Recent Posts
AnnaE
Lebedele de Hans Christian Andersen Departe de-...

By

Posts
AnnaE
.Post in Cei trei purcelusi
Povestea celor trei purceluşi Au fost odată trei purceluşi care şi-au părasit mama şi tata şi au plecat în lume. Toată vara ei au hoinărit, au cântat, s-au jucat şi s-au distrat. Dar, când a venit toamna şi a început să bată vântul şi să plouă purceluşii au început să-şi facă griji, dându-şi seama că au mare nevoie de o casă care să-i apere de vremea rea şi de lupul cel rău. Primul purceluş, care era tare leneş, se gândi să-şi facă o casă din paie. “Va fi gata într-o zi!”, le spuse el fraţilor săi. Curând, lupul veni la casuţă şi îi strigă purceluşului: ” Ieşi imediat afară! Vreau să vorbesc cu tine!” Pentru că purceluşul nu vru să iasă, lupul trase adânc aer în piept, suflă puternic şi dărâmă casa din paie. Purceluşul, tare speriat, o luă la fugă. Cel de-al doilea purceluş, leneş şi el, îşi construi o casă din lemn, crezând ca va fi mai rezistentă. Îşi primi frăţiorul speriat înăuntru, spunându-i : “Să sperăm că va rezista mai mult decât cealaltă…” Lupul veni şi le ceru purceluşilor să iasă afară. Înfricoşaţi, aceştia refuzară. Atunci lupul trase aer în piept, suflă din nou tare, tare, şi dărâmă şi casa din lemn. Al treilea purceluş, căruia îi plăcea munca şi era foarte harnic, îşi construi o casă din cărămizi, ciment şi mortar, mai rezistentă şi mai sigură. Îşi chemă cei doi frăţiori în casă şi le spuse: “Această casă nu se va dărâma!” Lupul apăru iaraşi, suflă odată, suflă de doua ori, dar…nu se întâmplă nimic! Casa de cărămidă, bine făcută, rezistă şi nu se dărâmă! Atunci lupul se hotărî să urce pe acoperiş şi să coboare prin horn în casă, pentru a-i surprinde pe cei trei purceluşi. Văzând ce face fiara, purceluţii, isteţi, aprinseră repede focul în şemineu. Lupul căzu în foc şi-şi arse coada! Urlând, o lua la fugă şi de atunci nu mai fu văzut! De a doua zi, fraţii purceluşului isteţ şi harnic începură să muncească şi să-şi construiască propriile căsuţe din cărămidă. Acum erau toţi în siguranţă. Atunci purceluşul cel isteţ îşi chemă fraţiorii şi le spuse: “Gata cu munca! Haideţi să mergem să ne jucăm şi să ne distrăm!”
Hainele cele noi ale împăratului Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte. Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă. Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă. ― Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze. Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu. „Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul. ― Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el. Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale. ― Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic! Dar n-a spus că nu vede. Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.” ― Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător. ― Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult. ― Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus. Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale. Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic. ― Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.” ― E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului. Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut. ― Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. „Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?” ― Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda! Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: „O, ce frumos!”. Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. „Minunat, frumos, măreţ!”, spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale. În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata”. Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” şi aşa mai departe. „Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.” ― Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă. ― Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii. Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii. ― Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos! ― E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii. ― Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele. Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic. Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: „Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni. ― Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil. ― Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul. ― E dezbrăcat! a strigat tot poporul. Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: „Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început”. Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.
AnnaE
.Post in Soldățelul de plumb
Soldățelul de plumb de Hans Christian Andersen   Erau odată douăzeci și cinci de soldați de plumb și toți erau frați, fiindcă fuseseră făcuți dintr-o lingură veche. Țineau pușca în mână și fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roșie și albastră. Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care ședeau, au fost cuvintele: “Soldați de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băiețaș care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos și i-a înșirat pe masă. Toți semănau leit între ei, unul singur era puțin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă și nu mai ajunsese plumbul; dar deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, așa cum aveți să vedeți îndată. Pe masa pe care stăteau ei înșirați mai erau o mulțime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumusețea. Pe ferestre puteai să te uiți înăuntru și să vezi toate încăperile. În fața castelului era un pâlc de copaci și în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau și se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălașe, dar cea mai drăgălașă era o fetiță care stătea în ușa castelului; era făcută și ea din hârtie, însă avea haine frumoase și pe umeri o panglică subțire și albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât fața ei de mare. Fetița stătea cu brațele ridicate, fiindcă era dansatoare și își ridicase și un picior, dar așa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior. “Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel și eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci și cinci de inși; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”   Și s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea mititică și subțire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă. Seara, soldații de plumb au intrat în cutie și toți cei din casă s-au dus la culcare. Și atunci, cutia cu muzicuță a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldații de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau și ei să iasă și să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba și creta se zbenguia pe tăbliță. De atâta larmă, canarul s-a trezit și a început și el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb și cu dansatoarea nu se mișcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor și cu brațele întinse, el stătea tot așa de neclintit pe singurul lui picior și nu-și lua nici o clipă ochii de la dânsa. Deodată, ceasul a bătut douăsprezece și poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un drăcușor mititel și negru. O șmecherie strașnică! – Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcușorul – mută-ți ochii în altă parte! Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit. – Bine, ai să vezi tu mâine dimineață! a spus drăcușorul.   Când s-a făcut ziuă și copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb și l-au pus pe marginea ferestrei și, deodată, c-o fi fost drăcușorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis și soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus și s-a înfipt cu chivăra și cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului. Fata din casă și băiețașul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: “Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare. Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese și de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieți. – Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm și să-i dăm drumul pe apă!   Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre și i-au dat drumul pe apa care curgea prin șanțul de pe marginea străzii; cei doi băieți alergau pe lângă el și băteau din palme. Ce umflată era apa și ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu șagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace și încolo și câteodată se învârtea așa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, fața îi era nemișcată și el se uita drept înainte și nu scăpa pușca din mână. Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeț. Era întuneric chiar ca în cutie. – Oare unde mă duc? – se gândea el. Asta-i numai din vina drăcușorului! Ah, dacă fetița aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este! Deodată, a venit un șobolan care își avea casa acolo, sub podeț. – Ai pașaport? – a întrebat șobolanul. Arată-mi pașaportul! Soldatul de plumb n-a răspuns nimic și și-a strâns și mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe și șobolanul după ea! Brr!, cum își mai rânjea dinții și striga la așchiile și la paiele care pluteau duse de apă: – Opriți-l! Opriți-l! N-a plătit vama și nu a arătat pașaportul!   Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieșit pe sub podeț, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat și pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podețului, pârâiașul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot așa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă. Acuma era greu de tot. Luntrea a ieșit de sub podeț; soldatul se ținea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă și a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare și hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică și drăgălașă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, și-n urechile lui răsuna un cântec: Du-te la război, oștene, Și de moarte nu te teme!   Hârtia s-a rupt și soldatul de plumb s-a prăbușit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un pește mare l-a înghițit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeț și era așa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit și zăcea întins, cu arma la umăr. Peștele umbla încoace și încolo prin apă și se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată și nu s-a mai mișcat; pe urmă, o fâșie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare și s-a auzit un glas strigând: “Uite soldatul de plumb!” Ce se-ntâmplase? Peștele fusese prins, dus la piață, vândut și acuma ajunsese în bucătărie pe masă și bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete și l-a dus în casă; toți cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui pește; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta. L-au pus pe masă și… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleași jucării și castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică și drăgălașă. Stătea și acuma tot într-un picior și cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioșat așa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic. Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada. Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. Culorile i se șterseseră; că i s-or fi șters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai știe? Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloș de plumb și, când a doua zi dimineața servitoarea a scos cenușa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălașă nu mai rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă și neagră ca tăciunele.
Povestea unui gât de sticlă Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate. Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme. Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă. ― Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă. Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată. ― Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti… Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor. La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu. După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită. Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce. În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor. Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar. ― Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el. Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, brânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş. Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii. Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină. Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare. ― Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură. Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc. ― Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei. Tânărul a umplut iarăşi paharele. ― Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta. După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat: ― Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni. Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou. Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. „Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă.” De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură. ― Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei şi să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna. Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeaşi pe care-o zvârlise în păpuriş în toiul voioşiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară. ― Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei. Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă. Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia se duce la fund. Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său şi de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri. Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei. Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume. După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere. Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a dat seama totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într-un dulap dintr-o mare încăpere. De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere. Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu. N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-şi mai amintea nimic. „Dacă n-aş fi fost aruncată în pod, poate c-aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…” Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui. „La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?” îşi zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt. Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă: ― Au acoperit-o în aşa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart! Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoştea. Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani. „Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!” După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea. Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure. În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte. La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul. Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme. „Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă pentru mine.” Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca, din când în când, să-şi răcorească ciocul într-o farfurioară spartă. Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă. Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade. Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se rostogolea în fugă, dându-se peste cap. O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în ţăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul. Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei. ― Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică. Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă. Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul. Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor? Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră. ― Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii mi-au secat de plâns şi s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale. Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi? Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.
AnnaE
.Post in Fetita cu chibriturile
Fetiţa cu chibriturile de Hans Christian Andersen Era un ger grozav; ningea şi începuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biata fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei ii rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încat mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, cand o avea şi el unul. Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la parul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspandea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea. Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar.   Tatal sau are s-o bată; şi afară de asta, şi acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mănuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrazni să scoată unul, numai unul din cutie, să- l zgarie de zid şi să-şi încalzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, şi cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îsşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână. Harscai un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţa albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă, şi veni cu cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse: şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros. Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile: chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele cazu şi trase o dungă mare de foc pe cer. “A murit cineva”, îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: “Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”. Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios! – Bunică, strigă fetitţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăsese în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodata bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea lua pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu. Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă. “A vrut să se încălzească”! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.