Frații Grimm povești

Bunicul si nepotul de Fratii Grimm A fost odata un om sarac si tare batran, caruia ii slabise vederea, nu mai auzea bine si genunchii incepusera sa ii tremure. La masa, de abia mai putea tine lingura in mana, risipea bucatele pe fata de masa si se intampla de multe ori sa ii scape cocoloasele de paine pana si din gura. Fiul sau si nevasta acestuia au inceput sa se scarbeasca de el si au hotarat sa-l tina pe batran langa vatra. I-au facut culcus intr-un ungher si aici ii aduceau de mancare intr-un blid vechi de pamant, dar nu ii dadeau decat atat sa-i astampere foamea. Bietul om privea adeseori spre masa incarcata cu toate bunatatile si isi simtea ochii plini de lacrimi amare. Intr-o zi, mainile au inceput sa-i tremure atat de tare, incat nu a mai fost in stare nici sa-si duca lingura la gura si a scapat blidul si s-a spart. Nora-sa a inceput sa-l certe, dar el nu a mai raspuns nimic, multumindu-se sa ofteze. Atunci ea a cumparat un blid de lemn, din care batranul urma sa manance de acum inainte. Intr-o zi feciorul si nora batranului l-au vazut pe cel mai mare dintre copiii lor, care nu avea mai mult de patru ani, cioplind o aschie de lemn, gasita cine stie pe unde. – Ce faci acolo ? a intrebat tatal sau – Cioplesc un blid, a raspuns copilul, din care sa mananci tu si mama cand voi fi mare. Barbatul si nevasta s-au privit un timp fara sa rosteasca vreun cuvant, apoi au inceput sa planga. Din ziua aceea, l-au primit din nou pe batran la masa lor, au mancat impreuna si nu-l mai certa nimeni daca se intampla sa-i scape din cand in cand bucatele pe fata de masa.

Crăiasa albinelor Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul: – Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare ! Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le: – Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea ! Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta: – Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti ! Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras… Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai multa tarie: – Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc ! In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate. Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !… Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag…. Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca. A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului. Prima incercare glasuia astfel: “Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !” Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar. Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra ! In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra. Iata ca veni si randul lui Prostila… se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea. Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica. A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului. Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere. “Ei, acu’ sa te vedem pe unde scoti camasa !” se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca. Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire. SFARSIT

A fost odata, in vremurile de demult, a fost un imparat si-o imparateasa,si cum nu se indurase soarta sa le harazeasca un urmas, nu trecea zi in care sa nu se tanguie amandoi: “Cat de goala ne e casa si ce fericiti am fi de-am avea si noi un copil!” Dar coconul cel mult dorit se lasa asteptat de multa vreme…  A fost odata, in vremurile de demult, a fost un imparatsi-o imparateasa,si cum nu se indurase soarta sa le harazeasca un urmas, nu trecea zi in care sa nu se tanguie amandoi: “Cat de goala ne e casasi ce fericiti am fi de-am aveasi noi un copil!” Dar coconul cel mult dorit se lasa asteptat de multa vreme… Si iata ca-ntr-un sfarsit, pe cand imparateasa se scalda in apa unui rau, o broasca sari din unde pe prundisul malului si-i grai astfel: – Afla, Maria ta, ca-ti va fi indeplinita dorinta; caci pana a nu trece anul, vei aduce pe lume o fetita. Si se implini intocmai ceea ce spusese broasca; imparateasa nascu o fetita,si atata era de frumoasa fetita, ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. Cum voia sa se impartaseasca si altii din bucuria lui, Maria sa dadu o mare petrecere, la care pofti nu numai rudele, prietenii si cunoscutii, ci si ursitoarele, ca sa le castige toata bunavointa si grija fata de soarta copilei. In toata tara aceea erau treisprezece ursitoare, dar pentru ca imparatul nu avea decat douasprezece talere de aur in care sa le serveasca bucatele, una din ele nu fu poftita la ospat. Petrecerea se praznui cu mare straluciresi, cand fu sa se incheie, ursitoarele inzestrara copila cu cele mai alese daruri: una ii harazi sa se bucure de virtute, a doua, de frumusete, a treia, de bogatie si asa, pe rand, ursitoarele ii daruira tot ce-si poate dori omul pe lumea asta. I6n clipa cand cea de-a unsprezecea ursitoare tocmai isi sfarsea urarea, numai ce intra valvartej cea de-a treisprezecea. Pasamite, venise sa se razbune pentru ca nu fusese poftita si ea la serbare.si, fara ca macar sa arunce cuiva vreo privire, rosti cu un glas tunator: – Cand va implini fata cincisprezece ani, sa se-ntepe c-un fus si o sa moara! Apoi nu mai spuse nici un cuvant si, intorcand spatele la cei de fata, parasi sala tronului. Toti incremenisera de spaima, dar cea de-a douasprezecea ursitoare, care nu-i rostise inca urarea, se apropie de leagansi, fiindca nu-i sta in putinta sa ridice blestemul, ci doar sa-l mai indulceasca, glasui asa: – Dar sa nu fie moarta, ci sa cada intr-un somn adanc, care sa tina o suta de ani! Imparatul, care dorea din tot sufletul s-o fereasca pe iubita sa copila de napasta blestemului, dadu porunca sa se puna pe foc toate fusele din imparatie. In ast timp, fetita crestea si darurile cu care o inzestrasera ursitoarele isi aratau roadele cu prisosinta: era atat de frumoasa, de cuminte, de prietenoasa si de inteleapta, ca oricine o vedea o indragea pe data. Se intampla insa ca tocmai in ziua in care domnita implinea cincisprezece ani imparatul si imparateasa sa fie dusi de-acasa si fata sa ramana singura in palat. Ca sa-i treaca de urat, lua la rand incaperile; zabovi ea prin tot felul de sali si odai si colinda asa, dupa pofta inimii, ceasuri intregi, pana ce ajunsesi la un turn vechi. Urca scara ingusta si intortocheata ce ducea sus si se pomeni in dreptul unei usi micute. In broasca era varata o cheie ruginita si cand o rasuci, usa sari in laturi si fetei ii fu dat sa vada intr-o camaruta o femeie batrana, batrana, care stasi torcea cu sarguinta un fuior de in. – Buna ziua, batranico, spuse domnita, da’ ce faci aici? – Iaca, torcsi eu! raspunse batrana, dand din cap. – Da’ ce naiba-i aia de se rasuceste asa de repede? intreba fata si, luand fusul in mana, incerca si ea sa toarca. Dar de-abia-l atinse, ca se si implini blestemul ursitoarei si domnita se intepa la un deget. In clipa in care simti intepatura, fata cazu pe patul care se afla acolo si se cufunda intr-un somn adanc.Si somnul asta cuprinse intreg palatul: imparatul si imparateasa, care tocmai atunci se intorsesera acasa si intrasera in sala tronului, adormira pe loc si o data cu ei adormi intreaga curte. Adormira si caii in grajd,si cainii prin cotloanele curtii,si hulubii pe acoperis,si mustele pe pereti; ba chiar si focul care ardea in vatra isi potoli vapaia si se stinse cu totul. Friptura inceta de-a mai sfarai, iar bucatarul, care tocmai se pregatea sa-si apuce de chica ucenicul, fiindca facuse o boroboata, ii dadu drumul si adormi si el. Chiar si vantul isi opri suflarea si nici o frunzulita nu se mai misca in copacii din preajma palatului. Si ce sa vezi: de jur-imprejurul palatului incepu sa creasca un tufis de maracini, ca un gard viu! An de an, maracinisul se inalta tot mai mult si, in cele din urma, cuprinse toti peretii, pana la capriori, ba se mai intinse si pe deasupra, de nu mai puteai vedea palatul defel, nici chiar steagul de pe acoperis. A mers vestea-n lume despre frumoasa adormita, caci asa o numeau toti pe tanara domnita si la cate-un rastimp se gasea cate-un fiu de crai care incerca sa strabata prin tufisul de maracini si sa patrunda pana la palat. Dar de razbit n-a razbit nici unul, din pricina ca maracinii se prindeau laolalta ca si cand ar fi avut niste maini ghimpoase si nu-i lasau sa inainteze macar un pas.  Dupa amar de ani, prin acele meleaguri iata ca mai veni un fecior de imparat.  Si intalnindu-se el cu un batran, acesta-i povesti despre gardul de maracini care imprejmuia palatul de amar de ani…si-i mai zise ca-n palat o fiica de crai, frumoasa cum nu se mai afla alta pe lume, dormea somn adanc, de vreo suta de ani.si ca tot de atunci dorm si imparatul si imparateasa si toti curtenii…si mai stia batranul, de la bunicu-sau, ca se perindasera pe-acolo multi feciori de imparat care incercasera sa razbeasca la palat prin tufarisul de maracini, dar ca toti s-au pierdut fara urma, agatati printre spini, murind de-o moarte cumplita. Atunci tanarul ii vorbi cu semetie: – Mie nu mi-e teama de fel si afla c-am sa ma duc s-o vad pe frumoasa adormita, chiar de-ar fi sa-mi pierd viata! Si oricat incerca batranul cel omenos sa-l abata pe flacau de la acest gand, nu izbuti, caci acesta era neinduplecat in hotararea lui. Se nimeri insa ca tocmai atunci se implineau cei o suta de ani si sosise ziua in care frumoasa adormita trebuia sa se destepte din somnul ei lung. Cand feciorul de imparat se apropie de tufarisul de maracini, mai mai nu-i veni sa-si creada ochilor, caci maracinii se prefacusera pe data in puzderie de flori mari si frumoase, ce se dadeau la o parte din fata lui, lasandu-l sa treaca nevatamat.si dupa ce trecea el, cararea se strangea din nou si florile se preschimbau iarasi intr-un zid ghimpos, de nestrabatut. In curtea palatului vazu o multime de cai si niste ogari care dormeau pe lespezile de piatra. Pe acoperis, hulubii dormeau cu capsoarele varate sub aripi… De-ndata ce intra in palat, vazu acelasi lucru: mustele dormeau pe pereti, iar in bucatarie bucatarul tinea mana intinsa, casi cum ar fi vrut sa apuce de chica pe ajutorul sau, in timp ce o slujnica sedea pe-un scaunel, avand in fata o gaina neagra, pe care abia apucase s-o jumuleasca de cateva pene, cu o suta de ani in urma.   Si feciorul de crai merse mai departe, pana ce ajunse in sala tronului. Aici ii gasi pe toti curtenii dormind un somn ca de plumb iar mai in fund, sus, pe tron, dormeau imparatul si imparateasa. Colinda el mereu alte si alte incaperi, fara sa se opreasca macar o clipa si tot palatul era cufundat intr-o tacere asa de adanca, ca-ti puteai auzi rasuflarea. In cele din urma, flacaul ajunse in turn si deschise usa camarutei in care dormea tanara domnita. Si era atat de frumoasa in somnul ei, ca feciorul de imparat nu-si mai putu lua ochii de la easi, aplecandu-se, o saruta. Dar de indata ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormita clipi din gene, deschise ochii si-l privi cu drag. Coborara apoi amandoi din turn si, ca la un semn, imparatul si imparateasa se trezira si ei si tot atunci se trezira toti curtenii. Se priveau unii pe altii, mirati,si mai-mai ca nu le venea sa-si creada ochilor. Caii din curte se ridicara si incepura sa-si scuture coama; ogarii sarira sprinten in sus, dand vesel din coada si gudurandu-se; hulubii de pe acoperis scoasera capsoarele de sub aripi si, rotindu-si privirile in zare, isi luara zborul spre campie; mustele incepura sa se miste pe pereti bazaind intruna; focul din bucatarie se dezmorti si-si inteti valvataia, mancarea de pe plita porni sa clocoteasca; friptura prinse iar sa sfaraie, bucatarul trase o palma zdravana ucenicului sau, care prinse sa tipe ca din gura de sarpe, iar slujnica se apuca de jumulit gaina si n-o mai lasa din mana pana nu-i smulse toate penele… Apoi se praznui cu mare stralucire si alai nunta feciorului de imparat cu frumoasa adormita si amandoi traira fericiti pana la sfarsitul zilelor.

A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el: – Măi, băiete, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin, că nu mai pot de foame şi sete şi mă simt sleit! Vezi însă că flăcăul se ţinea că-i deştept şi se răsti la omuleţ: – Da’ ştii că n-ai pretenţii mari! Păi dacă ţi-oi da din cozonacul şi din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne? Vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii cerşind! Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, îşi văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina şi se apucă imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; şi, ca un făcut, îi scăpă securea din mână şi nimeri cu tăişul în braţ, de trebui s-o pornească din nou spre casă să-şi lege rana. Vezi că pătărania asta i se trăsese de la omuleţul cel cărunt. Când fu să plece în pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca şi celuilalt, un cozonac gustos şi-o sticlă cu vin. Omuleţul cel bătrân şi cărunt îndată îi ieşi în cale şi-i ceru şi lui o bucată de cozonac şi o înghiţitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el, ca şi fratele său mai mare: – Ei, asta-i bună! Păi dacă ţi-oi da şi ţie, n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, aşa că vezi-ţi de drum şi nu mai supăra degeaba oamenii! Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, nici că se mai sinchisi de el şi-şi văzu de drum mai departe. Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă aşa de rău la un picior, că trebui să fie dus acasă. Văzând ce se întâmplase cu fraţii săi, Prostilă îşi pusese în gând să încerce şi el. Şi începu a se ruga de taică-său: – Taică, lasă-mă şi pe mine o dată să mă duc în pădure la tăiat lemne! Şi taică-său îi răspunse: – N-ai văzut cât au pătimit fraţii tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaş, băiete, că n-ai tu cap pentru astfel de treburi! Dar Prostilă nu şi nu, că el vrea să se ducă. Stărui atâta, că până la urmă taică-su trebui să încuviinţeze: – Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate c-o să-ţi vină şi ţie mintea la cap! Maică-sa îi dădu şi lui un cozonac, dar vezi că fusese plămădit numai cu apă şi copt în spuză! Şi-i mai puse-n traistă şi-o sticlă cu bere înăcrită… Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni şi el cu omuleţul cel bătrân şi cărunt. După ce-i dădu bineţe, moşneagul prinse a se ruga de el:  – Măi, flăcăiaş, măi, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin din sticla ta, că nu mai pot de foame şi de sete! Prostilă luă aminte la vorbele omuleţului şi-i răspunse cu blândeţe: – Moşnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză şi-o sticlă cu bere acră, da’ daca-ţi sunt pe plac bucatele astea, n-ai decât să te-aşezi colea, lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se aşezară ei pe iarbă şi când scoase Prostilă merindele din traistă, o dată-mi făcu nişte ochi… şi cum să nu facă dacă văzu dinainte-i un cozonac galben galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, şi dacă băgă de seamă că berea se preschimbase în vinul cel mai de soi! Mâncară ei şi băură până ce se săturară şi la sfârşit omuleţul zise: – Fiindcă mi-ai dovedit că ai inimă bună şi din puţinul tău eşti gata să împarţi bucuros cu alţii, să ştii c-am să te fac fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de doboară-l şi vei găsi ceva la rădăcina lui. Acestea zicând, omuleţul îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. Prostilă doborî copacul şi găsi la rădăcina lui o gâscă cu penele numai şi numai de aur. O luă sub braţ şi se îndreptă spre hanul unde gândea să rămâie peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-şi mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce şart are pasărea asta minunată şi de ce soi o fi. Şi ar fi dat tustrele orice numai să se aleagă fiecare cu câte-o pană de aur! Fata cea mare privea la gâscă cu jind şi-şi zicea în sinea ei: “Las’ că găsesc eu un prilej să pot smulge o pană!” Şi când Prostilă ieşi afară pentru o clipă, fata îşi luă inima-n dinţi şi apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi, drăcie: degetele îi rămaseră prinse de pene! Puţin după aceea veni şi cea mijlocie, cu gândul să smulgă şi ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soru-sa, că şi rămase agăţată de ea. Când o văzură venind şi pe cea de-a treia, care nutrea şi ea acelaşi gând, cele două surori mai mari strigară la ea: – Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia! Dar fata nu pricepu defel de ce-i tot strigau suro-rile ei să nu se apropie de gâscă şi gândea în sinea ei: “Dacă ele sau putut duce, de ce nu m-aş duce şi eu?” şi se repezi spre gâscă. Dar abia o atinse pe una din surorile ei, că şi rămase agăţată de ea. Astfel, câteşitrele trebuiră să-şi petreacă noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur. A doua zi, Prostilă îşi luă gâsca la subsuoară şi-o porni întins la drum, fără să se sinchisească de cele trei fete care erau agăţate de ea. Şi bietele fiice ale hangiului trebuia s-o ţină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stânga, oriîncotro îl duceau picioarele… Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră c-un popă care tocmai trecea şi el pe acolo. Zărind popa o asemenea blestemăţie, începu să strige ca din gură de şarpe: – Necuviincioaselor, nu vă e ruşine să vă ţineţi scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceţi una ca asta?! Şi după ce le muştrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână, cu gândul s-o oprească. Dar de îndată ce-o atinse, rămase şi el agăţat şi, de voie, de nevoie, trebui să alerge şi el în rând cu câteşitrele. Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult, şi iată că-n calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe popă alergând cât îl ţineau picioarele în urma a trei fete… – Ei, părinte, da’ încotro grăbeşti aşa tare?!, îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele şi să uiţi că mai avem azi un botez! Acestea zicând, se repezi la popă şi dădu să-l tragă de mânecă, dar rămase şi el agăţat… Cum alergau ei aşa toţi cinci, agăţaţi unul de altul de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi ţărani, care veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Popa îi strigă încă de departe, rugându-i să-i scape pe el şi pe dascăl de pacostea asta. Dar de-ndată ce-l atinseră ţăranii pe dascăl, rămaseră şi ei agăţaţi. Ei, comedie mare; şapte inşi se înşirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară! Merseră ei ce mai merseră şi-ntr-un sfârşit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Şi era fiica împăratului atât de sanchie şi de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din această pricină, împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniţă să râdă o va lua de nevastă. Auzind acestea, Prostilă se înfăţişă înaintea fetei, cu gâsca la subsuoară şi cu tot alaiul cel năstruşnic după el. Şi când îi văzu domniţa pe toţi şapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, o dată izbucni într-un hohot de râs şi cu atâta poftă râse, că nu-i mai fu chip să se oprească. Şi dacă văzu Prostilă că împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, precum sta scris în pravilă. Numai că împăratului nu prea îi era pe plac ginerele şi născocea fel şi fel de chichiţe ca să scape de el. Până la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când i-o aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul care ar încăpea într-o pivniţă. Prostilă se gândi că numai omuleţul cel cărunt din pădure i-ar putea veni în ajutor cu-n sfat de folos. Porni deci într-acolo şi când ajunse zări un om care şedea jos, taman pe locul unde doborâse copacul, şi părea să fie tare amărât. Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit şi omul răspunse: – Cum aş putea să fiu altfel dacă mă chinuieşte o amarnică de sete şi n-am cu ce-o stinge?! Iar de apă, cât o fi ea de rece, nu mă pot atinge, că nu-mi prieşte defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseamnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman cât o picătură de apă pe o piatră înfierbântată, zău aşa! – Păi dacă-i numai asta, atunci află că mi-e în putinţă să-ţi astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frăţioare, cu mine şi o să bei până n-o să mai poţi! Îl duse apoi în pivniţa împăratului şi omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari şi, luându-le la rând, bău de stinse, până ce începură a-l durea şalele, nu alta… Nici nu trecuse bine ziua şi secase vinul din toate butoaiele. Prostilă se duse la curte şi-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ţi-ai găsit să i-o dea! Şedea cătrănit toată vremea şi nu se putea hotărî în ruptul capului să-şi mărite odrasla după un neisprăvit ca ăsta, căruia toată lumea îi zicea Prostilă. Şi ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să fie-n stare să mănânce un munte de pâine… Prostilă nu stătu multă vreme pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în acelaşi loc unde doborâse copacul, zări un om cu o mutră tare necăjită, care-şi tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna: – Vai de măiculiţa mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, da’ ce-mi poate ajunge doar un cuptoraş când sunt lihnit de foame?! Prin burtă-mi fluieră vântul şi trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-a-n picioarelea! Auzind acestea, Prostilă se bucură tare mult şi-i zise: – Mă, frate-miu, hai de te scoală şi vino cu mine, c-o să-ţi dau să mănânci până te-i ghiftui! Ajunseră ei în cetatea împărătească şi ce să vezi acolo: din făina care fusese strânsă în întreaga împărăţie, împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaş de pâine. Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el, de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine; şi când se lăsă seara, nu mai rămăsese din el nici măcar o fărâmiţă… Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută şi de astă dată să umble cu fofârlica, doar-doar o scăpa de el. Şi, în cuvinte mieroase, îl îndemnă să-i aducă la curte o corabie care să fie aşa de năzdrăvană, încât să plutească şi pe apă, şi pe uscat. – Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el, voind să dea vorbelor un anume înţeles, să ştii că nu voi mai avea nici o pricină de împotrivire şi ţi-oi da fata de nevastă, pe loc. Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina şi aici îl găsi pe omuleţul cel bătrân şi cărunt pe care-l ospătase din puţinele lui bucate. Şi bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel: – Am mâncat şi am băut şi acu’ o să-ţi dau şi corabia! Acestea toate ţi s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am putut să-ţi uit bunătatea şi mila pe care mi-ai arătat-o la nevoie. Şi omuleţul cel bătrân şi cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea şi pe apă, şi pe uscat. În clipa când Prostilă i-o aduse peşcheş împăratului, acesta nu mai avu ce să zică, vezi bine că i se duseseră pe apa sâmbetei toate şiretlicurile… şi-i dădu fata de nevastă. Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc şi trăi în fericire, până la adânci bătrâneţi, alături de nevasta lui.

Rapunzel – dupa Frații Grimm             Candva, traiau odata un barbat si o femeie care isi doreau nespus de mult mult un copil. In spatele casei lor, se afla o gradina minunata, plina cu florile cele mai frumoase din lume si ierburile cele mai rare. Gradina imprejmuita de un zid inalt era stapanita de o vrajitoare de care toti se temeau.              Intr-o zi, femeia s-a uitat pe geam, in gradina si a zarit un strat de rapunzel. Rapunzelul era verde si proaspat si degeaba s-a caznit femeia sa ajunga si sa rupa un fir, ca nu nu a reusit A incercat zile la randul,dar fara succes si lucrul acesta o imbolnavise. Sotul ei care o iubea, a intrebat-o: – Ce se intampla draga sotie? – Ah, daca as manca rapunzel din gradina, mi-ar reveni puterile.              Barbatul s-a gandit sa riste decat sa-i moara sotia si astepta sa se faca seara ca sa-i duca sotiei un manunchi din acele ierburi . Cand a vazut femeia rapunzelul atat de proaspat a fost tare fericita! L-a gatit ca pe o salata si l-a mancat. In ziua urmatoare, sotul ei a trebuit sa se mai duca inca o data in gradina. Dupa ce a coborat zidul, vrajitoarea, insa, i-a aparut drept in fata. – Cum indraznesti sa vii aici si sa-mi furi rapunzelul? Vei fi pedepsit! – Te rog, n-am avut incotro! Iarta-ma! Daca nu luam rapunzelul, sotia mea ar fi murit!             Vrajitoarea l-a crezut si i-a spus: – Bine! Poti sa iei de acum incolo din gradina mea cat rapunzel vrei. Dar… imi vei da mie copilul pe care sotia ta il va naste! Si sa stii ca voi avea mare grija de el! In cele din urma, omul n-a avut incotro si a fost de acord. Si dupa ce femeia a nascut, vrajitoarea i-a pus copilului numele de Rapunzel si l-a luat cu ea.              Timpul a trecut si Rapunzel a devenit cea mai frumoasa fata din lume. Cand a implinit doisprezece ani, turnul din padure a devenit caminul frumoasei fete. Turnul acela nu avea nici scari, nici usa, doar o fereastra mica in varf. – Rapunzel,Rapunzel,lasa-ma sa cobor pe parul tau, ii spunea vrajitoarea cand voia sa intre in turn. Rapunzel avea parul ca aurul si foarte lung . Cand vrajitoarea ii cerea, ea isi despletea parul si se aseza in dreptul ferestrei lasand parul in afara ca vrajitoarea sa se catere pe el.             Dupa vreo doi ani, fiul regelui a trecut prin acea padure si pe langa acel turn si a auzit o melodie fermecatoare care l-a emotionat adanc. In fiecare zi mergea in padure sa asculte cantecul. Cine canta acel cantec? Ati ghicit! Era Rapunzel. Asa s-a intamplat ca printul sa o auda pe vrajitoare cum o striga pe Rapunzelsi a vazut cum aceasta a urcat in turn. Daca asta este scara care duce spre turn am sa incerc si eu, a gandit printul. A doua seara s-a dus la turn si a strigat: – Rapunzel, Rapunzel, lasa-ma sa cobor pe parul tau! Si asa printul a reusit sa urce in turn. Cum nu mai vazuse niciodata un barbat, Rapunzel s-a speriat foarte tare.             Printul i-a vorbit cu mult drag si i-a spus : -M-am indragostit nebuneste de tine! Nu mai pot trai fara tine, vrei sa devii sotia mea? Fata i-a promis ca ii va fi sotie. -As vrea sa merg cu tine, dar nu stiu cum sa ies de aici. Adu-mi un sul de matase si voi impleti o scara ca sa pot pleca. S-au hotarat sa se vada in fiecare seara deoarece batrana vrajitoare venea doar in timpul zilei. Dar Rapunzel intr-o zi, s-a dat de gol in fata vrajitoarei..: – De ce imi este mult mai greu sa te trag aici pe tine decat pe fiul regelui? – Copila neascultatoare, m-ai inselat!a tipat vrajitoarea.        Si in furia ei i-a apucat pletele frumoase si i le-a taiat cu o foarfeca. Apoi, a luat-o pe Rapunzel si a dus-o intr-un desert unde fata a trait in mare suparare si mizerie. In aceeasi zi, vrajitoarea s-a intors in turnul unde a stat Rapunzel, a luat parul auriu de pe jos si l-a aruncat pe fereasta. Cand fiul regelui a urcat in turn, vrajitoarea i-a spus: -Nu o vei mai vedea niciodata pe Rapunzel! De suparare si deznadejde printul a sarit din turn.A avut noroc ca a ramas in viata. Niste spini, insa, i-au strapuns ochii.. Sarmanul print…Aprope orb si nebun de durerea pierderii suferite, a ratacit ani in sir, cautandu-si frumoasa iubita.         Dar cum Dumnezeu le aseaza pe toate, nu stiu cum, printul a gasit-o pe Rapunzel, in desert! În locul acela pustiu și mizer, trăia Rapunzel, împreună cu cei doi copilași pe care îi născuse. Plângea și cânta de dorul prințului, tatăl copiilor. Asa a reusit s-o gaseasca printul si s-o recunoasca. Dupa ce s-au regasit si s-au imbratisat, lacrimile din ochii lui Rapunzel au ajuns pe pleoapele printului si vederea i-a revenit. Ce bucurie mare…! Au plecat cu toții în țara prințului, și de atunci până astăzi, traiesc fericiți, pentru tine, copile, în lumea poveștilor!