Poveste despre dragoste și Intuneric de Amos Oz
M-am născut şi am crescut într-un apartament micuţ, cu tavanul scund, aflat la parter. Părinţii mei dormeau pe o canapea care, atunci când era desfăcută, seara, aproape că umplea încăperea de la un perete la celălalt. În fiecare dimineaţă trăgeau patul la loc, ascundeau aşternuturile în lada de dedesubt, răsturnau salteaua, apăsau bine şi ascundeau totul sub o cuvertură de un cenuşiu şters, peste care împrăştiau apoi nişte pernuţe orientale, brodate, aşa încât orice urmă a somnului lor de peste noapte se făcea nevăzută. Astfel, dormitorul lor era deopotrivă birou, bibliotecă, sufragerie şi salon.
In faţa acestei camere se afla odăiţa mea verde, pe jumătate ocupată de un şifonier pântecos. Un coridor lung şi strâmt, întunecat şi puţin curbat, ca un tunel prin care evadezi din închisoare, lega de cele două odăiţe bucătărioara şi baia cu closetul. Un bec chior, închis într-o cuşcă de fier, arunca asupra acestui coridor o penumbră lugubră chiar şi în timpul zilei. In partea din faţă, amândouă camerele aveau câte o singură fereastră, străjuită de obloane de metal, care se străduia să arunce o ocheadă către priveliştea de la răsărit, dar nu descoperea decât un chiparos prăfuit şi un zid scund, din pietre cioplite grosolan.
Printr-o deschizătură cât palma în pereţii lor din spate, aproape de tavan, bucătărioara şi baia se uitau la o curte mică de închisoare, înconjurată de ziduri înalte şi aşternută cu ciment, unde o muşcată decolorată, aşezată într-un bidon de măsline ruginit, se prăpădea încetişor tânjind după o rază de soare. Pe pervazurile acestor deschizături ţineam întotdeauna borcane cu castraveţi muraţi şi mai era acolo un cactus încăpăţânat, pus într-o vază crăpată ce slujea drept ghiveci.
De fapt, apartamentul era la subsol, întrucât parterul clădirii fusese săpat în coasta pietroasă a dealului. Dealul acesta era vecinul de alături, un vecin greoi, introvertit, tăcut, un deal bătrân şi posac, cu manii de burlac, un deal somnoros, iernatic, care nu hârşâia mobila şi nu primea pe nimeni în vizită, nu făcea nici un zgomot şi nu ne deranja defel, însă prin pereţii ce ne despărţeau se furişau tot timpul către noi, ca un iz de mucegai slab, dar persistent, friguroasa tăcere întunecată şi umezeala posomorâtului nostru vecin.
Aşadar, chiar şi vara în casa noastră plutea un strop de iarnă.
Musafirii ziceau: întotdeauna e tare plăcut aici în toiul valului de căldură, atâta răcoare, chiar frig, dar cum vă descurcaţi iarna? Nu trece umezeala prin pereţi? Nu vi se pare deprimant?
Casa era plină-ochi cu cărţi. Tata putea citi în şaisprezece sau şaptesprezece limbi şi vorbea unsprezece (toate cu accent rusesc). Mama vorbea patru sau cinci limbi şi citea în şapte sau opt. Vorbeau între ei în rusă sau polonă când nu voiau să pricep eu. (Adică în cea mai mare parte a timpului. Când s-a întâmplat ca mama să vorbească în ebraică despre un armăsar, cu mine de faţă, tata a repezit-o, furios, în ruseşte: Şto s toboi? Vidis malcik riadom snami! - Ce te-a apucat? Doar vezi că băiatul e aici!) Din considerente culturale, citeau mai ales în germană sau engleză şi presupun că visau în idiş. Însă pe mine mă învăţau o singură limbă, ebraica. Poate se temeau că, dacă ştiu mai multe limbi, o să fiu şi eu vulnerabil la linguşirile Europei, continentul ăsta minunat şi ucigaş.
Pe scala de valori a părinţilor mei, cu cât un lucru era mai occidental, cu atât era considerat mai cultural. Oricât de mult i-ar fi îndrăgit sufletele lor ruseşti pe Tolstoi şi Dostoievski, bănuiesc că Germania - în ciuda lui Hitler - le părea mai culturală decât Rusia sau Polonia, iar Franţa şi mai mult decât Germania. Anglia era şi mai sus pe scala lor decât Franţa. Cât despre America, nu erau prea lămuriţi: la urma urmei, era o ţară în care oamenii împuşcau indieni, jefuiau trenurile poştale, goneau după aur şi vânau fete.
Pentru ei, Europa era o ţară a făgăduinţei interzisă, un peisaj mult râvnit, cu foişoare şi piaţete pavate cu lespezi vechi, cu tramvaie, poduri şi clopotniţe, sate pierdute pe coclauri, staţiuni balneare, păduri şi pajişti înzăpezite.
Cuvinte precum „cabană", „pajişte" sau „gâscăriţă" m-au entuziasmat şi m-au fermecat toată copilăria. Aveau aroma senzuală a unei lumi adevărate şi tihnite, departe de acoperişurile de tinichea, prăfuite, de maidanele acoperite de fiare ruginite şi ciulini, de coastele secetoase ale dealurilor din Ierusalimul nostru ce se sufoca sub povara verii încinse până la alb. Îmi era destul să murmur „pajişte", şi pe dată auzeam mugetele vacilor cu tălăngi la gât şi clipocitul pâraielor. Dacă închideam ochii puteam vedea gâscăriţă desculţă, a cărei ispită îmi umplea ochii de lacrimi înainte să fi avut măcar habar de toate astea.
Cu trecerea anilor, mi-am dat seama că Ierusalimul, aflat sub guvernare britanică în anii '20, '30 şi '40, trebuia să fie un oraş cu o cultură fascinantă. Avea mari oameni de afaceri, muzicieni, învăţaţi şi scriitori: Martin Buber, Gershom Scholem, S.Y. Agnon şi o pleiadă de alţi savanţi şi artişti de frunte. Uneori, pe când treceam pe strada Ben Yehuda sau pe bulevardul Ben Maimon, tata îmi şoptea: „Uite, acela e un savant de renume mondial". Nu pricepeam ce voia să zică. Mă gândeam că a avea renume mondial era cumva legat de nişte picioare neputincioase, pentru că omul acela era adesea un bătrân sprijinit în baston care şontâcăia şi purta un costum gros de lână chiar şi vara.
Ierusalimul pe care îl admirau părinţii mei se afla departe de zona în care trăiam: era în Rehavia cea plină de verdeaţă, cu grădinile şi acordurile ei de pian, era în trei-patru cafenele cu policandre aurite de pe Calea Jaffa sau strada Ben Yahuda, în holurile din YMCA sau din hotelul Regele David, unde evreii şi arabii setoşi de cultură se amestecau cu englezi culţi, cu manie-e desăvârşite, unde doamne visătoare, cu gâtul lung, pluteau în rochii de seară, la braţul domnilor în costume închise la culoare, unde englezi cu mintea destupată cinau cu evrei culţi sau cu arabi şcoliţi, unde aveau loc recitaluri, baluri, serate literare, thés dansants şi se purtau conversaţii rafinate, artistice.
Sau poate că un astfel de Ierusalim, cu ale sale policandre şi thés dansants, nu exista decât în visurile bibliotecarilor, profesorilor, funcţionarilor şi legăturilor de cărţi care trăiau în Kerem Avraham. In orice caz, acolo unde eram noi nu exista. Kerem Avraham, zona în care trăiam, ţinea de Cehov.
După mai mulţi ani, când l-am citit pe Cehov (tradus în ebraică) am fost convins că este unul dintre noi: unchiul Vania trăia chiar la etajul de deasupra, doctorul Samoilenko se aplecase asupra mea şi mă cercetase cu mâinile-i mari şi puternice când am avut febră şi, o dată, difterie, Laevski, cu veşnica lui migrenă, era vărul de-al doilea al mamei mele şi ne duceam la sala de concerte Beit Haam să-l ascultăm pe Trigorin, la matineele de sâmbătă.
Eram înconjuraţi de tot felul de ruşi. Erau mulţi tolstoieni.
Unii dintre ei chiar arătau ca Tolstoi. Când am dat peste o fotografie a lui Tolstoi, pe coperta din spate a unei cărţi, am fost convins că-l zărisem adesea prin cartier, preumblându-se pe strada Malachi sau în jos, pe Obadiah, cu capul gol, cu barba lui albă zbârlită de vânt, la fel de măreţ ca patriarhul Avraam, cu ochii aruncând fulgere, având în loc de baston o creangă, cu rubaşca purtată peste pantalonii largi şi încinsă cu o sfoară.
Tolstoienii din cartierul nostru (cărora părinţii mei le ziceau tolstoişciki) erau, până la unul, vegetarieni aprigi, reformatori ai lumii cărora le păsa foarte mult de natură, moralizatori iubitori ai omenirii, iubitori ai fiecărei făpturi, tânjind veşnic după viaţa de la ţară, după muncile agricole simple, pe câmpuri şi prin livezi. Dar nu izbuteau nici măcar să-şi cultive plantele din ghivece: poate că le omorau udându-le prea mult sau poate că uitau să le ude, sau poate o fi fost vina nesuferitei administraţii britanice care ne punea clor în apă.
Unii dintre ei erau tolstoieni care păreau să iasă drept din paginile unui roman de Dostoievski: frământaţi, vorbăreţi, reprimându-şi dorinţele, arzând în flacăra ideilor. Dar în cartierul nostru, Kerem Avraham, cu toţii, şi tolstoieni, şi dostoievskieni, roboteau pentru Cehov.
Restul lumii era numit, în general, „lumeaceamare", dar avea şi alte epitete: luminată, exterioară, liberă, ipocrită. O cunoşteam aproape numai din colecţia mea de timbre: Danzig, Boemia şi Moravia, Bosnia şi Herţegovina, Oubangui-Chari, Trinidad şi Tobago, Kenia, Uganda şi Tanganika. Lumeaceamare era departe de tot, atrăgătoare, minunată, dar pentru noi ea era şi periculoasă şi ameninţătoare. Ei nu-i plăceau evreii, pentru că sunt deştepţi, le scapără mintea, au succes din plin, dar şi pentru că sunt zgomotoşi şi arivişti. Nu-i plăcea nici ce făceam aici, pe pământul Israelului, pentru că ne pizmuia până şi pentru fâşia asta îngustă de mlaştini, bolovăniş şi deşert. Acolo, în lume, toţi pereţii erau acoperiţi cu graffiti: „Jidanilor, duceţi-vă înapoi în Palestina", aşa că am venit înapoi în Palestina, şi acum lumeaceamare zbiera către noi: „Jidanilor, căraţi-vă din Palestina".
Nu numai lumeaceamare era foarte departe: chiar şi ţara Israelului era destul de departe. Undeva, peste dealuri, hăt-departe, răsărea un nou neam de eroi evrei eroici, un neam de oameni arşi de soare, duri, tăcuţi, cu spirit practic, cu totul altfel decât evreii din diaspora, cu totul altfel decât locuitorii din Kerem Avraham. Pionieri cutezători şi hârşiiţi, care au izbutit să-şi facă un prieten din întunericul nopţii şi au depăşit toate hotarele şi în privinţa relaţiilor dintre un băiat şi o fată, şi invers.
Nu se ruşinau de nimic. Bunicul Aleksandr a spus o dată: „Ei cred că în viitor o să fie foarte uşor, un băiat va putea să meargă la o fată şi să i-o ceară, pur şi simplu, sau poate că fetele nici n-o să mai aştepte să vină la ele, o să se ducă ele la băieţi să le-o ceară, cum ai cere un pahar de apă". Miopul unchi Betsalel a zis, cu mânie politicoasă: „Asta nu-i bolşevism curat, să calci în picioare toate tainele, toate misterele?! Să pui cruce emoţiilor?! Să prefaci întreaga noastră viaţă într-un pahar cu apă călâie?!" Unchiul Nehemia, din ungherul lui, a lăsat să-i scape câteva versuri dintr-un cântec care îmi părea mârâitul unei fiare încolţite:
„Of, lungă mi-e calea şi drumul strâmbat
Pe munte, pe câmpul pustiu
Of, maică, prin arşiţi şi nea eu te cat
Mi-e dor, dar departe te ştiu!..."
Atunci mătuşa Zipporah a spus în ruseşte: „Da' potoliţi-vă odată. Aţi luat-o razna cu toţii? Vă aude băiatul!" Şi atunci au dat-o pe ruseşte.
Pionierii trăiau dincolo de orizontul nostru, în Galileea, Sharon şi în Văi. Tineri duri, inimoşi, chiar dacă sunt, fireşte, tăcuţi şi chibzuiţi, şi tinere solide, sincere şi reţinute, care păreau să ştie şi să înţeleagă totul; te înţelegeau şi îţi înţelegeau încurcătura sfioasă, şi totuşi se purtau cu tine cu tandreţe, cu seriozitate şi cu respect, ca şi cum nu ai fi fost un copil, ci un bărbat, chiar dacă unul mai mititel.
În mintea mea, aceşti pionieri erau oameni puternici, serioşi, independenţi, în stare să şadă roată intonând cântece de dor sfâşietor sau de batjocură, sau scandaloase cântece fără perdea; sau în stare să danseze atât de sălbatic, încât să pară că-şi ies din trup; dar, de asemenea, în stare să fie singuri şi să privească în sine, să trăiască sub cerul liber, să doarmă în corturi, să muncească pe rupte, cântând Suntem gata totdeauna, Fiii tăi ţi-au adus pacea cu fierul plugului, azi aduc pacea cu puşca, Oriunde suntem trimişi, ne du-u-ucem, oameni în stare să călărească pe cai sălbatici sau pe tractoarele cu roţi ce lasă urme late, care vorbesc araba, care cunosc fiecare grotă şi ued, care se pricep la pistoale şi grenade, şi totuşi citesc poezie şi filozofie: bărbaţi voinici cu mintea iscoditoare şi sentimentele bine ascunse, care pot discuta aproape pe şoptite în corturile lor, la licărul lumânărilor, către orele mici ale dimineţii, despre sensul vieţilor noastre şi despre alegerile crude între iubire şi datorie, între patriotism şi dreptatea universală.
