Darul lui Moș Miron de Ion Agârbiceanu - comentariu literar
Darul lui Moș Miron înfățișează o întâmplare din timpul războiului pentru întregirea neamului românesc. Faptele se pretrec în 1916, anul intrării României în război. Într-un sat transilvănean, un bătrân singur și sărac se interesează zilnic, mergând la gară și vorbind cu soldații sosiți de pe front, despre intrarea românilor în război. În fața acestor oameni cu fețe „supte și înnegrite”, aducând „aerul războiului îndepărtat”, bătrânul are o sfială ciudată. ”I se părea că-s vrednici de-o cinste deosebită”, deși erau atât de tineri, ar fi putut să-i fie nepoți. El nu spune de la început ce-l interesa, vorbind pe ocolite și numai în cele din urmă e silit să vorbească, pentru ca soldații, bolnavi sau veniți în concediu să-l poată lămuri.
„De cum a dat gură de primăvară”, proviziile moșneagului s-au sfârșit și, fiind vremurile grele, „bucatele erau scumpe foc”. Moș Miron începe să lupte cu sărăcia, cu foamea. Cere ajutor la primărie, dar neavând pe nimeni din familie plecat, nu primește nimic. Merge apoi pe la neamuri (avea frați și alte rubedenii), până când „i s-a tăiat apa și de la moara asta”. Muncește pe la casele oamenilor, căci începuse „prășitul cucuruzului” și era „lipsă mare de pălmași”. Toți îi atrag, însă, atenția că ar putea vinde otava, marfă bine plătită la acea vreme. Primarul se oferise să i-o cumpere chiar el, dar bătrânul refuzase supărat, afirmând că n-ar avea primarul bani să-i cumpere otava. „Rudeniile” sunt de aceeași părere, anume că pe otavă ar lua „bani frumoși”. Toți sunt convinși că bătrânul așteaptă să crească prețul otavei, s-o vândă „pe-un car de bani”. Auzind vorbele nemurilor, moș Miron a plecat cu tot atâta grabă și nemulțumire, fără a se mai întoarce, ca și de la primărie: „s-a dus ca din pușcă”.
După intrarea României în război, moș Miron nu-și mai părăsește gospodăria. veghind noapte de noapte, trăgând cu urechea „să prindă vuietul războiului”. În cea de-a treia săptămână de pază necurmată, moș Miron prinde sunet de copită și iese în drum „adulmecând depărtările”. Era noapte. Întâlnește o patrulă de cavalerie românească. Le oferă soldaților otavă pentru cai, dar aceștia neavând „vreme pentru asta”, promit să primească „darul” la întoarcere. Se întorc după două ceasuri și mulțumesc moșneagului care scosese la poartă șapte legături de otavă.
Bătrânul o laudă și de această dată: „Strămătură, nu alta!”. Când peste trei zile, prin satul lui moș Miron trec coloanele armatei române, bătrânul împrăștie otava înaintea boilor și cailor. „Prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă; „în mână ținea o pâne albă căpătată de la soldați”. Nu-și mai caută pălăria, pierdută în pod prin otavă, nu bagă de seamă nici lacrimile care-i cădeau neîncetat pe pâinea din care mușca.
Cea mai interesantă întrebare în legătură cu această narațiune ar fi: de ce moș Miron își ascunsese gândul? Ceea ce dorea el să facă era o faptă foarte frumoasă, care ar fi fost admirată de toată lumea. Pentru ce nu-și dezvăluise intenția de a păstra otava pentru caii luptătorilor noștri, îndurând atâtea lipsuri și mai ales bănuiala că nu-și vinde otava din cauza setei de câștig? Planul moșneagului e tainic și în aceasta vedem adâncimea sentimentelor sale, discreția lui, o trăsătură caracteristică a țăranului român. Bătrânul e sobru și sfios; nu pune întrebări directe, își ascunde cu modestie intenția de a participa la victorie cu singura sa avuție. Ca într-o cunoscută pildă biblică, darul său este neprețuit fiindcă moș Martin nu dăruiește din prisosul său, ci oferă cu dragoste toată „averea” lui: otava. Modul în care o face este de asemenea plin de înțeles. Oferta are loc noaptea, prima oară, iar a doua oară, moș Miron se amestecă în învălmășeala de oameni și vite. În ambele cazuri, scriitorul sugerează discreția faptei moșneagului, anonimatul gestului. Nu ni se dă numele întreg al țăranului, nici numele satului transilvănean. Ele rămân neștiute pentru că nu au importanță. Întâmplarea putea avea loc în orice sat. Mulți bătrâni vor fi avut aceleași sentimente în clipa cea mare a războiului sfânt pentru întregirea neamului. Tulburarea bătrânului în fața soldaților sosiți la gară a celor din patrula de cavalerie, lacrimile sale izvorând „în neștire” exprimă emoția copleșitoare a unui om pentru care viața nu mai are înțeles decât închinată cauzei comune a românilor din Transilvania.
Nu știm cum a trăit acest om, nici de ce era singur, fără copii și nepoți. Știm doar că nu îngăduie să i se afle gândul, că are tăria de a îndura foamea, sărăcia și dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufletească îl ajută să aștepte, să pândească evenimentele și să se facă folositor fără a mărturisi nimănui nimic, cu toate că avea frați și neamuri și cunoștea, desigur, pe toți cei din sat. El „intră în război” conform planului său „secret”. Această tărie sufletească în trupul împuținat de vârstă impresionează pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula și „Taina lui moș Miron”, pentru că autorul izbutește să înfățișeze taina unui suflet, sentimente a cărăr adâncime e ascunsă cu grijă și care dezvăluite cu smerenie, prin faptă nu prin declarații.
Agârbiceanu nu descifrează în cuvinte frământările sufletești ale personajului. Le întrezărim din comportamentul acestuia. Sunt prezentate, prin urmare, indirect.
Expresiile populare care apar în cele câteva părți descriptive și în dialoguri creează atmosfera satului transilvănean, ne apropie de oamenii care trăiau în acele locuri.
Iubirea de neam, exprimată fără nici un cuvânt, puterea de a îndura pentru ca prin sacrificiu să poți deveni folositor, oricât de neînsemnată ți-ar fi contribuția, iată ce transmite Darul lui moș Miron.