Vecina
Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, –
Că ţi-am făcut potecă prin grădină…
Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!
Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.
De dorul tău, de dragul suferinţei,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, –
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?
Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?
Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, –
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.
Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!
Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare…
De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!
Când umbra nopţii cade peste vale,
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.
Să vin, când luna nopţilor măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre, –
Se uită lung şi tainic prin ferestre…
Din tren
Ca un val de cer senin
Prins în volbură nomadă
Curge vântul cristalin
Pe câmpia de zăpadă.
Fără urmă, fără ţel,
Gândul meu pierdut aleargă
La întrecere cu el,
Şi se pierde-n zarea largă.
Bivolul și coțofana
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o coţofană
Când în sus şi când în jos.
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
– Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam aşa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe şi pe mine!
Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,
Se piteşte la pământ
Şi de-odată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare…
Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.
– Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
Şi de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…
Răspunsul unei comete
Regret că mă-ntrerupi din cale
Cu interview-ul dumitale.
Dar iată, mă opresc o clipă
Să-ţi dau răspunsul meu în pripă.
V-am salutat o dată sfera
Acum vreo zece mii de ani
Cînd astronomii de pe Terra
Erau de-abia orangutani.
(Flammarion era gorilă
Si bietul Newton diplodoc.
Camil era de-abia Cămilă
Iar Duică… nu era de loc !
El de-abia azi cînd scrie proză
Se află în metamorfoză
Şi se transformă tare greu:
Aspiră-acum la cimpanzeu.)
De-atunci, prin negrele stihii,
În noatpea largă şi profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
Şi diafană m-am ivit,
Din perioadă-n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfăşor spectrala coadă
Pe cerul nopţii la zenit…
Planetele cu sateliţii,
Purtîndu-si mîndre paraziţii,
Mi-au dat portretul prin gazete
Şi m-au fixat mii de lunete…
Dar, gata să-mi găsesc mormîntul
În vreun sistem de constelaţii,
Am revenit zburînd prin spaţii,
Căci nu dispreţuiam Pămîntul.
(De-aţi fi în cer ca mine voi
V-aţi minuna întotdeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna…)
Şi-aveam de gînd – ca un simbol
De milenară simpatie –
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim prin veşnicie
Într-un fantastic carambol.
Si măritîndu-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
Într-un aprins vîrtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.
Dar cînd văzui ce… porcărie
(Să-mi ierţi cuvîntul) aţi făcut,
Cît sînge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut, –
Cu spaimă, la perihelie
Din zborul meu m-am abătut
Şi nimbul clar şi trena lungă
Ca o eşarfă de lumină,
Mi le-am ferit să nu ajungă
Vreun strop întunecos de tină.
De-atunci, iubitul meu, îmi vine
De supărare si ruşine
Să fug… cu coada-ntre picioare
Prin spaţii interplanetare
Şi să mă mistui în neant.
Mă duc… Adio ! Salutare !
Să-mi scrii: Uranus, post restant.
Ripostă
Vrei să mă spânzuri, vasăzică?…
Când te-am citit, în adevăr,
Îţi dau cuvântul că de frică
Mi s-a zbârlit un fir de păr!
Cum? Ţi-a venit aşa, deodată,
Netam-nesam?
Păreai un om cu judecată –
La asta nu mă aşteptam.
Te-ai supărat şi-ţi pare rău
Că-s încă viu?
Păcat că eşti de la Tazlău,
Păcat că trebuie să-ţi scriu!
Dar asta-i datoria mea:
Să dau cu zacherlină-n proşti.
Talent avem – o recunoşti.
Atunci, păzea!
Păzea, să nu dai de ruşine,
Să nu te strâng într-un sonet.
Să nu te spânzur eu pe tine
De-un epitet!
Păzea, că muza mi-i fecundă
Şi când te-oi prinde nu te scap:
Cu şapte rime pe secundă
Îţi dau la cap!
Păzea, să nu te-aştern pe-o filă
Şi-n roca unui vers masiv
Să te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilă!
Păzea, să nu-ţi înfig în coastă
O epigramă ca un cui.
Să-ţi sparg în cap o odă proastă,
Să faci cucui!
Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă
Cu versuri mici,
Să nu te ard de la distanţă
C-un hexametru ca un bici!
Şi-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subţire ca un ac,
Pe frontispiciul Veşniciei
Să te fixez ca pe-un gândac!
(Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)
