George Topârceanu Poezii

Rapsodii de toamnă   I   A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor.   Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fâneţele. Toate florile şoptiră, Întorcându-şi feţele.   Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură.   Mai târziu, o coţofană Fără ocupaţie A adus o veste-n goană Şi-a făcut senzaţie:   Cică-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vânt de iarnă Răscolind pădurile.   Şi-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toţi ciulinii pe cărare Fug cuprinşi de panică…   Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaştină. S-a-ntâlnit un pui de cioară C-un bâtlan de baştină   Şi din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie!   II   Într-o clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănându-şi săbiile.   Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vârf de trestie Ca să ţie-o cuvântare În această chestie.   Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Şi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze.   Lişiţele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostârci, pe catalige, Vin la faţa locului.   Un ţânţar, nervos şi foarte Slab de constituţie, În zadar vrea să ia parte Şi el la discuţie.   Când deodată un erete, Poliţai din naştere, Peste baltă şi boschete Vine-n recunoaştere   Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranţa statului…   De emoţie, în surdină, Sub un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie.   III   Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Îşi îndreaptă talia.   Trei petunii subţirele, Farmec dând regretelor, Stau de vorbă între ele: “Ce ne facem, fetelor?…”   Floarea-soarelui, bătrână, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în ţărână Dinţii, de mizerie.   Şi cu galbena ei zdreanţă Stă-n lumina matură, Ca un talger de balanţă Aplecat pe-o latură…   Între gâze, fără frică Se re-ncep idilele. Doar o gărgăriţă mică, Blestemându-şi zilele,   Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere.   Împrejur îi cântă-n şagă Greierii din flaute. “Uf, ce lume, soro dragă!” Unde să-l mai caute?   L-a găsit sub trei grăunţe Mort de inaniţie. Şi-acum pleacă să anunţe Cazul la poliţie.   IV   Buruienile-ngrozite De-aşa vremi protivnice Se vorbiră pe şoptite Să se facă schivnice.   Şi cum ştie-o rugăciune Doamna măsălariţă, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariţă.   Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode.   Vezi! de-aceea mătrăguna A-nvăţat un brusture Să le spuie-n faţă una Care să le usture!…   Jos, pe-un vârf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie.   Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Giuvaer de smalţ şi aur Cu sclipiri de platină.   V   Dar deodată, pe coline Scade animaţia… De mirare parcă-şi ţine Vântul respiraţia.   Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile… Ce e?… Ce e?… Spre podgorii Toţi întorc privirile.   Iat-o!… Sus în deal, la strungă, Aşternând pământului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vântului,   S-a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor şi Doamna Cucurbitaceelor…   Lung îşi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste şolduri triumfale Haina iluzorie.   Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările.   Gâze, flori întârziate! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Câte-o strofă lirică.   Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristeţe Iremediabilă…

Vecina   Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină, Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, – Că ţi-am făcut potecă prin grădină…   Adeseori tu laşi la geamuri storul, Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul, Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!   Şi tot mai des mă poartă necuratul Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul Pe care-l ţin ispita şi păcatul.   De dorul tău, de dragul suferinţei, Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, – Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?   Să leg acum ce nu se mai dezleagă, Să ispăşesc viaţa mea întreagă Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?   Decât să fug cu tine-n largă lume, Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, – Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.   Zâmbind să-mi vindeci inima rănită, Păstrează calda ochilor ispită, Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!   Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare Şi clipele de-acum le laşi să zboare, Când duclea tinereţe-i trecătoare…   De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul De datini grele ce-mi ucid avântul, Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!   Când umbra nopţii cade peste vale, Tu să m-aştepţi în pragul casei tale, C-un văl uşor pe umerele goale.   Să vin, când luna nopţilor măiestre, Frumoasă ca o fată fără zestre, – Se uită lung şi tainic prin ferestre…

Ripostă   Vrei să mă spânzuri, vasăzică?… Când te-am citit, în adevăr, Îţi dau cuvântul că de frică Mi s-a zbârlit un fir de păr!   Cum? Ţi-a venit aşa, deodată, Netam-nesam? Păreai un om cu judecată – La asta nu mă aşteptam.   Te-ai supărat şi-ţi pare rău Că-s încă viu? Păcat că eşti de la Tazlău, Păcat că trebuie să-ţi scriu!   Dar asta-i datoria mea: Să dau cu zacherlină-n proşti. Talent avem – o recunoşti. Atunci, păzea!   Păzea, să nu dai de ruşine, Să nu te strâng într-un sonet. Să nu te spânzur eu pe tine De-un epitet!   Păzea, că muza mi-i fecundă Şi când te-oi prinde nu te scap: Cu şapte rime pe secundă Îţi dau la cap!   Păzea, să nu te-aştern pe-o filă Şi-n roca unui vers masiv Să te-ncrustez definitiv Ca pe-o fosilă!   Păzea, să nu-ţi înfig în coastă O epigramă ca un cui. Să-ţi sparg în cap o odă proastă, Să faci cucui!   Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă C-un hexametru ca un bici!   Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe frontispiciul Veşniciei Să te fixez ca pe-un gândac! (Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)

Clipe de zbucium   Iubita mea, te simt aşa departe… Mi-ai pus pe frunte mâinile subţiri, Dar, ca un zid puternic, ne desparte O pânză de cernite amintiri.   Fiinţa mea întreagă când te cere, Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, Şi câte taine pline de durere Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!   Eu chem osânda care mă omoară, Sălbatic vântul patimii să bată, Eu cer icoana ta de-odinioară, Pe care n-am văzut-o niciodată.   O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele! Atâtea nopţi pustii am adorat-o, I-am dat şi jertfa tinereţii mele Zâmbind… Tu numai inima mi-ai dat-o.   Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte Ce stă deasupra unui larg abis… (Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte, Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)   Căci sufletul, ca tristele ruine, Păstrează-n el lumina altor vremuri, Şi când o rază-ajunge pân’ la mine Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:   Ea luminează-n tine, fără veste, Prăpastia trecutului întreg… Şi-atunci duioasa inimii poveste Eu o ascult, dar n-o mai înţeleg. ……………………   De-aceea-n sara asta mi-e totuna, Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o, Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna: – De unde vii şi cine eşti, străino?…

Manon şi des Grieux   Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. El stă cuprins de-o presimţire gravă. Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă. Sărută braţul zâmbitoarei fete.   – Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă… Atât şopti, cu faţa la perete, Căci se temea acum să nu-l îmbete Ameţitoarea ochilor otravă.   Şi ea s-a dus… În clipa asta mare I-a aruncat din prag o sărutare Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume…   O, tu cea mai nebună dintre toate, Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume Atâtea zeci de mii de strănepoate!…