Iarna de Vasile Alecsandri comentariu literar
În Iarna nu apare o priveliște limitată, închisă ca într-o ramă, ci iarna în toate aspectele ei; iarna într-o varietate de peisaje; iarna în întreaga ei paletă peisagistică. Primele două strofe descris sosirea anotimpului, a „cumplitei ierni”, înfățișând mișcarea neîncetată a zăpezii care schimbă fața lumii: „Cu zale argintie se îmbracă mândra țară”. Poetul simte iarna la scară cosmică. El are vederea văzduhului (strofa întâi) și apoi a pământului (strofa a doua), transfigurate de albul zăpezii. În strofa a treia verbelor de mișcare le ia locul staticul:„e„ - „înșirați se perd”, „se văd”. Deasemenea unor teritorii nedefinite (câmp, dealuri, împregiur, în depărtare), ale albului, fantasmele plopilor, clăbucii de fum arată un peisaj ușor confuz, de atâta monotonă, egală albeață; contururile se șterg, se pierd. Tonul poetului se schimbă în ultima strofă în care senzația de apăsare pe care o dădeau ninsoarea și albul opac e destrămată de ivirea soarelui. Astrul zilei schimbă priveliștea, care devine asemănătoare unui tablou. Ea capătă abia acum „o ramă”, un cadru. Apar culorile voioase ale iernii. Soarele „desmiardă” pământul alb. Revine armonia dintre cer și pământ. Dimensiunile priveliștilor cosmice abia acum se restrâng, într-un peisaj umanizat de clinchetul de zurgălăi al saniei. Abia acum simțim desăvârșita tăcere a zăpezilor, când liniștea cristalelor gheții și fulgilor moi, liniștea albului ireal e spartă de clinchetul clopoțeilor. Dintr-o mișcare cosmică, iarna devine un tablou luminos și pur.
Senzațiile se schimbă de la un vers la altul: de la spaima de troiene adunate-n cer, amenințând pământul, la baletul fulgilor comparați cu un „roi de fluturi albi”, imagine luminoasă a verii și a iernii, contrazisă la rândul ei de „fiorii de gheață”, senzație de cutremurare înfrigurată, dar și de limpezimi cristaline. Puritatea strălucirilor albe („Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”) creează impresia de fast hibernal, duritatea sclipitoare, duritatea sclipitoare nu-i lipsită de o vrajită măreție. Iarna nu mai e acum „cumplită”, ci un izvor de podoabe. Melancolia ușoară din compararea soarelui cu un „vis de tinerețe”, nuanțează starea sufletească pe care o aduce cu sine iarna. Tulburarea dată de nemarginirea albă se spulberă sub lumina solară. Toate aceste senzații și emoții reflectă vibrația omului în fața naturii, fiecare anotimp modelând existența acestuia în univers. Vizual, stăpânește nemărginirea („se pierd în zare”, „întinderea pustie”, „oceanul de ninsoare”) și albul: zăpadă, troiene, fulgi, fluturi albi, gheață, umeri dalbi, ninge, zare argintie, fantasme albe, clăbuci, albii, ninsoare.
Pe scurt și de la mai mare distanță de text: „În Iarna, imaginația e o vreme îngrozită de putința unei ninsori totale, de sfârșit de lume, până ce zurgălăul spulberă sinistrul vis”. (george Călinescu)
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.