viteazul în piele de tigru, viteazul fără de pereche, şi-a devenit şi ea crăiasă. Nunta lor a fost cea mai mare. Şi Tăriei le-a dăruit văduvelor, orfa­nilor şi altor oropsiţi ai vieţii daruri din cele mai de preţ. La fel au făcut şi Pridon şi craiul din Arabia.

Despărţirea a fost mai grea. Dar cei trei prieteni şi-au jurat să stea uniţi pînă la moarte. Să fie gata-n orice clipă să-şi sară iute-n ajutor, dacă va fi cîndva nevoie.

Nevestele lor, de asemeni, îmbrăţişîndu-se fierbinte au hotărît să se socoată surorile cele mai bune.

Aşa s-au despărţit aceia care luptaseră-mpreună ca binele să biruie şi fericirea să domnească. Şi fiecare a pornit spre ţara sa de baştină.

Ciongul tăcuse. Şi tăceau tobele şi cimpoaiele.

— S-au despărţit dară vitejii, rosti la urmă cîntăreţul. Dar inimile le-au rămas pentru vecie împreună, să cînte-un imn înălţător: imnul cel sfînt al prieteniei şi al unirii-n luptă dreaptă, pentru ca omul să-şi trăiască, în libertate, zilele şi dragostea pe-acest pămînt...