Ion Creanga povesti pentru copii carti

'geaba esti mare si nuca nu te ajuta...ramai pacalit de ceva mai mic dar mai siret..Adica, marimea si muschii nu mai conteaza! 

Amintiri din copilărie Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale! – Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi satul Humuleşti, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate; şi locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţă de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietski, craiul polonilor. Şi mai în sus, mănăstirile Secul şi Neamţul, altădată fala bisericii române şi a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carele lor, unde plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproape de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: Să fie de sufletul tatei! Înspre apus miază-zi vin mănăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Văraticul, unde şi-a petrecut viaţa Brâncoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprâncene scăpate din mănăstire; Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăţ, peste Ozana, vine Târgul-Neamţului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănâncă slănină râncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lâna şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut oloi; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor şi piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa. Dar asta nu mă priveşte pe mine, băiat din Humuleşti. Eu am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau seamă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atâta-i tot. Câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre mănăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, şi tot lume mai mult bogată şi aleasă. Mă rog, la Mănăstirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc în târg, tot atunci; apoi, tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Piatra de Duminica Mare, şi la Folticeni de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; şi la Văratic, hram de Sânta Maria mare; lume şi iar lume! Şi câte târnosiri şi sfinţiri de biserici din nou, şi câte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti, şi câţi străini din toată lumea, şi câte inimi purtate de dor, şi câte suflete zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre mănăstiri! Lume, lume şi iar lume! Şi câte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre mănăstirile de maice, după Nătăliţa cea frumoasă! Şi au făcut nemţii mare tărăboi prin mănăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci şi beciul privighetorului Parvu din Târgul-Neamţului putea să tăinuiască la nevoie o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i domoli luându-i cu binişorul, şi a-i face să-şi bage săbiile în teacă, spunândule că cei ce scot sabia de sabie vor pieri! Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele? Aşa era cu cale să fac de la început, dar am ţinut să arăt că humuleştenii nu-s trăiţi ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna. La 1852, în ziua când s-a sfinţit paraclisul spitalului din TârgulNeamţului şi s-a deschis şcoala domnească de acolo, eu, împreună cu alţi băieţi, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-vodă, care era faţă la acea serbare, înconjurat de o mulţime de lume, şi nu ne mai săturam privindu-l. Şi el, frumos la chip şi blând cum era, văzându-ne pe mai toţi de-a rândul, îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum e helgea, cu bondiţe mândre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opincuţe, spălaţi curat şi pieptănaţi, cu ruşinea zugrăvită pe faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă, aruncă o privire părintească spre noi şi zise: – Iată, copii, şcoala şi sfânta biserică, izvoarele mângâierii şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă luminaţi, şi pe Domnul lăudaţi! Aceste vorbe, rostite de gură domnească, au brăzdat adânc inima norodului adunat acolo, şi fără întârziere şcoala s-a umplut de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş; leneş fără pereche mă făcusem, căci mama, după câtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăţ carte şi să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu, profesorul nostru. Bun mai era şi părintele Duhu, când se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieţii în rânduială cum nu mai văzusem până atunci; cumpăra-ne el vara, din banii săi, cofe de zmeură şi fel de fel de puricale de ne da să mâncăm, şi mai în toată sâmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii Neamţului şi ne ducea la stăreţie, să dăm examen dinaintea stareţului Nionil, un bătrân olog, care ne sfătuia cu duhul blândeţii să ne ţinem de ceaslov şi psaltire; căci toate celelalte învăţături, zicea el, sunt numai nişte ereticii, care mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stareţ, ci să ne înveţe şi câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie şi din toate câte ceva, după priceperea noastră. Odată, venind părintele Duhu supărat foc de la mănăstire, ne dete la regula de trei tema următoare:         – Dacă o para luată pe nedreptul îţi mănâncă o sută drepte, apoi şase mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-a oprit-o stareţul Nionil, pe nedreptul, câte parale drepte vor mânca de la Mănăstirea Neamţului?         – Douăzeci şi patru de milioane de parale, cinstite părinte, sau şase sute de mii de lei, răspunse unul din noi, cu crida la tabelă.         – Ia să-mi facă Nică Oşlobanu încredinţarea, zise părintele Duhu. Nică Oşlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare, cât mi ţi-i melianul, şi se roagă de iertare, spunând că-l doare capul. Şi atunci, nu ştiu cum îi cade un urs mare din sân şi… de-a dura prin clasă; nu din cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe jăratic şi de pus drept inimă, când ţi-e foame. Băieţii dau săl prindă, Oşlobanu se aruncă în mijlocul lor să şi-l ia, şi se face o chirfosală ş-un râs în şcoală din pricina ursului celuia, de-i poznă! Atunci, parcă-l văd cum s-a plesnit părintele Duhu cu palma peste frunte, zicând c-un oftat adânc: – Pesemne păcatele mele cele mari şi grele m-au aruncat şi aici, să învăţ nişte ţopârlani sălbatici! Mai fericit erai de-o mie de ori să paşti porcii la Cogeasca-Veche, Isaie, decât să mai fi ajuns şi zilele aceste! Iar tu, moglanule de Oşlobene, care te robeşti pântecelui şi nu-ţi dai câtuşi de puţină osteneală minţii, te-i face popă ca tată-tău când s-or pusnici toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului! Oşlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-şi azvârle ţărnă după cap, ca buhaiul. Cum se duceseara acasă, şi spune tătâne-său ce a zis părintele Isaia. Ş-apoi, las’ pe popa Niculai Oşlobanu, căci el nu prea ştie multe; slujeşte câte trei liturghii pe zi şi pomeneşte la hurtă: pe monahi şi ieromonahi, pe stareţi, pe mitropoliţi şi pe soţiile şi copiii lor, de le merge colbul! Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu?! Ia pe Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc împreună la biserica Sfântului Lazăr de sub dealul Cetăţii. Şi cum intră în biserică, încep a căuta pricină părintelui Oşlobanu, care slujea, că nu se ţine de tipic.         – Tipic, boaite făţarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise părintele Oşlobanu, lăsând sfintele încolo. Ne-aţi luat cu şmecherie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram? Şi după ce ne-aţi calicit, luându-ne moşia şi închizându-ne biserica cu zid, închideţi acum în ciudă şi poarta spitalului; ba până şi clopotele ni le-au oprit de tras câinerii de doftori, tot din pricina voastră, de ni s-au împrăştiat poporenii; nici chioară de babă nu mai dă pe la biserică! Şi încă una: de şaizeci şi mai bine de ani, de când slujesc preoţia, voi aveţi să mă învăţaţi tipicul, pui de năpârcă ce sunteţi! Ia staţi oleacă să vă scot eu gărgăunii din cap! Şi zvârr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflând un sfeşnic zdravăn de alamă, după dânşii, să-i afurisească! Şi, na! părintele Duhu şi Teofan şi-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brânci decât în picioare; chiar după tipic! A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să dea pe la şcoală; dar nici părintele Duhu pe la biserica Sfântului Lazăr, că l-ar fi pironit părintele Oşlobanu pe cruce şi l-ar fi pus în podul bisericii, spre păstrare, cu parte din icoanele rămase aici de la Cetatea Neamţului. Şi mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrân, căci în locul bisericii Sfântului Lazăr fusese altă biserică, de lemn, al cărei hram era Sfântul Dimitrie, făcută şi înzestrată cu moşie de Vasile Lupu-voievod, ca şi cea de la noi din Humuleşti. Însă Mănăstirea Neamţului, bună mehenghe, când a făcut spitalul din Târgul-Neamţului, face şibiserica Sfântului Dumitru de piatră, îi schimbă hramul, numind-o Sfântul Lazăr, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, şi hramul Sfântului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moşia preoţilor a păpat-o, ca şi pe moşia Humuleştii. Şi de aici supărarea părintelui Oşlobanu ajunsese la culme; să nu vadă sămânţă de călugăr pe la biserica lui, că-i potopeşte! Ca prin urechile acului de n-a făcut mucenic pe părintele Duhu, în locul sfântului Dumitru, izvorâtorul de mir. Peste câteva zile după asta, auzim că Nică Oşlobanu s-a dus să înveţe la şcoala catihetică din Folticeni, vorbă să fie! Văru-meu Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi ai mei se duseseră tot acolo, mai de demult; bineînţeles, pe socoteala pungii părinţilor lor. Şi eu, rămânând fără tovarăşi de ispravă, şi mai dându-mi şi părintele Isaia un pui de bătaie, aşa din senin, cihăiam pe mama să se pună pe lângă tata, ca doar m-a da şi pe mine la catihet, măcar că eram un ghibirdic şi jumătate. Galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ş-apoi lasă-te în conta sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ, ca din cutie… Pentru mine însă numai două mierţe de orz şi două de ovăs a dat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, căci şcoala era numai de mântuială; boii să iasă! Ajungând acolo toamna târziu, m-am aşezat în gazdă la Pavel ciubotarul din uliţa Rădăşenii, unde erau şi ceilalţi tovarăşi ai mei. Catihetul, care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar; dar nebunii ştiu că făceam de-ajuns! Pavel era holtei, şi casa lui destul de încăpătoare: laiţe şi paturi de jur împrejur; lângă sobă, altul, şi toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşcheŕ, piedecă, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hârbul cucălacan, clei şi tot ce trebuie unui ciubotar. Cu noi şedea şi Bodrângă, un moşneag fără căpătăi, însă de tot hazul. Pentru puţină mâncare şi câte-oleacă de paşcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, aţâţa focul, aducea apă, mătura, ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu nasul în tăciuni, şi ne cânta din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodinca, Alivencile, Ţiitura, Ca la uşa cortului, hore şi alte cântece sculăţele ca aceste, de jucam până ce asudau podelele şi ne săreau talpele de la ciubote cu călcâie cu tot, că doar acum o dădusem şi eu pe ciubote. Şi din pricina lui Pepelea de moş Bodrângă, Pavel mai nu le putea dovedi din cârpit; ba şi el, uneori, sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă, jucând împreună cu noi. Odată venise lui Oşlobanu rândul să cumpere lemne, şi aşa, cu toată cărpănoşia lui, iese câine-câineşte în medean, aproape de gazda noastră, şi găseşte un ţăran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lodbe de fag. – Cât ceri pe car, bade? zise Oşlobanu, căruia nu-i era a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă.         – Trei husăşi, dascăle.         – Ce spui, bădişorule, pentru un braţ de lemne? Da’ că le duc în spate pe toate odată pân-acasă.         – Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba.         – Zău, nu şuguieşti, bade?         – Nici o şagă, dascăle; să vedem cum le-i duce, şi halal să-ţi fie! Oşlobanu ia atunci lemnele din carul omului câte unul-unul şi le reazemă în picioare lângă braţu-i, după aceea descinge brâul de pe lângă sine şi le împrejură, legându-le frumuşel, să nu se hrentuiască; apoi, săltându-le şi aburcându-le cam anevoie, le umflă-n spate şi la gazdă cu dânsele. Un băietan nebunatic de-alăturea, văzând asta, zise cu glas mare:         – Dascăle-Trascăle, be-he-he; dracul să te ia! Iar ţăranul, făcându-şi cruce, a rămas cu gura căscată, fără să bleştească un cuvânt.Acum nu vă mai spun cât era de încărcat carul cu lemne, care, la aşa loc, ţinea pe vremea aceea şapte lei şi jumătate, şi cât era de mare şi de tare Nică Oşlobanu, şi alţi vro şaizeci ca dânsul, între care mulţi, lăsându-şi nevestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii munţilor, venise la Folticeni să se pricopsească de învăţătură… Ş-apoi carte se învăţa acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos:         Ison, oligon, petasti,         Două chendime, homili, până ce răguşau ca măgarii; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele şapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu uriaşul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărţită în perioade, şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:         – Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miţi-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte! De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiţă şi favorite frumoase, cu pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoţească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău! Mai bună minte avea Mirăuţă din Grumăzeşti, care umbla trelalela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidoveşti, întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi şi căpşune pentru cineva care pornise într-adaos, ba cânta în pilda jidovilor: – Nu-mi e ciudă de gândac, C-a mâncat frunza de fag; Dar mi-e ciudă pe omidă, C-a mâncat frunza de crudă: N-a lăsat să odrăslească, Voinicii să se umbrească. Şi alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-şi piardă viaţa din pricina lui mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidică? Eu, ca şi Mirăuţă, nu mă prea osteneam până-ntr-atâta, să mor învăţând; că doar nu-mi plângeau copiii acasă, nici dădusem catihetului cel poclon mare până pe-acolo. Pentru două mierţe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemângăiată. Afară de aceasta, când mă uitam în oglindă, barbă şi mustăţi ca în palmă; şi doar le şi pârleam eu într-o privire şi le ungeam în toată seara cu seu amestecat cu muc de lumânare şi alună arsă, dar degeaba muncă! Ş-apoi, intrat în asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă! D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el, plin de mâhnire:         – Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Folticeni), astăzi nu mai mergem la şcoală, că nu ştiu tabla şi vreau să învăţ pe mâine la gramatică. Mă rog ţie, hai cu mine la câmp spre Folticenii-Vechi; vom învăţa împreună, sau câte unul, eu la gramatică şi tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, să vedem, nu s-a prinde şi de capul meu ceva? Las’că nici la celelalte nu prea pot învăţa cu slova asta nouă, care-a ieşit, însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsni-o-ar fi s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dânsa la biserică? Dar dacă se cere! Am s-o iau şi eu din capăt, şi, poate, cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluşi… Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mângâiere pentru mine, mă potrivesc lui Trăsnea, şi ne ducem împreună. Şi era un ger uscat prin luna lui noiembrie, şi bătea un vântişor subţire în ziua aceea, de-ţi frigea obrazul! Cum ajungem la câmp, Trăsnea se tologeşte pe-un hat şi începe la gramatică, din capăt, întrebarea şi răspunsul întâi: Întrebare: Ce este gramatica română? Răspuns: Gramatica română este cartea ce ne învaţă a vorbi şi a scrie o limbă corect. Iar în altă ediţie: Gramatica este o învăţătură ce ne arată modul de a vorbi şi de a scrie bine într-o limbă. Asta-i asta! Din ceaslov şi psaltire, şi acele bălmăjite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! Nu ca aceste de acum, puzderie de gramatici; unele raţionate, altele dezvoltate şi ticsite de complimente, care, trebuie spus fără compliment, îţi explică… până ce nu se mai înţelege nimica; adică făcute anume pentru copii, de se joacă cu dânsele, de uşoare ce sunt! Însă ce folos? Peste Trăsnea n-a dat asemene noroc… să umble într-ales… El, păcătosul, uitaţi-vă ce fel de gramatică trebuia să înveţe: artea, corect, într-o limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau şi cu mai multe consune, care însă să se pronunţe cu o scoatere de voace. Iar în altă ediţie: Prin silabă înţelegem rostitura unei părţi de cuvânt ş.c.l. Ei, ei! de-acum drege-ţi voacea şi descurcă-te, măi Trăsne, dacă poţi! Iar, la a treia pagină, îndată altă năzbâtie: Întrebare: Câte părţi are gramatica română? Răspuns: Gramatica română are patru părţi, care sunt: 1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia şi 4. Prosodia. Întrebare: Ce ne învaţă fiecare din părţile aceste? Răspuns: 1. Etimologia ne învaţă a cunoaşte părţile vorbei, adică analisul gramatical. 2. Sintaxa ne învaţă a lega părţile vorbei după firea limbii noastre, adică sintesul gramatical. 3. Ortografia ne învaţă a scrie bine, adică după regulile gramaticei.4. Prosodia ne învaţă a accentua silabele şi a le rosti după firea cuvintelor şi scopul ce-l avem în vorbire. Apoi: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Şi alte iznoave hăzoase ca aceste! Mai pune la socoteală că şi Trăsnea era înaintat în vârstă, bucher de frunte şi tâmp în felul său; că profesorul, care şi el se mira cum a ajuns profesor, zicea: Luaţi de ici până ici, cum mi se pare că se mai face pe une locuri şi astăzi, şi poate că nu veţi aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întâmplării, care a făcut pe oameni aşa cum sunt: ori cuţite de oţel, ori de tinichea… Ş-apoi gândiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rând, rar şi lămurit, ca să se poată înţelege ceva? Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum: Ce este gramatica română, este… ce este, este… este arata… nu arata, artea… artea… ce… ce… ce ne învaţă, învaţă… învaţă… ce ne învaţă; a vorbi… bi… bi… ce ne învaţă… ce este, este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învaţă… ce este, este… Şi tot aşa dondănind foarte repede, bâlbâit şi fără pic de cugetare, până la a scrie într-o limbă corect rar ajungea, sărmanul! Şi după ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că ştie. Luam eu cartea din mâna lui şi-l întrebam: Ce este gramatica, măi Trăsne? Iar el, închizând ochii, răspundea iute, iute şi mornăit, cum cer calicii la pod: – Ce este gramatica română, este… ce este, este… şi celelalte, după obicei, schimonosind cuvintele şi îndrugându-le fără nici o noimă, de-ţi venea să-i plângi de milă!         – Nu aşa, măi Trăsne! Dar cum?         – Nu mai zice română, şi spune numai răspunsul; ce ai cu întrebarea? Şi se şi opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar degeaba; se încurca şi mai rău, începea a ofta şi-i venea să-şi spargă capul.         – Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit şi, când te-oi striga, să vii iar să mă asculţi; şi de n-oi şti nici atunci, apoi dracul să mă ia! Dă, gramatica să zicem că n-o înţeleg şi s-o lăsăm la o parte; artea, asemene; corect, tiji. D-apoi română, este… ce… ne învaţă a vorbi şi a scrie bine într-o limbă parcă-s cuvinte româneşti, ce naiba! Numai şi aici trebuie să fie ceva: a vorbi şi a scrie bine într-o limbă, îndrăcit lucru! Cum să scrii într-o limbă? Poate cu limba, mai ştii păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las’ că, de scris, talpa gâştei, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot; nu româneşte, ci ţărăneşte… Doamne, Doamne! Învăţat mai trebuie să fie şi acel care face gramatici! Însă şi-n gramatică stau eu şi văd că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: rostitură, artea, corect, pronunţe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-teîl-o, ne-ve-i-le şi altele de seama acestora să fie mai româneşti… şi noi, prostimea, habar n-aveam de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le şi cântăm, c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât ţăran, mai bine să mori! Hai, du-te, Ştefănescule, că m-apuc de învăţat! Şi lăsându-l, m-am dus şi eu în ciudă la fata popii, am găsit-o singură-singurică şi m-am jucat cu dânsa în ticnă până-ndeseară; căci mamă n-avea, şi tată-său ca popa, umbla după căpătat… Apoi m-am întors la câmp, cu zgărdiţa de la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătase şi cu sânul plin de mere domneşti; şi, când colo, zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, şi habar n-avea de frig. Sărace, sărace! nu eşti nici de zeama ouălor; decât aşa, mai bine te făcea mă-ta un mânz şi te mâncau lupii, zic eu în mine.   – He! Trăsnea, mă! scoală! ştii tabla? Sare el de jos, îl ascult, clei. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-au răzbit foamea şi frigul, şi mor de urât aicea pe câmp!         – Da, că şi eu… Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrcit sufletul de dânsa! Şi osebit de asta, nici nu-mi e bine.         – Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne, nu-i aşa?         – Ba chiar ai nimerit: un fel de leşin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam aşa ceva.         – Poate fiorile gramaticii, zic eu.         – Mai ştii păcatul? Poate că ş-aceea să fie, zise Trăsnea; căci, dracul s-o ia! cum pui mâna pe dânsa, îndată-ţi vine somn… Flecuşteţe de-aceste nu se potrivesc cu rânduiala bisericii, s-a mântuit vorba… Osmoglasnicul este ce este… Vorba tatei: Condacul umple sacul, şi troparul hambarul, măi băiate! Ce umblăm noi chinuindu-ne cu gramatica, Ştefănescule? Haidem! Şi ne întoarcem noi la gazdă pe la asfinţitul soarelui, mâncăm ce mâncăm ş-apoi rugăm pe moş Bodrângă să ne cânte; şi unde nu se adună o mulţime de dăscălime la noi, căci aici era staniştea lor; şi ne întărtăm la joc, ştii cola, ca la vârsta aceea, de nici simţirăm când a trecut noaptea. Şi aşa am scăpat, şi eu de urât, şi Trăsnea de bolborosit prin somn: ce este gramatica română, este… ce este, este…, ca alte dăţi. Însă veselia nu s-a încheiat numai cu atâta; alta şi mai şi s-a început din capăt. N-apucase moş Bodrângă a lua bine fluierul de la gură, şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau şi Ciucălău, din uliţa Buciumenii, tămăiat şi aghezmuit gata dis-dimineaţă. Dumnezeu să-l iepure! Şi cum ne binecuvântează, după obiceiul său, cu amândouă mâinile, ca vlădicii, ne şi trage câte-un ibrişin pe la nas despre fata popii de la Folticenii-Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preoteasă, ba car fi potrivită cu mine, ba că are să mi-o lege tată-său de gât, şi câte ponosuri şi tâlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaş, pân-a început Gâtlan a-l lua cu măguleli, zicând: – Ia las’, las’, cinstite părinte! nu mai umbla şi sfinţia-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul secului. Mai cântă încaltea, moş Bodrângă, un răstimp, să ne veselim de-ajuns, că părintele a fi bun şi ne-a ierta… Moş Bodrângă de cuvânt; iar începe a cânta, şi la joc, băieţi! Popa Buligă, deşi era bătrân, dacă vede că ni-i treaba de-aşa, unde nu-şi pune poalele antereului în brâu, zicând:         – Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi şi-ţi trăi! Apoi zvârle potcapul deoparte, şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, şi două, şi trei, de era cât pe ce să scoatem sufletul din popă. Şi aşa l-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea: Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci! De la o vreme, văzând bietul popă că s-a pus în cârd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub: – Mă aşteaptă nişte fii de duhovnicie, dragii mei, şi trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul. Pavel, gazda noastră, şi pune atunci un talger de uscături ş-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă, zicând:         – Ia poftim, cinstite părinte, de-ţi lua din masa noastră oleacă de gustare ş-un pahar, două de vin, ş-apoi vă-ţi duce, dacă spuneţi c-aveţi aşa de mare grabă. Sfinţia-sa, nemaipunându-se de pricină, încrucişază mâinile, după obicei, îşi drege glasul şi spune cu smirenie: Binecuvântează, Doamne, mâncarea şi băuturica robilor tăi, amin! După aceea ridică un pahar, zicând: Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie! Şi dă paharul de duşcă; apoi încă vro două-trei, şi peste acele alte câteva; după aceea ne binecuvântează iar cu amândouă mâinile, zicând: Ei, băieţi, de-acum liniştiţi-vă! Ş-apoi ne lasă în pace şi-şi caută de drum. Însă noi, vor ba ceea:         Nici toate-ale doftorului,         Nici toate-a duhovnicului;         De ce petreci,         De ce-ai mai petrece! Cam pe înserate, ne luăm târâş, cu moş Bodrângă cu tot, şi ne băgăm într-o cinstită crâşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâşmăriţei decât de dorul vinului; căci era şi frumoasă, bat-o hazul s-o bată! Ş-apoi, măritată de curând după un vădăoi bătrân ş-un lă-mă, mamă, cum e mai bine de tras la om în gazdă. Crâşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte şi ne-a dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la fereşti şi podită pe jos, unde eram numai înde noi şi crâşmăriţa, când poftea, ca la casa ei. Într-un colţ al odăii, câteva mierţe de fasole; în altul, sămânţă de cânepă; în al treilea, o movilă de mere domneşti şi pere de Rădăşeni, care trăiesc până după Paşti; în al patrulea, mazăre şi bob, despărţite prin o scândură lată, iar alăture, nişte bostani turceşti; într-o putină, pere uscate şi dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cânepă şi de in; pe-o grindă, călepe de tort şi lânuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere; apoi câlţi, buci şi alte lucruri, zăhăite prin cele poliţe şi colţare, ca la casa unui gospodar fruntaş de pe vremea aceea. Şi cum ne aflam noi în această binecuvântată casă, crâşmăriţa iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumânarea şi, cât ai bate din palme, ni s-a şi înfăţişat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobeşti; şi turnând prin pahare, săreau stropii din vin de-o şchioapă în sus, de tare ce era. Gâtlan, bun mehenghi, ia un pahar şi-l întinde gazdei, zicând: – Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata întâi! să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul. Crâşmăriţa cea frumoasă, luând paharul, se închină la toţi cu sănătate, râzându-i ochii, şi, după ce gustă puţin, se roagă să n-ozăbovim, că mai are şi alţi muşterii, şi bărbatu-său nu poate dovedi singur. Dar ţi-ai găsit; noi, aţiindu-i calea, o pofteam, cu stăruinţă, să cinstească de la fiecare. Şi ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi alungat-o prosteşte, mulţumindu-i câte c-o sărutare plină de foc!         – Aşa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moş Bodrângă, şezând cucuiet pe nişte buci şi molfăind la pere uscate. Aveţi dreptate, băieţi, acum vi-i vremea!         – Şi cum zici, moşule, răspunse crâşmăriţa, intrând atunci pe uşă c-o strachină de plăcinte fierbinţi, c-o găină friptă şi punându-le pe masă dinaintea noastră. Şi, zău, mare pomană şi-a făcut, căci eram flămânzi ca nişte lupi! După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta, pentru care mulţumeam crâşmăriţei tot cu sărutări, până ce se făcea că se mânie şi iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iar venea şi iar fugea, căci cam aşa se vinde vinul, pe unde se vinde… Ori, mai ştii păcatul? Poate că nici crâşmăriţei nu-i era tocmai urât a sta între noi, de ne cerca aşa des. La urma urmelor, unde nu-i dă şi Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste! Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Şi atunci, crâşmăriţa cea frumoasă curat că s-a mâniat. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: În care cămaşă s-a mâniat, într-aceea s-a dezmânia. Că altfel n-ai cum s-o ghibăceşti. De la o vreme, prinzând moş Bodrângă la curaj, să nu înceapă a cânta din fluier o Corăbiască de cele frământate în loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Şi aşa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa, şi dam chiorâş prin fasole, prin mazere şi bob, şi sămânţa de cânepă se făcea oloi, pârâind sub tălpile noastre. Cam pe după miezul nopţii, văzând că moş Bodrângă ne-a părăsit, începem şi noi a ne strecura câte unul, unul, spre gazdă; eu, cu sânul încărcat de pere uscate şi c-un bostan mare, ce mi l-a dat crâşmăriţa, căci pe cât era de frumoasă, pe atâta era şi de darnică, mititica! Şi când ajung la gazdă, ce să vezi? mai fiecare tovarăş al meu furluase câte ceva: unul mere domneşti, altul pere de Rădăşeni; moş Bodrângă paşlise o grămadă de buci pentru aţâţat focul, şi Trăsnea, sămânţă de cânepă. Iar Oşlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă şi cu tălpile din alta, venind mai în urma tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creştetul pe pat şi cu tălpile în grindă, aşa încălţat şi îmbrăcat cum era; şi, ce să-ţi mai vadă ochii? Să nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase, anume pentru trebuşoara asta… Numai văru-meu, Ioan Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de aţă. Iar Zaharia lui Gâtlan se mulţumise c-un sărutat din partea frumoasei crâşmăriţe. Mare mângâiere pentru un băiat străin, în ziua de lăsatul secului! Şi ia acum înţeleg eu că Gâtlan, căruia-i zicea în şcoală Zaharia Simionescu, a fost mai cu minte decât noi toţi; căci el din cele aduse de noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace! Ei, ei, toate bune şi frumoase la vremea lor; dar de-acum trebuie să ne mai punem şi câte pe-oleacă de carte, căci mâine-poimâine vine vacanţa de Crăciun, şi noi stricăm pâinea părinţilor degeaba; nimic fără cheltuială, şi banii nu se iau din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloi, trei-patru saci de făină de păpuşoi, câteva oci de peşte sărat, perje uscate, fasole, mazăre, bob, sare şi lemne pentru câteva săptămâni; căci stam la masă toţi împreună, făcând mâncare cu rândul, fiecare dintr-al său pentru o zi. Însă Oşlobanu, care mânca cât şaptesprezece, ne cam pusese pe gânduri. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimită; dar Ce-i în mână nu-i minciună. Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit, dacă ai cu cine te înţelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gâtlan, c-aici ar trebui ceva de făcut, să putem scăpa de câţiva mâncăi, căci tovărăşia nu ni se părea dreaptă. Şi găsim un mijloc nu se poate mai nimerit: noaptea, când vor dormi toţi, să punem poştă la tălpi cui vom socoti noi; mai ales că vro câţiva adormeau duşi, cum începea moş Bodrângă a spune la poveşti. Şi după ce-am pus la cale unele ca aceste, pândim când erau ceilalţi duşi de-acasă şi ne apucăm de făcut poşte, ca s-avem pe mai multă vreme. Câteva pături de hârtie, lipite una peste alta cu seu de lumânare topit pe lângă foc, puse încet la tălpi, când doarme omul greu, şi aprinse c-un chibrit, mai sfânt lucru nici că se poate! Şi fiindcă pe Oşlobanu toţi aveau ciudă mai mare, lui i-am făcut pocinog întâi. Şi când l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur, şi nuşi găsea loc prin casă, de usturime. Dar, neaflând care-i vinovatul şi nebizuindu-se în putere a se bate cu toţi, se puse la făcut metanii şi ne blestema, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu toate blestemele lui, mai punându-i în alte nopţi câteva poşte şi făcându-i-se tălpile numai o rană, a fost nevoit să-şi ia tălpăşiţa spre Humuleşti, lehămetindu-se de popie şi lăsând toate merindele sale în stăpânirea noastră. Îndată după asta, Gâtlan scrise lui Oşlobanu:         Iubite Oşlobene, Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieţii din urmă. De n-aveţi ce mânca acolo, poftim la noi să postim cu toţii.         Al tău voitor de bine,         Zaharia,         Mare căpitan de poşte         Peste vro câteva zile am mai tăiat gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi din proaspăt; Nic-a lui Constantin a Cosmei, din Humuleşti, se duse şi el cu tălpile băşicate pe urma lui Oşlobanu. Şi cu atâta mai bine, căci tot îşi pierdeau vremea în zadar. Iar Trăsnea, fiind mai chilos şi mai tare de cap, rabdă el cât rabdă şi, dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la altă gazdă, luându-şi partea de merinde. Şi cu astă rânduială, am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gâtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, şi moş Bodrângă pe deasupra. Văru-meu, care văzuse de patima celorlalţi,luase obicei în toată seara, la culcare, a-şi coase mânecile contăşului şi, vârându-şi picioarele într-însele, dormea fără grijă. Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea. Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prieten unghie şi carne. Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele, căci pusese piele bună, talpă de fund, şi erau cusute de tocmală. Numai scârţ uitase Pavel să pună… şi pentru asta rău i s-a stricat inima lui Mogorogea! Noroc mare că era o iarnă geroasă, şi omătul ajuta la scârţâit. În vacanţă ne duceam acasă, ş-apoi, vorba ţiganului cu Crăciunul sătulul… Costiţe de porc afumate, chişte de buft umplut, trandafiri usturoiaţi şi slănină de cea subţire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie şi cu mămăliguţă caldă, se duc unse pe gât. Mai face el ţăranul şi alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Şi, mulţumită Domnului, părinţii noştri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploşise încă la uşa lor, pe când ştiu eu. Şi să nu-mi uit cuvântul! Petrecem noi sărbătorile frumos la părinţi, în Humuleşti, şi după Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la şcoală mai dam noi aşa, câteodată, de formă. Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o înveţe şi acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul! Şi eu, unul, eram dintr-acei fericiţi: când e vorba de credinţă, ce-ţi mai trebuie învăţătură? De la moş Bodrângă zic şi eu că aveai ce învăţa: fluierul său te făcea să joci fără să vrei, şi poveştile lui nu-ţi dau vreme de dormit. Afară de asta, mai aveam noi cu ce ne trece vremea când voiam: ţencuşa, ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam la taclale până se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde ştiam că se fac hore. În Rădăşeni, sat mare, frumos şi bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea… Flăcăii abia se legănau în joc, şi hora se învârtea foarte încet. Fetele nu seaşteptau rugate, ca pe-aiurea, ci fiecare desprindea mâinile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua! şi urma jocul înainte. Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului, soră cu crâşmăriţa cea frumoasă din Folticeni. Şi Gâtlan, care juca lângă mine, îmi spuse la ureche: – Las’ că-i vedea tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie!         – Taci, măi, zic eu, ce mai vorbeşti în bobote, că s-a mânia omul şi s-a duce şi el acasă.         – Ei, ş-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruţă, de-abia i-a fi mai uşor iepei. Şi jucăm înainte. Seara ne întoarcem la gazdă, şi Mogorogea, băiat grijuliu, îşi curăţă ciubotele frumos şi le pune la uscat pe vatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate părţile… Şi el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i dea banii îndărăt numaidecât.         – Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea înfuriat; aşa fel de prieten îmi eşti? Haiti! alege-ţi una din două, căci altfel dai cinstea pe ruşine; îţi trântesc scroambele de cap! Auzitu-m-ai? Pavel, neştiindu-se vinovat, zise cu dispreţ:         – Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, că nu-ţi şede bine. Pe cine faci cârpaci? După ce-ai purtat ciubotele atâta amar de vreme, umblând toată ziua în pogheazuri, şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile, acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi, ori să-ţi fac pe loc altele nouă? Dar ştii că eşti ajuns de cap?! Nu-ţi e destul că m-ai ameţit, punându-ţi sfârloagele pe calup, trăgându-le la şan, şi ungându-le aici, pe cuptor, la nasul meu, în toate dimineţile? Ba de câte ori mi-ai pus şi poşte la picioare, şi eu, ca omul cel bun, tot am tăcut şi ţi-am răbdat. Îmi pare rău că eşti gros de obraz! Ei, las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ţi-i vorba de-aşa! – Ce spui, cârpaciule? zise văru-meu; şi tu mă mogorogeşti? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? Încă te obrăzniceşti? Acuş te-oi otânji, cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viaţa!         – Până ce mi-i otânji, zise Pavel, eu acuş te cinătuiesc frumuşel cu dichiciul; înţeles-ai? Văzând noi că era cât pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, şi pace bună! Mai glumeau ei după aceasta câine-câineşte, dar lui Mogorogea nu-i ieşa de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. În săptămâna hârţii, sau cârneleaga, moş Vasile, venind la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său şi trei purcei grijiţi gata.         – Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutându-i mâna. Aşă-i că ne-ai nimerit?         – Bine v-am găsit sănătoşi, măi băieţi, răspunse moş Vasile. D-apoi, vorba ceea: Nimeresc orbii Suceava, şi eu nu eram să vă nimeresc? Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:         – Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are gând să vă dea drumul degrabă? Căci eu, drept să vă spun, m-am săturat deatâta zdruncen şi cheltuială.         – Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan ruşinat.         – Na, na, na, măria-ta! parcă asta grijă am eu acum! vorba ceea: Nu-i Tanda, şi-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei… de curmei. Şi ce mai atâta înconjur? Mecet, Berechet, Pleşcan, cum s-a fi chemând, Ioane, ştiu că ne jupeşte bine, zise moş Vasile. Şapoi cică popa-i cu patru ochi! Ia mai bine rugaţi-vă cu toată inima sfântului hărăşc Nicolai de la Humuleşti, doar v-a ajuta să vă vedeţi popi odată; ş-apoi atunci… aţi scăpat şi voi deasupra nevoii: bir n-aveţi a da, şi havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei Ierarh. Atestat şi mâncaţi tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plăteşte şi dinţăritul… Vorba ceea: Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă se cer unui popă, şi nu-i mai trebuie altceva. Binear fi, Doamne iartă-mă, ca feţele bisericeşti să fie mai altfel! dar… veţi fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă şi de pe viu, şi de pe mort. Vedeţi cât de bine trăieşte mecetul, fără să muncească din greu ca noi… Numai… dă! darul se cinsteşte! Ioane, eu ţi-am şi ochit un potcapic, zise moş Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa pe tânjală, pune mâna pe afiştat mai repede şi vin-acasă; căci Ioana lui Grigoraş Roşu, de la noi, aşteaptă cu nerăbdare să-ţi fie preoteasă. Mai rămâneţi cu sănătate, dascăle Zaharie şi nepoate, că eu m-am dus! – Mergeţi sănătos, moş Vasile, zicem noi, petrecându-l până mai încolo, şi vă rugăm, spuneţi părinţilor, din partea noastră, că ne aflăm bine şi-i dorim. După ce se duce moş Vasile, eu zic lui Ion cu binişorul:         – Vere, ia să frigem în astă seară un purcel de ceia, că tare mi-i dor! Mogorogea, nătâng şi zgârcit cum era, începe a striga la mine:         – Mă! ia ascutaţi; eu nu-s Nică Oşlobanu, să mă suciţi cum vreţi voi… Cu ce mă hrăniţi, cu aceea am să vă hrănesc. Nu vă dau nici o bucăţică de purcel, măcar să crăpaţi!         – Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gâtlan.         – Amin, bleştesc eu cu jumătate de gură.         – Şi eu mă anin, spuse Pavel de după sobă.         – Amin, neamin, ştergeţi-vă pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciudă; înţeles-aţi? Nu tot umblaţi după bunătăţi; mai mâncaţi şi răbdări prăjite, că nu v-a fi nimica!         – Ia lăsaţi-l încolo, măi; sta-i-ar în gât pe ceea lume! zise Zaharia. Şi ne punem, dragă Doamne, la învăţat. Însă, fie vorba între noi, nu ne era a învăţa, cum nu i-e câinelui a linge sare. În sobă arsese un foc straşnic; îl învelisem şi astupasem, căci era ger afară. Moş Bodrângă încurcase nu ştiu pe unde în seara aceea, şi Pavel, neavând lucru ca alte dăţi, se culcase devreme. Iar Mogorogea, nădăjduindu-se în potcapicul tătăne-său, adormise înaintea lui Pavel cu picioarele în mânecile contăşului, după obicei, şi horăia zdravăn. Vorba ceea: Lasă- mă, să te las! Mai târziu stingem şi noi lumânarea şi ne culcăm; însă nu puteam adormi, gândindu-ne la purcel. – Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poştă de cele undeva? zic eu încet.         – Nu, bre, răspunse Zaharia şi mai încet; şi, Doamne, ce bine-ar fi să trântim una lui Mogorogea! Dar, până la poştă, până la nu ştiu ce, na cuţitaşul meu, taie încetişor custura de la mâneca lui Mogorogea, în dreptul unei tălpi, dă-i o pârleală bună cu nişte chibrituri de ieste, care ard mocnind, şi las’ dacă i-or mai ticni purceii… Numai cată de nu te mocoşi atâta!         – Adă cuţitaşul încoace, zic eu, şi, la toată întâmplarea, cred că nu mă vei da prin şperlă şi nu-l vei lăsa să mă bată!         – Nici vorbă nu mai rămâne, zise Zaharia; dă-i pârleală înainte, fără grijă. Atunci… îmi iau inima în dinţi şi fac tocmai aşa cum fusesem povăţuit de Gâtlan; tai cusutura încetişor şi ţin cîtu-ţi-i smocul de chibrituri aprinse la călcâiul văru-meu, unde era pielea mai groasă, până ce-l răzbeşte focul. Şi când răcneşte odată cât ce poate, eu zvrrrr! chibriturile din mână, ţuşti! la spatele lui Zaharia şi-ncepem a horăi, de parcă dormeam cine ştie de când… Ion însă, împiedicat cu picioarele în mânecile contăşului, căzuse alivanta la pământ, zvârcolinduse ca şarpele şi blestemându-ne cum îi venea la gură: – Vai! osândi-v-ar Dumnezeu să vă osândească, soiuri ticăloase ce sunteţi! Nime n-are chip să se odihnească în casa asta de răul vostru! Cine oare mi-a făcut şotia? Pe Zaharia şi Nică îi aud horăind şi nu cred să fi îndrăznit… Numai că hoţomanul de Pavel mi-a făcut-o… be-l-ar tăunii să-l beie, când i-a fi somnul mai dulce! Şi încă se preface că doarme, ticălosul! Ia să-l învăţ eu a-şi mai bate altă dată joc de om!Şi repede ia cu cleştele un cărbune aprins din vatră, şi cu dânsul pe cuptor la Pavel. Şi cum dormea, sărmanul, cu faţa în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicând:         – Na! satură-te de făcut şagă cu mine, cârpaciule! Atunci se aude un răcnet spăimântător, şi, odată cu răcnetul, Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o şi darmă la pământ. Şi în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion faţă în faţă, unde nu se încinge între dânşii o bătaie crâncenă; ş-apoi stă de-i priveşte, dacă te rabdă inima…         – Stai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, şi noi avem să dăm seama! zic eu tremurând ca varga de frică.         – Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia sărind ca un vultur între dânşii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta? Iară eu, amandea pe uşă, afară, plângând, şi încep a răcni cât îmi lua gura, strigând megieşii. Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezând că-i foc, ori ne taie cătanele, Doamne fereşte! Căci era oştire nemţească în Folticeni pe vremea aceea. După ce se mântuie clăcuşoara asta, lumea ne lasă în cât ne-a găsit şi se împrăştie, huiduindu-ne. Să fi văzut ce blestemăţie şi gălămoz era în casă: fereştile sparte, soba dărâmată, smocuri de păr smuls din cap, sânge pe jos, Pavel, cu pieptul ars, şi Ion, cu călcâiul fript, şedeau la o parte gâfuind; eu cu Zaharia, de alta, mirându-ne de cele întâmplate… iar nevinovaţii purcei, fiind spânzuraţi în tindă, la răceală, nu se ştie ce s-au făcut! Zaharia, de la o vreme, voind a curma tăcerea, zise: – Cântă-le de-acuma, Ioane: cei fără prihană, aliluia! şi nu mai tânji atâta după dânşii; se vede că aşa le-a fost scris, mititeii!         – Ia nu mai clămpăni şi tu din gură, măi, răspunse Ion, plin de năduh; aţi tot strigat asupra lor, şi iaca vi s-a făcut pe voie. În vorbele aceste, venind şi moş Bodrângă, chiurluit, începe a-şi face cruce de la uşă.         – Ei, moşule, zic eu, place-ţi cum ne-ai găsit? Pavel, care până atunci şezuse ca mut, uitându-se prin casă amărât, zise: Ia ascultaţi, dascălilor: ca să se mântuie toată dihonia, cărăbăniţi-vă de la mine, şi mă lăsaţi în pace! Noi, bucuroşi c-am scăpat numai cu-atâta, ne luăm ce mai aveam şi ne mutăm la un fierar peste drum, dimpreună cu moş Bodrângă, mângâietorul nostru. Prin postul cel mare se răspândeşte vuiet printre dascăli despre desfiinţarea catiheţilor şi trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. Na-ţi-o bună, că ţi-am frânt-o! zise Trăsnea; când la adică, nu-i nimică. Vorba ceea: Ne-am pricopsit cu cai cu tot… Dracul mă punea să-mi bat capul de gramatică? De ştiam asta, mai bine şedeam acasă; şi cu banii câţi s-au dat, pe ici, pe colea, îşi prindea tata altă nevoie.         – D-apoi noi, ziseră dascălii cei însuraţi, oftând; ne-am calicit cu desăvârşire: zimţi, ba oiţe, ba stupi, ba cai şi boi s-au dus pe gura lupului! Părintele catihetul să trăiască!         – Ia tăceţi, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mântuit vorba! Ce-l mai cisluiţi atâta pe bietul catihet? Parcă numai el e de-aceia? Ş-apoi şi vouă, nu ştiu, zău, cum v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: Hai în car! Bai! Hai în căruţă!         – Bai! Hai în teleagă Bai! Hai pe jos! Bai! Ziceţi mai bine că vă trageţi la teapa voastră, ca apa la matcă. Eu-s mai bucuros că s-a întâmplat asta. La Socola să mergem, dacă voim să ieşim dobă de carte! Acolo-s profesorii cei mai învăţaţi din lume, după cum aud eu. – La Socola! strigă dascălii cei mai tineri.         – Duceţi-vă pe pustiu, dacă vă place! duce-v-aţi învârtindu-vă ca ciocârlia! strigă cei bătrâni.         Şi aşa, aproape de Paşti, ne-am răzleţit unii de alţii, şi la Socola a rămas să meargă cine-a vrea în toamna viitoare, anul 1855.

Ivan Turbincă Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială. Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând.  Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.         – Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.         – N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cântă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, drept cercare, hai, fă-te tu cerşetor la capătul ist de pod, şi eu la celălalt. Şi să vezi cum are să ne dea amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de câte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia cerurilor.         Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celălalt şi încep a cere de pomană.         Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse şi dă una lui Sfântul Petre şi una lui Dumnezeu, zicând:         – Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.         Şi apoi Ivan începe iar a cânta şi se tot duce înainte.         Atunci Sfântul Petre zice cu mirare:         – Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, şi n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta!         – Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul.         Apoi Dumnezeu porneşte cu Sfântul Petre şi, cât ici, cât cole, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui.         – Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânţi, cânţi, nu te-ncurci!         – Mulţumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde ştii aşa de bine că mă cheamă Ivan?         – D-apoi, dacă n-oi şti eu, cine altul are să ştie? răspunse Dumnezeu.         – Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii toate?         – Eu sunt cerşetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. Şi cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cât eşti tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic.         Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis:         – Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea.         Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după dorinţa lui Ivan, şi apoi zise:         – Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujeşti şi la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău.         – Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă?         Şi zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre nişte curţi mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, până când, pe înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, intră în ogradă, se înfăţişază înaintea boierului şi cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Şi vrând-nevrând, porunceşte unei slugi să dea lui Ivan ceva de mâncare şi apoi să-l culce în nişte case nelocuite, unde culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitamnisam. Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare şi apoi îl duce la locul hotărât, să se culce.         “Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviinţă. Ştiu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul!”         Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. Şi tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan!         Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boierului, şi-a pus armele în rânduială, s-a închinat după obicei şi apoi s-a tologit aşa, îmbrăcat cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punându-şi turbinca cu cele două carboave sub căpătâi şi aşternându-se pe somn; căci de-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins lumânarea, odată se trezeşte că-i smunceşte cineva perna de sub cap şi i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, punând mâna pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea şi începe a căuta prin casă, în toate părţile, dar nu găseşte pe nimene.         – Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap, şi eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi şi cutremurele ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva cruci până la pământ, şi apoi iară se culcă.         Dar, când să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care mai urâcioase: unele miorlăiau ca mâţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai ştia ce mama dracului să fie acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi asta.         – Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Şi odată începe a striga puternic:         – Paşol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Şi după ce intră ei cu toţii înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscăleşte. După aceea leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă nişte ghionturi ruseşti, cole, cum ştia el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dânşii şi, nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti… Dar, când aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, porneşte cu grăbire la locul ştiut, să le caute. Şi, ajungând într-o clipă, se vâră, el ştie cum şi pe unde în odaie la Ivan şi-i şterge o palmă prin somn, cât ce poate. Ivan, atunci, sare ars şi odată strigă:         – Paşol na turbinca! Scaraoschi, atunci, intră şi el fără vorbă şi se înghesuieşte peste ceilalţi dimoni, căci n-are încotro.         – Ei, las’ că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-aţi găsit de jucat? Am să vă muşurluiesc de au să râdă şi câinii de voi!         Şi odată se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui şi, ieşind afară, începe a face un tărăboi de s-a sculat toată ograda în gura lui.         – Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap şi faci aşa larmă, ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.         – Ce să păţesc? zise Ivan dârz. Ia! am căptuşit nişte iepuroi şi am de gând să-i jumulesc.         Boierul, în zgomotul ista, se scoală şi el şi întreabă:, Ce vuiet e acolo prin ogradă?, Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia. Dracul ştie ce are… Cică a prins nişte iepuroi şi vrea să-i jumulească, să iertaţi d-voastră!         În vorbele aceste, numai iaca ce se înfăţişază şi Ivan înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se zbăteau ca peştii în vârşă.         – Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea… dar încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc poclon dis-dimineaţă. Porunceşte să-mi aducă nişte palce, că am să-i bat la stroi, să pomenească ei cât or trăi că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.         Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta nu mai ştia ce să facă de bucurie; căci multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate părţile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip. Dar se vede că pân acum le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa.         – Bine, Ivane, zise boierul cu mulţumire. Să-ţi aducă palce câte vrei, şi fă-ţi datoria cum ştii; c-apoi om oi fi şi eu, helbet!         În sfârşit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia şi le leagă la un loc, tot câte două-trei, după cum îşi ştia meşteşugul.         Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de mirare era acesta, nu şagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor, numai cât poate să încapă mâna, şi luând câte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Şi după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată.         – N-oi mai veni, Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea împuşcat. Iară oamenii ce priveau şi mai ales băieţii leşinau de râs.         Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe Scaraoschi şi-i trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i fuge sufletul.         – Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi! Să te înveţi tu de altădată a mai bântui oamenii. Sărsăilă spurcat ce eşti! Şi apoi, dându-i drumul, “na!” fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cu paiul…         – Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinz ând pe Ivan în braţe şi sărutându-l. De-acum rămâi la mine, Ivane, şi, pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te ţin ca pe palmă.         – Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.         Şi, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la şold, îşi ia raniţa în spate şi puşca de-a umăr şi, pornind, se tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce.         – Călătorie sprâncenată! zise boierul; de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.         Mi se pare mie că şi boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse atâta bine.         Ivan însă nici nu se gândea la asta; el îşi căuta acum de drum, întrebând din om în om unde şede Dumnezeu. Dar toţi pe câţi îi întreba dădeau din umere, neştiind ce să răspundă la aşa întrebare ciudată.         – Numai Sfântul Nicolai trebuie să ştie asta, zise Ivan, scoţând o iconiţă din sân şi sărutând-o pe dos şi pe faţă.         Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta raiului! Şi, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:         – Cine-i acolo?         – Eu.         – Cine eu?         – Eu, Ivan.         – Şi ce vrei?         – Tabacioc este?         – Nu-i.         – Votchi este?         – Nu-i.         – Femei sunt?         – Ba.         – Lăutari sunt?         – Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?!         – Dar unde se găsesc de aceste?         – La iad, Ivane, nu aici.         – Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai! zise Ivan. Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. Şi el ştie pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult şi numai iaca ce dă şi de poarta iadului. Şi atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:         – Ei! Tabacioc este?         – Este, răspunde cineva dinlăuntru.         – Votchi este?         – Este.         – Femei sunt?         – Dar cum să nu fie?!         – Lăutari sunt?         – Ho, ho! Câţi pofteşti.         – A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise Ivan, tropăind şi frecându-şi mâinile.         Dracul de la poartă, gândind că e vreun muşteriu vechi de-al lor, deschide; şi atunci, numai iaca ce se trezesc pe neaşteptate cu Ivan Turbinca!         – Vai de noi şi de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părţile. Aşa-i c-am păţit-o?         Ivan, însă, porunceşte să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari şi femei frumoase, că are gust să facă un guleai.         Se uită dracii unii la alţii şi, văzând că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari şi tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părţile, iute ca prâsnelul, şi-i intrau lui Ivan în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu ştiu ce, poate mai rău decât de sfânta cruce.         De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde nu începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca, luând şi pe draci şi pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; şi în vârtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, de-ţi venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan. Acum, ce să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi:         – Haram de capul vostru! de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău decât aşa. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de câine şi două beţe, să fac o jucărie, cum ştiu eu, şi acuşi vi-l mătur de-aici.         Şi atunci, îndată i se aduc cele cerute, şi Tălpoiul face iute o darabană; şi apoi, furişându-se de Ivan, iese cu dânsa afară şi începe a bate ca de război; brr… br…         Ivan, atunci, îşi vine în simţire şi într-un buc iese afară cu puşca la umăr, să vadă ce este.         Talpa-iadului, atunci, face ţuşti! înlăuntru, şi dracii, tronc! închid poarta după Ivan, şi, punănd zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă cât poate, se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum dracii la minte.         – Ei las’, cornoraţilor! De mi-ţi mai pica vrodată în mână, turbinca are să vă ştie de ştire.         Văzând Ivan că porţile iadului sunt ferecate în toate părţile şi că dracii n-au gând să-i deschidă, se lehămeteşte el acum şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de votchi, şi de tot, şi porneşte iar la rai să slujească pe Dumnezeu.         Şi cum ajunge la poarta raiului, din afară, se şi pune acolo de strajă şi stă neadormit zi şi noapte, tot întruna, fără să se clintească din loc.         Şi nu mult după aceasta, numai iaca ce vine şi Moartea şi vrea numaidecât să intre la Dumnezeu, ca să pri measc ă porunci.         Ivan atunci îi pune şpaga în piept şi zice:         – Ştoti, Vidma! Unde vrei să te duci?         – La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.         – Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ţi aduc răspuns.         – Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea zicând:         – Paşol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfântul Petre, atunci, deschide şi, când colo, se trezeşte cu Ivan.         – Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalâcuri?         – M-am săturat, şi m-am prea săturat, Sfinte Petre.         – Ei, şi ce vrei acum?         – Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.         – Bine, Ivane, du-te; nu ţi-e oprită calea. De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră.         Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi zice:         – Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Şi acum vine Moartea şi întreabă ce mai porunciţi.         – Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, aşa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.         – Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.         Şi, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare şi-i zice:         – Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înţeles-ai? Hai, porneşte şi-ţi fă datoria!         Moartea, atunci, porneşte prin codri, supărată ca vai de ea, şi începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.         Şi după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la Dumnezeu, să primească porunci. Dar când ştia că are să dea peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strângea în spate de frică.         – Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftând.         În sfârşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan.         – Tot aici eşti, Ivane? tot?, Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur şi punându-se drept în calea Morţii. Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-e slujba?         – Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri de-ale tale.         – Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cât e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmă?         – De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.         – Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu?         – Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane…         – Aşa ţi-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Paşol na turbinca, Vidma!         Moartea, atunci, se vâră în turbincă şi Ivan o pune la pastramă, zicând:         – Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai.         Dumnezeu, însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi mai făcuse şi ea în viaţa ei!         – Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă. Sfântul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se înfăţişază înaintea lui Dumnezeu şi zice:         – Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi să nu vă supăraţi, dar tare-i neastâmpărată şi avană, drept să vă spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecât să-i daţi răspuns.         – Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, şi alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici.         – Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun cum ai poruncit… şi cum ajunge Ivan din afară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice:         – Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; şi alţi trei ani de zile, numai vlăstare fragede, răchiţică, smicele, nuiele şi altele de seama acestora; de pădurea cea bătrână să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte până te văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie.         Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi, lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a forfeca smicele şi nuiele de-i pârâiau măselele şi o dureau şelele şi grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe fragede. Se zămorea şi ea, sărmana, cum putea. În sfârşit, s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rândul, şi încă alţi trei ani, şi după ce i se împlinesc cei şase ani de osândă, iar porneşte la Dumnezeu să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era să facă?         – Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea Moartea, ducându-se la rai ca şi cum ar fi mers la spânzurătoare. Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, ca să nu greşesc.         Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.         Şi mergând ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la poarta raiului; şi când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor şi zice oftând:         – Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuieşti cu turbinca ceea a ta?         – Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam şi până astăzi. Paşol na turbinca, Vidma! Şi de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce eşti! Tu şi cu Talpa-iadului sunteţi potrivită pereche. Îmi vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce sunteţi. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine! De-acum în turbincă au să-ţi putrezeasc ă ciolanele. Hă, hă!         Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârşit, trece ea aşa o bucată de vreme, cât ar fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea.         – Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit pe-aici?         Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcând, începe a face feţe-feţe. Iară Moartea răspunde înăduşit din turbincă:         – Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul unui şui ca Ivan, nenorocita de mine!         Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi zice lui Ivan:         – Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ţi-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să mori; n-am ce-ţi face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu.         Ivan atunci, văzând că s-au trecut de şagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicând:         – Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.         Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei zile să-i ia sufletul!         Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gânduri.         “Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. Şi tocmai acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: “Fală goală, traistă uşoară”; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, şi te… ai dus, Ivane, de pe faţa pământului! Oare nu-i de făcut vreo şmecherie până mai este încă vreme?”         În sfârşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea rezemată pe mână, şi-i şi trăsneşte în gând una:         “Taci! Că i-am dat de meşteşug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot de una mi-e acum.”         Şi odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el ştie unde, şi cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge şi un lăcătoi zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă, să poată şedea şi împăratul într-însa.         – Iaca, Ivane, şi casa de veci, zise el. Trei coţi de pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea asta?         Dar n-apucă Ivan a sfârşi bine vorba din urmă, şi numai iaca se şi trezeşte cu Moartea la spate:         – Ei, Ivane, gata eşti?, Gata, răspunse el, zâmbind., Dacă eşti gata, hai! Aşază-te mai repede în raclă, că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau răvaş de drum.         Ivan, atunci, se pune în raclă cu faţa în jos., Nu aşa, Ivane, zise Moartea., Dar cum?, Pune-te cum trebuie să şadă mortul. Ivan se pune într-o râlă şi lasă picioarele spânzurate afară., Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să mă ţii? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!         Ivan, atunci, se întoarce iar cu faţa-n jos, cu capul bălălău într-o parte şi iar cu picioarele afară.         – Ă… ra… ca’ de mine şi de mine! Dar nici atâta lucru nu ştii? Se vede că numai de blestemăţii ai fost bun în lumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti!         Ivan atunci iese din raclă şi stă în picioare umilit. Iară Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă cu faţa-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi, zicând:         – Iaca aşa, Ivane, să te aşezi. Ivan, atunci, nu pierde vremea şi face tranc! capacul deasupra, încuie lăcata, şi, cu toată rugămintea Morţii, umflă racla în spate şi se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând:         – Na! că ţi-am făcut coneţul. De-acum du-te pe apa sâmbetei! Şi să ieşi din raclă când te-a scoate bunica din groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar încaltea ţi-am făcut-o bună şi eu!         – Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinţiei tale? Bine-a mai zis cine-a zis: “Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.         Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gânduri de năzdrăv ăniile lui! Şi aşa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo unde era şi să iasă Moartea la liman ca să-şi răzbune şi ea acum pe Ivan. Şi îndată s-a făcut aşa, şi când nici nu visa Ivan că are să mai dea vrodată ochii cu Moartea, numai iaca ce se trezeşte cu dânsa faţă-n faţă, zicându-i:         – Dar bine, Ivane, aşa ne-a fost vorba? Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar.         – Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precov ârşască fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuşi fiului său. Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să mori; şi ai să te târâi în brânci după mine, rugăndu-mă să-ţi iau sufletul, da eu am să mă fac că te-am uitat şi am să te las să trăieşti cât zidul Goliei şi Cetatea Neamţului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viaţa la aşa de adânci bătrâneţe!         Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască:                                 Cât e lumea şi pământul,                                 Pe cuptor nu bate vântul.         Şi aşa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:         “Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!”         Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii, de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul.         – Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebuneşti de urât, zicea el.         Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară şi nu-l vede?         Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit. povestile audio le gasesti aici...https://latimp.eu/1-soacra-cu-trei-nurori-2-ivan-turbinca-de-ion-creanga-povesti-audio-la-microfon-copii/

Mos Ion Roata si Voda   Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.         În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!         Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!         Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s?         Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru “Unire”. Numai atâta, că bătrânii voiau “Unire” cu tocmală, iar tinerii “Unire” fără socoteală, cum s-a şi făcut.         Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că “umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul”; ba că “face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi”, căci, “dacă n-ai carte, n-ai parte”, scurtă socoteală; ba că, “de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!” Ba că “vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale”; ba că “vorba multă, sărăcia omului”, şi, dacă li-i treaba de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă… Şi iaca aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.         Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:         – Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!         Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:         – Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu… Auzi obrăznicie! Tu… cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!         Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:         – Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră deatâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti… şi tot noi cei horopsiţi!         – Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!         La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.         În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat “Unirea”, şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.         Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.         Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.         – He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?         Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia.         Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:         – Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg!         Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:         – Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de “ad-hoc”, n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.         Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu! Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!         Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate: – Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci “El nu bate cu ciomagul”. Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:  – Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?  – Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

Fata babei si fata mosneagului -  Ion Creanga   Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.           Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.          Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.          Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.         Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:         – Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc! dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.          Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!         Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:         – Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!         Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.         Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:         – Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!         Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice:         – Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!         Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:         – Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!         Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum.         Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:         – Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?, Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.         – Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.         – Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac., Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.         Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:         – Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.         Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite… Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.         Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.         Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit.         De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:         – Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.         Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:         – Da’ cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?         Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.         Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci… scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.         Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu samănă toate unul cu altul".   Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:         – Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa: Trei iezi cucuieţi Uşa mamei descuieţi! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, Mălăieş În călcăieş Smoc de flori Pe subsuori.         Auzit-aţi ce-am spus eu?         – Da, mămucă, ziseră iezii.         – Pot să am nădejde în voi?         – Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.         – Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!         – Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare.         Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: "Păreţii au urechi şi fereştile ochi". Un duşman de lup, ş-apoi ştiţi care?, chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.         "Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cărnoşi şi i-aş jumuli!" Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe:                                 Trei iezi cucuieţi                                 Uşa mamei descuieţi!                                 Că mama v-aduce vouă:                                 Frunze-n buze,                                 Lapte-n ţâţe,                                 Drob de sare                                 În spinare,                                 Mălăieş                                 În călcăieş                                 Smoc de flori                                 Pe subsuori.         – Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!         – Ia! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare.         – Săracuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de răguşit, că-i mai subţire şi mai frumos!         Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i ascute limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar:         Trei iezi cucuieţi         Uşa mamei descuieţi!         – Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca!         D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.         – Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:                                 Deschideţi uşa,                                 Că vine mătuşa!   -Ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?         – Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţine mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.         Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichiciu şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuştiu! iute sub un cherşin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!         Însă cel mare se dă după uşă şi: să tragă, să nu tragă? în sfârşit, trage zăvorul… Când iaca! ce să vadă? ş-apoi mai are când vede? căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu atâta poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:         – Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ… Unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri!         – Mă! că mare minune-i asta! dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleaca aste bătrâneţe!         Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe cherşin. şi când s-a pus pe cherşin, nu ştiu cum s-au făcut, că ori cherşinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat…         Atunci iedul de sub cherşin, să nu tacă?, Îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul!         – Să-ţi fie de bine, nănaşule!         – A! ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Apoi ridică cherşinul binişor, înşfăcă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe-acela de-i merg petecele! Vorba ceea: "Că toată paserea pe limba ei piere".         Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.         – Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei!         Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat.         Când jălea el aşa, iacă şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjind, în fereşti.         – Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!                                 Băieţii mamei, băieţi,                                 Frumuşei şi cucuieţi!         Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. şi ce era nu era a bine! Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală… şi cum ajunge, şi începe                                 Trei iezi cucuieţi                                 Uşa mamei descuieţi!                                 Că mama v-aduce vouă:                                 Frunze-n buze,                                 Lapte-n ţâţe,                                 Drob de sare                                 În spinare,                                 Mălăieş                                 În călcăieş                                 Smoc de flori                                 Pe subsuori.         Atunci iedul mezin, care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă, sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i spune:         – Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi! Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru!         Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămâne încremenită! Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat:         – Da’ ce-a fost aici, copile?         – Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasă, n-a trecut tocmai mult şi iacă cineva s-aude bătând la uşă şi spunând:                                 Trei iezi cucuieţi,                                 Mamei uşa descuieţi…         – Şi?         – Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă.         – Ş-atunci?         – Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu în cherşin, iar cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!         – Ş-atunci?         – Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul dumitale, cumătrul lup, se şi arată în prag!         – Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilaşii niciodată?         – Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!         – Ei las’, că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată… Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!         – Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: "Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ţi faci!"         – Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul." ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las’! Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.         Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă?         "Aha! ia, acum i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! că i-oiu face eu cumătrului una de ş-a muşca labele!"         Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei.         – La cadă cu dubală, cumătre lup, că nu-i de chip! Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru!"         Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânicele, aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leaşă de nuiele numai întinată şi nişte frunzări peste dânsa: peste frunzări toarnă ţărână şi peste ţărână aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă peste lup.         – Bună vreme, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?         – Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura… apoi da, nu ştii dumneata că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună!         – Ca ce fel, cumătriţă dragă?         – Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!         – Da’ nu mai spune, cumătră!         – Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, şi datoria ne face să le căutam de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…         – Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.         – Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.         Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.         – Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ţi-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte…         – Apoi da, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi mai face şi dumneata atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.         – Aşa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus!         – Apoi da, cumătră; se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri.         – Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?         – Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face şi eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l înveţe cojocăria.         Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătră!         – Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!         Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte.         Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.         – Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!         – Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leaşa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.         – Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!         – Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine!         – Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii.         – Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!         – Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spărieţ, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum. Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? şi bine mi-ai mâncat iezişorii!         – Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă, şi nu-ţi mai face atâta osândă cu mine!         – Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnişi dînioare cu cuvinte din scriptură!         După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da’ şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie.         Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu şi unde nu s-au aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună…         Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şea, ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat pe-o capşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!

Amintiri din copilărie  de Ion Creanga    (partea intai) Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în ţintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streşinit cu şindilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece… Şi ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan şi l-a lăsat în şcoală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti… Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din când în când, câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate… Bădiţa Vasile a zâmbit atunci, iară noi, şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşeală să-i ardă şcolarului câte un sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!  – Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloaveleşi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mâinile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan şi a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit. Nu trece mult după asta, şi-ntr-o zi, prin luna lui mai, aproape de Moşi, îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tântul, că mai bine nu i-oi zice, să pună pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească. Nică, băiat mai mare şi înaintat în învăţătură până la genunchiul broaştei, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popii, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muşte… Şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat la greşeli cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la douăzeci şi nouă. Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie! Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mânios… Ei, ei! acu-i acu. Ce-i de făcut, măi Nică? îmi zic eu în mine. Şi mă uitam pe furiş la uşa mântuirii şi tot scăpăram din picioare, aşteptând cu neastâmpăr să vină un lainic de şcolar de afară, căci era poruncă să nu ieşim câte doi deodată; şi-mi crăpa măseaua-n gură când vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vânătăi. Dar adevăratul sfânt Nicolai se vede că a ştiut de ştirea mea, că numai iaca ce intră afurisitul de băiat în şcoală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre uşă, ies repede şi nu mă mai încurc primprejurul şcolii, ci o iau la sănătoasa spre casă. Şi când mă uit înapoi, doi hojmălăi se şi luaseră după mine; şi unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lângă casa noastră, şi nu intru acasă, ci cotigesc în stânga şi intru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine; şi, până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă la rădăcina unui păpuşoi. Şi Nic-a lui Costache, duşmanulmeu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu mau putut găbui. Şi de la o vreme, nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţâşnit odată cu ţărna-n cap, şi tiva la mama acasă, şi am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la şcoală, măcar să ştiu bine că m-or omorî! A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înţeles cu tata, m-au luat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală. Că, dă, e păcat să rămâi fără leac de învăţătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla şi bucheriţazdra: eşti acum la ceaslov, şi mâine-poimâine ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor, şi, mai ştii cum vine vremea? poate să te faci şi popă aici, la biserica Sfântului Nicolai, că eu pentru voi mă strădănuiesc. Am o singură fată ş-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere. Hei, hei! când aud eu de popă şi de Smărăndiţa popii, las muştele în pace şi-mi iau alte gânduri, alte măsuri: încep a mă da la scris, şi la făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiat. Şi părintele mă ia la dragoste, şi Smărăndiţa începe din când în când a mă fura cu ochiul, şi bădiţa Vasile mă pune să ascult pe alţii, şi altă făină se macină acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răguşit, balcâz şi răutăcios, nu mai avea stăpânire asupra mea. Dar nu-i cum gândeşte omul, ci-i cum vrea Domnul. Într-una din zile, şi chiar în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Şi bădiţa Vasile n-are ce lucra? Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decât alte sate. Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu toţii. Şi care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanţele, care cu căruţele, care cu coveţile, în sfârşit, lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul şi câţiva nespălaţi de mazili se purtau printre oameni de colo până colo, şi când deodată numai iaca vedem în prund câţiva oameni claie peste grămadă, şi unul din ei mugind puternic. Ce să fie acolo? ziceauoamenii, alergând care de care din toate părţile. Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşe, să-l trimită la Piatra… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… Afurisită privelişte mai fu şi asta! Flăcăii ceilalţi pe dată s-au făcut nevăzuţi, iară noi, copiii, neam întors plângând pe la casele noastre. Afurisit să fie câinerul de vornic, şi cum a ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi! blestemau femeile din sat, cu lacrimi de foc, în toate părţile. Iar mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort! Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mângâind-o; şi în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii! Ei, ei! pe bădiţa Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris. Şi părintele Ioan umbla acum cu pletele în vânt să găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare. Era în sat şi dascălul Iordache, fârnâitul de la strana mare, dar ce ţi-i bun? Ştia şi el glasurile pe dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea de bătrân ce era; ş-apoi mai avea şi darul suptului… Aşadar, şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme, şi câţiva dintre noi, care ne ţineam de părintele Ioan, calea-valea: biserica deschide pe om. Duminicile bâzâiam la strană, şi hârşti! câte-un colac! Şi, când veneau cele două ajunuri, câte treizeci-patruzeci de băieţi fugeau înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta, şi la Crăciun nechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa de clocotea satul. Şi, când ajungea popa, noi ne aşezam în două rânduri şi-i deschideam calea, iară el îşi trăgea barba şi zicea cu mândrie către gazdă: – Aiştia-s mânzii popii, fiule. Nişte zile mari ca aceste le aşteaptă şi ei, cu mare bucurie, tot anul. Gătitu-le-aţi ceva bob fiert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare? Gătit, cinstite părinte; poftim de ne blagosloviţi casa şi masa şi poftim de mai şedeţi, să ne şadă peţitorii. Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa, ş-apoi, aţine-te, gură! Vorba ceea: De plăcinte râde gura, de vărzare, şi mai tare. Ce să faci, că doar numai de două ori pe an este ajunul! Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit aşa de tare şi am răsturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei, de i-am dogorit obrazul părintelui de ruşine. Dar el tot cu bunătate:         – De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică! Apoi la hramul bisericii se ţinea praznicul câte-o săptămână încheiată, şi numai să fi avut pântece unde să pui coliva şi bucatele, atât de multe erau. Şi dascăli, şi popi, şi vlădici, şi de tot soiul de oameni, din toate părţile, se adunau la hramul bisericii din Humuleşti, şi toţi ieşau mulţumiţi. Ba şi pe la casele oamenilor se ospătau o mulţime de străini. Şi mama, Dumnezeu s-o ierte, straşnic se mai bucura când se întâmplau oaspeţi la casa noastră şi avea prilej să-şi împartă pâinea cu dânşii. – Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mâna mea. Că, oricum ar fi, tot îs mai aproape dinţii decât părinţii. S-au văzut de acestea! Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte. Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: Logofete, brânza-n cui, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări!, puteam să rămân cum era mai bine: Nic-a lui Ştefan a Petrei, om de treabă şi gospodar în Humuleşti. Vorba ceea:                                 Decât codaş în oraş,                                 Mai bine-n satul tău fruntaş.   Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe. Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la şcoală, căci auz ise ea spunând la biserică, în Parimei, că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea. Şi afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine şi femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc, ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, şi multe alte minunăţii, încât mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său. Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! zicea tata, văzând-o aşa de ahotnică pentru mine. Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la şcoli a învăţat, de ştie a spune atâtea bongoase şi conocăria pe la nunţi? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, şi pace bună! – Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreau să-mi fac băiatul popă, ce ai tu?         – Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are pereche? Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi dea ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea. Iarna, pe gheaţă şi la săniuş. Tu, cu şcoala ta, l-ai deprins cu nărav. Când s-a face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi a catrinţă, şi cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată. Şi după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru mine, până ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârlaz, când trecea cu mortul pe la poarta noastră şi-l boscorodeam cu cimilitura:                                 Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?                                 Papa puilor duc în valea socilor.                                 Ferice de gangur, că şede într-un vârf de soc                                 Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!                                 Nici pentru mine, nici pentru tine,                                 Ci pentru budihacea de la groapă,                                 Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă, ba îl petreceam până la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se încruceau tata şi mama când mă vedeau cu dânsele. Şi ca să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo până s-a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam până la fântână, în dosul stânei, şi pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul, şi n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi, când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioase pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nupot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi d-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi, vorba ceea: Lucrul rău nu piere cu una, cu două. Până-n seară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac al lui Goian, un lainic şi un pierde-vară ca şi mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimica; m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. Peste iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei, să mă dea undeva la şcoală. Dar tata spunea că nu mai are bani de dat pentru mine.         – Lui dascălul Vasile a Vasilcăi (îi) plăteam numai câte un sorocovăţ pe lună. Iar postoronca de dascălul Simeon Fosa din Ţuţuieni, numai pentru că vorbeşte mai în tâlcuri decât alţii şi sfârcâieşte toată ziua la tabac, cere câte trei husăşi pe lună; auzi vorbă! Nu face băiatul ista atâţia husăşi, cu straie cu tot, câţi am dat eu pentru dânsul până acum! Când a mai auzit mama şi asta, s-a făcut foc.         – Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? Când tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atâta? Petre Todosiicăi, crâşmarul nostru, aşă-i că ţi-a mâncat nouă sute de lei? Vasile Roibu din Bejeni, mai pe-atâţia, şi alţii câţi? Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei găseşti să le dai şi să le răsdai? Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Şi pentru băiat n-ai de unde da? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi faci un băiat popă! De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet? – Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului, şi dacă voi muri, tot la biserică am să şed, zise tata; nu mai face şi tu atâta vorbă, ca fariseul cel făţarnic. Bate-te mai bine cu mâna peste gură şi zi ca vameşul: Doamne, milostiv fii mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba. În sfârşit, cât s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-amamei a rămas; căci într-o duminică, prin cârneleaga, a venit tatul mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig, la noi şi, văzând cearta iscată între tata şi mama din pricina mea, a zis:         – Las’, măi Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai îngrijiţi atâta; că azi e duminică, mâine luni şi zi de târg, dar marţi, de-om ajunge cu sănătate, am să iau nepotul cu mine şi am să-l duc la Broşteni, cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş, şi-ţi vedea voi ce-a scoate el din băiat; că de ceilalţi băieţi ai mei, Vasile şi Gheorghe, am rămas tare mulţumit cât au învăţat acolo. De douăzeci şi mai bine de ani, de când port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbuşul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu ştii a însemna măcar câtuşi de cât, e greu. Însă de când mi-au venit băieţii de la învăţătură, îmi ţin socoteala ban cu ban şi huzuresc de bine; acum zic şi eu că poţi duce vornicia pe viaţă, fără să te simţi. Zău, mare pomană şi-a mai făcut Alecu Baloş cu şcoala ceea a lui, cine vrea să înţeleagă! Şi, Doamne, peste ce profesor înţelept şi iscusit a dat! Aşa vorbeşte de blând şi primeşte cu bunătate pe fiecare, de ţi-i mai mare dragul să te duci la el! Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice! Şi mai ales pentru noi, ţăranii munteni, este o mare facere de bine. Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea şi Vasile şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şasezeci de ani trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova? Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la Mănăstirea Neamţului, pe vremea lui mitropolitu Iacob, care era oleacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, bunicul mâne-ta, Smărandă, al cărui nume stă scris şi astăzi pe clopotul bisericii din Pipirig. Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal ştia puţină carte, ca şi mine; şi apoi a pribegit de-acolo, ca şi noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca şi moş Dediu din Vânători şi alţi mocani, din pricina papistaşiei mai mult, pe cât ştiu eu. Şi atât era de cuprins, de s-au umplut munţii: Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul şi Boam pele, până dincolo peste Pătru-Vodă, de turmele şi tamazlâcurile lui. Şi se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. Şi se dusese vestea în toate părţile despre bunătatea şi bogăţia sa. Până şi Vodă cic-ar fi tras odată în gazdă la Ciubuc, şi întrebându-l cu cine mai ţine atâta amar de bucate, el ar fi răspuns: Cu cei slabi de minte şi tari de virtute, măria-ta. Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de mirare, spunândnd: Ia, aista-i om, zic şi eu; dear fi mulţi ca dânsul în domnia mea, puţină lipsă ar duce ţara la nevoi! Şi l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i: Moşule, să ştii că de azi înainte eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa orişicând. Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Vodă, încât şi până astăzi un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului. Pe acest deal, Smarandă, am fugit în vremea zaverei, cu mă-ta, cu tine şi cu frate-tău Ioan, de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secu şi apoi se îndreptară spre Pipirig, după jefuit. Iar pe soră-ta Ioana, de grăbit ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuţă. Şi mă-ta, când a dat de copilă că nu-i, a început a-şi smulge părul din cap şi a boci înnăduşit, zicând: Vai de mine şi de mine, copila mea, au străpuns-o turcii! Eu însă m-am suit în vârful unui brad şi, cum am văzut că apucă turcii spre Plotinul, m-am azvârlit fără sine pe părul unui cal, am alergat acasă şi, când colo, am găsit copila teafără, însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci, care grohăiau împrejurul ei, cât pe ce să o rupă. Iar pe la capătul albiuţei am găsit câteva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei. Atunci am luat copila şi, de bucurie, nici nu ştiu când am ajuns cu dânsa la mă-ta, în Dealul Omului. Şi după ce mi-am venit puţin în sine, am zis şi eu în amărăciune, ca mulţi înainte de mine: cei care n-au copii nu ştiu ce-i necazul. Bună minte mai au unii, în felul acesta, de nu se însoară! Şi unul dintr-aceştia a fost şi Ciubuc mocanul, care,neavând femeie, nici copii, ce i-a venit mai târziu, de evlavia cea multă ce avea, sau din alte împrejurări, a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamţului, şi el s-a călugărit, mai cu toţi haidăii lui, făcând multe pomeniri cât a fost în viaţă. Iar astăzi petrece în linişte lângă zidurile mănăstirii, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru împărăţia cerească! Căci şi noi ca mâine avem a ne duce acolo! Aşa-i că voi habar n-aveţi de toate aceste, de nu v-aş fi spus eu? zise bunicul oftând. – Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chiteşte Smaranda, că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Şi decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu fie. Dar cartea îţi aduce şi oarecare mângâiere. Eu, să nu fi ştiut a citi, de mult aş fi înnebunit, câte am avut pe capul meu. Însă deschid Vieţile sfinţilor şi văd atâtea şi atâtea şi zic: Doamne, multă răbdare ai dat aleşilor tăi! Ale noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce spune în cărţi. Ş-apoi, să fie cineva de tot bou, încă nu este bine. Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare. Băiatul văd că are ţinere de minte şi, numai după cât a învăţat, cântă şi citeşte cât se poate de bine. De aceste şi altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama şi cu tata, mai toată noaptea, duminica spre luni şi luni spre marţi; căci la noi mânea când venea din Pipirig la târg să-şi cumpere cele trebuitoare. Iar marţi dis-dimineaţă puse tarniţile şi desagii pe cai şi, legându-i frumuşel cu căpăstrul: pe cel de-al doilea de coada celui întâi, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui al treilea, cum îi leagă muntenii, a zis: – Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai rămâneţi cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata eşti?         – Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu nişte costiţe de porc afumate şi cu nişte cârnaţi fripţi, ce mi-i pusese mama dinainte. Şi, luându-mi rămas bun de la părinţi, am purces cu bunicul spre Pipirig. Şi era un pui de ger în dimineaţa aceea, de crăpau lemnele!Şi din sus de Vânători, cum treceam puntea peste apa Neamţului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru, şi eu înainte, mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în Ozană cât mi ţi-i băiatul! Noroc de bunicul! Şi scroambele iestea a voastre îs pocite, zise el scoţându-mă repede, murat până la piele şi îngheţat hăt bine, căci năboise apa în toate părţile; şi iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. Opinca-i bună, săraca! îţi şede piciorul hodinit, şi la ger huzureşti cu dânsa. Şi până a vorbit aceste, eram şi învelit într-o sarică ghiţoasă de Caşina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe drum, şi hai la Pipirig. Şi când m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând. Încă n-am văzut aşa femeie, să plângă de toate cele: era miloasă din caleafară. Carne de vită nu mânca în viaţă, tot din astă pricină; şi când se ducea sărbătoarea la biserică, bocea toţi morţii din ţintirim, fie rudă, fie străin, fără deosebire. Bunicul însă era aşezat la mintea lui, îşi căuta de trebi cum ştia el şi lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie ce se găsea. – Oi, Doamne, Davide, cum nu te mai astâmperi; de ce-ai scos băiatul din casă pe vremea asta?         – Ca să te miri tu, Nastasie, zise bunicul, scoţând o piele de porc sălbatic din cămară şi croind câte-o pereche de opinci pentru Dumitru şi pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos şi a petrecut câte-o pereche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. Şi a treia zi după asta, dându-ne schimburi şi câte două perechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile binişor şi, sărutând mâna bunicăi, am luat-o prin Boboieşti, iar cu bunicul şi cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, şi suind pe la fundul Hălăucii, am ajuns după un târziu în Fărcaşa, unde ne-a fost şi masul, împreună cu părintele Dumitru de la Pârăul Cârjei, care avea o guşă la gât cât o ploscă de cele mari şi gârâia dintr-însa ca dintr-un cimpoi, de n-am putut închide ochii de răul său mai toată noaptea. Nu era vinovat bietul preot, şi, după cum spunea şi el, e mai rău de cei ce au guşă încap decât de cei ce o poartă pe dinafară… A doua zi am purces din Fărcaşa pe la Borca spre Pârăul Cârjei şi Cotârgaş, până ce am ajuns şi la Broşteni. Şi după ce ne-a aşezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesor şi pe la biserică, de ne-a închinat pe la icoane, şi pe urmă ne-a lăsat cu sănătate şi s-a întors acasă, trimiţându-ne din când în când cele trebuitoare. Şi satul Broştenii fiind împrăştiat, mai ca toate satele de la munte, nu se ruşinau lupul şi ursul a se arăta ziua-miaza-mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriţă, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului îndemână să şi-o facă. Şi Irinuca avea o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma, acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad şi aşezată chiar sub munte, pe malul stâng al Bistriţei, aproape de pod. Irinuca era o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână; avea bărbat, şi o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Noroc numai că de luni dimineaţa şi până sâmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată; doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga. Ba la mulţi se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra. Cocioaba de pe malul stâng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Dar şi asta-i o avere, când e omul sănătos. Însă ce mă priveşte? Mai bine să ne căutăm de ale noastre. Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la şcoală; şi văzând profesorul că purtam plete, a poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. Când am auzit noi una ca asta, am început a plânge cu zece rânduri de lacrimi şi a ne ruga de toţi Dumnezeii să nu ne sluţească. Dar ţi-ai găsit; profesorul a stat lângă noi, până ce ne-a tuns chilug. Apoi ne-a pus în rând cu ceilalţi şcolari şi ne-a dat de învăţat, după puterea noastră, între una-alta, şi Îngerul a strigat, pe dinafară.Şi am dus-o noi aşa până pe la Mezii-Păresii. Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucuri de râie căprească de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Dascălul nu ne mai primea în şcoală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfârşit, rău de noi! Nu ştiu cum se întâmplă, că, aproape de Buna-vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, şi se topeşte omătul, şi curg pâraiele, şi se umflă Bistriţa din mal în mal, de cât pe ce să ia casa Irinucăi. Şi noi, pe căldurile celea, ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pielea goală, până se usca cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa de ne scăldam. Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteţi închipui ce va să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Şi nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: Se ţine ca râia de om. Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat şi având obicei a şedea uitată, ca fata vătămanului, noi n-avem ce lucra? Ne suim pe munte, la deal de casa ei, câte c-o bucată de răzlog în mână, şi cum curgeau pâraiele grozav, mai ales unul alb cum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era numai înţinată, şi unde nu porneşte stânca la vale, săltând tot mai sus de un stat de om; şi trece prin gardul şi prin tinda Irinucăi, pe la capre, şi se duce drept în Bistriţa, de clocotea apa! Asta era în sâmbăta lui Lazăr, pe la amiază. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul şi casa femeii dărâmate la pământ, o capră ruptă în bucăţi, nu-i lucru de şagă. Uitasem acum şi râie şi tot de spaimă.         – Strânge repede ce mai ai, până când nu vine baba, şi hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile, în Borca, zise Dumitru, căci plutele începură a umbla. Înşfăcăm noi te miri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, şi plutaşii, de cuvânt, şi pornesc. Ce-a fi zis Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu; dar ştiu atâta, că eram cu gheaţa-n spate, de frică, pân-am ajuns la Borca, unde ne-a fost şi masul. Iar a doua zi, în duminica de Florii, dis-dimineaţă am plecat din Borca pe Plaiul-Bătrân, împreună cu doi plăieşi călări, spre Pipirig. Era o zi frumoasă în duminica aceea, şi plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de când îs ei. Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cântec, strângând viorele şi toporaşi de pe lângă plai, şi mergeam tot zburdând şi hârjonindu-ne, de parcă nu eram noi râioşii din Broşteni, care făcusem atâta bucurie la casa Irinucăi. Şi mergând noi tot aşa, cam pe la amiază, deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pământ, nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-şi lepădase toate cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă, pe urmă o dă în frig şi ninsoare cumsecade şi, într-un buc, ne astupă drumul de nu ştiai încotro să mergi. Şi tot ninsoare şi pâclă până la pământ, de nu se vedea om pe om alăture fiind. – Aşă-i că s-a deocheat vremea? zise unul dintre plăieşi oftând. Mă miram eu să fi mâncat lupul iarna asta aşa de în pripă. De pe la Înţărcători am prăpădit drumul. De-acum s-o luăm de-a chioara, şi unde ne-a fi scris, acolo vom ieşi.         – I-auziţi glasul unui cucoş, zise celălalt plăieş. Haideţi să apucăm într-acolo şi poate să ieşim în sat undeva. Şi ne coborâm noi, şi ne tot coborâm, cu mare greutate, pe nişte povârnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre ciritei de brad, şi caii lunecau şi se duceau de-a rostogolul, şi eu cu Dumitru mergeam zgribuliţi şi plângeam în pumni de frig; şi plăieşii numai icneau şi-şi muşcau buzele de necaz; şi omătul se pusese pe une locuri până la brâu, şi începuse a înnopta când am ajuns într-o fundătură de munţi, unde se auzea răsunând glasul unui pârăuaş ce venea, ca şi noi, din deal în vale, prăvălindu-se şi izbindu-se de cele stânci fără voinţa sa… Numai atâta, că el a trecut mai departe în drumul său, iar noi am stat pe loc şi am pus-o de mămăligă, fără apă. Ei, măi băieţi, ia amu trageţi la aghioase, zise un plăieş, scăpărând şi dând foc unui brad.         – Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus; chef şi voie bună, zise celălalt scoţând o hrincă îngheţată din desagi, pârpâlind-o pe jăratic şi dându-ne şi nouă câte-o harchină. Şi aşa luneca hrinca aceea de uşor pe gât, parcă era unsă cu unt! După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului; şi deasupra ninsoare, dedesubt udeală; pe-o parte îngheţai, pe una te frigeai, ca la vremea şi locul acela. Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cât pe ce să ne toropească bradul aprins, de nu băga de seamă unul dintre plăieşi. Pesemne blestemul Irinucăi ne ajunsese. În sfârşit, se face ziuă şi, după ce ne spălăm cu omăt şi ne închinăm după obiceiul creştinesc, apoi pornim cu plăieşii la deal, pe unde ne coborâsem. Ninsoarea mai încetase, şi după multă trudă am găsit drumul; şi hai, hai! hai, hai! către seară am ajuns la bunicul David din Pipirig. Şi când ne-a văzut bunica, de bucurie a şi tras un bocet. – David al meu are de gând să mă bage de vie în mormânt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i pe dânşii, sărmanii băieţi! Cum i-a mâncat râia prin străini, mititeii! Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica, după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat demâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet până în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptor la căldură. Şi tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în Vinerea-Seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. Dar până atunci a venit şi veste de la Broşteni despre stricăciunea ce făcusem, şi bunicul, fără vorbă, a mulţumit pe Irinuca cu patru galbeni. Apoi, în Sâmbăta Paştilor, m-a trimis la părinţi acasă la Humuleşti. Şi în ziua de Paşti am tras un Îngerul a strigat la biserică, de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate la mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Şi părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, şi Smărăndiţaa ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. Şi bucurie peste bucurie venea pe capul meu. Iar la Învierea a doua nu mi-a mai mers aşa de bine, căci toate fetele din sat, venind la biserică şi unele din ele fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a şi bufnit râsul, şi au început a-mi zice: “Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, câinii după dânsul!”

Ursul păcălit de vulpe         Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.         – Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.         Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: “Hăis! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.         Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.         Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.         După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame!         Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.         – Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!         – Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.         – Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.         Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.         Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!         În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă!         Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:         – Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?         Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: “Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…” Iar când anina cârligul de copac, ea striga: “Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”         În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.         Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

Punguța cu doi bani de Ion Creangă   Era odată o babă și un moșneag. Baba avea o găină, și moșneagul un cucoș; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi și baba mânca o mulțime de ouă; iar moșneagului nu-i da nici unul. Moșneagul într-o zi perdu răbdarea și zise: — Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi și mie niște ouă, ca să-mi prind pofta măcar. — Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate și tu cucoșul tău, să facă ouă, și-i mânca; că eu așa am bătut găina, și iacătă-o cum se ouă. Moșneagul, pofticios și hapsin, se ia după gura babei și, de ciudă, prinde iute și degrabă cucoșul și-i dă o bataie bună, zicând:— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba. Cucoșul, cum scăpă din mânile moșneagului, fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. Și cum mergea el pe-un drum, numai iată găsește o punguță cu doi bani. Și cum o găsește, o și ia în clonț și se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moșneagului. Pe drum se întâlnește c-o trăsură c-un boier și cu niște cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoș, vede în clonțu-i o punguță și zice vezeteului: — Măi! ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc.   Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feliu de meșteșug, prinde cucoșul și luându-i punguța din clonț o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar și pornește cu trăsura înainte. Cucoșul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat: Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani ! Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului: — Mă! ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fântâna ceea. Vezeteul se dă iarăși jos din capră, prinde cucoșul și-l azvârle în fântână! Cucoșul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiți la apă; și-nghite, și-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară și iarăși se ia în urma trăsurei, zicând: Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani ! Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit și a zis:— Mă! da’ al dracului cucoș i-aista! Ei, las’ că ți-oiu da eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule! Și cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoșul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic și să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, și se răcorește cuptoriul; ba încă face ș-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr și de-acolo, fuga la fereastra boierului și începe a trânti cu ciocul în geamuri și a zice:   Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani ! — Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu și-l zvârle în cireada boilor ș-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, și-om scăpa de supărare. Vezeteul iarăși ia cucoșul și-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoșului! Să-l fi văzut cum înghițea la buhai, la boi, la vaci și la viței; păn-a înghițit el toată cireada, ș-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, și iarăși începe! Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani ! Boierul, când mai vede și astă dandanaie, crăpa de ciudă și nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de cucoș. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăși în cap una. — Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca și-oiu scăpa de dânsul. Și, cum zice, umflă cucoșul de-o aripă și-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul. Atunci cucoșul înghite cu lăcomie toți banii și lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă și de-acolo, el știe cum și pe unde, se duce la fereastra boierului și iar începe: Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !   Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguța. Cucoșul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui și lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoșului, s-au luat după dânsul, de ți se părea că-i o nuntă, și nu altăceva; iară boierul se uita galiș cum se duceau paserile și zise oftând: — Ducă-se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici! Cucoșul însă mergea țanțoș, iar paserile după dânsul, și merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moșneag, și de pe la poartă începe a cânta: “Cucurigu !!! cucurigu !!!” Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iesă afară cu bucurie; și, când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoșul său era ceva de spăriet! elefantul ți se părea purice pe lângă acest cucoș; ș-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete și mai boghete. Moșneagul, văzând pe cucoșul său așa de mare și de greoiu, și încunjurat de-atâta amar de galițe, i-a deschis poarta. Atunci cucoșul i-a zis:— Stăpâne, așterne un țol aici în mijlocul ogrăzii. Moșneagul, iute ca un prâsnel, așterne țolul. Cucoșul atunci se așază pe țol, scutură puternic din aripi și îndată se umple ograda și livada moșneagului, pe lângă paseri, și de cirezi de vite; iară pe țol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ți lua ochii! Moșneagul, văzând aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoșul și dezmerdându-l. Atunci, iaca și baba vine nu știu de unde; și, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap și plesnea de ciudă. — Moșnege, zise ea rușinată, dă-mi și mie niște galbeni! — Ba pune-ți pofta-n cuiu, măi babă! Când ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni; c-așa am bătut eu cucoșul, știi tu din a cui pricină… și iaca ce mi-a adus! Atunci baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Și cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică ș-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă și începe de pe la poartă: “Cot, cot, cotcodac !” Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă și se pune pe cuibariu; și, după vrun ceas de ședere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!… Și, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ș-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ș-o bate, ș-o bate, păn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgârcită și nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca și răbdări prăjite în loc de ouă; că bine și-a făcut râs de găină și-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana! Moșneagul însă era foarte bogat; el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriță, iară pe cucoș îl purta în toate părțile după dânsul.

Ursul pacalit de vulpe - Ion Creanga Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreaga dupa hrana și nu gasise nicairi. Facandu-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului și se culca sub o tufa, gandindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de mancare. Șazand vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea radica puțin capul și, uitandu-se la vale, în lungul drumului, zarește venind un car tras de boi. – Bun! gandi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndata iese de sub tufa și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moarta. Carul apropiindu-se de vulpe, țaranul ce mana boii o vede și, crezand ca-i moarta cu adevarat, striga la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Țaranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape și, vazand ca nici nu sufla, zice: Bre! da cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasa cațaveica am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicand așa, apuca vulpea de dupa cap și, tarand-o pana la car, se opintește ș-o arunca deasupra peștelui. Apoi striga la boi: „Hais! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc. Țaranul mergea pe langa boi și-i tot îndemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa și sa ieie pelea vulpii. Însa, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țaranul mana, carul scarțaia, și peștele din car cadea. Dupa ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, bine…șor! sare și ea din car și, cu mare graba, începe a strange peștele de pe drum. Dupa ce l-a strans gramada, îl ia, îl duce la bizunia sa și începe a manca, ca ta…re-i mai era foame! Tocmai cand începuse a manca, iaca vine la dansa ursul. – Buna masa, cumatra! Ti!!! da ce mai de pește ai! Da-mi și mie, ca ta…re! mi-i pofta! – Ia mai pune-ți pofta-n cuiu, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ți-i așa de pofta, du-te și-ți moaie coada-n balta, ca mine, și-i avea pește sa mananci. – Învața-ma, te rog, cumatra, ca eu nu știu cum se prinde peștele. Atunci vulpea ranji dinții și zise: Alei, cumatre! da nu știi ca nevoia te duce pe unde nu-ți e voia și te-nvața ce nici gandești? Asculta, cumatre: vrei sa mananci pește? Du-te desara la baltoaga cea din marginea padurei, vara-ți coada-n apa și stai pe loc, fara sa te miști, pana despre ziua; atunci smuncește vartos spre mal și ai sa scoți o mulțime de pește, poate îndoit și-ntreit de cat am scos eu. Ursul, nemaizicand nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei și-și vara-n apa toata coada! În acea noapte începuse a bate un vant race, de îngheța limba-n gura și chiar cenușa de sub foc. Îngheața zdravan și apa din baltoaga, și prinde coada ursului ca într-un clește. De la o vreme, ursul, nemaiputand de durerea cozei și de frig, smuncește o data din toata puterea. Și, sarmanul urs, în loc sa scoata pește, ramane far de coada! Începe el acum a mornai cumplit ș-a sari în sus de durere; și-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida în bataie. Dar șireata vulpe știe cum sa se fereasca de mania ursului. Ea ieșise din bizunie și se varase în scorbura unui copac din apropiere; și cand vazu pe urs ca vine far de coada, începu a striga: – Hei cumatre! Dar ți-au mancat peștii coada, ori ai fost prea lacom ș-ai vrut sa nu mai ramaie pești în balta? Ursul, auzind ca înca-l mai ie și în ras, se înciudeaza și mai tare și se rapede iute spre copac; dar gura scorburei fiind stramta, ursul nu putea sa încapa înlauntru. Atunci el cauta o creanga cu carlig și începe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, și sa-i deie de cheltuiala… Dar cand apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage, nataraule! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac…” Iar cand anina carligul de copac, ea striga: „Valeu, cumatre! nu trage, ca-mi rupi piciorul!” În zadar s-a nacajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului. Și iaca așa a ramas ursul pacalit de vulpe!