Scene de viață campestra de Amos Oz

Scene de viaţă campestră

Moştenitori.

Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i s-a părut respingătoare şi fermecătoare în acelaşi timp, din prima clipă în care 1-a zărit, dacă într-adevăr existase o asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzaţia că mai văzuse undeva acel chip şi braţele acelea lungi, atârnând până aproape de genunchi, o amintire înceţoşată, venită parcă din altă viaţă.

Bărbatul şi-a parcat maşina exact în faţa porţii. Maşina lui prăfuită, de culoare bej, era şi ea străină, iar pe parasolarul care acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg puzzle de culori, tot felul de semne de punctuaţie, propoziţii, formule, sloganuri. A închis portiera, dar s-a întors să verifice, cu mişcări energice, uşă după uşă, pentru a vedea dacă sunt încuiate bine. După aceea a lovit uşor capota cu palma, ca şi cum ar fi fost un cal bătrân pe care îl priponeşti de gard şi căruia îi transmiţi, prin lovituri uşoare, pline de afecţiune, că nu va avea mult de aşteptat. Apoi a deschis poarta cu o mişcare hotărâtă şi a păşit pe veranda umbrită de viţă-de-vie. Mersul lui părea repezit şi frânt de durere în acelaşi timp, precum paşii cuiva care calcă desculţ pe nisip încins.

Din hamacul lui cuibărit într-un col? Al verandei, de unde putea vedea totul fără a fi văzut, Arie Tzelnik îşi urmărise oaspetele încă de când acesta îşi parcase maşina. Insă, în ciuda tuturor eforturilor, nu reuşea să-şi amintească cine anume era străinul acesta câtuşi de puţin străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în străinătate? La repetiţii? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg de şcoală? Figura bărbatului era vicleană şi jovială, ca şi cum tocmai i-ar fi reuşit cine ştie ce farsă, iar acum se bucura că-şi ia tălpăşiţa. Îndărătul acestei măşti, undeva, sub obrazul străin, puteai intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: faţa cuiva care te-a făcut să suferi la un moment dat. Sau, poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată nedreptate?

Ca un vis cufundat în uitare în proporţie de nouăzeci la sută, dar din care un firicel firav mijeşte în amintire asemenea unui vlăstar.

Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieşi în întâmpinarea oaspetelui său, ci să-1 primească acolo, tolănit în hamacul de pe verandă.

Străinul a ţopăit cu paşi repezi de-a lungul cărării care lega poarta de treptele verandei, în vreme ce ochii lui mici se roteau neobosiţi când spre stânga, când spre dreapta, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca şi cum ar fi fost terorizat de un câine furios, care se putea repezi în orice clipă asupra lui din tufişurile încâlcite şi pline de ţepi ce străjuiau cărarea.

Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roşie şi ridată a gâtului, care amintea de guşa unui curcan, ochii umezi şi înceţoşaţi, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase, braţele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace o tensiune latentă.

Din punctul lui de observaţie, bine ascuns în hamacul atârnat la adăpostul umbrei viţei-de-vie, Arie Tzelnik a observat că bărbatul acesta solid are şi o oarecare fragilitate, asemenea cuiva care îşi revine după o grea suferinţă, ca şi cum până nu demult fusese un om corpolent, iar de câtăva vreme îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui sac de piele. Chiar şi jacheta aceea subţire pe care o purta, o jachetă cu buzunare umflate, de un bej murdar, părea mult prea largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri.

În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârşite, poteca era uscată, străinul a purces pe dată să-şi şteargă tălpile pantofilor pe covoraşul din faţa treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe rând fiecare picior, verificându-1, examinând cât de curate sunt tălpile pantofilor. Numai după aceea a urcat treptele şi a încercat uşa principală, din capătul scării, şi abia după ce a ciocănit politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns şi-a întors privirea şi 1-a descoperit pe stăpânul casei, care vegeta leneş în hamacul său înconjurat de ghivece mari şi jardiniere rectangulare, în colţul umbrit de viţa-de-vie care îl proteja atât pe el, cât şi întreaga terasă.

Imediat, oaspetele a zâmbit larg şi aproape că a făcut o reverenţă, dregându-şi vocea înainte de a rosti pe un ton protocolar:

— In ce loc incredibil de frumos locuiţi dumneavoastră, domnule Tzelkin! Uluitor! O adevărată Provenţa a Israelului! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel Ilan este pur şi simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. Bună dimineaţa, domnule Tzelkin. Îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjez.

Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineaţa sec, după care îl corectă, spunându-i că numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, şi îi dădu de înţeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de absolut nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări.

— Aveţi dreptate! Chiar aveţi mare dreptate! Spuse bărbatul pe un ton vesel, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâneca jachetei. De unde putem şti dacă nu cumva omul din faţa noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, Doamne păzeşte, un răufăcător care vine în recunoaştere, pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuinţe. Dar eu, domnule Tzelnik, cu siguranţă nu sunt agent de vânzări. Sunt Maftzir!

— Ce?

— Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de avocatură Lotem-Pruzhinin. Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine pentru amândoi, tocmai pentru a nu mai încerca să definesc motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteţi, vă rog, să iau loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puţin personală, nu de-a mea, Doamne fereşte, pentru că sub nici o formă şi cu nici un chip nu aş fi avut îndrăzneala de a vă invada intimitatea şi de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă anunţa dinainte. Pentru că am încercat, am făcut mari eforturi, am stăruit iar şi iar, însă numărul dumneavoastră de telefon este protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară răspuns. De aceea am decis să ne încercăm norocul printr-o vizită neanunţată şi ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în intimitatea celorlalţi, mai ales când aceştia trăiesc în cel mai frumos loc din întreaga ţară. Una peste alta, ca să spun aşa, nu este o problemă care ne priveşte doar pe noi. Nu, nu. În nici un caz. Ba din contră: chestiunea aceasta, cum aş putea să formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în felul următor, chestiunea aceasta vă priveşte personal, domnule. O chestiune care vă priveşte personal şi pe dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o problemă legată de familia dumneavoastră. Poate legată de familie la modul general, poate într-un mod special – este vorba, mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu mă poftiţi să iau loc şi să stăm de vorbă câteva clipe? Iar eu vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca această chestiune să nu vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind numai şi numai de dumneavoastră, domnule Tzelkin.

Arie Tzelnik a spus:

— Tzelnik.

După care a adăugat:

— Ia loc.

Şi imediat:

— Nu aici. Acolo.

Şi pentru că grăsanul sau, mai bine zis, fostul grăsan a aterizat iniţial în hamacul dublu, chiar lângă gazda sa, coapsele lor atingându-se, o pleiadă de mirosuri grele l-au înconjurat asemenea unui anturaj periculos, miros de sucuri gastrice, de şosete murdare, de pudră de talc şi transpiraţie. Peste toate aceste mirosuri trona urma abia simţită a unei ape de colonie cu parfum înţepător.

În clipa în care i s-a spus nu aici, acolo, oaspetele s-a ridicat, s-a clătinat puţin pe picioare, sprijinindu-şi genunchii cu braţele de maimuţă, şi-a cerut scuze, şi-a schimbat poziţia şi şi-a aşezat fundul îmbrăcat într-o pereche de pantaloni mult prea mari în locul indicat de gazdă, pe băncuţa de lemn din spatele mesei de grădină stacojii. Era o masă ţărănească, făcută din scânduri negeluite, asemănătoare traverselor ce unesc şinele de cale ferată. Era foarte important pentru Arie ca nici în ruptul capului mama lui bolnavă să nu-1 vadă pe fereastră pe străinul acesta, să nu-i zărească spinarea, să nu-i observe silueta conturându-se în umbra vi? Ei-de-vie. De aceea 1-a aşezat într-un loc în care ar fi fost imposibil să fie văzut de la fereastră.

Cât priveşte vocea de cantor a grăsanului, nu avea de ce anume să-şi facă griji, fiindcă femeia era surdă.

În urmă cu trei ani, soţia lui Arie Tzelnik, Naama, plecase la San Diego să-şi viziteze o bună prietenă, pe Telma Grant, însă nu se mai întorsese niciodată. Nu lăsase în urmă nici un bilet în care să-i spună explicit că are de gând să-1 părăsească, dar la început îi zisese cu blândeţe: Deocamdată nu mă întorc. După o jumătate de an, îi scrisese: Mai rămân o vreme cu Telma. După încă o jumătate de an, îi scrisese din nou: Nu are sens să continui să mă aştepţi. Lucrez cu Telma la un salon de înfrumuseţare. Iar într-o altă scrisoare: Mie şi Telmei ne este bine împreună, avem karme asemănătoare. Apoi i-a spus: Mentorul nostru spiritual crede că ne va fi cel mai bine dacă vom rămâne una lângă cealaltă. Te vei descurca. Nu-i aşa că nu te superi?

Fiica lui cea căsătorită, Hila, i-a scris din Boston: Tată, pentru binele tău, îţi sugerez să nu o presezi pe mama. Caută să-ţi vezi de viaţa ta.

Şi pentru că între el şi fiul său cel mare, Eldad, toate legăturile fuseseră rupte cu mult timp în urmă, iar el nu mai avea altă rudă, se hotărâse acum un an să-şi vândă apartamentul de pe Cârmei şi să se întoarcă la mama sa, în casa părintească din Tel Han, trăind din chiria încasată pe două apartamente din Haifa şi dedicându-se în întregime hobby-urilor sale.

Astfel găsise de cuviinţă să-şi vadă de viaţa lui, după cum îi sugerase fiica sa.

În tinereţe, Arie fusese membru al marinei militare, încă din fragedă pruncie dăduse dovadă de mult curaj, nefiindu-i teamă de absolut nimic, nici de duşmani, nici de înălţimi. Însă, odată cu trecerea timpului, înăuntrul lui se căscase un hău de frică muşcătoare în faţa întunericului dintr-o casă goală. De aceea a hotărât, în cele din urmă, să se întoarcă să locuiască alături de mama sa, în casa veche în care se născuse şi crescuse, la marginea satului Tel Han. Mama lui, Rozalia, avea peste nouăzeci de ani, era surdă, cocoşată şi abia mai rostea câteva cuvinte. De cele mai multe ori îl lăsa pe el să se ocupe de îngrijirea gospodăriei, fără a-1 împovăra însă, uneori fără a scoate un cuvânt. Adesea, Arie Tzelnik se gândea că este posibil ca, la un moment dat, mama lui să cadă bolnavă la pat sau să îmbătrânească atât de mult, încât trupul să nu-şi mai poată căra mădularele, şi atunci el avea să fie nevoit să o hrănească, să o spele şi să o schimbe. Sau să aducă în casă o îngrijitoare, dar în clipa aceea echilibrul căminului lor avea să fie zdruncinat şi viaţa lui expusă privirilor străinilor. Mai era şi speranţa, sau umbra de speranţă că declinul mamei e aproape: iar atunci urma să aibă un motiv raţional şi emoţional pentru a o duce la azil, şi întreaga casă avea să fie a lui şi numai a lui. I-ar plăcea să-şi poată aduce acolo o femeie nouă-nouţă, frumoasă. Sau nu-şi va aduce o femeie, va găzdui o mulţime de fete tinere. Va putea chiar să spargă pereţii interiori şi să dea o nouă faţă întregii case. Va începe o viaţă nouă.

Dar, până atunci, trăiau amândoi, fiul şi mama, în casa aceea întunecată şi demodată, în linişte şi pace. Dimineaţa devreme venea menajera, aducea cumpărăturile pe care ei i le puneau în prealabil pe o listă, făcea ordine, curăţa casa şi gătea, iar după ce le servea în tăcere prânzul mamei şi fiului îşi vedea de drum. Cea mai mare parte a zilei, mama şi-o petrecea în camera ei, citind cărţi vechi, timp în care Arie Tzelnik şedea în camera lui, ascultând radioul sau construind machete de avioane.

Deodată, pe chipul străinului a apărut un zâmbet jucăuş, ca şi cum i-ar fi făcut cu ochiul: parcă i-ar fi adresat gazdei sale o propunere indecentă, hai să păcătuim puţin împreună, ce zici? Iar apoi – temându-se parcă să nu-şi atragă din partea acestuia cine ştie ce pedeapsă – a întrebat pe un ton plin de căldură:

— Îmi cer iertare, îmi permiteţi să mă servesc puţin?

Şi, fiindcă i s-a părut că gazda a încuviinţat printr-o mişcare a capului, bărbatul şi-a turnat din carafa de sticlă apă rece ca gheaţa, în care pluteau felii de lămâie şi câteva frunze de mentă, în singurul pahar care se afla pe masă, paharul lui Arie Tzelnik, şi-a lipit buzele cărnoase de el şi i-a sorbit întreg conţinutul din cinci, şase înghiţituri zdravene, după care şi-a mai turnat jumătate de pahar, bând cu o sete de nepotolit, pentru ca imediat după aceea să se scuze:

— Îmi pare rău! Explicaţia este cât se poate de simplă, aici, pe veranda dumneavoastră splendidă, pur şi simplu nu se simte cât de cald e de fapt afară. E foarte cald azi. Foarte! Cu toate acestea, în ciuda căldurii îngrozitoare – locul în care ne aflăm e cu adevărat magic! Tel Ilan este fără doar şi poate cel mai frumos sat din întreaga ţară! Provenţa! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Păduri! Viţă-de-vie! Case ţărăneşti vechi de peste o sută de ani, acoperişuri roşii şi chiparoşi înalţi! Şi acum, ce credeţi, domnule? V-aţi simţi mai bine dacă am mai flecări o vreme despre frumuseţea peisajului? Sau îmi veţi permite să intru direct în subiect, fără să ne mai învârtim în jurul cozii?