CUVÂNTUL (formă și sens)
Cuvântul reprezintă unitatea lexicală (unitatea de bază a vocabularului), unitatea fundamentală a limbii (materialul de construcție a limbii în ansamblul ei), unitatea fundamentală a gândirii și a comunicării dintre oameni. Totalitatea cuvintelor (unităților lexicale) formează vocabularul (lexicul) limbii.
Deși cuvântul este o noțiune deosebit de importantă în lingvistică, până în prezent, datorită naturii complexe a acestei realități lingvistice, o definiție pe deplin satisfăcătoare nu a fost oferită. Cu toate acestea, putem spune că orice definiție a cuvântului trebuie să țină cont de trăsăturile lui esențiale: autonomia și interdependența între formă și conținut.
Pe baza acestor caracteristici, cuvântul ar putea fi definit simplu ca o structură fonică autonomă, care are asociat un sens și poate să îndeplinească o funcție în comunicare.
Alte definiții pentru noțiunea de cuvânt
Autonomia cuvântului - capacitatea lui de a fi scos dintr-un anumit context și de a fi utilizat într-un alt context, fără ca acesta să-și piardă semnificația inițială.
- În fața casei am un copac uscat. (cuvinte în context) o în, fața, casei, a avea, copac, uscat (cuvinte scoase din context)
În exemplul anterior, cuvântul autonom copac poate fi extras din propoziția anterioară fără să-și piardă valoarea și semnificația inițială, aceea de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană”.
Forma și conținutul cuvântului
Forma cuvântului se referă la manifestarea lui sonoră (pronunțarea), adică unul sau mai multe sunete, și care poate avea și o reprezentare prin semne grafice (litere în scrierile alfabetice).
Spre exemplu, cuvântul copac este format din înșiruirea de sunete c-o-p-a-c (transcriere fonetică [kopak]).
Conținutul cuvântului se referă la imaginea mentală abstractizată și generalizată pe care un vorbitor o asociază la pronunțarea sau scrierea unor sunete.
Spre exemplu, sunetele c-o-p-a-c au asociate imaginea abstractă de 
, care are semnificația de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană‖.
Prin interdependența dintre forma și conținutul cuvântului înțelegem că un grup de sunete care nu au asociate nici măcar un sens nu constituie un cuvânt, precum și faptul că sensul care formează conținutul există doar în măsura în care are asociat o formă.
Spre exemplu, în limba română, înșiruirea de sunete c-o-p-a-p reprezintă doar un complex sonor, deoarece nu are asociată niciun înțeles. În schimb, complexul sonor c-o-p-a-c are asociat înțelesul de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană‖ și invers, înțelesul acesta există deoarece are asociată forma menționată anterior, copac. Prin urmare, între forma copac și conținutul „plantă lemnoasă cu crengi și coroană‖ există solidaritatea necesară existenței cuvântului (noțiunii) copac.
Chiar dacă forma și conținutul se află într-o relație de dependență, între cele două aspecte ale cuvântului nu există o relație logică. Faptul că în limba română „planta lemnoasă cu crengi și coroană‖ a fost numită copac este pur întâmplător și ține de convenție, ca dovadă că în alte limbi aceeași semnificație au asociate alte forme sonore (en. tree, fr. arbre, germ. baum).
În funcție de cele două caracteristici ale cuvântului, forma și conținutul, se poate prezenta organizarea cuvântului.
Organizarea cuvântului
În planul formei, cuvântul prezintă o organizare fonematică și morfematică, iar în planul conținutului cuvântul are o organizare semantică. Pentru a descrie aceste tipuri de organizări, trebuie să avem în vedere delimitarea și criteriile de delimitare ale elementelor minimale care alcătuiesc cuvântul sub aspectul formei și al conținutului.
Cuvântul, unitate lexicală
Privite ca unități lexicale, cuvintele se împart din punct de vedere al structurii în:
- simple: mama, masă, oraș, frumos, a merge, sus, pe, și
- derivate: preșcolar, neștiutor
- compuse: dreptunghi, binefăcător, doisprezece, bună-credință, floarea-soarelui; îmbinări stabile de cuvinte (combinații de cuvinte), dar care din punct de vedere al înțelesului se comportă „ca un singur cuvânt”
Lexem, alolexeme și lexie
Din dorința de a lămuri conceptul de cuvânt și pentru a aduce mai multa lumină în definirea acestuia, lingvistica modernă a înlocuit termenul tradițional de cuvânt cu termeni precum lexem și lexie.
Lexemul, format după modelul fonemului din fonologie și a morfemului din gramatică, reprezintă un morfem, dar cu semnificație lexicală, nu gramaticală. El denumește o invariantă formală și semantică, adică radicalul stabil. În fapt, lexemul este forma standard a cuvântului sau forma-tip, întâlnită în dicționare.
(copac, casă, mașină)
Formele flexionare ale lexemului se numesc alolexeme. (casei, caselor; copacii, copacului, copacilor)
După cum am văzut mai sus, cuvintele trebuie privite ca unități lexicale, care, la rândul lor, pot fi alcătuite nu doar din cuvinte simple, ci și din îmbinări de cuvinte, care se comportă ca unități individuale. Unii cercetători au considerat de cuviință să simplifice înțelegerea termenului, reunind toate tipurile de cuvinte sub un nou termen, lexie (fr. lexie). Deci, prin lexii se înțeleg tipuri de cuvinte, simple sau compuse, precum și expresii frazeologice și care sunt de fapt unități lexicale. Există și lingviști care consideră că cele două denumiri complică inutil terminologia și nu aduc un folos în definirea cuvântului, motiv pentru care recomandă folosirea noțiunii de unitate lexicală.
Sensul cuvintelor
În funcție de punctele de vedere din care privim sensul, avem de-a face cu diferite tipuri de sens:
- Când ținem cont de legătura dintre sensul cuvântului și obiectul pe care-l denumește, avem sens propriu și sens figurat. În funcție de raportarea strictă la obiect sau la ce trezește obiectul în mintea vorbitorului, sensul cuvintelor este propriu sau figurat.
Sens propriu (literal) este sensul obișnuit, folosit în mod curent și care trezește în mintea vorbitorului imaginea obișnuită a unui obiect, a unei acțiuni, însușiri. roșu la față (Copilul era roșu la față.) picior (El și-a fracturat piciorul.)
Sensul propriu are două aspecte: a. sensul propriu de bază şi b. sensul propriu secundar.
-
- Sensul propiu de bază reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context. braţ (parte a corpului omenesc), picior (parte a corpului omenesc), gură (cavitate bucală)
- Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context.
braţul balanţei, piciorul podului, gură de canal.
Sensul figurat este un sens mai puțin obișnuit al cuvintelor și care trezește în mintea vorbitorului altă imagine decât cea obișnuită. Sensul figurat presupune un transfer semantic realizat printr-o figură de stil, precum: metaforă, metonimie, sinecdocă. felurite fețe (Câmpul este copleșit de flori cu felurite fețe.) fețe-fețe (La auzul acuzației, omul a făcut fețe-fețe.) picior de plai (Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai)
Atunci când sensul figurat este folosit frecvent și generalizat, el poate fi considerat conotativ, deși figura de stil s-a tocit, iar motivația artistică s-a estompat. Spre exemplu, cuvântul ochi are un sens obișnuit de „organe ale vederii‖, dar are și un sens la fel de obișnuit conotativ „înnăditură a unei plase”.
- Când vorbim despre apariția sensurilor la un cuvânt polisemantic, avem un sens
primar (etimologic) și sensuri derivate
Sensul de bază (primar sau etimologic) reprezintă sensul inițial (primar)
al unui cuvânt, cel mai cunoscut, cel mai frecvent, de la el derivând sensurile ulterioare - față – „parte a corpului omenesc (chip)”
Sensurile derivate sunt cele care au părut ulterior în diferite contexte și
prezintă o oarecare îndepărtare de sensul de bază - fața casei, om cu două fețe, fața monedei, față nevăzută a lunii (sensuri derivate de la sensul de bază al cuvântului față de mai sus)
Observație:
Sensurile de bază nu trebuie să fie automat și sensuri principale. Există situații în care un sens derivat devine sens principal. Spre exemplu, cuvântul crainic, cu sensul de bază (etimologic) și cândva principal, „persoană care anunță mulțimii deciziile autorităților‖ a devenit învechit, deci secundar. În prezent, sensul principal și derivat din cel etimologic este de „persoană care citește anumite informații la radio sau televiziune‖.
- Când privim sensul din perspectiva importanței funcționale a sensurilor, avem
sens principal și sens secundar
-
- Prin sensul principal se înțelege cel mai obișnuit sens, unul general și este
utilizat în limba literară și în toate zonele. El se opune unuia sau mai multor sensuri secundare - fețele oamenilor
-
- Prin sensuri secundare se înțeleg cel mai puțin obișnuite și mai puțin
folosite sensuri, cunoscute în zone mai restrânse și care pot avea și o oarecare valoare stilistică - fața lunii, fața lucrurilor
Observație:
Cuvintele polisemantice pot avea unul sau mai multe sensuri principale,
fiecare din acestea pot avea la rândul lor unul sau mai multe sensuri secundare. Spre exemplu, cuvântul pieptene prezintă următoarele sensuri principale și secundare:
-
- sens principal(1): „obiect cu dinți mărunți care servește la pieptănatul părului
- două sensuri secundare: „unealtă cu dinți din metal folosită la pieptănatul
fibrelor textile și „nume pentru alte obiecte, unelte sau părți componente, care au forma și utilizarea unui pieptene. Cuvântul parchet prezintă următoarele sensuri principale și secundare:
-
- sens principal: „pardoseală executată prin îmbinarea unor elemente de
lemn
-
- un sens secundar: „fiecare din piesele de lemn folosite la executarea
tipului de pardoseală cu același nume.
-
- sens principal(2): „suprafețele în care este împărțită o pădure pentru a fi
exploatată rational.
-
- sens principal(3): „instituție judiciară
- două sensuri secundar: „membrii instituției judiciare‖ și „locul (clădirea)
în care funcționează instituția judiciară
- Când ținem cont de natura sensului avem sens denotativ și sens conotativ
Sensul denotativ este sensul invariabil și nonsubiectiv și reprezintă ceea ce denumește în mod obișnuit un cuvânt.
Cuvintele monosemantice prezintă doar acest sens, în timp ce cele polisemantice prezintă și un sens particular, afectiv (expresiv) adăugat primului, numit sens conotativ. Sensurile conotative apar prin producerea unor abateri subiective de la denotație. Spre exemplu cuvântul păpușă are sensul denotativ „jucărie care înfățișează o figurină cu chip de om sau „personaj din teatrul de păpuși.
În schimb, când spunem despre cineva că este „păpușa cuiva”, cu sensul de „se lăsa condus, dirijat de cineva, este la discreția cuiva sensul devine conotativ, apărut în urma unei asemănări subiective, între acea persoană și modul în care o păpușă este manipulată.