27 martie: Unirea Basarabiei cu România.
La data de 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, întrunit la Chișinău, a votat Unirea Basarabiei cu România, această unire fiind de fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia țaristă în anul 1812. În sala unde s-a votat decizia de unire au fost prezenți toți membrii Sfatului Țării, organul legislativ al Basarabiei, precum și premierul român Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand, ca reprezentant al poporului român la acest eveniment.
Dintre cei 135 de deputați prezenți la aceasta ședință, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, însă citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste cu sloganul „Trăiască Unirea cu România!”. Actul de unire a fost semnat de Ion Inculeț, președintele Sfatului Ţării, de vicepreședintele Pantelimon Halippa și de secretarul acestui for legislativ, Ion Buzdugan, care după semnarea actului de unire, va adăuga pe acest act un slogan, ce avea următoarea formulă: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”.
Imediat după declararea unirii, Rusia a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul de unire, motivând că Basarabia este parte a Rusiei, însă Guvernul român a respins categoric pretenţiile acesteia, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei referitoare la Basarabia, chiar dacă reacţiile ostile ale acestor două țări vor continua însă, pentru multă vreme. Basarabia era astfel prima provincie care s-a unit cu România în anul 1918, urmând ca peste câteva luni, mai precis la 28 noiembrie 1918, o altă provincie românească şi anume Bucovina, să stabilească unirea cu ,,Patria Mamă”, iar desăvârșirea ,,reîntregirii” se va realiza la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când delegațiile din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania vor vota și ele unirea acestor provincii prin care se forma ,,România Mare”.
Referitor la unirea Basarabiei cu România, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 se va recunoaște legitimitatea acestei unirii, iar țări precum Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia vor semna un tratat politic în care erau specificate următoarele ,,Considerăm că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”.
Astfel, considerându-se că populaţia basarabeană și-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România, părţile semnatare ale acestui tratat politic, recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, adică asupra Basarabiei.
sursa:Lectisa de istorie/FB
Posts
Înmulțirea când unul din factori este 6
Scrieți ca inmulțiri, adunările repetate de termeni egali:
6 + 6 ................................... 6 + 6 + 6 + 6 ......................
6 + 6 + 6 + 6 + 6 + 6 ............................
Scrieți, prin adunare repetată de termeni egali:
6 x 2 = ................. 6 x 4 = ........... 5 x 6 = ................... 3 x 6 =............
6 x 5 = ................ 6 x 1 = ............ 7 x 6 = ................... 8 x 6 =...........
6 x 3 = ................ 6 x 6 = ........... 9 x 6 = .................. 4 x 6 =............
Scrieți din 6 în 6 numerele de la o la 60
....................................................... ....................................................... ........... Calculați, grupând convenabil factorii:
2 x 6 x 2 = .................................... 5 x 6 x 2 = ............................ 4 x 6 x 2 = .......................
3 x 6 x 3 = .................................... 3 x 6 x 2 = ............................ 2 x 6 x 5 =.......................
Care sunt produsele, dacă factorii sunt:
6 și 8, 9 și 6, 6 și 3, 8 și 6, 7 și 6 ?
Comparați produsele și scrieți între ele semnul potrivit (<, =, sau >)
6 x 9 ..... 5 x 6 b) 6 x 6 ......9 x 6 c) 3 x 3 x 6 .......6 x 9
8 x 6 ......6 x 7 5 x 6 ......6 x 8 2 x 3 x 6 .......8 x 6
3 x 6.......9 x 6 8 x 6.......4 x 6 5 x 3 x 6........9 x 6
Găsiți câte doi factori care dau produsele: 54; 36 ; 48; 24; 42
....................................................... ....................................................... ...........
Care numere înmulțite cu 6 dau produsele:
Cuprinse între 10 și 30;.................................................... .......................................................
Cuprinse între 40 și 60..................................................... .......................................................
S-au vândut 6 buchete a câte 5 garoafe fiecare. Câte garoafe s-au vândut?
....................................................... .....
Jianu rezolvă câte 6 probleme pe zi. Câte probleme rezolvă el într-o săptămână?
....................................................... .....
George are 8 cuburi, iar Maria are de 6 ori mai multe. Formulați o întrebare și rezolvați problema.
....................................................... ....................................................... ..
....................................................... ....................................................... ..
....................................................... ....................................................... ..
Anca se antrenează înconjurând stadionul de 6 ori pe zi. Câte ture de stadion face ea într-o săptămână?
....................................................... ....................................................... ..
O cutie cu bomboane de ciocolată are 6 rânduri cu câte 8 bomboane pe fiecare rând. Câte bomboane conține cutia?
....................................................... ....................................................... ..
Bunicul a plantat în livadă 6 rânduri cu câte 7 vișini și 6 rânduri cu câte 8 caiși.
Câți vișini a plantat ? Dar caiși ?
......................................................
.....................................................
Cu cât este mai mic numărul vișinilor plantați decât numărul caișilor?
.....................................................
Câți pomi a plantat bunicul în total?
.....................................................
Scrieți rezolvarea de la punctul c) într-un singur exercițiu.
..................................................
Radu I domn al Tarii Romanesti (1330 - 1383)
Radu I (n. 1330 – d. 1383), domn al Țării Românești între cca. 1377 - cca. 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate și succesor al lui Vladislav I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească, fondator al instituțiilor acestui stat și prim legiuitor. Discuția despre Radu I rămâne deschisă căci, pe baza argumentelor de ordin istoric, nu se pot formula concluzii clare.
Asociat la tron probabil începând din 1372, conform părerii unor istorici, Radu I își începe domnia ca singur stăpânitor după 9 iulie 1374 când avem ultima mențiune documentară despre fratele său ca fiind în viață. Din nefericire nu s-au păstrat documente interne care să ateste domnia sa, însă există câteva referiri externe, în principal acte ale Regatului Maghiar și o cronică italiană contemporană, precum și o pisanie târzie, o inscripție pe zidurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și o importantă cantitate de monede (ducați, dinari și bani) emise de voievod.
Conflicte cu Regatul Ungariei
Relațiile cu regatul maghiar în timpul domniei sale au rămas tensionate, rezultând conflicte armate. Detaliile acestor lupte rămân neclare. O cronică italiană „Cronaca Carrarese” povestește despre o expediție a regelui maghiar Ludovic cel Mare între 5 iulie - 14 august 1377 cu intenția de a supune una „Radano principe din Bulgaria infedele” (italiană), identificată cu Radu I.
Relațiile care au precedat lupta sunt confirmate de registrele Republicii Venețiene unde, în același an, apare o mare comandă de armuri complete, realizată de voievodul valah.
Aceste armuri aveau să fie purtate de acei "armadura da cavali”, cu 10.000 la număr (un număr ușor exagerat), care au fost înfrânți în luptă împotriva regelui ungar, după cum subliniază cronica italiană.
Este greu de spus dacă trupele voievodului valah au fost cu adevărat învinse, deoarece din documentele interne ale Regatului Ungariei, care au fost publicate în perioada următoare, se pare că regele maghiar a avut încă intenția de a-i supune pe voievodul necredincios. Astfel, la 19 noiembrie a aceluiași an, regele le-a promis comercianților săsești din Transilvania din Brașov că, dacă Țara Românească devine posesia sa, reduce cotele. Dimpotrivă, într-un ordin dat proprietarului Orșovei în 1382 prin care era obligat să interzică oricărui comerciant străin să intre în Țara Românească cu marfă și să păzească granița „zi și noapte” raportând tot ce s-a întâmplat, nu există menționarea unei interdicții maghiare de la Severin și Orșova apare ca punct de frontieră sugerând astfel că partea estică a Banatului a fost anexată de voievodul valah Radu I.
Poate legat de acest fapt este numele ciudat dat voievodului în biografia lui Sigismund de Luxemburg în care, vorbind despre Vlad Dracul , se spune că el a fost fiul lui „Merzeweydan” (Mircea) și nepotul lui „Pankraz dem Weisen”. "(Pankraz Înțeleptul). Numele Pankraz (Pancratius) se explică din deteriorarea numelui Radu Ban (banul lui Severin, titlu luat după cucerirea teritoriului). Cu toate acestea, voievodul valah, într-un alt document maghiar care este contemporan cu evenimentele din 1377, poartă numele de „Godon” la fel de ciudat și neclar.
Un eveniment important legat de domnia lui Radu I este mutarea rămășițelor Sfintei Filofteia de la Tarnovo la Argeș, eveniment care s-a întâmplat cu aplicația. în 1384 când scena este pictată pe pereții Catedralei Curtea de Argeș care a devenit păzitorul Sfântului și al cărui ctitor era voievodul împreună cu fratele și tatăl său. Activitatea sa de ctitor al unităților religioase îl face unul dintre cei mai activi conducători ai Țării Românești, construind un număr mare de biserici cu Tismana, Cozia și Cotmeana fiind cele mai importante. De asemenea, în timpul domniei sale, cele două catedrale catolice din Severin (a. 1380) și Argeș (9 mai 1381) sunt construite și urmând tradiția, o mănăstire catolică din Târgoviște .
Un alt moment important și controversat al domniei sale îl reprezintă reprezentanții lui, care nu sunt bine susținuți de dovezi, care stăpâneau asupra celui mai mic dintre cele două state bulgare din acel moment Tsardomul din Vidin. La baza acestei teorii se află o inscripție ilizibilă pe pereții Catedralei Curtea de Argeș în care, unii cercetători, au identificat titlul „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului” („singurul conducător al Ungrovlahiei, Vidin și Oblastul Vidinului "). Este adevărat că relațiile dintre conducătorii valahi Vladislav I și Radu I și țarii bulgari din Tarnovo și Vidin, Șișman și Ivan Sratsimir au fost foarte încordate, acestea din urmă aflându-se ele însele în conflicte pentru succesiunea tronului patern. Odată, Vladislav I a reușit să-l anexeze pe Vidin, dar ulterior l-a dat conducătorului de drept. Este posibil ca același lucru să fi fost făcut de Radu I, deși dovezile care susțin această teorie sunt insuficiente.
Moartea voievodului
Data exactă a morții sale, precum și mormântul său, rămân necunoscute. Săpăturile arheologice efectuate în 1920 în jurul necropolei voievodale (pe terenurile Catedralei Curtea de Argeș ) au relevat un bogat mormânt datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, presupus a fi cel al lui Radu I. Ținuta sa, bijuteriile și alte accesoriile îl arată ca un conducător feudal puternic, cu toată pompa curții valahe susținută de dovezi care sunt Radu I a pierdut mormântul.
surse:wikipedia.org
istoriefurata.ro
Povestea fericirii de Vladimir Colin
A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor.
„Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...”
Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ”
Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase.
„Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...”
Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.
— Allah!
Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia:
— Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră...
Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.
A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult?
A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba!
Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus:
— Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar!
Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor:
— Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană.
A zâmbit omul de piatră şi a răspuns:
— Vreau. Plângi înainte...
L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind.
— Tare-am înţepenit!...
A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind:
— Tată...
Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat:
— Cum te cheamă, feciorul tatii?
— Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.
Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori:
— Ibadulá, deschide poarta!
La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin.
— Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.
Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite:
— Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată...
— Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie...
— De căsătorie? Cu cine?
— Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu...
Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare.
— N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge.
Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece.
— Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor.
Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic...
— Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri.
Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan.
— Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.
Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua...
— Te-ai săturat? întrebă Tasin.
Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit:
— Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.
Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa:
— Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima?
— Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea.
Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare.
— Ce este fericirea? întrebă el.
— Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic...
— Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin.
— Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul...
— Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin.
— În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el...
Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea.
Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase:
— Ibadulá, deschide poarta!
Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.
Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului.
Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?
Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee.
Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin.
Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă.
— Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap.
Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri.
Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa.
Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie.
La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse.
— Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul.
— Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin.
— Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea.
Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.
— Bine, spuse el. Taie-i capul!
Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit.
— Ce... ce-ai făcut, ticălosule?
— Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin.
— Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir?
Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină.
— Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul.
Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf.
— Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?
Tasin râdea.
— Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta.
Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin.
Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit.
— De unde ştii? strigă sultanul.
Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse.
— Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată?
— Atât: să-mi spui unde se află fericirea.
Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos:
— Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun.
— Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea?
— Nu-ţi spun, n-auzi?
Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri.
— Unde este fericirea?
— Nu-ţi spun!
Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el.
— Unde mă duci?
Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit:
— Aşteaptă afară!
Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele.
— Cine eşti! întrebă uimit Tasin.
— Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié.
Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié!
Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina.
— Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit...
Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel.
— Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde?
— N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea...
— Şi, dacă ştiu eu?
Voinicul o strânse în braţe.
— Umié...
— Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas.
— Dar de unde luăm papucii?
— Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb...
Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele.
Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.
— Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii.
— Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea.
Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă.
Tasin însă nu mai părea stânjenit.
— Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier.
— Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci?
— Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.
Supărat, Ali dădu din mâini:
— Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele...
Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima.
— Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci!
— Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân...
— Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.
— O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi!
— Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa!
Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui.
— Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura.
Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier.
Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită!
— Acum, spuse Umié, la drum.
Tasin o luă în braţe şi şopti:
— În ţara Van.
Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii.
Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.
— Unde suntem? întrebă Tasin.
— În ţara mea, răspunse Umié.
— Şi unde-i fericirea, Umié?
Fata îl privi zâmbind şi tăcu.
— Spune, o rugă din nou Tasin.
— Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna...
O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié.
— Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié?
Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles.
— Am ghicit?
— Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...
Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata.
— O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea...
Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta:
Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu,
Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,
Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu,
Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.
Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma.
— Ţi-e somn, Tasin?
— Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu...
— N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet.
Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse:
— Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié!
— Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire.
Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă.
— Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea?
Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ.
— Un rubin!
Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel.
Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist.
Tasin duse cu greu rubinul în odaie:
— Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit!
— Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite...
Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere.
— Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit!
Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea.
Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte.
— Am de vânzare un rubin, spuse Tasin.
Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii.
— Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk...
Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur.
O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.
— Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire...
— Caută, Tasin, caută...
Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor.
— E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?
Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor.
„Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...”
Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă.
— Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte?
— Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit.
Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete.
— Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început...
— Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi.
— Dar unde? întrebă Tasin? Unde?
Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea.
Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă.
Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin.
— De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut...
Se minună voinicul şi întrebă:
— Dar în vale nu coborâţi niciodată?
— Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.
Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă.
Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru.
Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul?
Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă.
Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună.
— Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim?
Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare:
— Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea?
Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?”
— O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor...
Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié:
— Ai găsit fericirea, Tasin?
Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr.
Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor.
— Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr.
— Lângă tine, tată.
— Aşa ţi-a spus padişahul?
Tasin zâmbi.
— Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor!
Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.
— Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie...
Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece.
Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!
[1] Cadiu – judecător (în limba tătară).
[2] Cevré – năframă (în limba tătară).
[3] Salmá - un fel de mâncare tătărască.
[4] Daùlă – tobă (în limba tătară).
[5] Saleam – pace (în limba tătară).
[6] Hamam - baie (în limba arabă).
[7] Suk – piaţă (în limba arabă).
Povestea cântecului de Vladimir Colin
Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean şi pe insula Buian[1] , stă un moş sub pom şi-aşteaptă să îi pice-o pară coaptă.
Stai pe loc, nu te zori, şi povestea va veni. Fete mari de-or s-o asculte au să aibă panglici multe, şi mărgele, şi inele, şi betele frumuşele ; flăcăiaşi de-or asculta, chivără vor căpăta, cizme drepte şi-nţelepte, învăţate să se-ndrepte, unde fumegă friptura şi îţi lasă apă gura.
Ei şi-acu’, feciori şi fraţi, ascultaţi!
Trăia odată un ţăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viaţa muncise de dimineaţă până seara şi, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie îşi aminteşte, n-ar fi ştiut să răspundă. De nici o bucurie nu-şi amintea.
Rău e să fi trăit o viaţă-ntreagă şi să nu fii în stare să pomeneşti un singur prilej de bucurie ! Era din pricina asta trist bătrânul şi de multe ori sta pe seară şi lăcrăma.
— De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniuşa.
— De nici o bucurie n-am avut parte, i se jeluia bătrânul, şi puţine zile mai am de trăit. Of, Vaniuşa băiete, de-aş găsi şi eu prilej de bucurie!... Dar tu stai cât e ziua de lungă şi tai frunze la câini, aşa că şi dinspre partea asta trebuie să-mi iau nădejdea. Amărâtă viaţă mi-a fost hărăzită şi amărâtă bătrânețe !
Vezi tu, viaţa era tare grea pe atunci. Dăduse straşnică poruncă stăpânul ca mâhnirea să-şi întindă aripile peste lumea întreagă. Oamenii munceau încruntaţi, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l ştia şi nimeni nu-i văzuse la faţă.
Trebuie să ştiţi că Vaniuşa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara şi luminile ochilor ca cicoarea, era zdravăn, drept şi alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună. Dar dacă oamenii toţi erau posomoriţi ?
— De ce n-ăi fi lucrând tu în rând cu ceilalţi ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se opreşte din arat şi rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle.
Nici Vaniuşa nu pricepea ce-i cu el. Se apuca de o treabă — ieşea, să zicem, la coasă — şi un timp muncea cu toţi ceilalţi, în tăcere, aşa cum era porunca. Dar numai ce-l vedeai că se aprinde şi, nu ştiu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa, şi inima-i cere cine ştie ce. Se oprea, se frământa şi, până la urmă, fugea în pădure. Acolo asculta cântecele păsărilor şi încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea, îşi ţuguia buzele şi nu rămânea de căruţă ; ascultându-l, ai fi zis că are pene şi-i zburătoare, nu om cu frunte şi două picioare.
Dar ce folos ? Nici viersul păsărilor nu-l putea mulţumi şi Vaniuşa acum se-ntorcea Ia coasă, acum alerga din nou în pădure. Cu asemenea fel de a munci, se-nţelege, mare scofală nu făcea, bătrânul se amăra, mai cu foc plângea, şi gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea.
Să vă spun acum : pe vremea aceea oamenii nu învăţaseră să cânte. Uite-aşa, nimeni nu ştia nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia măcar că asemenea scule pot fi. Nici Vaniuşa nu ştia de ele, dar inima lui cerea cântece aşa cum ştiuca cere apă, şoimul, văzduh şi omul, libertate. Neavându-le, flăcăul nu-şi găsea locul.
— Cum aş putea împrăştia tristeţea de pe lume ? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea nimeni răspunde.
Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp. Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, că o ploaie năpraznică îl udă până la piele. Începu să fulgere. Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o ştia Vaniuşa, dar ce era să facă ? Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac şi, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă şi lemn putregăit. Care nu-i fu însă mirarea când văzu scorbura pe dinăuntru !
Pereţii păreau pereţii unui palat, într-atât erau de împodobiţi cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului, anume aşezaţi cu chibzuială, nenumăraţi licurici scânteiau ca nişte pietre scumpe. Din scorbură pornea în jos un şir de trepte, aşternute cu muşchi moale.
„Ce-o mai fi şi asta“ ? se întrebă Vaniuşa.
Fără să pregete, coborî treptele, afundându-se în pământ. În jurul lui locul se lărgea şi lumina era tot mai vie. Scara coti apoi fără veste şi se trezi într-o grădină.
Iarba care creştea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, şi i se înălţa până peste genunchi. Florile erau numai de două feluri : de aur şi de argint. Dacă le atingeai, sunau uşor, ca nişte clopoţei. Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite şi strălucitoare ca nişte stâlpi de gheaţă. Frunzele pomilor erau şi ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireşe de rubin, pere de opal, nuci de smarald şi câte altele, numai şi numai din nestemate. Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unui havuz, care cânta ca zece privighetori — ba şi mai şi.
A încremenit Vaniuşa văzând unde-l duseseră paşii şi, de frumuseţea grădinii de sub pământ, a simţit că i se taie răsuflarea. Atunci, în liniştea grădinii, a răsunat un glas :
— Apropie-te, flăcăule.
S-a întors Vaniuşa, a privit în dreapta, a privit în stânga : nimeni.
— Se poate să nu mă vezi ?
Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roşie, odihnea o broască ţestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului şi împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniţă de flori.
— Ce te-a adus la mine, Vaniuşa ?
Înţelese flăcăul că ţestoasa e stăpâna grădinii şi-şi aminti de poveştile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ.
Mare-i era puterea, iar pe cel ajuns în grădinile ei îl putea dărui cu tot soiul de minuni, sau ţine rob până la sfârşitul vieţii. Dar, că stăpâna era o broască ţestoasă, se vede treaba că nici bătrânii nu aflaseră.
— Slăvită stăpână, începu Vaniuşa, am venit...
— Lasă, Vaniuşa, răspunse ţestoasa, ştiu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi... Ascultă !
Ţestoasa făcu un semn. Şi, la semnul ei, în copacii de gheaţă se treziră sumedenie de păsări, cum Vaniuşa nu mai văzuse. Frunzele albastre ale copacilor se izbiră uşurel, se izbiră şi crengile de gheaţă şi florile de aur şi de argint, se izbiră între ele şi poamele de nestemate, iar în liniştea grădinii se ridicară atunci nişte sunete nemaiauzite, însoţite de clipocitul apei de aur. Acum ciripeau şi păsările. Sunetele se legară, se împletiră şi născură un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniuşa simţi din nou că i se taie răsuflarea. I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aştepta de la el bucuria pe care o viaţă întreagă nu i-o adusese, de oamenii care ară şi seceră, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare.
Tot atât de fără veste cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă şi, nemaimişcându-se, pieri şi boarea care stârnise cântecul grădinii.
— Încă, încă ! strigă Vaniuşa. Porunceşte, slăvită stăpână, să mai bată din aripi ! Vai, de-aş putea povesti şi eu atâtea prin sunete...
— Ăsta-i cântecul, Vaniuşa, răspunse ţestoasa.
— Cântecul ?
— E ceea ce cauţi, fără să ştii, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânţi şi tu ? Ai vrea să împrăştii tristeţea de pe lume ?
Inima lui Vaniuşa bătea ca un clopot, deoarece ştia că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului. Şopti fierbinte :
— Vreau. Mai mult decât orice pe lume...
Ţestoasa îşi clătină capul.
— Ştiam eu ! Dacă-i aşa, porneşte, Vaniuşa, drept înainte. Sub un pom uriaş ai să-l găseşti pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniuşa, dacă s-o uita la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios şi gata să te-nghită. Dacă s-o uita cu ochiul drept, n-o să mai ştie ce să facă pentru tine şi-o să te ajute cât i-o sta în putere. Te-ncumeţi să pleci ?
— Dar o să mă ajute să cânt ? întrebă Vaniuşa.
— Numai el te poate ajuta, spuse ţestoasa.
— Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână.
— Du-te cu bine, Vaniuşa.
A plecat Vaniuşa. A ieşit din grădină şi a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creştea un pom uriaş, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, şi sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât şura.
— Să-l trezesc, să nu-l trezesc ?
S-a hotărât Vaniuşa să-l trezească. Ce-o fi, să fie!
A rupt o creangă din pomul cel mare şi a început să gâdile namila în ureche. Namila s-a răsucit, s-a trezit şi a privit spre Vaniuşa cu amândoi ochii deodată : era mânios şi în acelaşi timp gata să-l ajute.
— Ce vrei, stârpitură ?
— M-a trimis nepoata ta, ţestoasa...
— Bine că te-a trimis ! V-aţi făcut un obicei : vedeţi că omul doarme şi-l treziţi pentru toate fleacurile... Mai bine te-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui... Şi ce stai aşa ? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei !
I-a spus Vaniuşa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte.
— Poftim ! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau şi arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot ! Altceva nu mai vrei ?
— Păi de ce să-mi dai arcul ? a întrebat mirat Vaniuşa.
— Vrei să mă înveţi ce să fac ? s-a stropşit namila. Fără arc şi săgeată poţi rămâne şi aici. Totuna-i !
Aşa, bruftuluindu-l şi suduind (ca să-mpace răutatea ochiului stâng), dar ajutîndu-l cu sfatul şi cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul ţestoasei că are de trecut o apă. Să nu se mire de nimic şi să nu-i vorbească luntraşului care-l va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, şi-n vârful muntelui străjuieşte de mii de ani Călăreţul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernit şi lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Vaniuşa să încordeze arcul Voinicul-Pământului şi să tragă în călăreţ cu săgeata Străpunge-Tot.
— Apoi ? întrebă Vaniuşa, văzând că namila se opreşte din vorbit.
Supărat, unchiaşul ţestoasei se porni pe strigat :
— Apoi, apoi... Ia priviţi-l pe nătăfleaţă ! Vrei să-ţi cadă totul mură-n gură ?... Piei din faţa ochilor mei — şi mai ales din faţa ochiului stâng — că nu ştiu ce fac !
Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu ştia cum să-l mai povățuiască pe Vaniuşa. Numai că flăcăul înţelese cum vine treaba. Mulţumind pentru arc şi pentru săgeată, le-a luat şi-a purces voiniceşte la drum.
Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul. Şi cum sta el şi privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal.
— Vai ce pocitanie ! şopti Vaniuşa.
Abia sfârșise vorba, că luntraşul necheză mânios, un vultur uriaş se năpusti din înălţimi, îl apucă pe Vaniuşa şi zbură cu el.
„Nu trebuia să vorbesc !“ îşi aminti prea târziu flăcăul.
Acum prostia o făcuse ! Vulturul îl ducea peste apa cea mare şi Vaniuşa înţelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine ştie ce piscuri şi-n cine ştie ce singurătăţi. Apăi atunci, pas de te mai întoarce, Vaniuşa !
Dar nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot şi, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă. Pasărea uriaşă scoase un ţipăt scurt şi-şi descleştă ghearele. Din înălţimea cerului, Vaniuşa se rostogoli, se rostogoli şi căzu în apă. Iar, pentru că se prăbuşise tocmai de lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, şi se opri cu tălpile chiar pe fund. Când colo, ce să vadă ?
Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume şi, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se căţărau pe zidurile netede. Vezi, ăsta fusese norocul lui : acolo locuia Rusalca apei, o fată înţeleaptă şi frumoasă, dar ştii, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ.
Când căzu Vaniuşa lângă palatul ei, Rusalca tocmai îşi hrănea ceata de peştişori de casă.
— De unde ai mai picat şi tu, voinice ?
— Din ghearele lui Vultur-Uriaş, răspunse Vaniuşa, povestindu-i Rusalcăi tot ce păţise.
Era Vaniuşa mândru la chip, şi inima fetei odată şi-a grăbit bătăile.
— Am să te ajut, Vaniuşa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călăreţul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut şi atunci, aşa-i ?
— Aşa, frumoaso !
— Numai că eu am să te ajut doar dacă mi-i împlini voia, Vaniuşa.
— Care voie, frumoaso ?
S-a rumenit Rusalca şi Vaniuşa a înţeles. Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeţi că aştepta ?
— Vezi tu, Vaniuşa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietăţile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage îndărăt şi am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă... Făgăduieşti să vii cu mine ?
— Tu nu ştii cum arde soarele şi cum unduie secara, răspunse Vaniuşa. Dacă spulber tristeţea oamenilor, pe pământ toate au să fie de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă...
N-a fost uşor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată şi şi-a părăsit gândul dintâi, după care l-a luat de mână şi l-a dus pe Vaniuşa la mal.
— Te aştept curând.
— Curând voi veni, făgădui Vaniuşa.
Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea se ivi împinsă de acelaşi ciudat vâslaș. Numai că Vaniuşa prinsese minte. Tăcut se sui în luntre şi tăcut rămase, oricât înfăţişarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă.
Şi l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă şi cer. Apoi se ivi în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte şi-n vârful muntelui, trufaş, Călăreţul-de-Aramă pe calul lui de aramă.
Vaniuşa sări din luntre, şi-n clipa când tălpile-i atinseră pământul ostrovului luntrea pieri, cu vâslaș cu tot.
Rămas singur, Vaniuşa dădu ocol căutând o cărăruie cât de mică, în stare să-l ducă spre vârful muntelui. Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hăţiş de nestrăbătut, alcătuit din spini si scaieţi înalţi cât un stat de om. Nici o cărare nu despica peretele ghimpos.
Aşa ? Văzând că n-are ce face, dădu foc hăţişului. Flăcările se năpustiră în urma trâmbelor de fum şi pe mal fu într-o clipă atât de cald, că Vaniuşa simţi cum i se pârlesc sprâncenele. Sări în apă şi aşteptă să se stingă focul. Apoi îşi făcu drum prin cenuşa fierbinte şi începu să suie.
Mult a suit şi greu a fost urcuşul, dar sosi şi clipa în care se află în faţa Călăreţului-de-Aramă şi-l putu privi în voie. Călăreţul avea chipul încruntat şi o nemărginită răutate i se citea pe faţă.
— Aşadar ai răzbit, Vaniuşa? întrebă el, privindu-l mânios.
Apoi, înălțându-și sabia de aramă şi trăgând de frâu ca să-şi ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului.
Vaniuşa se feri în lături. Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă.
— Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajungă-ţi cât ai domnit prin tristeţe !
Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu fu grea, dar nu fu lungă. Vaniuşa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului şi trimise spre călăreţ săgeata Străpunge-Tot. Izbit în inimă, călăreţul se prăbuşi de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori şi se zvârli după încruntatul lui stăpân.
O linişte adâncă învălui ostrovul. Apoi se auzi un cântec larg, parcă şi mai desăvârşit decât cel din grădina de sub pământ a broaştei ţestoase şi, ascultându-l, Vaniuşa înţelese că aude cântecul pământului, al cerului şi al apei, cântecul florilor şi al vieţuitoarelor scăpate de sub posomorita stăpânire a Călăreţului-de-Aramă. Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, că oamenii încă nu ştiau să cânte.
Vaniuşa coborî de pe munte şi ajunse la mal. Care nu-i fu mirarea şi bucuria când văzu că Rusalca îl aştepta acolo, jucând pe unde. Fata ţinu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braţ şi-l duse pe fundul apei, unde Călăreţul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă.
Rusalca îi dădu lui Vaniuşa o sapă şi-i arătă unde să sape. Peste puţin, găsi o ladă de aramă. O deschise şi află înăuntru scule cum nu mai văzuse.
— Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călăreţul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniuşa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ şi ea te va învăţa ce să faci cu ele.
— Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea...
— Asta să-ţi fie grija ! râse Rusalca.
Şi îl duse în palatul ei şi scoase dintr-un sipet un peşte de aur.
— Suie în spinarea lui, lângă mine... Aşa. Unde vrei să mergi ?
— Întîi la unchiul ţestoasei, să-i dau înapoi arcul şi săgeata, răspunse Vaniuşa.
Bine nu isprăvi vorba, că peştele de aur se ridică uşurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare şi, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuţeala vântului spre pomul uriaş din câmpul cu iarbă albastră. Ajuns acolo, se lăsă la pământ, şi Vaniuşa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul. Dar, fiindcă nu ştia dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău şi cum nu voia să-şi căşuneze buclucuri cu tot dinadinsul, se mulţumi să aşeze lângă uriaş arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peştelui fermecat. Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ.
— Te-ai înapoiat cu izbândă, Vaniuşa ? întrebă ţestoasa.
Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul şi dragostea Rusalcăi şi-i arătă şi sculele nemaivăzute găsite în lada Călăreţului-de-Aramă.
— Vaniuşa, grăi ţestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier şi-i desluşi şi numele altor scule minunate. Cu ele ai să dăruieşti oamenilor cântece şi ai să le mângâi sufletul...
Bucuros, Vaniuşa apucă fluierul şi suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră nişte ţipete ascuţite, care o făcură pe Rusalca să-şi ducă mâinile la urechi.
— Ce are ? se miră Vaniuşa. Te pomeneşti că-i stricat.
— Nu, zâmbi ţestoasa. Trebuie să-i înveţi meşteşugul...
Aşa a intrat Vaniuşa ucenic la şcoala de cântece, şi dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur şi de argint, păsările nemaivăzute şi apa de aur din grădina de sub pământ. Un an încheiat a muncit, şi ucenicia i s-a isprăvit. Şi-a mai trecut un an întreg, îmi pare, şi iată-l pe Vaniuşa meşter mare. Când începea să cânte acum, tăceau ruşinaţi dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-şi mai ducea palmele la urechi, dar râdea şi plângea după toanele cântecului. Dacă văzu aşa, ţestoasa spuse într-o bună zi :
— Vaniuşa, ai învăţat tot ce puteai învăţa la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ţi s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai dă pe la mine şi mai povesteşte-mi...
Cu lacrimi în ochi s-a despărţit Vaniuşa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui şi de grădina minunată. A luat sculele de preţ ale Călăreţului-de-Aramă şi, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă. Au ieşit în scorbura licuricilor şi, din pădure, s-au îndreptat spre sat.
Bătrânul lui Vaniuşa stătea pe prispă şi, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut. Vezi că-i scăzuse de tot vederea în anii câți se scurseseră ! Apoi a şoptit :
— Vaniuşa ! iar lacrimile au început să-i curgă domol.
Dar când a văzut şi mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă şi cu celălalt s-a pornit pe râs.
Cum tot satul crezuse că Vaniuşa se prăpădise în vremea furtunii, nu-i de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moşului, doritori să-l vadă şi să-l audă. Şi numai ce i-a văzut pe toţi strânși grămadă, că a început Vaniuşa să cânte.
Întâiul lui cântec a fost despre viaţa bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie. Oamenii tăceau. Şi când s-a sfârșit cântecul, au început cu toţii să plângă, iar bătrânul lui Vaniuşa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înţelesul cântecului şi toată viaţa i se perindase pe dinaintea ochilor.
Dac-a văzut aşa, a-ntors Vaniuşa foaia. Şi-n seara aceea pentru întâia oară a răsunat în sat gopacul ucrainean. Băteau oamenii din palme,băteau din picioare şi, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni. Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, şi-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat. Ba încă şi bătrânul tată al lui Vaniuşa a dat pustiilor tristeţea, şi unde n-a-nceput să salte şi să-şi izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de-nsurătoare !
— Mare... mare bucurie mi-ai făcut, Vaniuşa, a strigat gâfâind şi așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniuşa.
Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume. Şi le-a născocit Vaniuşa şi cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor şi bătrânilor, a fetelor şi băieţilor. La secerat Vaniuşa era acum în frunte. Şi snopii se ridicau mai lesne când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare. Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut şi viaţa mai frumoasă, şi munca mai uşoară. Iar în timp de primejdie, când duşmanii se-ncercau să năvălească, au prins de-au ieşit alte cântece, de luptă şi de vitejie.
Dar nunta Rusalcăi cu Vaniuşa ! Păi ce-au cântat şi ce-au jucat, până azi nu s-a uitat. Când m-am dus şi eu la masă, oamenii plecau spre casă... Masă-a fost, cu băutură, da-mi trecu pe lângă gură şi mustaţa asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin şi nici de bere, nici de stropii grei de miere. Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată !
[1] Insula Buian – insulă fabuloasă, caracteristică folclorului ucrainean.
Puteti descarca basmul de la atasamente
Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu
A fost odată un urs tare de treabă. Departe de mine gândul că n-ar mai fi şi astăzi urşi de treabă, dar să-mi daţi dreptate când zic că, de la o vreme, s-au cam împuţinat... Şi-apoi, ce-i drept, nici ca ursul despre care vă vorbesc nu cred să mai fie vreunul. Uite, judecaţi şi voi !
A plecat într-o bună zi ursul să caute miere, a căutat, a tot căutat şi, cum umbla aşa prin pădure, aude deodată nişte orăcăieli. Un broscoi ? Dar straşnic mai striga broscoiul.
— Măi al dracului! Ce l-a găsit, frate ?
Se apropie ursul pâşa-pâşa, când colo, nu era nici un broscoi : era un pui de om. A mormăit de câteva ori ursul cel de treabă, neştiind ce să facă. Dacă-l lăsa în pădure, lupul colţat nu l-ar fi cruţat. Dacă-l lua cu el, cine ştie cum l-ar fi primit ursoaica, şi aşa destul de necăjită cu trei pui neastâmpăraţi, care o înnebuneau de cap.
— Ia te uită, frate, ce-ntâmplare! a mormăit ursul. Şi tocmai eu să-l găsesc, care am inima atât de bună...
Ce era să facă ? A luat frumuşel în braţe puiul de om, şi tare s-a mirat când l-a văzut încetând din plâns. Se simţea bine omuleţul în braţele ursului!
L-a dus la bârlogul lui.
— Ce-ai acolo, bărbate ? l-a întrebat ursoaica. Mi se pare mie, sau e un miel ?
— Un miel! Un miel! strigară cei trei ursuleţi neastâmpăraţi, făcând tumbe şi agățându-se de blana groasă a ursului.
Dar, când au văzut puiul de om, şi-au vârât câte o unghie în boturile umede şi n-au mai putut de mirare.
— Nu mănânc eu de-alde-astea, a spus supărată ursoaica.
— Nici nu l-am adus ca să-l mănânci, i-a răspuns ursul cel de treabă. Uite ce frumos doarme...
S-a uitat ursoaica : de frumos, dormea frumos.
— Ia dă-l la mine !
A zâmbit pe sub mustăţi ursul cel bun şi i l-a dat. Şi numai ce l-a simţit ursoaica în braţe, că a şi cuprins-o o dragoste mare pentru puiul de om, care, trezindu-se, îi apucase nasul şi, strângându-l cu degeţelele lui, râdea... A rămas puiul de om în bârlogul urşilor.
Şi i-au dat tata-ursul şi mama-ursoaica o creştere îngrijită şi l-au învăţat tot ce trebuie să ştie o făptură care trăieşte în pădure. L-au învăţat să cerceteze şi să cunoască urmele de paşi, să vâneze, să lupte şi chiar nescrisul citap[1] al pădurii l-au învăţat. Şi a crescut fiul ursului printre urşi, iar pentru că era mai tânăr decât toţi, i-au zis Mladen[2].
— Tată, a întrebat într-o zi Mladen, de ce sunt eu atât de alb, de parcă aş fi un urs dintre cei care trăiesc printre gheţurile de la miazănoapte ?
A mormăit ursul cei de treabă, s-a sucit şi s-a scărpinat, ca şi cum l-ar fi pişcat nouă viespi, dar până la urmă n-a avut ce face şi a mărturisit :
— Tu, fiule Mladen, nu eşti din neamul nostru. Eşti un pui de om.
Tare s-a amărât Mladen auzind una ca asta. Vezi că se obişnuise să creadă că ursul e cel mai chipeş, mai înţelept şi mai viteaz locuitor al pădurii. Iar acum afla aşa, dintr-o dată, că nu era urs.
— Atunci, a spus îmbufnat, mă duc la oameni.
— Nu se poate !
— Mă duc.
A văzut ursul că nu-i chip să-l oprească.
— Vezi fagul care creşte în faţa bârlogului nostru ? Dacă-l smulgi din pământ, îţi dau voie să pleci, a mormăit ursul.
Fagul era înalt şi gros. S-a apropiat Mladen, a încercat să-l cuprindă în braţe, s-a opintit şi s-a smucit. Fagul nici nu se clintise.
— Mai stai să prinzi putere, a hotărât ursul.
Şi a rămas Mladen mai departe în bârlog şi s-a jucat mai departe cu cei trei fraţi, care tot neastâmpărați rămăseseră, şi a ieşit la vânătoare cu ei. Dar ursuleţii i-au spus :
— Frate Mladen, dac-o fi să părăseşti bârlogul nostru, să ştii că tata o să te-ntrebe ce dorinţă ai, că n-o să te lase să pleci fără un dar. Ascultă-ne pe noi, cere să-ţi dea limba mută. Ei n-o să vrea, o să te roage să primeşti altceva, dar tu să nu te îndupleci.
A mai trecut un an. La capătul anului, din nou s-a rugat Mladen :
— Lasă-mă, tată, să plec la oameni.
— Smulge fagul.
S-a dus Mladen la fagul cel gros şi, când l-a apucat în braţe, odată l-a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot. S-a bucurat ursul cel de treabă dacă a văzut ce voinic crescuse Mladen şi l-a învăţat să cureţe trunchiul de ramuri şi să-şi facă din el o măciucă. A săltat Mladen trunchiul pe umeri şi a vrut să-şi ia rămas bun.
— Acuma pleci în lume, fiule Mladen, şi cine ştie dacă ne-om mai vedea vreodată, a grăit ursul cel de treabă. Eu vreau să-ţi dăruiesc ceva. Spune-ţi dorinţa şi, pe citapul pădurii, jur s-o împlinesc.
— Vreau limba mută, a răspuns Mladen.
A rămas încurcat ursul :
— Asta nu-i de tine, fiule ! Cere-mi altceva.
— Nu, eu numai limba mută o vreau.
N-a mai avut ce face ursul, că doar făgăduise.
— Scoate limba, fiule Mladen.
A scos Mladen limba, şi la fel a făcut şi ursul de treabă. Ursul şi-a smuls apoi un fir de păr din blană şi l-a pus pe limba flăcăului, i-a smuls un fir din cap şi l-a pus pe limba lui.
— Aşa, fiule Mladen. Acum ai căpătat limba mută.
A mulţumit Mladen, şi-a luat rămas bun de la neamul urşilor şi, cu măciuca de fag pe umeri, a pornit-o spre capătul pădurii.
Şi iată că pe dram a întâlnit doi iepuri.
— Ei, spunea primul iepure, dacă voinicul ăsta ar şti ce-l aşteaptă, ar lua cu el o ghindă.
— Adevărat, răspunse celălalt iepure, fără ghindă n-o să facă nimic.
S-a mirat Mladen şi a cules o ghindă. Şi a înţeles că limba mută îi îngăduia să înţeleagă limbile tuturor vieţuitoarelor. Limba urşilor o ştia el, nu-i vorbă, dar limbile celelalte, de unde ?
A ieşit Mladen, fiul ursului, din pădure. Şi cum a ieşit, cum a dat peste o ceată de boieri care fuseseră la vânătoare. Nimic nu vânaseră boierii, dar erau veseli pentru că băuseră două damigene pline-ochi.
— Bună ziua, cinstiţi boieri.
— Unde ţi-i drumul, voinice ?
— Unde-am să găsesc mâncare şi-un butoi din cel mai mare.
Au început boierii să râdă de cuvintele şi de măciuca lui Mladen.
— Stai că ne vine acuşi un convoi cu mâncare, spuse unul dintre ei, şi-om venea ce poţi. Dacă te lauzi şi nu mănânci tot ce-ţi punem în faţă, să ştii că-ţi luăm măciuca.
— Şi dacă nu mă laud? a întrebat Mladen. Atunci vă iau tot fierul.
— Fierul ? Ia-l, băiete.
Şi iar au râs boierii. Ce fier să le ia ? Bre, prost flăcău !
Abia au contenit din râs, că s-a arătat o căruţă, şi încă o căruţă, şi alta după ea, un convoi întreg de căruţe pline cu mâncare si băutură pentru boieri.
— Să te vedem la treabă !
S-a dus Mladen la prima căruţă şi a mâncat doi viţei fripţi, după care a început să strige :
— Asta-i tot ?
S-a dus la a doua şi a mâncat cincizeci de gâşte.
— Mai aveţi ceva, boieri dumneavoastră ?
Într-a treia căruţă a găsit o sută de pui şi i-a înghiţit cât ai clipi.
Au început boierii să-şi dea coate şi să se neliniştească :
— Destul ! Să nu ţi se aplece... Nu ni-i de noi, de tine ni-e !
Ţi-ai găsit ! A mai înfulecat Mladen la repezeală nişte raţe, câţiva porci şi două sute de pâini. Apoi s-a pus şi a golit toate poloboacele cu rachiu. Şi încă-i mai era foame ! De sete nici nu mai vorbesc...
Au rămas boierii cu buzele umflate, şi Mladen a cules toate bucăţile de fier aflătoare la armele şi carele lor. A strâns o grămadă cât toate zilele, şi drept la un fierar a nimerit.
— Topeşte grămada, fierăriile, şi făureşte-mi o ghioagă, s-o prind de fagul ăsta !
Fierarul i-a spus să vină a doua zi, şi s-a pus pe treabă. Dar ce şi-a zis ? Păcat de tot mormanul de fier. Câte n-ar putea el să facă — pluguri, şi sape, şi belciuge, şi câte altele — să lucreze o lună întreagă şl să câștige bani buni.
A făcut ghioaga numai din jumătatea grămezii.
— Gata, fierarule ? a întrebat Mladen a doua zi.
— Gata, voinice.
A luat Mladen ghioaga şi a azvârlit-o pân’ la soare. Apoi s-a întins pe burtă şi-a aşteptat să primească ghioaga în spinare. S-a spart ghioaga, s-a făcut fărâme. A înţeles Mladen că fierarul îl furase. Dă necaz, a adunat sfărâmăturile ghioagei, a răscolit până a găsit şi fierul dosit, apoi a dat un bobârnac în ziduri şi a prăbuşit întreaga clădire.
— Aşa să păţească toţi hoţii, a zis Mladen şi a plecat fluierând, în timp ce fierarul îşi smulgea părul din cap.
Şi a nimerit voinicul la un alt fierar, care auzise de cele păţite de fierarul necinstit. Fără să crâcnească, a muncit, a suflat în foaie şi a izbit în nicovală ca mânat de o mie de draci, de-a scos până la urmă o ghioagă de toată frumuseţea. A încercat-o Mladen zvârlind-o până dincolo de soare şi, când a primit ghioaga în spinare, nu s-a mai spart, ci a săltat numai de câteva ori, de parc-ar fi căzut pe arcuri, şi nu pe spinare de om.
— Aşa, fierarule !
A plecat Mladen mulţumit şi, cum a plecat, cum s-a întâlnit cu un popă.
— Încotro, voinice ?
— În lumea largă, bre.
S-a uitat faţa bisericească : voinic flăcău. Şi-a făcut popa îndată socoteala că un argat ca ăsta îl scuteşte de cei cinci pe care îi are şi face mai multă treabă decât toţi la un loc.
— Nu vii la mine, voinice? Cu ce-ai să te alegi umblând teleleu pe drumuri ? Pe când eu te hrănesc şi te îmbrac şi, pentru că sunt om de omenie, îţi dau şi cinci dinari pe an. Ia, ai să faci şi tu puţină treabă acolo, de ochii lumii: spargi lemnişoare, mături şi cureţi, iei aer ducând văcuţele la păscut, ari, semeni, seceri, treieri, ce să mai vorbim ? Faci şi tu câte ceva, să nu zică lumea că te învăţ leneş...
A primit Mladen. S-a dus cu popa şi, cum se întunecase; s-a culcat în grajd. În zori sforăia sfinţia sa cum nu mai sforăise de mult. Visa că Mladen munceşte, munceşte... Numai văzîndu-l, obosise popa atât de tare, că nu-i mai venea să se scoale.
Până la urmă, spre prânz, s-a sculat. A ieşit somnoros în curte.
— Unde-i sluga cea nouă ?
— Ce slugă ? a întrebat preoteasa. N-am văzut nici o slugă.
Aleargă popa la grajd. Mladen dormea cu poftă, cu şi mai multă poftă decât dormise popa. Asta l-a necăjit pe popă cel mai tare.
— Ce faci, netrebnicule ?
Mladen a căscat un ochi.
— Cum îndrăzneşti să dormi la ora asta ? a răcnit popa, cu mare mânie.
A căscat Mladen şi ochiul al doilea.
— Ce strigi, bre ? Ai spus că ai să mă hrăneşti şi ai să mă îmbraci. Păi de când tot aştept să vii să mă hrăneşti şi să mă îmbraci, am adormit de o sută de ori !
S-a lipsit popa de aşa argat, şi Mladen a pornit iar la drum, cu fagul pe umeri. Merge ce merge, numai ce vede pe câmp o fată frumoasă, care plângea.
— De ce plângi, fată frumoasă ?
— Cum să nu plâng, că acuşi vine Mustăciosul...
— Şi ce-i dacă vine ?
— Of, voinice, a gemut fata, tare de departe vii, dacă n-ai auzit că Mustăciosul pe toţi ai noştri-i canoneşte şi tuturor le ia bir. Pe mine m-a ales să-i caut în cap, şi n-o să mă ucidă decât când s-o plictisi de bine... Fugi, fugi degrabă, a mai strigat fata, mântuiește-ți zilişoarele şi mulţumeşte că ai scăpat la vreme.
S-a mirat Mladen de vorbele fetei şi s-a aşezat lângă ea. Ce-o fi cu Mustăciosul ăsta ?
— Dar vine ? Să n-aştept degeaba...
N-a sfârșit de vorbit, că fata a ţipat o dată :
— Uite-l! Fugi, că vine...
De după un deal s-a văzut întâi o jumătate de mustaţă. Dar ce mustaţă ? Trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi duraseră păsările în jumătatea aceea de mustaţă şi încă mai rămăsese loc pentru altele. Mladen s-a pitit după un tufiş, şi de acolo a văzut răsărind şi cealaltă jumătate de mustaţă, cu alte trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi, de toata mâna. Iar Mustăciosul, care ducea atât de falnică podoabă, călca apăsat de se cutremura cerul şi groapă rămânea unde punea piciorul.
Cum a venit, namila şi-a pus capul pe un muşuroi uriaş, lângă genunchii fetei, şi a adormit. Atunci Mladen s-a repezit şi l-a izbit cu ghioaga.
— Vezi că mă înţeapă țânțarii, a bombănit Mustăciosul, iar fata s-a speriat că se trezeşte.
A izbit Mladen cât a putut de tare, Mustăciosul a deschis ochii şi i-a văzut.
— Tu erai țânțarul ?
Când l-a văzut Mladen că se ridică de jos, n-a mai aşteptat şi a fugit ca din puşcă. Ce era să facă, dacă dihaniei nici ghioaga nu-i venea de hac?
Mustăciosul, după el. A fugit Mladen până a ajuns la un râu mare de unde începea ţara unor uriaşi cu inimă bună. Un uriaş tocmai îşi săpa grădina, lângă mal.
— Cum trec dincolo, frate-meu ?
— Suie pe sapă.
S-a suit Mladen pe sapă şi omul l-a zvârlit pe celălalt mal. Dar Mustăciosul numai un pas a făcut şi a trecut apa. Alerga Mladen, de ziceai că-i cerb. Şi a văzut acum un semănător din neamul uriaşilor. Din sacul atârnat de gât scotea cu mâna seminţele, mai zdrobea câteva între dinţi, dar pe cele mai multe le zvârlea în brazdă.
— Vine Mustăciosul, a strigat Mladen. Unde să m-ascund ?
— Intră în sac.
A intrat Mladen în sac şi s-a pitit printre seminţe. Abia s-a pitit că Mustăciosul a răsărit lângă semănător.
— Pe unde a trecut un om cu ghioaga pe umăr ?
— Uite, încolo, a răspuns semănătorul, şi Mustăciosul a luat-o la goană.
A scăpat Mladen de primejdie. Dar altă primejdie îl pândea. Semănătorul a pornit să semene şi, când şi-a vârât mâna în sac, l-a scos şi pe Mladen odată cu un pumn de seminţe. După obicei, a aruncat câteva seminţe în gură şi Mladen s-a nimerit tocmai printre seminţele cu pricina.
În gura semănătorului era cam întuneric. S-a apucat Mladen să-şi caute adăpost între două măsele, şi de-acolo a văzut cum toate seminţele trec în goană prin gâtlejul semănătorului. Dacă apuca să-l înghită şi pe el, dus ar fi fost, că semănătorul era un înghiţitor straşnic.
— Opreşte! Opreşte! striga Mladen, cât îl ţineau puterile.
„Ia te uită, frate ! şi-a spus semănătorul. Abia am început semănatul şi să mă opresc ?“
I se părea că el singur se gândise să se oprească. Dar Mladen strigă din nou în gura mare :
— Stai ! Stai !
Uimit, semănătorul se opri şi căzu pe gânduri :
„M-am prostit de-a binelea. Cum să stau ? Păi ce, am ieşit în câmp să stau ?“
N-a fost chip să-l aducă Mladen să înţeleagă. Ce era de făcut ?
Atunci şi-a amintit voinicul de sfatul iepurilor, cărora le înţelesese cuvintele mulţumită limbii mute. A scos ghinda din buzunar şi a vârât-o între alte două măsele ale semănătorului. Şi ghinda s-a dovedit harnică, şi o tulpiniţă a început să crească dintr-însa. Pe seară, un smoc de frunze ieşi printre buzele semănătorului.
„Ce-o mai fi şi asta ?“
Supărat, semănătorul smulse frunzele, cu tulpiniţă cu tot, şi aşa scăpă din închisoare şi Mladen, care se agăţase de stejărelul crescut din ghindă.
— Tu erai ? strigă semănătorul. Uitasem de tine, uita-te-ar relele să te uite !
I-a mulţumit Mladen şi a pornit-o repejor, că nu mai voia să întârzie în preajma uriaşului. A trecut nouă munţi, nouă văi şi nouăzeci şi opt de vâlcele, iar într-a nouăzeci şi noua a dat peste un cal.
—Călătorule, nu ştii când o să vină pe aici Mladen, fiul ursului ? l-a întrebat calul.
-— Eu sunt Mladen. Dar ce-i ? s-a mirat flăcăul.
Calul s-a bucurat şi a răspuns :
— De o sută de ani te aştept, voinice. Eu, aşa cum mă vezi, am fost un om rău. Am avut un pobratin[3] şi intr-un rând, certându-ne, l-am ucis. Pe loc am fost schimbat în cal, şi cal mi-e dat să rămân până ce Mladen, fiul ursului, îşi va face curele din pielea mea. Acum, că ai venit, croieşte rogu-te din pielea mea câte curele vrei şi izbăveşte-mă !
S-a mirat Mladen din nou şi a răspuns :
—Cum să fac curele ? înseamnă să te ucid...
— Ucide-mă, ucide-mă, l-a rugat calul. De ce pregeţi să faci o faptă bună ?
— Ia lasă-mă în pace! a strigat Mladen şi a vrut să-şi vadă de drum.
Dar calul a început să plângă şi, văzând că nu-l înduplecă să-i facă voia, l-a rugat să-l ia măcar cu el. Mladen s-a învoit. A încălecat şi-a pornit mai departe. Şi numai puţin a mers, că, ridicând ochii, a văzut, în nori, un castel. Era un castel minunat, cu ziduri tari şi drepte, dar nici o scară nu ducea de la pământ la Castelul-din-Nori. A simţit Mladen o dorinţă nestăvilită de a intra în Castelul-din-Nori.
— Ei, Mladen voinice, a grăit calul, vezi că uneori şi răul e spre bine ? Fă curele din pielea mea, leagă-le cap la cap, prinde curelele de coada unei săgeţi şi zvârle săgeata în castel. Cățărându-te pe curele, ai să ajungi unde te cere inima, şi eu am să fiu izbăvit...
A şovăit Mladen să asculte sfatul calului, dar acesta îl ruga atât de fierbinte, şi dorul lui creştea atât de nestăvilit, încât, până la urmă, s-a învoit. A tăiat două crăci de şi-a cioplit un arc şi o săgeată ; apoi a făcut curele din pielea calului, le-a legat unele de altele, le-a prins de săgeată şi a trimis săgeata drept în zid, lângă o fereastră. Dar, când să se caţere pe frânghia de curele, un tânăr s-a apropiat de el.
— Cine eşti ?
— Mă numesc Lubomir şi am fost calul din pielea căruia ai tăiat curelele, i-a vorbit bucuros tânărul. Acum sunt iarăşi om şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te slujesc cu credinţă.
S-au suit pe frânghia de curele şi-au intrat în Castelul-din-Nori. Dar cine să povestească minunile pe care le-au văzut acolo ? Erau paturi aurite şi covoare groase, în care piciorul se afunda, încăperi înalte, cu tipsii şi vase de preţ, şi o sală mare, mare, în care masa era pusă şi, pe masă, înşirate tot soiul de mâncări şi băuturi. Dacă au văzut că nu dau peste nimeni în tot castelul, s-au pus Mladen şi Lubomir la masă şi au început lupta cu bunătăţile din faţa lor. Goleau tăvile de aur şi sticlele de cristal, de-ai fi zis că nu mai mâncaseră de când sunt!
Dar zgomotul cuţitelor lovite de tăvi şi clinchetul paharelor au deşteptat un glas în liniştea castelului.
— Om bun, fie-ţi milă şi dă-mi un pahar cu apă !
S-a uitat Mladen la Lubomir, s-a uitat Lubomir la Mladen. Cine vorbise ? S-au sculat amândoi şi au găsit în încăperea vecină un butoi mare cu trei doage de fier.
— Om bun, toarnă peste butoi un pahar cu apă ! Mă usuc de sete...
A turnat Mladen un pahar şi, cum l-a turnat, cum a sărit prima doagă de fier.
— Mai toarnă un pahar, om bun ! Tare mi-e sete...
A turnat Mladen al doilea pahar şi a sărit şi a doua doagă.
— Încă un pahar, om bun. Straşnică sete...
A sărit şi doaga a treia, butoiul a plesnit, iar din butoiul cel mare a țâșnit, în mijlocul unui nor de fum, un balaur cumplit.
— Nu vă speriaţi, oamenilor, a strigat cu glas tunător balaurul. Şi în lumea noastră, a balaurilor, sunt balauri buni şi răi, măcar că voi nu-i prea deosebiţi şi v-a căşunat că trebuie să ne tăiaţi neapărat capetele, cum daţi cu ochii de noi.
— Şi tu... eşti un balaur cumsecade ? a întrebat Lubomir.
— Cumsecade, cumsecade, a răcnit balaurul. Dacă vă întâlnea frate-meu, Mustăciosul, pe loc vă înghiţea pe amândoi. Dar eu sunt bun, am inima milostivă şi de dragul vostru mă mulţumesc acum cu unul singur şi vă las plăcerea de a hotărî chiar voi pe care să-l înghit astăzi şi pe care mâine.
— Asta ţi-i inima bună ? a strigat mânios Mladen.
Şi unde nu l-a pocnit odată cu ghioaga, de i-a şi fărâmat unul din capete (că, uitai să vă spun, balaurul cel milostiv avea trei căpățâni).
A început în Castelul-din-Nori o luptă cumplită. Balaurul se zvârcolea, spărgea cu coada paturile aurite şi vasele de preţ, dar Mladen şi Lubomir nu-i dădeau răgaz să răsufle. Din încăpere-n încăpere-l urmăreau. Răcnea balaurul şi blestema cu cele două guri care-i rămăseseră, că, închis de ani de zile în butoiul cel mare, îi scăzuseră puterile şi-şi dădea seama că le cam încurcase...
Dacă i-a sfărâmat Mladen şi capul al doilea, a început balaurul să strige :
— Iertaţi-mă, fraţilor, fie-vă milă de un biet balaur cu un singur cap. Iertaţi-mă şi am să mă călugăresc, petrecându-mi zilele în post şi rugăciune...
— Ba nu, i-a răspuns Mladen, n-o să te iertăm, ca să nu mai poţi înşela în vecii vecilor !
Şi cum a zis, cum i-a zdrobit şi ultima căpățână.
S-au opintit, voinicii de-au zvârlit trupul balaurului de la una dintre ferestrele Castelului-din-Nori. A căzut timp de o zi întreagă şi, când a ajuns pe pământ, praf s-a făcut. Numai oasele mai mari i s-au păstrat, şi ele se mai văd şi azi acolo, ca o grămadă de stânci acoperite cu muşchi.
— Acum ce facem ? a întrebat Lubomir.
— N-ai auzit că spurcăciunea asta era fratele Mustăciosului ? i-a răspuns Mladen. Multe blestemăţii mai fac şi balaurii ăştia... N-am să mă las până nu-l răpun şi pe Mustăcios.
Au mai rămas trei zile şi trei nopţi în Castelul-din-Nori, să prindă puteri iar a patra zi au coborât pe pământ şi au ascuns bine frânghia din curele, ca s-o poată găsi dacă or mai voi să pătrundă în castel. Apoi s-au dus şi s-au tot dus, până au ajuns la câmpul pe care plângea fata pe care Mustăciosul o punea să-i caute în cap.
Mai plângea şi acum. De atâtea lacrimi, crescuse acolo un râu care-şi avea izvorul în ochii fetei, şi râul avea apa sărată ca apa mării.
— Nu mai plânge, fată frumoasă, spuse Mladen. Mai bine ajută-mă să-l răpunem pe Mustăcios.
Fata îşi ridică privirile şi-l recunoscu :
—Iar ai venit pe la noi, voinice ? Ai văzut că te-a biruit afurisitul!
— E tare al dracului, rosti înciudat Mladen, dar omul trebuie să fie mai isteţ decât o spurcăciune de balaur. Dacă nu-l putem doborî cu puterea, să-l doborâm cu viclenia. Mă ajuţi ?
— Voinice, voinice, oftă fata, mare bine ţi-ai face cu lumea întreagă dacă l-ai birui. Am să te ajut cât oi fi în stare.
S-a bucurat Mladen, şi deodată parcă i-a fost dragă fata.
— Întreabă-l unde-şi ţine puterea. Dacă-mi spui asta, ştiu eu ce-mi rămâne de făcut...
S-a învoit fata, şi voinicii s-au ascuns în scorbura unei sălcii bătrâne. Abia s-au ascuns, că pământul a început să tremure şi de după el s-a ivit o jumătate de mustaţă, apoi cealaltă jumătate, şi după ea şi Mustăciosul, care adulmeca văzduhul şi răcnea cât îl ţinea gura :
— Simt miros de om străin ! Unde-i, să-l pun pe-o măsea ?
— Ce miros, Mustăciosule ? i-a răspuns fata. Cale de nouă poşte n-a mai rămas picior de om pe aici, că pe toţi i-ai înghiţit. Ţi se năzare...
S-a frământat dihania o vreme, în cele din urmă s-a potolit şi şi-a lăsat capul pe muşuroiul uriaş, lângă genunchii fetei. Când l-a văzut ea toropit, a prins a grăi :
— Vai, Mustăciosule, de atâta amar de vreme te caut în cap şi până azi nici o vorbă bună n-am auzit de Ia tine...
— Ce vorbă ? a mârâit zmeul. Ce s-auzi ?
— Ia, să-mi arăţi şi mie puţină încredere, să-mi spui, de pildă, cum de eşti atât de puternic...
— Ce ? a răcnit zmeul. Cum de sunt puternic ? şi unde-a început să râdă în hohote, de săltau norii pe cer ca nişte perne azvârlite de colo-colo. L-a lăsat fata să râdă în voie şi, când s-a liniştit, a prins a-i vorbi din nou :
— Ce bine că poţi râde cu atâta poftă ! cum să nu râzi, dacă te ştii atât de tare... Ce-am mai râde noi amândoi, dacă aş pricepe şi eu de unde ţi se trage puterea ! Ne-am bate joc de toţi prostănacii care-ar râvni să-ţi vină de hac...
Mustăciosul mai râse o dată, stârnind un vânt aprig de era să doboare salcia în scorbura căreia se pitiseră Mladen şi Lubomir.
— Ei, află că puterea mea e bine ascunsă, strigă el. Am un castel în nori, unde nimeni nu poate sui. Acolo, în castel, e un butoi mare cu trei doage de fier, şi-n butoi îmi stă puterea, sub chipul unui frate al meu, balaur. L-am închis, că poftea să mă doboare... Cine l-o ucide, mă are în mâna lui. Dar asta, fetico, n-o să se întâmple, n-ai grijă !
I-a mulţumit fata pentru încredere, şi Mustăciosul a adormit. Atunci a ieşit Mladen din scorbură şi s-a apropiat.
— Am auzit ce ţi-a spus. Minte, şopti el. Balaurul din butoi e mort, şi pe el îl văd puternic ca mai-nainte.
— Acu’ nu-l mai pot întreba, răspunse tot în şoaptă fata. Am să-l mai iscodesc mâine...
A intrat din nou în scorbură Mladen. Mustăciosul a dormit cât a dormit, apoi a plecat la treburile lui şi nu s-a întors decât a doua zi.
— M-ai minţit, i-a spus fata când namila şi-a lăsat capul pe muşuroi. Balaurul din butoi e mort, şi tu eşti la fel de tare ca mai-nainte.
Mustăciosul nu ştia că frate-său fusese ucis. Anume îi spusese fetei că puterea lui e ascunsă în butoi, pentru că era prevăzător şi nădăjduia că balaurul l-ar înghiţi pe cel care ar fi fost în stare să ajungă în Castelul-din-Nori. Auzind însă vorbele fetei, sări în picioare, atât de tulburat, încât uită şi s-o întrebe de unde aflase că fratele lui murise. Se repezi până la castel şi văzu că totul era adevărat. Acum, de balaur nu-i părea lui rău, că doar singur îl pusese la-nchisoare după o ceartă, dar se întreba cum şi cine izbutise să urce până la castel. Era mânios foc.
Numai că, întorcându-se la fata de pe câmp, atât de bine se pricepu ea să-l liniştească, să-i abată gândurile şi să-l încânte, încât Mustăciosul îi spuse :
— Ei bine, puterea mea — dacă vrei să ştii — e ascunsă într-o fântână. Fântâna se află în mijlocul pământului, de aia i se şi spune Fântâna Buricul-Pământului.
De unde să ştie fata că Mustăciosul anume îi răspunse aşa, pentru că în fântâna aceea locuia fratele lui mezin, şi pentru că nădăjduia că balaurul se va pricepe să ia viaţa oricui ar coborî în fântână ?
Dar Mladen şi cu Lubomir nu ştiau nici ei ce-i aşteaptă. Au pornit la drum de îndată şi, după cale lungă, au găsit Fântâna Buricul-Pământului, ascunsă într-o pădurice de brazi.
— Eu am să cobor întâi, a spus Lubomir.
— Să tragem la sorţi, a răspuns Mladen.
Sorţii l-au arătat pe Lubomir. Flăcăul şi-a vârât picioarele în găleată şi a coborât încetişor încetişor până-n fund. Acolo, drept în gura balaurului a nimerit.
Afară, Mladen aştepta să-i dea tovarăşul semn. A aşteptat, a aşteptat, degeaba.
— Să ştii că Lubomir a păţit ceva !
Dacă a văzut că tovarăşul nu se mai arată, şi-a făcut o făclie dintr-un brad şi a coborât şi el. Făclia lumina pereţii de piatră ai fântânii şi, la strălucirea ei, se vedeau șopârlele țâșnind speriate şi mistuindu-se printre pietrele jilave. Era adâncă fântâna, răspundea tocmai pe celălalt tărâm, de sub pământ. Mirat, Mladen a înălţat făclia şi a privit în jos. Când colo, balaurul stătea cu botul căscat, bucuros de noua pradă.
— Tu l-ai înghiţit pe Lubomir ?
— Şi ce ? a rânjit dihania. Acum te înghit pe tine...
A început Mladen lupta cu balaurul, acolo, pe tărâmul de sub pământ. Întâi a zvârlit făclia în singurul lui ochi şi l-a orbit. Apoi, fără să-i lase timp să se dezmeticească, l-a pălit în creştet. A pierit balaurul, şi Mladen i-a spintecat burta din care Lubomir a țâșnit, viu şi nevătămat. În clipa aceea s-a auzit un tunet năpraznic, iar voinicii s-au trezit afară, în păduricea de brazi. De fântână, nici urmă. Pierise de parcă n-ar fi fost.
S-au întors ei atunci la fata de pe câmp şi i-au povestit totul, apoi s-au ascuns în scorbură, așteptându-l pe Mustăcios. Şi dihania a venit şi şi-a lăsat capul pe muşuroi, dar era tot atât de în putere ca mai-nainte.
— N-ai încredere în mine, a prins să se tânguie fata. M-ai minţit şi de astă dată...
Atâta l-a dondănit ea, cum că ar vrea să-i dovedească dragostea pe care i-o poartă, atâta l-a ciocănit, că n-a mai răbdat Mustăciosul şi şi-a deschis inima :
— Puterea mea hapsână stă în păsările oploşite în straşnicele mele mustăţi. Aşa-i că n-ai crede ?... Dar dacă m-ar părăsi păsările, n-aş mai fi bun de nimic.
Atâta i-a trebuit lui Mladen. Cum a auzit, cum a început să strige în limba păsărească, pe care o ştia mulţumită limbii mute :
— Păsări surioare, veniţi la mine şi lăsaţi-l pe Mustăcios! Am să vă găsesc loc bun pentru cuiburi şi am să vă dau o sută de saci cu mei. Mustăciosul e un tâlhar, ajutaţi-mă să mântui lumea de fărădelegile lui.
Paserile l-au ascultat, pentru că Mustăciosul nu fusese niciodată în stare să le vorbească pe limba lor şi, sfrr! ca un nor s-au desprins de sub nasul lui şi s-au lăsat pe crengile sălciei. Iar straşnicele mustăţi ale Mustăciosului odată s-au pleoştit, şi dihania a sărit în picioare, speriată.
— Valeu, ce s-a-ntâmplat ?
Mladen ieşise din scorbură şi alerga spre el. Şi atunci s-a petrecut un fapt de mirare : Mustăciosul, namila nesăţioasă care chinuise oamenii ucigându-i şi zdrobindu-le casele, care înspăimântase şi jefuise o ţară, Mustăciosul se sperie şi o luă la fugă, ţipând ca din gură de şarpe :
— Ajutor ! Săriţi i Ajutor !
De bună seamă, nimeni nu răspunse la chemarea nelegiuitului şi, apucând o piatră, Mladen o zvârli în urma Mustăciosului. Piatra îl lovi în spinare şi-i ieşi prin piept lăsând în urmă o gaură — atât de tare slăbise zmeul.
Aşa a murit Mustăciosul. Şi, cum a murit, cum s-au ivit ca din pământ, în jurul lui, oamenii pe care-i ucisese. Cântau, se bucurau şi-i mulţumeau lui Mladen, fiul ursului, că-i întorsese la viaţă.
Mladen s-a însurat cu fata de pe câmp şi, însoţiţi de credinciosul Lubomir, s-au mutat cu toţii în Castelul-din-Nori. Dar, cum nu voia să trăiască despărţit de oameni, a zidit Mladen o scară de piatră de la pământ şi până la poarta castelului, iar cum neîncetat se găseau oameni care voiau să-l vadă, era pe scara aceea un du-te-vino, ceva de speriat.
Odată cu oamenii am urcat şi eu, am privit şi-am ascultat. Dacă scara de piatră nu mai e azi la locul ei, or fi tocit-o tălpile atâtor oaspeţi câți au suit la Mladen, că aşa-i cu scările astea: de lemn sau de piatră, te lasă când ţi-e lumea mai dragă !
[1] Citap – cod (în limba sârbă).
[2] Mladen – tânăr (în limba sârbă).
[3] Pobratin – frate de cruce (în limba sârbă).
Puteti descarca basmul de la atasamente
eindva înlr-un sat o femeie care avea două fete : cea rnai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai rnii.ă. O-liana, era carne din carnea ei.
Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrenţe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe. Pe propria-i copilă r, mingua şi o răsfăţa, dar pe cealaltă o bătea şi o punea la 'muncile cele mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea rnâiK-an?... Dar nimic nu era pe placul maşterei, care o ura oe moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar j'ac-e bă Sviape de ea.
Intr-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă şi O-Hana -e încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleşise de atâta căldura, spuse deodată :
- Vai ce cald mi s-a făcut ! Tare aş vrea să mănânc ce va rece şi bun.
-- Nu vrei puţină zăpadă l
- Zăpada n-are nici un gust, iar eu vreau ceva rece ,yi gustos.
O-Hana căzu pe gânduri şi deodată bătu din palme :
- Zmeură ! Vreau Zmeură ! Zmeură coaptă, dulce şi răcoroasă.
O-Hana era tare încăpăţânată. Dacă-şi punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-i împlineau voia. Începu să se văicărească :
- Vreau zmeură ! Daţi-mi zmeură !
Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă :
- O-Cio ! O-Cio, vino repede încoace !
O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ştergându-şi mâinile din fugă :
- Pleacă îndată în munţi şi culege coşul ăsta plin cu zmeură ! îi porunci mama vitregă. Ai înţeles ? Dacă nu umpli bine coşul, nu cumva să mi te-arăţi acasă !
- Dar creşte oare zmeură acum, în miezul iernii ? întrebă sfioasă O-Cio,
-. Creşte, nu creşte, tu să ţii minte : dacă te întorci 'cu mâinile goale, nu-ţi mai dau drumul în casă.
Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară şi încuie uşa în urma ei.
Fata îşi puse sandalele de paie în picioarele goale, car încotro să apuce nici ea nu ştia. Iarna în munţi nu creşte zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poţi pune...
Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar pânî la urmă luă coşul şi o porni spre munţi. Era linişte deplină. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau şi mai înalţi, sub căciulile lor de zăpadă.
O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece şi se gândea : „Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheţ aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuţa mea adevărată şi voi pune capăt suferinţelor."
Pe fată o podidi plânsul. Rătăci astfel multă vreme, în neştire, fără să-şi mai aleagă drumul. Urca povârnişurile împleticindu-se şi cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă de oboseală şi de frig, se poticni şi căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălţând deasupra ei o movilită albă.
Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva. O-Cio deschise ochii şi zări chipul unui moşneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.
- Spune-mi, O-Cio, ce~ai căutat aici pe frigul ăsta ?
- Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mişcându-şi buzele îngheţate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.
- Dar ea nu ştie oare că iarna nu creşte zmeură ? Bine, adaogă moşneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te şi vino cu mine.
O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simţi că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec. Unchiaşul păşea voiniceşte prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată, minune ! înaintea ei se întindea o cărare ele nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o mulţime de tufe de zmeură.
- Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moşul. Culege cât pofteşti, apoi du-te acasă.
Tufele acelea din luminiş erau încărcate cu boabe roşii de zmeură. Moşul se făcuse nevăzut. „Vai ! se'minimă O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor."
Apoi îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi se înclină adânc. Umplu repede coşul cu zmeură şi alergă spre casă.
- Unde-ai găsit atâta zmeură ? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.
Bucuroasă, O-Hana se aşeză lângă vatră şi începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintându-se. ~~
- Vai ce gustoasă e ! Ce înmiresmată e ! Se topeşte în gură, nu alta !
- Ia dă-mi şi mie vreo câteva !
Mama vitregă gustă şi plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obişnuită cu bunătăţile. Curând o cuprinse osteneala. Se aşeză lângă vatră şi aţipi.
Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea şi, bătând tare din picior, îi strigă :
- O-Cio ! O-Cio ! Scoală-te ! Zgâlţâind-o de umeri, îi spuse apoi :
- O-Hana nu mai vrea zmeură roşie. Vrea zmeură liliachie ! Pleacă degrabă în munţi şi adună un coş de zmeură liliachie.
O-Cio se sperie :
-- Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga !
- Ce tot îndrugi acolo ? Eşti datoare să faci orice pentru sora ta niai mică. Cum ai găsit zmeură roşie, o să găseşti şi liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu nrâinile goale, că-i vai de tine !
O îmbrânci fără milă pe fată şi încuie uşa în urma ei.
O-Cio porni către munţi. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea şi plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munţi căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Oare nu cumva tot în vis culesese coşul acela cu zmeură ?
Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.
Deodată auzi o chemare înceată şi ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.
- Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura ? întrebă el cu blândeţe.
O-Cio se uită la el şi izbucnind în plâns, şopti printre suspine :
- De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie...
Moşneagul se împurpura de furie. Ochii îi străluciră :
- Mi-a fost milă de tine, şi de aceea te-am ajutat
să culegi zmeură roşie. Dar femeia asta e mai rea şi mai
nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăţ minte !
Vino după mine...
Moşul porni înainte cu paşi repezi. Coborî iute da vântul povârnişul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ţinându-se pe urmele lui.
- Priveşte, O-Cio ! Iată zmeura liliachie !
O-Cio se uită şi mai să nu-şi creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari şi strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coşului boabele nu-şi pierdeau lumina lor liliachie.
O-Cio umplu coşul şi fugi cât o ţineau picioarele spre casă. Munţii se dădură la o parte ca să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, îri urmă, şi O-Cio se pomeni în pragul casei. Ţînând în mâini coşul 'cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare :
- Mamă, deschide ! Am găsit zmeură liliachie !
- Ia te uită ! Zmeură liliachie ! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.
Pasămite .crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii şi când colo nu numai că ea se întorsese vie şi nevătămată, dar adusese şi un coş cu zmeură : zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume. Deschise uşa, lăsând-o pe fată să intre.
O-Hana se apucă să înfulece la zmeură :
- Vai ce bună e, ee gustoasă e ! Gustă şi tu măicuţa... Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea" fructe dulci şi înmiresmate.
Îşi umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio înce-rcă să le oprească pe soră şi pe mama vitregă :
- Măicuţă, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat... Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncaţi din ele !
Dar O-Hana strigă la ea :
- Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ţi-a ajuns, şi-ai vrea să le mănânci şi pe-ale noastre ! Ba mai puneţi pofta-n cui !
Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie şi nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.
Dar n-apucară mama vitregă şi O-Hana să sfârşească de mâncat zmeura, că începură deodată să se facă liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.
Când ii veni vremea, O-Cio se mărită şi avu doi copii. Multă zmeură roşie, coaptă, culegeau copiii de prin munţi, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.
Zmeul si prințesa de Claudia Groza
Când noaptea lasă loc zorilor şi stelele dispar pe rând, parcă jucându-se de-a v-aţi ascunselea, un zgomot fioros perturbă liniştea. Frunzele copacilor au început să tremure speriate, păsările fie şi-au luat zborul, fie s-au ascuns care pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment, nimeni nu ştia de unde vine acel zgomot înfricoşător.
Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană. Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi ieşea în cale. Nu se înşelase. Prinţesa Zori-de-Zi îşi făcea plimbarea de dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros.
– Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata.
- Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu ştii asta foarte bine! răcni zmeul.
Într-adevăr, nu a trecut mult timp şi animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei.
- Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te împotriveşti.
Tremurând, cu lacrimile şiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur păsări pe care să le roage să îl anunţe pe tatăl său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o pasăre întreagă!
Străbătând munţi şi văi, creste şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori-de-Zi au ajuns într-un ţinut cu multă umbră, lipsit de vegetaţie şi de vieţuitoare. Un castel cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi demoni cu aripi negre şi ochi roşii.
Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi acasă, aţi înţeles? zise cu voce apăsată zmeul.
- Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni.
- Vreau să-mi pregătiţi camera cea mai frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi deosebită.
- Chiar acum, stăpâne, şi demonii au mers să deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot castelul.
- Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei cânta, îmi vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest castel, decât în prezenţa mea.
- Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură.
*
Pădurea arăta ca şi cum un uragan se abătuse asupra ei. Frunzele formau un covor verde la baza copacilor. Iarba era călcată ca şi cum ar fi fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate vietăţile au început să răsară care de pe unde se ascunseseră. Multe animale muriseră de frică sau călcate în picioare de alte animale mai mari.
Soarele călduţ le-a dezmorţit sufletele, iar vântul le-a calmat rănile.
- Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se poate! strigau păsările şi celelalte vietăţi.
- Să mergem spre palat! spuse şoimul.
Cârduri de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunţe răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând rotocoale ferestrelor de la palat.
- Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de păsări şi de insecte dau târcoale palatului de câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un mesaj.
- Ieşi şi vezi despre ce este vorba! Adevărul e că fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi spune că nu e a bună, spuse abătut regele.
Băiatul care avea grijă de palat a ieşit rapid în curte.
- Îmi puteţi explica despre ce e vorba? De ce sunteţi atât de agitate?
Păsările au înscenat o piesă în care una dintre surate a jucat rolul victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte insecte şi păsări s-au ascuns pe după copacii din grădină, astfel încât băiatul a înţeles că prinţesa Zori-de-Zi a fost răpită.
- Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea sănătăţii sale, era tot ce îi lipsea.
Când a aflat acestea, regele şi-a adunat ultimele puteri şi l-a rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela care îi va aduce fiica teafără va primi în dar palatul şi pe prinţesă de soţie, bineînţeles cu voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut într-un somn adânc, ca şi cum o vrajă puternică a căzut asupra lui.
Băiatul a răspândit, în cele patru zări ale împărăţiei, vestea că frumoasa prinţesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va aduce vie şi nevătămată va primi palatul şi mâna prinţesei.
Prinţii din cele mai depărtate meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă. În ceasul serii, s-au adunat şi au stabilit de comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să câştige mâna prinţesei. Astfel, Prinţul Vestului, Prinţul Nordului, Prinţul Estului şi Prinţul Sudului au hotărât ca a doua zi dimineaţă, în zori, fiecare să pornească din ţinutul său spre tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care va salva prinţesa urma să trăiască până la adânci bătrâneţi alături de Zori-de-Zi.
*
Când dimineaţa de-abia îşi făcea simţită prezenţa prin sita norilor pufoşi, jucându-se cu razele soarelui, Prinţul Vestului şi-a scos calul negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân şi l-a înşeuat.
Prietene, să nu mă laşi la greu! Am nevoie de ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aş dori să câştig această luptă.
Tânărul îşi aranjează sabia în teacă, îşi potriveşte armura de zale strălucitoare şi se pregăteşte de drum. Calul bate pământul cu copita, hornăie şi porneşte în galop. Străbat munţi şi văi, în faţa pădurii dese, cu copaci de diferite înălţimi şi forme.
- Ciudată pădurea aceasta, murmură prinţul.
Calul se opri brusc, presimţind parcă un pericol. Dintr-odată, braţele pomilor au prins viaţă şi i-au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras sabia din teacă și a început să se lupte cu micii monştrii. Zalele i-au fost smulse. Şi-a rănit mâinile. Într-o clipă de neatenţie, uitându-se cum roibul său negru a fost răpus de o creangă ascuţită care i-a sfâşiat inima, Prinţul Vestului a fost omorât.
*
În tot acest timp, prinţesa Zori-de-Zi spera ca cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi înştiinţat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse nimic rău, dar vroia dragostea ei şi să îi gătească, să îi spună seara poveşti frumoase din lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei, într-o zi însorită când ieşise să culeagă flori din grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu ştia mai multe.
Stelele străluceau înconjurând Luna, iar ceaţa învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Prinţul Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat costumul de luptă, şi-a luat arcul cu săgeţi şi sabia pe care o ascuţise cu o seară în urmă, şi-a pregătit hrană pentru drum şi a pornit să-l întâlnească pe zmeu. Ştia că este drum lung, aşa că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte. Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama şi-l pregătiseră pentru luptă.
Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un ceas bun şi să ne întoarcem victorioşi, spuse calm prinţul, lovind cu pintenii calul.
Calul alb galopa atât de repede, încât prinţul nu vedea decât fâşii colorate, ca şi cum cineva arunca vopsea pe o pânză, urmând să dea contur.
Un nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din spate şi călăreţul a fost trântit la pământ.
- Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit aşa din senin! Ce ai văzut?
Ridicându-se încet, ţinând mâna la spate, prinţul a observat cum calului îi sângera o ureche. În câteva minute, veninul ciudatei insecte, mult mai mare decât una obişnuită, şia făcut efectul, iar calul a murit.
Prințul a consumat hrana pe care o luase pentru drum, dar, după un timp, fără apă, a murit.
Prinţul Estului a plecat şi el încrezător în puterile sale. Nu pierduse niciodată un duel. Tinereţea şi puterea lui îi dădeau curaj.
- Să mergem ca vântul şi ca gândul, murgule!
Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici insectele nu puteau ţine pasul cu el. Au străbătut munţi şi văi, şi iarăşi munţi şi din nou văi. După o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde, a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în cosiţe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi evidenţia tenul şi albastrul puternic al ochilor. Zâmbetul său l-a făcut pe prinţ să îşi dorească să stea de vorbă cu ea.
- Ce cauţi pe aici, tânără frumoasă?
- Locuiesc în apropiere şi am venit să culeg flori pentru mama. Este ziua ei astăzi.
- Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta?
- Nu, mulţumesc. Ar fi bine să te odihneşti. Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a uimit să văd chip de om pe aici.
- Poftim un măr ca să prinzi puteri.
- Mulţumesc. Acum am realizat că îmi este foame, spuse prinţul şi muşcă din măr. Este foarte gustos.
- Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha… chiar foarte foarte gustos.
Nici nu a terminat de grăit aceste cuvinte şi fata s-a transformat într-o vrăjitoare cocoşată, cu nasul mare şi unghiile lungi şi încovoiate.
- M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prinţul, rostogolindu-se peste o movilă de pământ, otrăvit.
*
Soarele îşi trimitea spre pământ primele raze aurii. Frunzele se răsfăţau mângâiate de picăturile de rouă. Toate fiinţele se dezmorţeau şi îşi făceau toaleta de dimineaţă, iar Prinţul Sudului îşi pregătea cele două săbii şi armura.
- Bună dimineaţa, fiule!
- Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de îmbrăţişarea ta norocoasă. Este drum lung, iar lupta nu va fi uşoară.
- Dragul meu, vei reuşi! Eşti curajos, puternic, tânăr şi inteligent!
- Mulţumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios!
- Drum bun şi să te întorci cu bine!
- Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe prinţesa Zori-de-Zi.
Acestea fiind spuse, prinţul a pornit la drum. Florile, păsările şi toate animalele îl priveau cu admiraţie. Soarele era blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească. Norii îl însoţeau şi îi ofereau umbră. Ajuns la o apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat. A scrutat zările şi a observat un pod în depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori. – Daţi-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit, obosit, am să mor.
- Nu am timp de pierdut, spuse prinţul, înaintând pe pod.
Nu merse mult şi constată că podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei capete, ce scotea flăcări uriaşe. Tânărul se luptă, dar a fost prins într-o poziţie incomodă, şi ştia că va fi ucis.
Nu era mai bine să mă hrăneşti? Bunătatea este calitatea ce permite trecerea acestui pod. Prinţul Sudului a fost omorât.
*
Zilele treceau. Prinţesa Zori-de-Zi era tot mai palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar palatul prinsese viaţă şi culoare. Grădina era parcă din ce în ce mai îngrijită şi primitoare.
Slujitorii din palatul prinţesei, deveniseră şi ei neliniştiţi. Nimeni nu fusese atât de viteaz şi puternic încât să salveze prinţesa. Bătrânul dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări despre răpirea prinţesei, se gândea că este cazul să îşi încerce norocul.
- Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice sacrificiu!
Se duse în grajd, alese cel mai frumos şi tânăr şi puternic cal şi îl pregăti de drum.
Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-şi salveze stăpâna.
Noaptea de dinaintea plecării fu foarte liniştită. Niciun greiere nu se auzi, vântul amuţise şi el, stelele nu mai licăreau, de coborât nici nu se mai punea problema. Luna alunecă încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se adunară şi se rugară pentru izbânda tânărului – slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de elefant, şi nu a unui biet băiat de douăzeci de ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul lui.
Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai accelerat decât în alte dăţi. Sigur avea emoţii, căci, dacă n-au reuşit prinţii obişnuiţi cu luptele, care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile goale, să îşi aducă stăpâna înapoi? Nu ştia şi nici nu-i păsa la acel moment. Să fie aşa cum trebuie să fie. Se lăsă în mâinile sorţii.
*
Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoşilor, îşi simţea sufletul în gât. A băut o cană cu apă proaspătă, care i-a mai calmat emoţiile. Şi-a pus câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, şi-a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr şi a pornit în călătoria vieţii lui. Nu îşi dorea decât să îşi salveze stăpâna. Nu aştepta recompensa promisă. Nu era pentru el!
- Bună dimineaţa, natură! Eşti magnifică în zorii zilei! Niciodată nu te-am privit atât de aproape şi atât de devreme.
Animalele îl însoţeau sărind prin copaci sau zburând sau alergând până oboseau, apoi îi urau drum bun şi noroc. O pasăre chiar i-a adus în cioc un trifoi cu patru foi.
- Mulţumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-un buzunar, în dreptul inimii.
Zâmbetul şi bunătatea tânărului reprezentau puteri „înfricoşătoare“ în faţa răului. La o răscruce, neştiind încotro s-o apuce, s-a întristat puţin. Fără voie, a dus mâna la piept, şi o energie degajată sub formă de căldură l-a făcut să întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu desăvârşire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu mai parcurse mult din distanţă, şi în cale i-a apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să umple o găleată cu apă dintr-o fântână.
- Cu mare drag, bătrânico!
Văzând sufletul său bun, vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să nu-l oprească din drumul său.
După ce sarcina a fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit:
Pentru amabilitatea ta, îţi dăruiesc acest toiag fermecat! Poate îngheţa ape, poate stinge focul, poate transforma fiinţele în statui. - Să îţi fie de folos, tinere!
- Mulţumesc, sunt sigur că voi avea nevoie! răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea călătorie a vieţii lui. Nimeni nu se întorsese din confruntarea cu zmeul. Oare el va reuşi? Merindele i se terminaseră şi, ajungând într-o livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra pomilor şi să ceară câteva fructe stăpânului livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosiţe aurii, îi oferi un măr roşu, cum nu mai văzuse.
- Mulţumesc, dar am să cer voie stăpânului livezii să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniţă.
- Cât de înţelept eşti tinere, spuse uimită fata. Încotro te îndrepţi?
- Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului care a răpit-o.
- Bine, primeşte aceste seminţe de la mine. Dacă vei fi în primejdie, din ele vor creşte rapid, cât ai clipi, arbori înalţi şi groşi, astfel încât vei avea timp să fugi.
- Mulţumesc din inimă, tânără domniţă!
După ce s-a odihnit sub cerul înstelat şi a fost hrănit cu fructe şi pâine de stăpânul livezii, tânărul a plecat mai departe.
În dreptul unei ape învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar cu ochii luminoşi, ce tremura şi plângea.
- Ce ai păţit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor.
- Mi-e foarte foame.
- Nu mai am decât aceste două piersici pe care ţi le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ţi mai potolească foamea.
Cu mâini tremurânde, cu ochii ţintă când spre fructe, când spre acest tânăr simpatic, băiatul îi mulţumi.
- Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă recompensez. Îţi ofer acest fluier magic. Cântecele alungă răutatea, invidia, frica şi tot ce este rău dispare.
- Îngerii să fie cu tine, copile!
Tânărul aruncă toiagul peste apă şi aceasta îngheţă. Aşa că trecu destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în piept şi răsuflă uşurat pentru că depăşise cu bine acest hop.
Când se pregătea să urce pe cal, din înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-şi cumpătul, scoase din buzunar seminţele dăruite de fata cu cosiţe şi le aruncă pe pământ. În acelaşi timp, toiagul stinse flăcările ce ieşeau pe nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar, până să se dezmeticească, între el şi balaur se ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea trece. Balaurul i-a pierdut urma. Obosit, speriat şi slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul zmeului.
Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci, iar mâine dimineaţă, cu puterile refăcute, să înfrunt zmeul şi să-mi recuperez stăpâna. Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui, cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de muşchi.
Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineţii, tânărul dădu bineţe naturii, după care se dezmorţi.
- Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule?
Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei şi un tropăit de nerăbdare.
După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul.
Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum păreau delfini, acum erau doar fâşii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele sale blânde.
Paznicii castelului au simţit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare.
- Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi!
- Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în temniţă şi trageţi obloanele la geamuri.
Tânărul mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe şi şi-a potolit foamea, prinzând puteri, apoi s-a apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur. Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi insectele amuţiseră parcă.
E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această aventură.
Nu termină bine aceste gânduri şi în faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare.
- Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu glumă, răcnea zmeul.
Cu mâini tremurânde şi reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii. Îl găsi şi începu să cânte, cu inima bătându-i în gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm, chipeş.
- M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să sărbătorim.
Cei doi bărbaţi au ajuns călărind pe acelaşi cal la palat.
- Eliberaţi prinţesa! Vom da un mare ospăţ! Deschideţi obloanele.
Lumina blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului.
Zori-de-Zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului servitor şi nu mai contenea cu întrebările.
- Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit!
Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a căzut într-un somn adânc. Prinţii au plecat în căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi încerc şi eu norocul.
- Şi ai reuşit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat şi pe mine de vrajă. Prinţesă, iartă-mă! Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ţi vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm aşa cum se cuvine.
Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs, iar vremea bună le-a ţinut companie.
- Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe care aproape că-l uitase.
Bineînţeles!
*
Noaptea a fost agitată pentru prinţesă. Îşi făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de blestem.
Când cocoşii cântau să anunţe zorii, prinţesa şi slujitorul ei erau deja pe drum. Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosiţe aurii, bătrâna i-au salutat cu admiraţie şi l-au felicitat pe tânăr pentru reuşita lui. În acea clipă, Zori-de-Zi înţelese ce suflet nobil avea acest băiat, şi s-a îndrăgostit de el.
*
Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat mâinile şi i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii.
- Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors!
Ochii bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn luuung, şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz.
- Copila mea, ai revenit!
Tânărul stătea în pragul uşii privind întâlnirea emoţionantă. Zori-de-Zi întoarse capul şi îi făcu semn cu mâna să se apropie.
- Da, tată. El este cel care a venit după mine şi m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaştem mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea!
- Cu mare drag, copiii mei!
*
A urmat o nuntă ca-n poveşti, ce a ţinut trei zile şi trei nopţi. Din dragostea lor s-au născut copii isteţi, frumoşi, buni şi darnici…
Viaţa la palat era armonioasă şi fericită!
Activitatea de clasa include si sarbatorile nationale sau crestinesti ale poporului nostru.
Plansele de colorat si decupat ajuta copiii sa imbine utilul cu placutul, dezvoltandu-le imaginatia.
Un serial turcesc..bun, căci altfel nu-l postam, cu actori de primă mână în Turcia și cu un subiect modern pentru cinematografia turcească, în antiteză cu cea de la Hollywood, pentru care e deja vechi.
Subiectul e clasic, o familie bogată, în care nora nu poate să aibă copii. La polul opus avem o familie săracă, și ca tot săracul plină de probleme și necazuri. Tartora vedetă, adică soacra, si plină de idei, găsește în fata săracă, o posibilă purtătoare a sarcinii fiului său când fata acceptă și se freacă pe mâini ca un drăcușor căreia îi ies toate după bunul plac…până la primul obstacol…
Vă las sa-l vedeți. Eu am o nostalgie legată de film și mai ales de titlul lui.
Episodul 1
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-drama-romantica-toate-episoadele/
Episodul 2
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-2/
Episodul 3
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-3/
Episodul 4
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-4/
Episodul 5
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-5/
Episodul 6
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-6/
Episodul 7
Episodul 8
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-8/
Episodul 9
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-9/
Episodul 10
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-10/
Episodul 11
Episodul 12
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-12/
Episodul 13
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-13/
Episodul 14
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-14/
Episodul 15
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-15/
Episodul 16
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-16/
Episodul 17
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-17/
Episodul 18
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-18/
Episodul 19
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-19/
Episodul 20
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-20/
Episodul 21
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-21/
Episodul 22
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-22/
Episodul 23
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-23/
Episodul 24
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-24/
Episodul 25
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-25/
Episodul 26
Episodul 27
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-27/
Episodul 28
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-28/
Episodul 29
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-29/
Episodul 30
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-30/
Episodul 31
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-31/
Episodul 32
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-32/
Episodul 33
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-33/
Episodul 34
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-34/
Episodul 35
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-35/
Episodul 36
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-36/
Episodul 37
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-37/
Episodul 38
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-38/
Episodul 39
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-39/
Episodul 40
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-40/
Episodul 41
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-41/
Episodul 42
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-42/
Episodul 43
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-43/
Episodul 44
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-44/
Episodul 45
Episodul 46
Episodul 47
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-47/
Episodul 48
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-48/
Episodul 49
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-49/
Episodul 50
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-50/
Episodul 51
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-51/
Episodul 52
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-52/
Episodul 53 (ultimul episod)
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-ep-53-ultimul-episod/
Serialul complet il vedeti aici ►►►
https://serialelatimp.net/ziua-in-care-mi-s-a-scris-destinul-drama-romantica-toate-episoadele/
Ziua in care a fugit somnul de Victoria Pătrașcu
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi.....v-ați plictisi! Ei, bine, au fost odată doi frați gemeni, Alex și Ana. Foarte veseli și plini de viață. Toate au început de ziua lor. Împlineau patru ani.
- Acum, suflăm în lumânări și ne punem dorința aia de care am vorbit, a spus Ana, privindu-l pe fratele ei.
- Despre ce e vorba ? s-a interesat Maia, bunica lor
Ei au suflat în cele opt lumânări - patru roșii și patru albastre, înfipte în tortul cu două etaje.
- Pentru că am stins lumânările și dorința se va îndeplini, putem sa i-o spunem Maiei.
- Ne dorim să nu mai dormim niciodată. Vrem să ne jucăm încontinuu, zi și noapte. Pierdem prea mult timp cu dormitul, a spus Ana.
- Nu vă gândiți cât de bun e Somnul? Dacă nu dormiți, o să rămâneți mici, o să slăbiți, ochii o să vi se înroșească...Ar fi o nenorocire, dacă ar fugi Somnul. Sper să nu vă fi auzit!
Dar Somnul auzise tot. Era pe fereastră și o mândâia pe Bâzdâc, pisicuța Anei. S-a uitat supărat, aproape furios, la cei doi prichindei care-și despachetau cadourile. A bufnit de supărare, încât a trezit-o pe Bâzdâc.Cum vă imaginați că arată somnul ? Credeți că e diafan, cu aripi de îngeraș? Ei, nu! Este mare, rotund și gras. Este moale cum e coca de cozonac. Are un cap oval, cu doi ochi mici, pieziși de adormiți ce sunt. În loc de păr, are niște șuvițe din flori de mac, tei și verbină. Când apare, răspândește un miros dulce, de lenjerie proaspăt călcată. Poartă haine făcute din plăpumi și pături. Pantofii sunt două perne cu ciucuri roșii.
Cască tot timpul și are la el un smatphone cu cântece de adormit copiii și un șirag de cărți de povești. Nu este singur pe lume. Mama-lui Odihna, este o domană respectabilă, cu coc și ochelari și o canapea în loc de trup.
- Ce nerecunoscători copiii ăștia! Am să-i las nedormiți până la sfârșitul zilelor lor. Tremurând de nervi, Somnul a sărit pe geam, s-a urcat pe primul nor și a plecat la el acasă, undeva în cer, între Lună și Carul Mare.
În noaptea care a urmat, Alex și Ana s-au jucat pe rupte. Au aliniat mașinuțele prin casă, au construit palate din cuburi, s-au jucat pe calculator, au îmbrăcat-o pe Bâzdâc. Dimineața, aveau ochii puțin roșii, dar aveau încă mult chef de joacă. Maia era îngrijorată, dar copiii se simțeau perfect. Au mâncat și au plecat la grădiniță. S-au jucat toată ziua. Spre seară, erau cam obosiți. Ochii le erau roșii și nu prea mai aveau putere să vorbească.
- Să ne culcăm totuși în noaptea asta, a zis Ana. Mâine o luăm de la capăt.
- Ai dreptate. Sunt cam obosit, a spus Alex căscând.
S-au spălat și s-au băgat în pat. S-au foit, dar Somnul n-a venit. Au numărat oi albe și negre. Au spus povești. Degeaba! Somnul plecase departe. În zilele următoare, hainele au început să atârne pe ei, ochii le erau pe jumătate închiși, dar nu adormeau. Prietenii lor au început să-i ocolească, fiindcă n-aveau vlagă pentru joacă. Oboseala, dușmanca Somnului, era fericită. Sufla peste ei aburi otrăviți care dădeau dureri de spate și de cap.
Într-o seară, Maia i-a văzut la capătul puterilor, plângând.
- Vă ajut, dar promiteți-mi că n-o să mai aveți dorințe prostești.
- Promitem, adu Somnul înapoi, s-au smiorcăit ei.
Maia s-a îmbrăcat într-o rochie galbenă, a umplut un ceaun mare cu apă și l-a pus pe foc. Când apa a început să fiarbă, a aruncat înăuntru verbină, mac, flori de tei și de iasomie. Aburii aromați se ridicau spre cer.
Maia șoptea :
"Somn bun, Somn bun
Vino tu la mine-acum
Somn frumos, Somn frumos
Vino tu la mine jos!"
În cer, Somnul tocmai se certa cu mama lui, Odihna, din cauza lui Alex și a Anei. Când a auzit cântecul, a coborât în gradina bunicii. Odihna a venit și ea și i-a luat pe canapea, scuzați...în brațele ei pe micuți.
Oboseala era înnebunită că își va pierde prada. Somnul și Odihna au alungat-o departe...nu se știe unde.
Maia a turnat ceaiul de plante în două ceșcuțe și le-a dat copiilor să bea.
- A venit timpul să vă împrieteniți cu Somnul, a spus bunica
- Mi-e dor de el, a zis Alex, frecânduși ochii.
- Și mie, a spus Ana căscând.
Somnul s-a așezat lângă ei, i-a mânâiat ușor pe gene și le-a spus:
- Hai dormiți.....șșșș.....șșșșș....
Ana și Alex și-au simțit pleoapele alunecând greu peste ochi și ușor, ușor s-au cufundat în lumea în care visele roiesc ca niște fluturi cu mii și mii de culori.
Fișă de lucru
Ziua în care a fugit somnul de Victoria Pătrașcu
Citește textul și răspunde la întrebări
1..Precizează care este momentul care a declanșat acțiunea în povestea citită.
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
2. Descrie aspectul fizic al Somnului.
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
3.Ce-au făcut copii după ce a fugit Somnul ?
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... ........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
4. De ce era fericită Oboseala ?
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
5. Ce a făcut Maia ca să-i ajute pe copii ?
....................................................... ....................................................... .......................................
6.Transcrie cantecelul Maiei pentru a chema Somnul
....................................................... ....................................................... .......................................
....................................................... ....................................................... ........................................
....................................................... ....................................................... ........................................
....................................................... ....................................................... ........................................
7.Ce învățătura se desprinde din text ?
....................................................... ....................................................... .........................................
....................................................... ....................................................... .........................................
Fragment de transcris la clasa a II-a
Ziua de după mâine de Allan Folsom
Allan Folsom s-a născut pe 9 decembrie 1941, în Boston, Statele Unite. A lucrat ca reporter, redactor, scriitor și producător, a scris scenarii pentru seriale și filme de televiziune. Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia sa. Ziua de după mâine este primul său roman, publicat în 1994, care a ajuns într-un timp foarte scurt pe locul trei în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Au urmat Day of Confession (1999), The Exile (2004) și The Machiavelli Convenant (Legământul Machiavelli, 2006, apărut la Editura Paralela 45 în 2009).
1.
Paris, luni, 3 octombrie
Ora 17:40
Braseria Stella, Strada St.-Antoine
Paul Osborn stătea de unul singur în zarva încețoșată a aglomerației de după orele de serviciu, fixând cu privirile un pahar cu vin roșu. Era obosit, supărat și confuz. Fără vreun motiv anume, își ridică privirile. În acel moment, simți cum i se taie răsuflarea. De partea cealaltă a încăperii se afla individul care-l omorâse pe tatăl său. Așa ceva era de neconceput, și totuși nu era nicio îndoială. Niciuna. Era un chip care i se întipărise în memorie pentru totdeauna: ochii înfundați în orbite, maxilarul pătrățos, urechile care ieșeau în afară aproape la un unghi de nouăzeci de grade, cicatricea zimțată de sub ochiul stâng, care se deplasa în jos, tăindu-i obrazul, până la buza de sus. Cicatricea nu mai era atât de pronunțată acum, însă era totuși la locul ei. Ca și Osborn, acesta era singur. Avea o țigară în mâna dreaptă, iar cu stânga ținea căuș o ceașcă de cafea, concentrându-se pe ziarul de lângă braț. Avea cel puțin cincizeci de ani, poate chiar mai mult.
Din locul în care stătea Osborn, era greu să-ți dai seama cât era de înalt. Poate că avea un metru șaptezeci și șapte sau un metru optzeci. Era îndesat. Avea probabil în jur de optzeci și unu, optzeci și două de kilograme. Avea gâtul gros și trupul îi era musculos. Tenul îi era palid și avea părul scurt și cârlionțat, negru, presărat cu fire cărunte. După ce-și stinse țigara, individul își aprinse alta imediat, privind înspre Osborn în acest timp. Apoi stinse chibritul și reveni la ziarul pe care-l avea în față.
Osborn simți cum îi tresare inima în piept și sângele începu să-i clocotească prin vene. Deodată, se trezi din nou în Boston, în 1966. Nu împlinise încă zece ani și mergea pe stradă împreună cu tatăl său. Era o după-amiază de primăvară timpurie, însorită, dar încă rece. Tatăl său, îmbrăcat într-un costum elegant, plecase devreme de la birou pentru a se întâlni cu fiul său în stația de metrou Park Street. De acolo traversaseră un colț al parcului Common și se întorseseră pe Winter Street, amestecându-se în îmbulzeala cumpărătorilor. Se duceau la Grogin’s Sporting Goods, unde aveau reduceri de prețuri. Băiatul economisise toată iarna banii de buzunar ca să-și ia o mănușă nouă de baseball, o mănușă de first baseman[1], model Trapper. Tatăl său îi promisese să pună de la el încă pe-atât. Împreună aveau treizeci și doi de dolari. Se vedea deja magazinul, și tatăl său zâmbea, când apăruse individul cu cicatrice și cu maxilarul pătrat, și-l lovise. Ieșise din mulțime și înfipsese un cuțit de măcelărie în stomacul tatălui său. În timp ce făcea acest lucru, se uitase în jur, și-l văzuse pe băiat, care nu avea nici cea mai mică idee ce se întâmpla. În clipa aceea li se întâlniseră privirile. Pe urmă individul plecase mai departe, iar tatăl său căzuse grămadă la pământ.
Încă mai simțea ce simțise atunci, cum rămăsese pe trotuar atât de singur, cu toți străinii care se adunau grămadă să vadă ce se întâmplase, cu tatăl său privindu-l de jos neajutorat, fără să înțeleagă, cu sângele prelingându-i-se printre degetele care căutaseră instinctiv să scoată arma, dar care, în schimb, înțepeniseră acolo.
Douăzeci și opt de ani mai târziu, pe un alt continent, amintirea îi reveni intens, zdruncinându-l. Paul Osborn simți cum îl cuprinde mânia. Se ridică imediat și traversă încăperea. O fracțiune de secundă mai târziu, cei doi bărbați, împreună cu mesele și scaunele din jur, se izbiră de podea. Simți degetele încolăcindu-i-se în jurul unui gât cu pielea flască și un smoc de barbă de pe gât care îi înțepa una din palme. În aceeași clipă, își simți cealaltă mână izbind cu sălbăticie. Pumnul îi scăpase de sub control, zdrobind carnea și oasele, hotărât să alunge viața din ele. În jurul lui, oamenii țipau, dar nu-i păsa. Singura lui dorință era să distrugă pentru totdeauna ce prinsese în strânsoarea degetelor.
Deodată simți niște brațe sub bărbie, și altele la subsuoară, care-l ridicară în picioare și îl dădură deoparte. Se repezi înapoi. O clipă mai târziu se izbi de ceva dur și se prăbuși la pământ, vag conștient de faptul că niște farfurii cădeau prin jur. Pe urmă auzi pe cineva țipând în franceză să fie chemată poliția. Își ridică privirile și văzu trei ospătari cu cămăși albe și veste negre care stăteau aplecați deasupra lui. În spatele acestora, individul se ridica nesigur, trăgând aer în piept, cu sângele țâșnindu-i pe nas. Văzându-se în picioare, păru să-și dea seama ce se întâmplase și se uită cu groază la atacatorul său. Refuzând un șervet pe care i-l întinsese cineva, se strecură rapid prin mulțime și o zbughi afară pe ușa din față. Într-o clipă, Osborn fu în picioare. Ospătarii încremeniră în fața lui, blocându-i drumul.
— Dați-vă naibii la o parte, țipă el.
Ei nici nu se clintiră. Dacă ar fi fost la New York sau la Los Angeles, ar fi strigat că individul era un criminal și să fie chemată poliția. Însă aici era la Paris, unde de-abia se descurca să comande o cafea. Incapabil să comunice, făcu singurul lucru de care era în stare: atacă. Primul ospătar se mișcă să-l înșface, dar Osborn era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu zece kilograme mai greu și alerga de parcă ar fi avut în mână o minge de fotbal. Își lăsă umărul în jos și îl împinse cu putere în pieptul acestuia, răsucindu-l într-o parte către ceilalți, astfel încât se răsturnară toți cu o izbitură zgomotoasă de tot hazul, căzând, lipsiți de apărare, unul peste celălalt, într-o zonă mică de serviciu situată între bucătărie și intrarea principală. Apoi Osborn ieși pe ușa din față și dispăru într-o clipă.
Afară era întuneric și ploua. Aglomerația de la ora de vârf umplea străzile. Osborn încercă să-i ocolească pe oameni, examinând cu ochii trotuarul din fața lui, cu inima bătându-i nebunește în piept. În direcția asta fugise individul, unde naiba era acum? Era pe punctul de a-l pierde, știa acest lucru. Pe urmă îl zări, la o oarecare distanță în fața lui, deplasându-se pe strada Fourcy înspre Sena.
Osborn grăbi pasul. Încă mai era furios, dar explozia violentă îi consumase cea mai mare parte din mânia criminală, și rațiunea începuse să-i revină. Uciderea tatălui său avusese loc în Statele Unite, unde nu exista niciun statut de limitare a crimelor. Dar oare acest lucru era adevărat și aici, în Franța? Aveau cele două țări un tratat comun de extrădare? Și dacă individul era francez, oare guvernul francez și-ar fi trimis unul din propriii săi cetățeni în Statele Unite ca să fie judecat acolo pentru crimă?
La mică distanță în fața lui, individul se uită înapoi. Osborn se ascunse în îmbulzeala de pietoni. Mai bine să-l lase să creadă că scăpase, să se liniștească puțin și să mai renunțe la prudență. Apoi, când acesta își va lăsa garda în jos, îl va prinde de unul singur.
Semaforul își schimbă culoarea, traficul se opri, la fel și mulțimea. Osborn stătea în spatele unei femei cu umbrelă, iar individul nu era la o distanță mai mare de șase metri de el. Îi văzu din nou chipul cu claritate. Nu exista niciun dubiu. Îl mai văzuse în coșmarurile sale timp de douăzeci și opt de ani. Putea să-l deseneze și prin somn. În timp ce stătea acolo, furia începu să-i clocotească din nou prin vene.
Lumina semaforului se schimbă din nou, și individul traversă strada înaintea mulțimii. Ajungând pe celălalt trotuar, aruncă o privire înapoi, nu văzu nimic și merse mai departe. De acum ajunseseră pe Pont Marie, podul care traversa Île St.-Louis. La dreapta lor se afla Catedrala Notre Dame. După câteva minute vor ajunge pe partea cealaltă a Senei, pe malul stâng.
Deocamdată Osborn era în avantaj. Se uită în față, căutând o stradă laterală sau o alee unde ar putea să-l scoată pe individ de sub privirile oamenilor. Nu era deloc ușor. Dacă se mișca prea repede, risca să atragă atenția asupra lui. Însă trebuia să meargă înainte, altfel risca să-l piardă, în caz că individul ar fi cotit-o brusc pe o stradă nevăzută sau ar fi luat un taxi.
Ploaia cădea mai puternic și lumina galbenă orbitoare de la farurile mașinilor pariziene care treceau pe stradă îl împiedica și mai tare să vadă. În față, individul o luă la dreapta pe Bulevardul St.-Germain și traversă brusc strada. Unde naiba se ducea? Apoi Osborn văzu: spre stația de metrou. Dacă intra acolo, va dispărea într-o clipă. Osborn începu să alerge, împingând oamenii în mod grosolan în drumul său. Trecu strada brusc prin fața mașinilor. Claxoanele îl făcură pe individ să se uite în urmă. Acesta încremeni o clipă în locul în care se afla, pe urmă se grăbi mai departe. Osborn știu că fusese zărit și că individul își dăduse seama că era urmărit. Aproape că zbură pe treptele care duceau spre intrarea în stația de metrou. La capătul lor îl văzu pe individ cum își ia bilet de la mașina automată, apoi se împinse prin mulțime către mica barieră rotitoare. Uitându-se înapoi, individul îl zări pe Osborn cum fugea cu iuțeală în jos pe scări. Își duse mâna în față, introduse biletul în mecanismul de la mica barieră care nu mai opuse rezistență și îl lăsă să treacă dincolo de ea. Acesta o luă brusc la dreapta și dispăru după colț.
Nu mai era vreme de bilet sau de barieră. Osborn împinse cu cotul o tânără să se dea din fața lui, sări peste bariera rotitoare, se feri de un tip negru, înalt, și se îndreptă către linia ferată. Un metrou se afla deja în stație. Îl văzu pe individ cum urcă în el. Ușile se închiseră brusc, și metroul o luă din loc. Osborn mai alergă vreo câțiva pași, pe urmă se opri, cu pieptul săltându-i, fără suflare. Nu mai rămăsese nimic în afară de șinele lucioase și de tunelul gol. Individul dispăruse.
[1] Jucătorul de baseball care apără zona din jurul primei baze (n.t.).