Povestea Vrancei - comentariu
Povestea Vrancei este oi legendă populară. Ea provine, ca și alte texte referitoare la ținutul Vrancei,
din materialul folcloric strâns și reformulat în scris de un localnic. Intervenția, deși vizibilă, nu alterează,
totuși, autencitatea creației anonime, întrucât îi respectă spiritul.
În spiritul definiței legendei, Povestea Vrancei e o narațiune privitoare la originea unor sate, a numelui fiecăruia,
precum și a dreptului de proprietate al vrâncenilor asupra munților din ținut, o povestire în care adevărul istoric
și imaginația artistică a poporului se contopesc. Lupta antiotomană, figură excepțională a voievodului,
puterea lui de a preface o înfrângereîntr-o victorie, dar mai ales devotamentul nelimitat al întregului neam
față de el aparțin adevărului istoric.
Restul (identitatea tuturor personajelor, exactitatea faptelor) nu se poate verifica, și nici n-ar fi de folos,
interesantă fiind chiar această capacitate de remodelare artistică a unor întâmplări.
Pe scurt, o femeie simplă, trăitoare la munte, contribuie hotărâtor la o strălucită victorie a lui Ștefan cel Mare.
Putem delimita în corpul narativ câteva secvențe.
Prima secvență: Bătrâna primește în casa ei un drumeț misterios, îl omenește după străvechea lege a ospeției,
oferindu-i hrană și loc de odihnă, ca să recunoască apoi în călătorul ostenit pe însuși domnul Ștefan, biruit într-o luptă cu turcii.
A doua secvență care este și cea esențială, constituie inițiativa femeii de a-l ajuta pe domnitor. Vrâncioaia, personaj principal,
surprinde cititorul, care-și închipuie o bătrână singuratică, neputincioasă și neînsemnată, figură care nu se potrivește cu domnul Moldovei.
Totuși, datorită Vrâncioaiei, înfrângerea se va preface în izbândă. Situația aceasta amintește de basmul popular, în care o bătrână
salvează pe erou. Sfintele din basmele noastre sunt toate niște bătrâne aparent umile.
Or, tocmai această imagine e discreditată de omul din popor, învățat să caute adevărul sub stratul înșelător.
Trebuie să știm că textul nu apelează la suprafiresc, la miraculos, componenta de bază a legendei.
O adevărată minune este omul însuși (adevă proclamat demult în cultură). Bătrâna își îndeamnă feciorii să strângă oaste, ceea ce ei
împlinesc destoinic în aceeași noapte, buciumând fiecare în câte un dintre cele șapte părți ale Vrancei. Și iuțela cu care s-a strâns oastea
seamănă cu miracolele din basme, fără a fi domeniul supranaturalului.
Uimirea lui Ștefan, încheie această secvență narativă.
Biruința este sfârșitul previzibil al grelei încercări prin care trecuse domnitorul, având ca temei iubirea de țară, vitejia, tinerețea
și devotamentul unor apărători pe care poporul nu i-a putut uita.
Secvența finală este proprie numai legendei, constituind motivația întregii narațiunii.
Ștefan dăruiește fiecărui fecior al Vrâncioaiei câte unul din cei șapte munți ai Vrancei, iar ei „ridică” sate, după numele lor.
Aura legendei e sugerată de prezența unor elemente caracteristice și altor texte similare: întâmplarea extraordinară (alcătuirea unei oștiri
peste noapte în condiții neprevăzute), caraterul exemplar al personajelor (Vrâncioaia, Ștefan, cei șapte feciori, luptătorii anonimi) trasate
în câteva luni, fără vreo adâncime psihologică.
O anumită simetrie a faptelor legendare ilustrează adesea binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna.
Fără a avea o mișcare narativă atât de pilduitor îndreptată spre triumful binelul, cum se întâmplă în cele mai multe basme,
legenda urmează principiile etice ale poporului. În Povestea Vrancei, Binele este „organizat” topografic
(cei șapte munți revin celor șapte frați și toponimic), cele șapte sate vor purta numele acestor viteji.
Poporul iubește asemenea potriviri din convingerea că o ordine riguroasă trebuie să guverneze lumea.
Căutând semnificațiile mai largi ale textului, deduse din caracterul său legendar, am putea observa că așezări bine constituite,
precum satele vrâncene, „apar” în urma unor strălucite victorii. În această perspectivă se poate conchide că viețuim
într-o țară întemeiată de eroi legendari, ale cărei plaiuri sunt moștenite de la cei care s-au învrednicit de ele, apărându-le.
Devotamentul și recunoștința poporului față de domnitorul sfânt al Moldovei, la moartea căruia toată țara a plâns
ca după un părinte (cum notează un cronicar).
Îl recunoaștem și azi în tulburătoarele cuvinte ale unei tărănci, (notate de un cercetător al creațiilor populare):
„Io am îm pomelnic pi Ștefan-șel-Mari, la bisăricî. Nu c-am fos` niamuri; da di la bătrâni știm cî iel ni-a dat munțăi șî sî-l pominim în veși di veși.
Săpti munț i-ampărțât băiețâlor babi Vrânșiaia” - vorbe rostite în 1967.
Povestea Vrancei legenda populară românească - de citit -
De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.
Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.
Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.
Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.
După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.
Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.
– Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.
– Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.
– Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.
Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.
Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.
Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea.
Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.
Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.
Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.
Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.
De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.
Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise:
– Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână.
Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.
– Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?
– Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.
Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:
– Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor.
Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară. Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:
– Dar cum te numeşti, bătrâno?
– Tudora Vrâncioaia.
– Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.
Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.
Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:
– Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.
Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului.
Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.”