Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

Vizită…schita de I.L.Caragiale   M-am dus de sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.   — Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!   Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:   — Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!   — Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!   Apoi, cătră mine încet:   — Nu știi ce ștrengar se face… și deștept… Dar vocea de dincolo adaogă:   — Coniță ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina !… Astâmpără-te, că te arzi!   — Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin’ la mama!   — Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!   — Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută…   — Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?   — Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu?   — Pentru dumneata.   — Da de ce vă mai supărați?   — Da ce supărare!   Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-aude nimica.   — Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!   Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:   — Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.   — Maior! strigă mândrul militar.   — Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.   Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:   — Înainte! marș!   Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.   — Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!   Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.   — Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul… Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!   Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea…   — Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.   — Vai de mine! la noi se fumează… Bărbatu-meu fumează… și… dumnealui… mi se pare că-i cam place.   Și zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.   — A! zic eu, și dumnealui?   — Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs… ca un om mare…   — A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă…   — Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață…   — Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul…   Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe,apoi iese cu cheseaua în vestibul.   — Unde te duci? întreabă mama.   — Viu acu! răspunde Ionel.   După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:   — Scuipă-l, să nu mi-l deochi!   Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.   — Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? vrei să moară mama?   Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.   — Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ți-am spus să te-astâmperi… Vezi? ai supărat pe domnul!… altadată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:   — Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!… Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:   — Ionel! mamă! ce ai?   Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.   — Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!… Ajutor! moare copilul!   Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.   — Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!   Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.   — Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al’ dată să nu mai fumezi!   Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.

Un pedagog de şcoală nouă   Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, şi-a început cariera printr-o memorabilă conferenţă didactică.   Vom da aci mai la vale conferenţa în rezumat, apoi câteva note, luate după natură, despre activitatea în praxă a eminentului pedagog.   Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de e şi i, pronunţă pe:   n ca gn franţuzesc,   t ca k,   d ca gh,   g ca j,   c ca ş.   Aceasta pentru uşurarea citirii citatelor din vorbirea d-sale, pe cari voim să le transcriem pe cât se poate cu pronunţarea lor originală. Cititorul va suplini părţile din cale afară originale, pe cari ne-a fost prea greu să le transcriem exact, ca de ex. gn şi g.   Conferinţă “Onorat aughitoriu,   Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!”   Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.   Urmează conferenţiarul:   Pedagogul: No! ce-i grămakica?   Şcolerul: Grămakica iaste…   Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.   Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.   Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:   Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd – reşpeckive concreke şi abstracke!   Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic şi punem cheskiunea doar:   Aţi auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaşte jănul?   Şcolerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe bărbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.   Pedagogul: Esemple doară…   Şcolerul apoi musai se exprime astfel:   Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ş-apoi ghevine femenin.   Pedagogu1: No! dar neutru?   Şcolerul (inoţent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau ilustrăţiunea keoriei)…   Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul, carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, ghe îmbele jenuri, şi mai gheparke pentru aceea se conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară naturalia non sunt turpia!…   După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea să puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile tutor substankivelor.   Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică… Spune-ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu şcolerului) ce înţăleji tu prin curbă, o linie curbă?   Şcolerul: Care nu-i ghireaptă…   Pedagogul (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i ghireaptă, bine! da’ cumu-i, dacă nu-i ghireaptă?   Şcolerul mai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii că musai va să răspundă minken:   E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi se-ntoarnă ghe unghe o purces.   Pedagogul (jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns limpeghe! chiar! reşpeckive esact… No acuma, spune-ne cine au invăntat numerele?   Şcolerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală, răspunghe ca animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au invăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele fără soţiu, le-au invăntat Eratoskenes!   Bravo!   Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile şcolerului după metoada intuikivă moghearnă sunt neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke formată printr-o educăţiune aghecvată cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.   Într-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăşi în aplicăţiunile sale în raport cu pedagojia, cu beserica şi cu işcoala!   (Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă profesor “ghe pedagojie în jenăre şi ghe limba makernă în şpeţial”. Să-l vedem la lucru.)   O inspecţiune Profesorul: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi doară un momânt să asculke aplicăţiunea metoaghii intuikive.   Inspectorul se aşează, scoate carnetul şi condeiul şi ascultă.   Profesorul: Mă! prostovane! tu ala ghe colo… Spune-ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă?   Elevul: Lucrul, dom’le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru că mişcă!   Profesorul: No! dar ornicul meu… prostule! fiinţă-i ori lucru?   Elevul: E lucru, dom’le!   Profesorul: Că’z doar mişcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul în urechea elevului).   Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mişcă.   Profesorul (satisfăcut): Bravo! (cătră domnul inspector:) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri… Bine! (Elevul trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el… Câke picioare are boul, mă?   Elevul: Patru, dom’le!   Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă şapke!… şi ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinţă? Ha?   Elevul: Fiinţă, dom’le!   Profesorul: Dar masa fiinţă-i?   Elevul: E lucru, dom’le!   Profesorul: No! că-z n-are şi ea patru?   Elevul: Da, dar nu se mişcă, dom’le!   Profesorul (şi mai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte… poake doar că cu şpirikismus!   Inspectorul (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?   Profesorul: Anibal Ioanescu.   Inspectorul: Răspunde bine.   Profesorul (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei bunişori!… No! la gheografie acuma… Mă! tu ghe colo… Spune-ne tu doară toake ştakele Europei.   Elevul: Franţa, dom’le.   Profesorul: Franţiia, bine!   Elevul: Anglia, dom’le.   Profesorul: Iaşte!   Elevul: Germania, dom’le.   Profesorul: Ghermania.   Elevul (se porneşte repede. – Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacţie şi cu mândrie): Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru şi Grecia… dom’le!   Profesorul (încruntându-se): Şi apoi mai care, mă?   Elevul: Atâtea, dom’le!   Profesorul (începând să scrâşnească): Dar Şpania, mă?   Elevul (intimidat): Şi… Spania, dom’le!   Profesorul (mai aspru): Dar Şpania, unghe-i Şpania?   Elevul: …?!   Profesorul (magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!   Elevul (aiurit): Şi… Spania şi Portocalia, dom’le!   Profesorul (din ce în ce mai sus): Şi mai care?   Elevul (pierdut): Virţăvercea, dom’le!   Profesorul (indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător printre dinţi:) Dania tătână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule!   Elevul pleacă obidit la loc.   Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a ştiut destul de bine.   Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu… Spune-ne tu doară, s-audă şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke le veghem doară, cine le-au făcut pe toake?   Elevul (sigur): Natura, dom’le!   Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu! Natura!… Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă prostovane?   Elevul: Dumnezeu, dom’le!   Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău şi mumă-tă!… No! acuma… noi, românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?… ghe unghe?… spune!   Elevul (energic): De la Traian, dom’le!   Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?   Elevul: El era un om bun!   Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!… şi cu cine s-au bătut el?   Elevul (brav): Cu turcii!   Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa… Mai târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii… (Puternic:) Cu dacii, mă!   Elevul (mai brav): Cu draci!   Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!… Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Michaiu Bravul cine au fost?   Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.   Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă !… şi s-au bătut…   Elevul (cu multă mândrie naţională): Cu draci!   Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!… Merji la loc!… Bravo, prostovane! (Către inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un şcoler emininke!   Inspectorul: Are şi mult talent!   Profesorul (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat… Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!… No! la muzică acuma… Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?   Elevul: Muzica este care cântă, dom’le.   Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii… vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu numaighecât ghefiniţia chiară şi agkecvată!   Elevul: Muzica este…   Profesorul: Ce?   Elevul: Este când…   Profesorul (foarte nemulţumit şi repetând definiţia): Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut… (pântre dinţi, aparte, şcolarului:) Ia sama doară să nu ţi le gâghil eu ţie într-un mod neplăcut! (Se aude clopotul de ieşire.) Inspectorul (se ridică; copiii fac şi ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte mulţumit. Metoda dumitale e admirabilă…   Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peştaloţiu!   Inspectorul (urmând): …şi zelul dumitale vrednic de laudă… (Către elevi:) Voi, băieţi, căutaţi a profita de ştiinţa bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă mult patria, România, pentru viitor!   Profesorul (conducând cu multe reverenţe pe inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun boilor, onorat domnule inşpectore?… Apoi dacă-s porci şi n-au ghestulă aplicăţiune!   Ajunul examenelor Profesorul: No! mâne apoi începem doară! Câţi ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke; câţi au fost putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma doară numai să vă muştruluiesc că cum să fiţi la aceea înălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke educăţiunea prinţipială, respeckive la o conduită exămplară faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din fund:) Închighe gura, boule, că-ţi întră musca… (Băieţii râd.) Silenţium!… Şcolerul caută să fie curat îmbrăcat…   Şcolarul Ionescu: Mie mi-a făcut mama haine nouă, dom’le.   Profesorul: Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac eu! (Râsete.) Silenţium, măgarilor! Educăţiunea prinţipială mai apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare moghestă, carea iaşte ca un ghecorum al juneţii… (Răspicat şi sever:) Că pe carele îl voi veghe că rânjăşte, ori se zbenguiaşte, apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile… măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog!…   Şcolarul Popescu: Dom’le, tata a zis că să-i spui de câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la Cameră.   Profesorul (cu ton de mângâiere): Că-z astea nu le-am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca un şcoler emininke… Le-am spus numai păntru porcii eilanţi!… No! acuma să probăluim câke o târă ghin makerie… Popăscule! (O plesnitoare şi-apoi alta şi-ncă una pocnesc în zidul din spatele profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi o fene eghemek! Cine a fost porcul şi măgarul…? (Toată clasa râde.) Cine?… Minken musai să aflăm cine nu a ştiut reşpectul? (Fierbe de ciudă.)   Mai mulţi şcolari: Popescu, dom’le!   Profesorul: Popăscu? Nu se poake… Popăscu doară-i un şcoler emininke.   Şcolarii: Popescu, dom’le!   Profesorul: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară… Popăscule… dacă cineva ke-ntreabă să-i spui numai câke operaţiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe?   Popescu: Trei, dom’le.   Profesorul: Nu-s mai mulke?   Popescu: Cinci.   Profesorul: Nu-s mai puţine?   Popescu: Două.   Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai două în prinţipiu, sporire şi scăghere ghe unitake; numai doară, după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; aghiţiunea, substracţiunea, multiplicăţiunea şi ghiviziunea. No! bine! meri la loc… Spune numa lui tată-tău să vină mîne să ne onoreză. (Altă plesnitoare.) …O fekete kukio! Cine-i porcul şi măgarul?   Toţi: Popescu, dom’le!   Profesorul (necăjit): Silenţium! Ioanescule! dacă cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele pământului tu ce vei răspunghe?   Ionescu: Două, dom’le!   Profesorul: Nu-s mai mulke?   Ionescu: Nu, dom’le!   Profesorul (iritat): Ba da, loază!   Ionescu: Care, dom’le?   Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental şi emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni-ta mâne?   Ionescu: Nu, dom’le, că spală la mama lui Popescu.   Profesorul: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să vază. (Un pumn de plesnitori; profesorul sare cât colo.) O fene ş-o fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul şi porcul care n-are reşpect?   Toţi: Popescu, dom’le… (Râd.)   Profesorul (potolindu-se): No! Silenţium! Luaţi aminke doară la muştruluiala care v-am făcut… Mâne este ziua când pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata azistenţă care va fi ghe faţă: finis coronat opus!… In educatione et virtuke… (Copiii fac zgomot… Popescu se caută să mai găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, înjurând teribil ungureşte.)   Examenul anual Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.   Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.   E foarte aspru şi fără chef.   Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.   Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No! prostule, dacă nu ştii pe estea, care-s ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne răţiunea pântru carea românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele Bravul?   Popescu: …?   Profesorul: No! spune odată!   Popescu: …!?   Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama lui Popescu, care este foarte mâhnită:) Că-z prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui Popescu plânge.) Că-z geaba te mai boceşti acuma! nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke ani repekinke… Ioanescule! (Mama lui Ionescu tuşeşte foarte mişcată.) Cumu-i pământul, mă?   Ionescu: Mare, dom’le!   Profesorul: Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i. Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! nici cât să chiorăşti un şoarece… Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! e vorba cumu-i?   Ionescu: Se-nvârteşte, dom’le.   Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No! apoi? dacă se învârke, cumu-i? în trei colţuri, animale?   Ionescu: Nu, dom’le!   Profesorul: No, dar?   Ionescu: Rotund.   Profesorul: Vezi aşa, loază!   (Se face un zgomot la uşe. O doamnă din înalta societate, doamna Ftiriadi, intră împreună cu un mops gras, care vine să se gudure pe lângă pedagog.)   Profesorul (întâmpinându-o foarte emoţionat): Onorată doamnă, eu încă mă recomând! (Ia căţelul în braţe.)   Doamna Ftiriadi (foarte volubil şi pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat… Să-ţi spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieţi rău crescuţi… Dar a stăruit tată-său… zice că e ordin de la minister… şi de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoşti caracterul lui ambiţios, de când îi eşti meditator.   Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie loc. (Cătră Ionescu, care aşteaptă în picioare:) Tu meri la locu-ţi… De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri!   (Ionescu merge la loc.)   Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!   Profesorul (demn): No bine! poţi mere. (Ia scaunul Ioneaschii şi-l pune lângă doamna-nou-sosită, şi aşază căţelul pe el; mopsul, mulţumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?   Micul Ftiriadi: Da, dom’le.   Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc: No, nu-i aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?   Micul Ftiriadi: Da, dom’le.   Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi:) No, încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, şi Makias Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai noştri?   Micul Ftiriadi: Da, dom’le.   Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!   Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor… Sunt foarte mulţumită… o să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi dai cu copiii…   Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare salukem!

Petițiune   E în toiul verii, când serviciile publice încep dimineața la 7 și sfârșesc la 2 d. am. Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare și acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, amenințând cu groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi?   Sunt 7 ceasuri fără 10 minute de dimineață. În biuroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul, așteptând să bată ceasul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se-nmânează corespondența oficială și petițiile particulare. Pe când se șterge de sudoare, gândind la cine știe ce, aude ciocănituri la oblonul lăsat. Se uită la ceasul său, regulat adineaori după cel oficial: 7 fără 5 minute… Dă din umeri, se șterge iarăși și gândește mai departe… Ciocăniturile de afară au trecut; dar peste câteva momente iar încep cu mai multă tărie și insistență. Impiegatul dinăuntru se uită iar la ceas: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se șterge de sudoare și-și urmează gândurile intime… Ciocăniturile se-ndoiesc cu violență… În sfârșit cele două minute au trecut: ceasul arată 7 punct. Impiegatul trage zăvorul și ridică oblonul, lăsând ferestruia închisă numai cu geamul. Se uită afară. La geam e un domn, care așteaptă; probabil acela ciocănea. Impiegatul ridică geamul.   — Dv. ciocăneați așa?   — Da.   — Dv. Nu știți că biroul se deschide la 7?   — Ba da.   Și zicând aceasta, domnul vâră adânc capul pe ferestruică înăuntru; impiegatul, surprins de această mișcare, se dă-napoi și lasă din mână geamul mobil, care pică peste gîtul domnului ca tăișul unei ghilotine. Domnul vrea să tragă afară capul, dar nu poate.   — Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari.   Impiegatul ridică binișor ferestruica; domnul își retrage capul.   — Ce poftiți?   — Am o afacere de registrat…   Și domnul iar vrea să vâre capul. Dar impiegatul prinde de veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului domnului.   — Poftiți pe ușă înăuntru, daca aveți vreo afacere! strigă impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna, pe unde poate intra în biurou.   Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică și-ndată apare în ușă. Este un om nici prea tânăr, nici prea bătrân; pare foarte ostenit, și un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat și prăfuit; mișcările i sunt nesigure ca și articularea vorbelor. Apărând în pervazul ușii, ține într-o mână pălăria de paie, cam ghemuită; cu cealaltă mână se ține de nas.   — Era să-mi tai nasul!… Știi ce teribil m-ai lovit?   — Pardon!… dar nu stric eu… Dacă vârâți așa capul…   — Nu face nimic… N-aveți un scaun?   — Poftiți.   Domnul șade alături de biurou…   — Teribil sunt de ostenit…   Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, și din care a băut impiegatul.   — Mă rog, dacă nu vă supărați, aveți apă?   — Da.   — E rece?   — Potrivită.   — Nu-i puneți gheață?   — Ba da.   —Așa? îi puneți gheață?   — Firește!   — E flir… e firl…? …ăsta…   — Da, avem filtru.   — Monșer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?… Teribil mi-e de sete!   Impiegatul sună; un aprod se prezentă.   — Un pahar cu apă…   Apoi, după o pauză, către domnul:   — Ați zis că aveți o afacere…   — Da, am o afacere…   — Aici la noi?   — Da, la dv. … o afacere… Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț…   — Cum s-o scoată din puț?   — Apa… că văz că nu prea are amicul de gând să vie… Aprodul intră. Domnul ia paharul și-l soarbe întreg pe nerăsuflate, apoi, ridicând niște ochi foarte dulci și plini de mulțumire, cătră aprod:   — Mersi… Daca nu te superi… mai îmi dai unul?   Aprodul pleacă. Domnul, după ce s-a căutat prin toate buzunarele, cătră impiegat:   — S-a dus dracului! am pierdut-ol   — Ce?   — Ce, nece… e vorba, am pierdut-o?   — A fost o petiție…   — Nu, frate, batista… Monșer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista d-tale?… numai un moment.   Zicând acestea, ia de pe masă batista impiegatului și, până când acesta să scoată măcar o exclamație, se șterge cu ea la gură de apă.   — Și dumneata nădușești ca mine.   Impiegatul dă să-și ia batista înapoi; domnul își trage mâna, se șterge de sudoare și pe urmă la nas; apoi înapoiază batista, punându-o iar la loc pe masă.   — Și eu nădușesc al dracului!   Impiegatul ia batista și o trânteste departe în partea cealaltă a mesei; apoi se așează, ia condeiul și-ncepe a trece hârtii la registru. Aprodul intră, aducând al doilea pahar. Domnul ia paharul și-l dă pe gât; pe urmă, cu tonul dulceag, făcând semn să-i treacă batista:   — Dacă nu te superi…   Impiegatul se face că n-aude. Domnul se scoală, trece pe dinaintea mesei în partea cealaltă, se apleacă peste ea și ia batista. Impiegatul vrea să i-o apuce; dar domnul s-a șters pe frunte și la nas; pe urmă, aruncând batista la loc:   — Mersi!   — Domnule — zice impiegatul — zici că ai venit cu o afacere… Mă rog… Noi n-avem timp aici să stăm de vorbă… Nouă ne plătește statul leafă, să lucrăm… Mă rog, ce afacere?   — Stăi că-ți spun… E cald al dracului!   Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbârnâie lung.   Impiegatul, impacientat:   — Destul, domnule! Ce poftești?   — Dacă nu te superi, încă un pahar…mi-e sete al dracului. Az-noapte am umblat forfota cu niște prietini… Nici n-am dormit… Știi…   După o pauză:   — Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit?   — Ba bine că nu!   — Pe unde n-am fost!   Aprodul vine. Domnul, cu multă politețe:   — Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga… încă un pahar cu apă… Aprodul iese. Domnul, către impiegat, cu delicatete:   — Aveți mult de lucru? Impiegatul:   — Nici prea-prea, nici foarte-foarte… potrivit.   Aprodul aduce paharul. Domnul îl bea pe nerăsuflate; cătră aprod:   — Mersi!   Apoi cătră impiegat:   — Daca nu te superi, te-aș ruga… batista…   — Domnule! strigă impiegatul; înțelege odată că nouă nu ne plătește statul aici ca să stăm de vorbă; avem treabă; n-avem vreme de conversație… Spune: ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai?   — Ce afacere?   — Da! ce afacere?   — Am dat o petițiune… Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr.   — Nu ți s-a dat număr când ai dat petiția?   — Nu.   — De ce n-ai cerut?   — N-am dat-o eu.   — Da cine?   — Am trimes-o prin cineva.   — Când? În ce zi?   — Acu vreo două luni…   — Nu știi cam când?   — Știu eu?   — Cum, nu știi? Cum te cheamă pe d-ta?   — Nae Ionescu.   — Ce cereai în petiție?   — Eu, nu ceream nimic.   — Cum?   — Nu era petiția mea.   — Da a cui?   — A unui prietin.   — Care prietin?   — Unul Ghiță Vasilescu.   — Ce cerea în ea?   — El, nu cerea nimic.   — Cum, nu cerea nimic?   — Nu cerea nimic; nu era petiția lui.   — Da a cui?   — A unei mătuși a lui… Știa că viu la București și mi-a dat-o să o aduc eu.   — Cum o cheamă pe mătușa lui d. Ghiță?   — Nu știu.   — Nu știi nici ce cerea…   — Ba, mi se pare că cerea…   — Ce?   — Pensie.   Impiegatul, ieșindu-și din caracter și zbierând:   — Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!   — Așa? la pensii, care va să zică?   Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte lung.   — Destul, domnule!   Uite ce e: dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă.   Aprodul intră.   — Uite ce e, drăguță, dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă.   Aprodul iese.   Impiegatul bufnește și scrie cu ochii aplecați în registru:   — Așa?… care va să zică, la pensii?   Aprodul vine. Domnul ia paharul.   Impiegatul, după ce l-a lăsat să bea în ticnă, către aprod:   — Dă-l afară!   Domnul, plecând, foarte politicos:   — Mersi… Mă duc… Așa? care va să zică, la pensii, care va să zică?!

Lanţul slăbiciunilor   Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnişoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cît văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi… De astă dată, ce mare lucru-mi cere?   “Stimate amice,   Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X… la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire.   Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,   Mari Popescu.”   A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.   – Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul meu… în fine…   – În fine – zice Ionescu – am înţeles… Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei.   – Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.   – Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!   – Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade… Să nu mă laşi!… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune…   – Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?… Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?   – 7, dragă Costică!…   – Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!   – Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie… Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire…   – A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta… să-i dau nepricopsitului 7.   – Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!   – Cum îl cheamă?   Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e… Zic lui Costică:   – Un moment!…   Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă… Acasă, scrisorica nicăieri… Fuga la d-ra Popescu.   – Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale… Cum îl cheamă pe tânărul?   – Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.   – Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta… Cum îl cheamă?   – Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult – nu sunt în stare să-i refuz nimica – m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare să-ţi refuze nimic.   – Atunci, ce e de făcut? zic.   – Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l recomand d-tale.   – Sărut mânuşiţele.   Şi alerg la Preoteasca… Zic:   – Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul…   – Da.   – Ei! cum îl cheamă?   – Nu ţi-a scris Mari?   – Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv.   – Eu… drept să-ţi spun… nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca – şade aci aproape- ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată.   – Atunci – zic – cum facem?   – Stăi niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături.   N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu.   – Ce-i de făcut?   – Aleargă la Iconomeasca!   Alerg la Iconomeasca… De acolo, la Sachelăreasca… Pe urmă la Piscupeasca… în sfârşit, am dat de izvor… Tânărul este nepoţelul lu’ madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu’ madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu.   Nimic nu refuzăm – madam Piscupescu lu’ madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu’ madam Piscupescu, madam Iconomescu lu’ madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu’ madam Iconomescu, madam Preotescu lu’ madam Diaconescu, d-ra Popescu lu’ madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu… Alerg la Costică Ionescu.   – Dragă Costică, să nu mă laşi… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment…   – Lasă, omule, fleacurile…   – Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis…   – Cui, frate?   – Lui Mitică Dăscălescu.   – Mitică Dăscălescu!… Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume.   – Nu se poate!   – Să vedem…   Şi se uită în cataloage.   – Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior.   Alerg… de astă data drept la madam Piscupescu.   – Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale?   – De clasa VI.   – A! zic eu… Bine.   Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic:   – E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.   – Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu?   – Nu. Tu nu-l cunoşti? ţi-e coleg.   – Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.   – Atunci – zic eu – mă rog ţie, nu mă lăsa!… ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit…   – Iar?… eşti cu birja… hai de mă du degrabă la Georgescu.   – Haide.   Ajungem… Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.   – Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3.   – Şi acum?   – Are 7.   Uite-te – am gândit eu – ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta mamiţă-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care…

Lache și Mache   Multe și mărunte s-au vorbit despre inseparabilii Orest și Pilad din anticitate, însă, cu drept cuvânt, vremurile de acum se vor mândri cu povestirea istoriei lui Lache și Mache, căci în adevăr acești doi oameni nu pot avea decât una și aceeași istorie: ei vor da exemplu veacurilor viitoare despre puterea prieteșugului.   Cine a cunoscut pe unul a cunoscut și pe celălalt, fiindcă amândoi mai aproape trăiesc, mai aproape dorm, decât chiar frații cei lipiți din Siam.   Cine zice Lache zice Mache și viceversa. Cel dântâi s-a născut la Severin tot în ziua și ceasul în care a văzut cel d-al doilea lumina la Dorohoi: pe amândoi i-a tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist.   Dacă la vreo răspântie vezi arătându-se mutra unuia, așteaptă puțin și vei vedea și pe celălalt, care, întârziind pentru cine știe ce, își grăbește pasul ca să-și ajungă jumătatea; în adevăr jumatate, căci Lache și Mache nu sunt decât unul și același în două fețe, doime de o ființă și nedespărțită.   Viața lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i se rotește împrejur. Când buzunarul lui Lache înfățișează o greutate oarecare, dânsul este soarele sistemului, iar Mache planeta respectivă. A doua zi însă vedem că Mache strălucește cu jiletca palpitândă, iar Lache gravitează în spațiu, urmându-l foarte ascultător.   Amândoi fumează, însă nici unul nu are tabachere, și de aceea nici nu cumpără tutun, fiindcă s-ar usca în buzunar. Astfel când Mache se întâmplă să-ți ceară o țigară, trebuie să-i dai două, sau daca nu, dânsul face o țigară venerabilă de senator, și după ce-ți mai ia și câteva foițe de hârtie, merge să-mpartă prada cu celălalt.   Dacă vreun cunoscut voiește să cinstească cu o cafea pe Lache, acesta refuză cinstea în favoarea lui Mache, și astfel cunoscutul e silit să-i cinstească pe amândoi.   La teatru merg câteodată amândoi la galerie cu un singur franc: unul plătește, iar celălalt intră pe mofturi cu contramarca aceluiași bilet.   Biliard nu joacă niciodată, fiindcă în orice caz tot o jumătate din ei ar trebui să păgubească — ar fi absurd ca și când ar conspira tatăl împotriva fiului, ori sf. duh împotriva tatălui. Când au poftă de joc, unul ia la carambolaj pe vreun ageamiu vădit, și cât ține partida, cel ce nu joacă stă împrejurul biliardului, făcând toate chipurile ca să demoralizeze pe adversarul jumătății sale.   Pentru că-și plătesc cinstit datoriile, când și le pot plăti, Lache și Mache se bucură de oarecare credit la cafeneaua unde beau regulat, mai de multe ori nu cu banii lor, cafea după masă. De aceea și chelnerul îi trece pe o singură foaie a catastifului, la una și aceeași partidă. Când datoria a atins o cifră prea mare, trecând spre exemplu peste doi lei, atunci cel care intră întâi pe ușa cafenelii — acela fiind deocamdată soarele sistemului — plătește socoteala.   Lache și Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Așa dânșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lor obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituționale, progresele electricității, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l’Exilée ș.cl., ș.cl.   În cea dântâi săptămână după luarea lefii, principiele lor se întemeiază: pe recunoașterea ordinii și scopului providențial în mersul omenirii; pe adevărul că omul nu este numai o vită, care trăiește pentru a mânca și a bea, ci un agent dumnezeiesc, însărcinat cu o misie înaltă în complexul universului; pe necesitatea guvernului aflător la putere; în fine, pe temeiuri pur conservatoare.   Deodată însă cu ieșirea celor din urmă gologani din jiletcile lor, Lache și Mache părăsesc aceste principii „uzate” și „falșe”; atunci lumea și omenirea sunt numai o confuzie fără plan nici ordine; guvernele toate sunt rele, dar cel mai rău e cel de față; omul este un joc nenorocit al oarbei întâmplări, o victimă a societății — principii aproape anarhiste — totul se stinge într-un mormânt! — amar scepticism!   „Mănâncă și bea, Lache ori Mache! că cu atâta ai să te alegi!” își zic ei adânc blazați.   Din nenorocire, ei își dăruiesc așa moderne povețe tocmai după o săptămână de la luarea lefii.   Și cine și-ar închipui că această inestricabilă armonie a lor era cât p-aci să se strice odată.   Lache era înamorat și își făcea curtea în mahalaua depărtată a slăbiciunii sale, însoțit de Mache. Persoana — din greșală, desigur — începu să palpiteze pentru acesta.   Imprudenta, la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt:„D-sale d-lui Mache, funcționar”. Adresantului îi fu peste putință să disimuleze, față cu nefericitul prietin, aerul de satisfacție pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era sigur. Figura adresantului era radioasă, a lui Lache lugubră: pentru întâia oară de când se cunoșteau, cele două chipuri avură două deosebite feluri de expresie — și ce deosebire fatală!   De aci, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteșugului lor. În acea zi, vremea s-a stricat, cerul s-a turburat, și cu trăsnete înfricoșate a căzut ploaie și piatră cât oul de gâscă asupra Bucureștilor, după care s-a arătat pe cer și o cometă cu coada zbârlită, spre marea indignare a astronomilor români, cari uitaseră s-o treacă la calendarul anului.   În seara acelei zile nefaste, Lache, bând trist și zdrobit cafeaua, a fost întrebat cu mult interes de toți mușteriii și chelnerii din cafenea, că ce s-a făcut Mache. El răspundea cu adâncă amărăciune și cu glasul înecat:   „De unde pot pentru ca să știu eu?… Nu știu!”   Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare, la care probabil el ar fi răspuns cu aceleași amare cuvinte, când Mache, plouat ca un cotoi aventurier, intră în cafenea: nu se văzuseră de douăzeci și trei de ceasuri și trei sferturi! Aceea ce se petrecu în momentul acela între ei nu se poate scrie cu nici un fel de condei. Amândoi cu lacrimi în ochi se repeziră în brațe unul la altul cum se repede fierul la magnet:   — Lache!   — Mache!   Atunci, cerul se-nsenină de tot, trăsnetele și grindina se depărtară, iar steaua cu coadă pieri de pe cer, spre marea mulțumire a astronomilor români, cari se mângâiară, că, dacă uitaseră a o prevesti la călindarul anului, nu fusese cel puțin decât o cometă neserioasă.

Inspecțiune   Mai mulți prietini – impiegați în diferite administrații publice – stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei. Firesc lucru ca, dintre toate, să-i intereseze una mai cu seamă: e vorba de nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcționar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială, și care fuge din țară lăsând la casa publică o foarte însemnată lipsă de bani. Fiecare dintre camarazi comentează în felul său această tristă aventură: unul înfierează cu toată asprimea fapta, altul nu și-o poate explica îndestul, altul încearcă să găsească o scuză pentru fugar; în fine, d. Anghelache deplânge pe nenorocitul acela, „care nu e decât o victimă a neglijenții altora!“. La această părere, aruncată cu toată seriozitatea de d. Anghelache, toți ceilalți fac niște ochi mari; din aceasta, vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput deloc vorbele, și astfel se simte obligat a le da explicațiunile necesare. Și nu trebuie să uităm a spune că dintre toți cel mai competent în materie este d. Anghelache: d-sa este mânuitor de bani publici într-o mare administrație.   – Firește că nu este el de vină, zice d. Anghelache. El este o victimă a neglijenții altora!   – !?   – De câtă vreme nu a fost controlat? De câți ani nu a venit vreun inspector să-i verifice casa?… Mizerabilii!   – Dă-mi voie! Care va să zică, dacă mânuiește cineva bani publici și nu este controlat la vreme, asta însemnează că delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabile?… Să mă ierți!   – Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, bătând cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești! Cine n-ar cunoaște bine pe d. Anghelache și-ar explica tonul și manierele acestea violente prin numărul paharelor de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să caute o altă explicație; pe când o caută în zadar, d. Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar și urmează din ce în ce mai cu căldură:   – Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! Dumnealor l-au mâncat! Daca la cea dintâi ciupeală ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic… Așa e?   – Așa e!   – Și dacă i-ar fi zis: „Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta și-i pune imediat la loc, și aldată socotește mai bine; că foarte curând am să viu iar să te vizitez, și-ți declar că nu-ți voi mai vorbi tot astfel; imediat voi raporta cui de drept!“ Așa e că nu se nenorocea omul?   – Așa e!   – Apoi daca e așa, strigă d. Anghelache foarte tare, trântind cu paharul în masă, daca e așa, de ce vă faceți că nu-nțelegeți? ori sunteți idioți? Idioți! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înțeleagă nimica. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din țâțâni. Însă ce?… ce l-a putut scoate astfel din țâțâni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înțelege camarazii. Dar d. Anghelache bea încă un pahar și foarte enervat urmează:   – Știți dv. câți bani îmi trec mie pân mână?   – Mii.   – Vezi că ești prost?   – Nene Anghelache!   – Mii, ai?… Sute de mii, boule!   – Nene Anghelache!   – Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?… Țal! Țal!! Țal!!!   – Nene Anghelache, spargi paharul!   – Nu vezi că bat de un ceas, și nu vrea să vie mizerabilul!… Țal!!! În sfârșit, mizerabilul vine… D. Anghelache își plătește consumația plus un pahar, care trebuie să vie.   – Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi verifice casa?   – De când?…   – De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire… Mișeii!   – Pentru că te cunosc toți că ești un funcționar corect.   – Corect! strigă d. Anghelache fierbând… Corect! De unde știu dumnealor că sunt corect?… Canaliile!   Și aduce paharul la gură.   – Cine poate crede de dumneata că nu ești om cinstit? Cinstit!… Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus și, în culmea furiei:   – Nu vă permit să faceți glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! că vă sparg capul! Trântește paharul de masa de marmură, prefăcându-l în țăndări, și iese turbat pe ușă. Lumea toată din berărie își întoarce privirile spre masa camarazilor, cari au rămas consternați. Câteva minute, în timp ce chelnerul șterge urmele accesului de violență al d-lui Anghelache, tac, toți căutând fiecare în ochii celorlalți o lămurire…   – Am înțeles! zice unul.   – Să știi c-a făcut-o! adaogă altul.   – E pierdut, nenorocitul!   În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se apropie cu bunăvoință de dânșii și le întinde mâna cu un aer de vădită superioritate.   – Bună seara, băieți.   – Bună seara, d-le inspector.   – Îmi dați voie?   – Mai încape vorbă!… și d. inspector se așază în locul unde cu câteva minute mai-nainte a șezut d. Anghelache.   – Ce mai nou? întreabă noul venit.   – Mai nimica, d-le inspector… S-au dat lefurile astăzi.   – Da?… Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin de deputați și de senatori… M-a chemat telegrafic ministrul să viu de la gară drept la dânsul acasă… De mâne începem să călcăm rând pe rând toate casele… Istoria nenorocitului celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. ministru.   Cuvintele inspectorului finanțiar produc asupra camarazilor o așa de puternică zguduitură, încât unul, fără să vrea și fără să știe pentru ce, zice: „An-ghe-la-che…“.   – Cum ți-a dat prin cap de Anghelache? întreabă inspec­to­rul… Cu Anghelache vreau să încep mâne… tocmai pentru că știu că la el merge lucrul mai ușor… Ei! dacă ar fi toți mânuitorii de bani publici ca Anghelache…   – An-ghe-la-che…   – … n-ar mai trebui inspectori finanțiari! Tot vrea guvernul să facă economii – ne-ar putea suprima pe toți… Ei! ca Anghelache, mai rar, așa corect și serios!   – An-ghe-la-che!… șoptește aiurit impiegatul, pe când ceilalți tac zdrobiți.   Dar d. inspector nu observă cât e de curioasă înfățișarea camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei con­strângeri pe care trebuie s-o simtă niște inferiori având plăcerea și onoarea să stea la aceeași masă într-un loc public cu un superior. D. inspector are să se scoale de dimineață a doua zi pentru ca să pornească a face surprize mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl plătește, apoi întinde cu multă bunăvoință mâna tutulor inferiorilor și se retrage. Un moment, camarazii rămân în picioare, ca țintuiți, fără a se hotărî să mai șează jos ori să plece, când unul din ei rupe tăcerea:   – Ce-i de făcut?   – Nenorocitul !   – Trebuie să-i dăm numaidecât de știre… Imposibil să-l lăsăm așa… Când l-o vedea pe inspector mâne, îi cade dambla.   – Trebuie să-l găsim… să-l luăm cu binișorul!   – Anghelache?… Se-mpușcă!   – Nu l-ai văzut ce iritat era?   – Îi lipsește mult!…   – Încai să se facă nevăzut!…   Repede camarazii plătesc consumațiile, ies, se suie toți trei într-o birje și pornesc către locuința nenorocitului lor camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa și cu mama lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopții…   – Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă…   – Aș! fără grijă! nu l-ați văzut în ce hal era?   – Eu gândesc că-și face bagajele…   – Să-l luăm cu binișorul…   Au ajuns… În casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată.   Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mișcare alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi bate discret la geam: nici un răspuns. Mai bate o dată: același rezultat.   – Doarme dus!   – Bate mai tare!   – Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru.   – Bate mereu!   – Cine e?   Și la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept… E domnișoara Eliza, sora lui Anghelache. Camaradul care a bătut zice foarte emoționat:   – Dormeați, domnișoară Elizo?   – Da, d-le Costică… Ce e?   – Mă scuzați că v-am deranjat somnul… Nenea Anghelache n-a venit?   – Nu.   – Ne dați voie să-l așteptăm…   – Îl așteptați degeaba… a trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem și să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu niște prietini și nu crede să scape până la ziuă…   – Nenorocitul!… Noapte bună, domnișoară Elizo!   – Mersi!   Și icoana cea albă se retrage de la fereastră stingându-se-n întunerec.   – Ce e de făcut?   – După el!… Trebuie să-l găsim undeva.   – Mână, birjar!   – Nenorocitul!   Unde?… unde să fie nenea Anghelache?… De atâtea ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin întunericul nopții de colo până colo, când în birje, când pe jos – degeaba! Au fost de-a rândul peste tot, de câte două și trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde și-au putut închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea lefii… Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute… Anghelache nicăieri! Biruiți de osteneală, demoralizați de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o cafeneluță, unde gazul apune după ce a răsărit soarele. În odăița din fund, un alt camarad… La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ține o linguriță, cu care amestecă, încet, încet de tot zaharul într-o ceașcă plină cu șvarț. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-și nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el și-l salută. El le zâmbește – zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne – și urmează să amestece în ceașcă fără a schimba câtuși de puțin măsura mișcării. Camarazii, înțelegând starea sufletească a camaradului, s-așează discreți la o masă alături și comandă cafele… Dar unul are o inspirație și, mai puțin discret decât ceilalți, se adresează către omul care amestecă-n ceașcă:   – Mitică… nu cumva ai văzut tu astă-seară pe undeva pe nenea Anghelache?   Mitică zâmbește și face semn din cap că da. Toți trei camarazii se ridică drept în picioare:   – Unde?   Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aici.   – Când?   Mitică face din buze un semn și ridică din umeri, adică: n-aș putea spune precis, când…   – Spune, nene, păcatele mele! strigă unul scos din răb­dare!… Când a plecat?   Mitică amestecă cu mâna dreaptă și arată cu cea stângă spre ușă, adică: acușic’ a plecat.   – Ci vorbește, domnule! ești mut? ce dracu! Unde a plecat?   Mitică lasă lingurița și zice cu o sforțare supremă:   – ’Ă… ’ăp… ’ăpt…   Și caută să prinză iar lingurița.   – Unde?   — … ’ptăiie!   Și prinde lingurița și-ncepe iar s-amestece.   – Băiete! strigă unul din camarazi.   Chelnerul vine…   – A fost în urma noastră pe aici nenea Anghelache?   – Da!   – A fost pe aici!… Când?   – Adineaori…   – Nu i-ai spus că l-am căutat? că avem o afacere foarte importantă și să ne aștepte?   – Ba da.   – Și ce-a zis?   – A zis: „ce afacere importantă? să mă slăbească!”   – Nenorocitul!   – Și nu știi unde a plecat?   – … ’ptăiie!   – Cum?   – La lăptărie, tălmăcește chelnerul, care e deprins cu vorba lui d. Mitică.   Peste câteva momente, o birje iese în goană pe la capul Podului către Șosea…   La lăptărie, întuneric beznă.   – Ce-i de făcut?   – Înapoi, birjar!   – Haid’ iar acasă? Trebuie să se fi întors?   – Ești nebun? Tocma-n Dobroteasa?… Ne-apucă ziua pe drum…   – Dar putem să-l lăsăm așa?… Dacă nu știe nimica, se duce la canțilerie, și-l prinde acolo inspectorul… Trebuie să știe ce-l așteaptă…   Se face în adevăr ziuă când camarazii ajung în Dobro­teasa… Nenea Anghelache n-a venit acasă. Sunt șapte ceasuri… Peste două ceasuri, fiecare trebuie să fie la postul său. În definitiv, au conștiința împăcată că și-au dat toată osteneala să-l scape, ca buni camarazi și amici. Oamenii au făcut tot ce puteau face; de acuma, aibă Dumnezeu grijă de Anghelache! Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. Unul dintre dânșii, care lucrează la aceeași administrație cu Anghelache, ia însărcinarea să comunice la dejun ce s-a mai întîmplat. Și, în adevăr, peste câteva ceasuri, la douăsprece trecute ceilalți doi camarazi se-ntâlnesc la birtul lor, unde al treilea vine tocmai la unu să le comunice lucruri de o extremă gravitate.   Pe la unsprezece ceasuri, când trebuia să se deschiză casa, a venit inspectorul financiar, și, așteptând pe Anghelache, s-a pus să cerceteze registrele. Pe la unsprezece și jumătate, s-a trimis un aprod cu birja acasă la Anghelache să-l cheme, că-l așteaptă inspectorul. Aprodul s-a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d. Anghelache n-a mai dat p-acasă de ieri dimineață, că noaptea a trimis vorbă să nu-l aștepte cucoanele, că nu vine. La vorbele aprodului, inspectorul a-nceput să râză… pe urmă a cerut lumânare și ceară, a pecetluit casa și a plecat spunând că se-ntoarce la trei.   – Nenorocitul de Anghelache!   Imediat, după dejun, camarazii se reped în Dobroteasa. Dar și acuma același rezultat – Anghelache nu se află. Din Dobroteasa apucă la stânga, să iasă pe chei spre Piața Mare. Trecând prin fața morgei, văd căruța funebră: un nou oaspete a venit, sătul de căldurile vieții, să coboare în răcorosul otel. Camarazii își fac cruce și, privindu-se unul pe altul, se-ncruntă, ca și cum ar voi să gonească unul din mintea altuia un gând, același, pe care unul altuia și l-au ghicit.   – Sărmanul Anghelache!… Unde-o fi Anghelache?   La șase seara, la Gambrinus, tânărul comunică celorlalți doi urmarea inspecțiunii. La trei fără un sfert, inspectorul s-a înființat la casă și iar a mai cercetat registrele, și iar a trimis zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un proces-verbal, dispunând că, dacă și a doua zi casierul nu se va prezenta la post, să se cheme lăcătușul. Pe când povestește camaradul, iată că vine un băiat cu gazete; fiecare dintre cei trei prieteni ia câte una și-și aruncă ochii pe ultimele informațiuni. Unul dă un țipăt și încremenește cu gazeta-n mână.   – Anghelache!   Atât poate zice și întinde gazeta, în care fiecare citește:   „Azi-dimineață s-a găsit la Șosea spânzurat un om bine îmbrăcat în vârstă ca de 40–45 de ani. Din ordinul procu­rorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunțiș în monete nouă de nichel ca de șaptezeci de bani și un ceasornic de argint cu monograma A.M., a fost transportat la Morgă.“   – Bravo! nene Anghelache!…   – Da! mai bine moartea decât dezonoarea!   – Sărmanul nenea Anghelache!   Și toți trei camarazii se despart cu inima zdrobită.   A doua zi, la dejun…   – S-a deschis casa…   – Îi lipsește mult?   – Nimic nu lipsește!   – !?   – S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învălit într-o foiță de țigară.   – !!   – Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem! eu nu m-astâmpăr până nu-l văd!   Și pornesc iară toți trei. La Morgă se pregătesc servanții a-l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit complet identitatea și l-a reclamat familia. Camarazii s-au apropiat de masa pe care stă camaradul lor.   – De ce?… de ce, nene Anghelache? a întrebat plângând ca un prost cel mai tânăr.   Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.    

Five o’clock   Five o’clock pe englezește însemnează cinci ceasuri. În lumea mare, fiecare damă-și hotărăște o zi pe săptămînă (jour fixe), cînd primește, la ceasurile cinci dupăamiazi, vizite și face musafirilor tratație cu ceai ; de aceea se mai zice și five o’clock tea, adică pe românește ceaiul de la cinci ceasuri. În genere, damele din lumea mare publică în carnetul lui Claymoor, spre știința numeroaselor lor cunoștințe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în l’Indépendance roumaine:   « Madame Esméralde Piscopesco, five o’clock tea tous les jeudis. »   « Azi e joi. Haide — zic eu — la madame Piscopesco. »   Feciorul în frac și cu mănuși albe mă introduce în salonul splendid al somptuosului hôtel Piscopesco. Dar nu văz pe nimeni… A! în fund! auz, în salonașul intim de cel mai pur stil Louis XV, ciripind pe-ntrecute, ca doi scatii, două glasuri de coconițe. Merg acolo. Madam Măndica Piscopesco cu surioara sa, madam Tincuța Popesco. Cocoana Măndica mă întîmpină cu grația-i obicinuită. Mărturisesc drept… Am mare slăbiciune de ceea de francezul numește la causerie, și de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi place adică, pe românește, să stau de vorbă cu damele din lumea mare. Găsesc în conversația lui mult mai multă grație decît în conversația bărbaților. Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbații lucrurile cele mai serioase… O floare, o panglicuță o deosebire d-abia simțită între două nuanțe, un nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei și exprimate prin acele dulci modulațiuni de voce și prin jocul acela încîntător al luminilor ochilor, capătă, pentru mine cel puțin, un farmec indicibil. Iată-mă dar în elementul meu… Aci desigur am să petrec cîteva momente delicioase.   Eu : Madam Piscopesco, dați-mi voie…   Măndica: Vii tocma la pont.   Tincuța: Ai fost…?   Măndica: Taci, tu! Las’ să-l întreb eu… Ai fost aseară la circ?   Eu: Am fost.   Tincuța: Cine mai…   Măndica: Taci, soro! n-auzi? (Către mine:) Ai văzut pe Mița?   Eu: Pe sora matale?   Măndica: Nu… Pe Mița, pe Potropopeasca a tînără?   Eu: Da; era într-o lojă în fața mea…   Măndica (Tincuții): Ai văzut?   Tincuța (mie): Cu cin’…   Măndica: Taci!… (Mie:) Cu ce pălărie era?   Eu (încurcat): Cu…   (Tincuța vrea să mă-ntrerupă.)   Măndica (astupîndu-i gura cu mîna): Cu o pălărie mare…   Eu (răsuflînd): Da…   Măndica (Tincuții): Ai văzut? (Mie:) Bleu gendarme…   Eu: Da…   Măndica (mie): Cu pamblici vieux-rose…   (Eu dau din cap afirmativ.)   Măndica (Tincuții): Te mai prinzi aldată?   Tincuța: Stăi, să vedem… (Mie) : Era cu bărbatu-său.   Măndica (Tincuții): Taci tu!   Tincuța: Apăi, lasă-mă și pe mine, soro!… Tot tu?   Măndica (mie): Era cu Potropopescu?   Eu (încurcat): Mi se pare că…   Măndica: Nu era cu Haralàmbina?   Eu (și mai încurcat): Cu care Haralàmbina?…   Tincuța: Cu mă-sa.   Eu: …   Măndica: …O bătrînă mică, urîtă, parcă-i o smochină uscată, și gătită-gătită…   Eu (răsuflînd): Da.   Tincuța: Cu părul roșu vopsit…   Eu: Da, da.   Tincuța (Măndichii): Ai văzut?   Măndica: Ce să văz?… parcă mă-sa nu știe! (Mie:) A venit cineva în lojă la ele?   Eu: …   Tincuța: Mitică…   Eu: Care Mitică?   Măndica: Ei! care Mitică…   Tincuța: Lefterescu, locotenentul…   Eu: Să mă credeți, cuconițelor, pe onoarea mea vă spun, că nu pot să zic, pentru că eu…   Măndica: Pentru că dumneata ești cavaler și nu vrei să spui.   Tincuța: Da pe Lefterescu l-ai văzut în circ?   Eu: Mi se pare că era într-un stal, drept în fața mea.   Măndica: Lîngă loja ei!… (Tincuții:) Ai văzut? Ai înțeles acuma pontul?… Vezi, daca ești proastă?   Tincuța: Peste poate!   Eu (aruncînd o privire pe fereastră și văzînd o trăsură închisă, care a tras la scară): Vorbești de lup și madam Potropopesco la ușe.   Tincuța: Ea!   Măndica: Vezi ce obraznică e!…   Eu (avînd un presentiment și luîndu-mi pălăria): Doamnelor, dați-mi voie să vă salut… Îmi pare bine că vă găsesc totdeauna vesele și grațioase… Eu trebuie să mă retrag.   Tincuța (tăindu-mi calea): Așa degrab’?   Eu: Vă asigur că… o afacere… urgentă…   Măndica (acoperindu-mi ușa): Fără să iei măcar un ceai?   Eu (apăsat din ce în ce mai mult de negrul meu presentiment): Parol…   Măndica: Tocma acu?   Tincuța (smulgîndu-mi pălăria): Peste poate!   (Eu, trebuind să cedez, cad zdrobit pe un puf.)   Feciorul: Madam Potropopesco.   (Măndica se face roșie, Tincuța vînătă, eu galben. Madam Mița Potropopesco apare, uimitoare de frumusețe și de toaletă ca totdeauna, purtînd pălăria bleu gendarme . Cele trei dame se sărută foarte afectuos.)   Mița: E un ger afară, mașer, că nu-ți poți face o idee… Daca o ținea așa toată noaptea, se duce dracului rapița!   Eu: Nu crez… Am vorbit cu arendașii…   Mița: Aș! nu mi-a scris azi Potropopescu al meu?   Măndica (Miții): Ai fost aseară…   Tincuța (Măndichii): Taci, tu ! Las’ să-ntreb eu. (Miții:) Ai fost aseară la circ, madam Potropopesco?   Mița: Da.   Măndica: Sin…   Tincuța: Taci!… (Miții:) Singură?   Mița: Nu, cu maman…   Tincuța: Cu maman?… Bravo!   Eu (sculîndu-mă): Doamnelor, eu…   Măndica (împiedicîndu-mă să-mi iau palăria, și încet) Tocma la pont? (Merge să apese nasturele soneriei.)   Tincuța: Și… era multă lume la circ?   Mița: Foarte multă.   Măndica (sunînd prelungit): Ce slugi dobitoace!   (Feciorul vine.)   Măndica : Nu te-am chemat pe dumneata : treaba dumitale e să stai la ușe ; unde e dobitoaca de Roza ? Ce face cu ceaiul ?   (Feciorul iese.)   Tincuța (Miții): Era cineva dintre cunoscuți?   Mița: Mai nimeni… Era Costandineasca, Dumitreasca, Vasileasca, Georgeasca si Ogretinencile…   (Roza, subreta, apare.)   Măndica: Ce faci cu ceaiul ăla?   Roza: E gata, coniță.   Măndica: Apăi, de ce dracu nu-l aduci odată?   Roza: E gata, în salon.   Măndica: Atunci de ce nu spui, proasto!   (Roza pleacă bombănind.)   Măndica: Să nu bombănești, obraznico!   (Toată vremea asta, madam Tincuța Popesco tace, bătîndu-se pe palma stîngă cu un cuțit de sidef pentru tăiat corespondența ; pe cînd madam Potropopesco se consideră în oglindă, drăcuindu-și un cîrlionț rebel din frunte, care nu vrea să stea cum trebuie. Madam Piscopesco cu un gest degajat ne poftește în salonul cel mare la ceai. Un samovar și un serviciu de argint cu coroană de conte dasupra monogramei E.P. — Esméralde Piscopesco — de toată frumusețea.)   Tincuța (Miții): Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la circ.   Mița: Ba, ți-am spus… Ogretinencile…   Tincuța: Nu… Dintre bărbați…   Mița: Dintre bărbați?   (Eu trec repede din salonaș și-mi iau pălăria.)   Măndica: Nu iei ceaiul?   Eu (ținîndu-mi în sus și bine pălăria): Ba da.   Tincuța: Mitică… nu era?   Mița: Mitică?… nu știu care Mitică…   Tincuța: Lefterescu!… sublocotenentul!   Eu (frigîndu-mă cu ceaiul, către Măndica): Pardon, eu trebuie să…   Mița (rîzînd foarte veselă, către Tincuța): A! Lefterescu! Mitică al dumitale…   Tincuța: Ba al dumitale, obraznico!   Mița: Ba al tău, mojico!   (Eu, scăpînd din mînă paharul cu ceai, împing pe madam Piscopesco cît colo, dau în lături pe fecior și într-o clipă sunt în curte. În poartă întîlnesc pe bravul Lefterescu.)   Eu: Un’te duci?   Mitică: La five o’clock, la madam Piscopesco.   Mita si Tincuta: Mitica… Eu: Fugi, nenorocitule!     Universul, 1900, 25 febr.

D-l Goe   Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.   Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţa. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:   – Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!   – Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.   Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.   Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că “aşa ţin bărbaţii biletul”.   – Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’ mare – cu costumul de marinel?   – Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?   – Da’ cum?   – Marinal…   – Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.   – Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel…   – Da’ cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.   – Mariner…   – Apoi de! n-a învăţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam’ mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.   Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu stă mult.   Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam’ mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară… Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.   – Nu!… nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.   – Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.   Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere.   – Mamiţoo! mam’ maree! tantii!   – Ce e? Ce e? sar cocoanele.   – Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!   Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.   – Biletele, domnilor!   Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate şi Goe să facă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet…   – Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.   Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet şi nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l dă jos din tren la orice staţie.   – Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.   – Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam’ mare.   – De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.   – Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa urâtului…   – Uite ce e, cucoană – zice conductorul – trebuie să plătiţi un bilet…   – Să mai plătim? n-am plătitără o dată?   – Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.   – Şi pe dasupra?…   – Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mână.   – Ce faci, soro? eşti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice mam’ mare.   Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când trenul, clănţănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu’ mam’ mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle… în sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi toate prăvăliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu ştie câtă grije are mam’ mare şi câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam’ mare scoate din săculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.   – Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam’ mare.   – Nu… răspunde Goe.   – Să moară mam’ mare?   – Să moară!   – Ad’, să-l pupe mam’ mare, că trece!   Şi-l pupă în vârful nasului; apoi, aşezându-i frumos beretul:   – Parcă-i şade mai bine cu beretul!… zice mam’ mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.   – Cu ce nu-i şade lui bine? adaogă tanti Miţa, şi-l scuipă şi dumneaei şi-l sărută.   – Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.   – Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’ mare. Dar mamiţa adaogă:   – Da’ pe mamiţica n-o pupi?   – Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.   – Aşa? zice mamiţa. Lasă!… şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.   – Las’ că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.   – Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam’ mare.   Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:   – Cine mă pupă… uite!… ciucalată!   Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.   – Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deştept! zice mam’ mare.   – E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.   Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periş.   – Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mam’ mare.   Mam’ mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:   – Goe! puişorule! Goe! Goe!   Goe nicăieri.   – Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!… s-a prăpădit băiatul!   Şi toate cucoanele sar…   – A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!   Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intră decât o persoană.   – Goe! maică! acolo eşti?   – Da!   – Aide! zice mam’ mare, ieşi odată! ne-ai speriat.   – Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.   – De ce?… te doare la inimă?   – Nu! nu pot…   – E încuiat! zice mam’ mare, vrând să deschidă pe dinafară.   – Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.   – Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam’ mare se hotărăşte să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul maşinii şi începe să-l tragă.   – Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam’ mare.   Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producând o zguduitură puternică.   Ce e? ce e?… Toţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări…   – Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din compartiment.   Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?   Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii şi şeful trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele semnalelor de alarmă.   Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam’ mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela.   Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’ mare aşază frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce.   Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsură şi pornesc în oraş:   – La bulivar, birjar! la bulivar!…

Conu Leonida față cu reacțiunea   1880 (O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o ușă; la stânga o fereastră. De-o parte și de alta a scenii câte un pat de culcare. În mijlocul odăii o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa deschisă și cu câțiva tăciuni pâlpâind. — Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amândoi șed de vorbă la masă)   SCENA I LEONIDA: Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora Democratică”, să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite, țiu minte ca acuma: „ 11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!”   EFIMIȚA: Auzi colo!   LEONIDA: Răposata dumneei — nevastă-mea a d-întâi — nu se sculase încă. Sar jos din pat și-i strig: „Scoală, cocoană, și te bucură, că ești și dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!”   EFIMIȚA (afirmativ): Ei!   LEONIDA: Când aude de libertate, sare și dumneei răposata din pat… că era republicană! Zic: gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și o luăm repede pe jos pân’ la teatru… (cu gravitate) Ei, când am văzut… știi că eu nu intru la idee cu una cu două…   EFIMIȚA: Ți-ai găsit!… dumneata nu ești d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.   LEONIDA: Ori să zici nu știu ce și nu știu cum, că adicătele „acu, unde ești tu republican, ții partea națiunii…”   EFIMIȚA: Aș!   LEONIDA: Dar, când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală nu altceva.   EFIMIȚA: Bine că n-am fost la București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne ferește! pățeam alte alea…   LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. (schimbând tonul) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției?   EFIMIȚA: Până seara.   LEONIDA (zâmbind de așa naivitate, apoi cu seriozitate): Trei săptămâni de zile, domnule.   EFIMIȚA (minunându-se): Nu mă-nnebuni, soro!   LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea română.   EFIMIȚA (cu interes): Zău ?   LEONIDA: Mai e vorbă!   EFIMIȚA: Adică cum?   LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…   EFIMIȚA (curioasă): Da’… ce spunea în scrisoare ?   LEONIDA (cu importanță): Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!” și jos iscălit în original „Galibardi”.   EFIMIȚA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i așa, a vorbit destul de frumos omul!   LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mândrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?   EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?   LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?… „Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Și de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.   EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!   LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?   EFIMIȚA: Sumedenie!   LEONIDA: O mie, domnule, numa’ o mie.   EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa’ cu o mie să…   LEONIDA (întrerupând-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.   EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.   LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!   EFIMIȚA: Ei! așa da.   LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce.   EFIMIȚA: Ce spui, soro?   LEONIDA: Ce-ți spui eu, și câte și mai câte altele și mai și.   EFIMIȚA: Bravos!   (O mică pauză și căscături de amândouă părțile)   LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm?   EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule.   LEONIDA (sculându-se și el și mergând spre patul din stânga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…   EFIMIȚA (dregându-și patul): Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.   LEONIDA (la pat și intrând sub plapumă): Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul ?   EFIMIȚA (stingând lampa): Da. (se-nchină și se așază în pat la dreapta)   (Odaia rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă)   LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-și facă culcușul, cu satisfacție): A! aașa!   (Un moment pauză, în timp ce fiecare se așază bine în așternutul său)   EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ‘ai?   LEONIDA (asemenea): Așa zău!… Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — să-ți fac republică… (cu regret.) Da’ nu e! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine ? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!   EFIMIȚA: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb și eu un lucru: ce procopseală ar fi și cu republica?   LEONIDA (minunat de-așa întrebare): Ei! bravos! ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, stăi să-ți spui: mai întâi și-întâi că dacă e republică, nu mai plătește niminea bir…   EFIMIȚA: Zău?   LEONIDA: Zău… Al doilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate.   EFIMIȚA: Parol?   LEONIDA: Parol… Par egzamplu, eu…   EFIMIȚA: Pe lângă pensie ?   LEONIDA: Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.   EFIMIȚA (cu toată aprobarea): Așa da.   LEONIDA: Și al treilea, că se face și lege de murături.   EFIMIȚA: Cum lege de murături ?   LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.   EFIMIȚA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i așa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?   LEONIDA: Hei! te lasă reacționarii, domnule ? Firește, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?   EFIMIȚA: Așa e… da’… (reflectând mai adânc) un lucru nu-nțeleg eu.   LEONIDA: Ce lucru?   EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?   LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…   EFIMIȚA (lămurită): Așa da… vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecție) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ș-asta, republica! (Leonida începe să sforăie) Dormi, soro?… (Leonida sforăie-nainte) A adormit.   SCENA II (Coana Efimița se așază pe o ureche și adoarme și ea. — Unu după miezul nopții sună rar în vecinătate: patru bătăi pentru sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În orchestră melodramă „misterioso”. Câteva momente pauză, după care s-aud în depărtare două-trei detunături de pușcă și chiote surde; apoi, altele mai multe fi strigăte mai distincte, și încă o dată)   EFIMIȚA (se deșteaptă și se ridică-n pat, privind cu nedumerire către ușe și întrebând cu neastâmpăr): Cine e? (pauză) Cine e? (pauză; sare din pat, aleargă repede la ușă și o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea la fereastră, și se-ntoarce mai puțin îngrijată să se așeze iar la loc, făcându-și o cruce) Cine știe ce-oi fi visat!… (se culcă și ațipește iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de detunături și strigăte înmulțite; cocoana sare din pat cât colo)… Cine e?… (o pauză, merge tremurând la masă, caută p-întunerec chibriturile și aprinde lampa; foarte emoționată, încearcă încă o dată ușa, merge în vârful degetelor la dulapul de haine, îl încuie repede, ca și cum ar fi prins pe cineva în el, și ascultă cu palpitație ce se petrece înăuntru; se uită apoi pe sub paturi și prin toate colțurile, stinge lampa, se-nchină și se urcă iar în pat) Ce-o fi ș-asta? (deodată, s-aud o nouă salvă și chiote prelungite; coana Efimița sare jos și rămâne înmărmurită în picioare ascultând; o altă salvă și strigăte) Leonido! (zgomotul se repetă) Leonido!! (pauză; zgomotul se repetă cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedecă și cade peste patul lui Leonida) Leonido!!!   SCENA III LEONIDA (sculându-se din somn spăimântat): ‘Ai! ce e?   EFIMIȚA: Leonido! scoal’ că-i foc, Leonido!   LEONIDA (speriat): Unde-i foc ?   EFIMIȚA: Scoal’ că-i revuluție, bătălie mare afară!   LEONIDA: Aș! vorbă să fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?   EFIMIȚA: Bătălie la toartă, soro: pistoale, puști, tunuri, Leonido, țipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!   LEONIDA (luând-o cu binișorul): Mițule, nu-i nimica; știi cum ești dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara de politică, te-i fi culcat și cu fața-n sus și ai visat cine știe ce.   EFIMIȚA (impacientată): Leonido, deșteaptă sunt eu acuma?   LEONIDA: Apoi de! Mițule, asta dumneata știi.   EFIMIȚA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel… îmi pare rău!… Cucoane Leonido, sunt deșteaptă; am auzit acum cum te-auz și m-auzi… revuluție, bătalie mare!   LEONIDA: Bine, Mițule, stăi, nu te importa degeaba. De când m-ai deșteptat pe mine, ai mai auzit ceva?   EFIMIȚA: Nu.   LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale…   EFIMIȚA (cam în nedomirire): De, soro, știu și eu?   LEONIDA: Apoi, vezi? Dar… s-o mai luăm și pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluție să fi fost, să zicem;… nu știi dumneata că n-are nimini voie să descarce focuri în oraș? e ordin de la poliție…   EFIMIȚA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… (stând la gânduri și iar îndoindu-se) Da’ bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica?   LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă… (cu tonul unei teorii sigure) că fiincă de ce? o să mă-ntrebi… Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.   EFIMIȚA: Comedie, soro! (minunându-se) Așa o fi!   LEONIDA: Bunioară și la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare; nu-i nimica… Hai să ne culcăm: noapte bună, Mițule.   EFIMIȚA: Noapte bună. (încă nedomirită oarecum, stinge lampa și se vâră în pat.)   LEONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu fața-n sus, Mițule, că iar visezi.   (Cocoana s-așază p-o ureche; în odaie întunerec, în orchestră melodramă;   o pauză, după care d-odată se aud în depărtare chiote, strigăte și detunături)   SCENA IV EFIMIȚA: Ai auzit?   LEONIDA: Ai auzit?   (Amândoi, d-odată, se ridică înfiorați. Zgomotul s-apropie)   EFIMIȚA (sărind din pat): E idee, Leonido ?   LEONIDA (cu spaimă): Aprinde lampa… (sare și el din pat)   (Zgomotul mai aproape)   EFIMIȚA (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule ?   LEONIDA (tremurând): Nu-i lucru curat, Mițule!   (Zgomotul tot mai tare)   EFIMIȚA: E ipohondrie, soro?   (Zgomotul crește mereu)   LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?   EFIMIȚA: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? Revuluție, bătălie mare, Leonido!   LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluție ca revuluție, da’ nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?   (Zgomotul crește înainte)   EFIMIȚA (tremurând): Voie, ne-voie, auzi ?   LEONIDA (asemenea): Auz: da’ nu e, nu se poate să fie revuluție… Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revuluție?   EFIMIȚA: De! întreabă-mă să te-ntreb… (zgomot mare) Auzi ?   LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluție, trebuie să spuie la „Ultime știri”. Unde mi-e gazeta? (merge la masă, ia gazeta, își aruncă ochii pe pagina a treia și dă un țipăt) A!   EFIMIȚA: Ei!   LEONIDA (pierdut): Nu e revuluție, domnule, e reacțiune; ascultă: (citește tremurând) „Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă!” (cu dezolare) Și noi dormim, domnule!   EFIMIȚA (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara!   (Zgomot tare)   LEONIDA (prăpădit): Și pe mine mă știu toți reacționarii că sunt republican, că sunt pentru națiune.   EFIMIȚA (tremurând și începând să plângă): Ce-i de făcut, soro?   LEONIDA (stăpânindu-se ca să-i facă curaj): Nu te speria, Mițule, nu te speria…   (Salve și chiote foarte apropiate)   EFIMIȚA: Iute, soro, pune mâna.   (Amândoi trag cearșafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul, scrinul, și fac două legături mari; apoi baricadează ușa cu paturile și cu mobilele)   LEONIDA (lucrând): Mergem la gară pân dosul Cișmegiului, și plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploiești… Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toți, săracii!   (Zgomot și mai aproape)   EFIMIȚA (îngrozită, oprindu-se din lucru și ascultând): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!   LEONIDA (asemenea): Auz… (tremură) Și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.   EFIMIȚA (îndoindu-se de genuchi și înecându-se): Nu-mi spune, soro, că mor!   LEONIDA: Fă iute, iute!   (Zgomotul și mai aproape; Leonida cade-n genuchi)   EFIMIȚA: Soro, mor! a intrat în ulița noastră…   LEONIDA: Stinge lampa!   (Cocoana suflă iute în lampă; zgomotul este sub ferestre. Amândoi sunt trăsniți. O pauză, zgomot și apoi câteva bătăi în ușa d-afară)   EFIMIȚA (șoptind): Sunt la ușă.   LEONIDA (asemenea): Atât mi-a fost!… Nu te mișca. (bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat). Să ne ascundem în dulap…   EFIMIȚA: Să lăsăm calabalâcul și să sărim pe fereastră…   LEONIDA: Dar dacă or fi intrat în curte?   (Bătăile în ușă se îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se depărtează mereu)   UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta, comedie!   EFIMIȚA (cu uimire, plecându-se spre ușă s-asculte): ‘Ai?   LEONIDA (oprind-o): St! nu te mișca!   (Pumni tari în ușă; zgomotul și mai departe)   GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (strigând) Coniță!   EFIMIȚA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta.   (Chiotele și împușcăturile d-abia se mai aud foarte departe)   LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera!   (Bătăi desperate în ușă)   GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (o pauză. Leonida și Efimița ascultă uimiți, neștiind ce să crează) Vai de mine! nu-i bună asta! a pățit boierii ceva!   EFIMIȚA: E Safta… (vrea să meargă la ușă)   LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul!   EFIMIȚA (nemaiputând răbda și zmucindu-se): Trebuie să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să țipe și-i mai rău: ne dă de gol la zavragii!   (Bătăi din toate puterile în ușă)   LEONIDA (comprimându-și inima și cu un ton de supremă resignare): Deschide!   EFIMIȚA (mergând în vârful degetelor la ușă, întreabă cu gura jumătate): Cine e?   GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul.   EFIMIȚA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăște și, dând în lături baricada, deschide și cu glasul alertat): Haide, intră.   (în odaie e întunerec. Coana Efimița ține piept Saftii la ușă)   SCENA V EFIMIȚA (mișcată, cu tonul misterios): Ce-i afară, Safto ?   SAFTA (care a intrat cu un braț de lemne): Bine, cocoană, ce să fie! Da’ pân-acuma n-am putut închide ochii: toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colț; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câțiva, se duceau acasă pe două cărări; era și Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia și trăgea la pistoale… obicei mitocănesc.   LEONIDA (nedomirit): Ce obicei?   SAFTA: Știi, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata-secului.   EFIMIȚA (înseninându-se și prinzând limbă, cătră Leonida cu umor): A fost lăsata, secule!   LEONIDA (îmbărbătat): Ei vezi ? (plin de triumful teoriei) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (către cocoana) Văzuși?   EFIMIȚA (cu chef): Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliție să se dea cu pistoale în oraș ?   LEONIDA (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliția în persoană…   EFIMIȚA: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! (aprinde lampa)   (Amândoi sunt foarte veseli. Safta rămâne încremenită văzând răsturnarea odăii)

Căldură mare   Termometrul spune la umbră 33o Celsius… Subt arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, un fecior vine să deschidă.   În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.   Domnul: Domnu-i acasă?   Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.   D.: Dumneata spune-i c-am venit eu.   F.: Nu pot, domnule.   D.: De ce?   F.: E încuiată odaia.   D.: Bate-i, să deschidă.   F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.   D.: Care va să zică, a plecat?   F.: Nu, domnule, n-a plecat.   D.: Amice, eşti… idiot!   F.: Ba nu, domnule.   D.: Zici că nu-i acasă.   F.: Ba-i acasă, domnule.   D.: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?   F.: Nu, domnule, n-a plecat.   D.: Atunci e acasă.   F.: Ba nu, da’ n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.   D.: Unde?   F.: În oraş.   D.: Unde!?   F.: În Bucureşti.   D.: Atunci să-i spui c-am venit eu.   F.: Cum vă cheamă pe dv.?   D.: Ce-ţi pasă?   F.: Ca să-i spui.   D.: Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi… Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat…   F.: Cine?   D.: Eu.   F.: Numele dv.?   D.: Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui… suntem prieteni…   F.: Bine, domnule.   D.: Ai înţeles?   F.: Am înţeles.   D.: A!… Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.   F.: Unde?   D.: Ştie dumnealui… Da’ să vie neapărat.   F.: Când?   D.: Când o putea.   F.: Prea bine.   D.: Ai înţeles?   F.: Am înţeles.   D.: A!… şi dacă vede pe amicul nostru…   F.: Care amic?   D.: Ştie dumnealui!… să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiincă am vorbit cu persoana… Nu uita!   F.: Se poate să uit?   D.: …şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorba!… poate că s-ar fi putut… Ţine minte!   F.: Ţiu, domnule…   D.: … deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvuna tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cocoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiincă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe punte de vedere, care le ştie dumnealui… Aşa să-i spui.   F.: Bine, domnule.   Domnul pleacă… Feciorul dă să-nchiză… Domnul se-ntoarce.   D.: A!… ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui… La câte vine d. Costică seara la masă?   F.: Care d. Costică?   D.: Stăpânu-tău.   F.: Care stăpân, domnule?   D.: Al tău… d. Costică.   F.: Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar…   D.: Ei! şi dacă-i propitar?   F.: Îl cheamă d. Popescu.   D.: Şi mai cum?   F.: Cum, mai cum ?   D.: Fireşte… Popescu, propitar… bine… şi mai cum?   F.: Nu pot să ştiu.   D.: Nu-l cheamă Costică Popescu?   F.: Nu.   D.: Nu se poate.   F.: Ba da, domnule.   D.: Apoi vezi?   F.: Ce să văz?   D.: Îl cheamă Costică?   F.: Ba, Mitică.   D.: Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?   F.: Numărul 11 bis…   D.: Nu e vorba de 11 bis.   F.: A zis domnul că nu vrea să puie 13, că e fatal.   D.: N-are-a face 13… Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?   F.: Strada Pacienţii…   D.: Strada Pacienţii?… imposibil!   F.: Nu, domnule, e strada Pacienţii.   D.: Atunci, nu e asta.   F.: Ba-i asta.   F.: Nu.   F.: Ba da.   D.: Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.   F.: Aşa?   D.: Aşa.   F.: Atunci, nu e aici.   D.: Foarte bine.   Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.   Domnul: Haide, birjar! Birjarul: Nu slobod… este muştiriu, mo roc…   D.: Care muştiriu?   B.: Nu ştii la mine, mo roc…   D.: De unde l-ai luat?   B.: Ghe acolo, mo roc.   D.: Apoi, nu sunt eu?   B.: Ie! la domnu este, mo roc.   Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.   D.: Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?   B.: Ala nu ştii, mo roc.   O babă trece. Domnul opreşte birja.   Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?   Baba: Asta e, măiculiţă.   D.: Ei, aş!… Teribil de ramolită!… Mână-nainte, birjar !   Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.   Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?   Băiatul: Strada Pacienţii…   D.: Eşti un prost!… înainte, birjar!   Birja merge încă o bucată bună… Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.   Domnul: Sergent!   Sergentul: Ordonaţi!   D.: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?   S.: Chiar asta e.   D.: Imposibil.   S.: Da, domnule, asta e.   D.: …la d. Popescu, numărul 11 bis…   S.: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză…   D.: A !… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

Bubico   Nouă ceasuri și nouă minute… Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, și-fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.   – Bubico! zice cocoana… șezi mumos, mamă!   “Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!”   Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.   – Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.   Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.   – Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo!   Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și- a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l “mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamița lui Bubico… Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și…   – Bubico – zice cocoana – șezi mumos, mamițico!   “Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă… Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul.   În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner.   – Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău!   – Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește…   Apoi către paner, cu multă dragoste:   – Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!…   Din paner se aude un miorlăit sentimental.   – Să-i dea mama băiețelului zăhărel?… Bubico! Bubi!!   Băiețelul scoate capul cu panglicuțe… Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:   – Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare… de frică…   Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:   – Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți… Noi nu suntem mojici ca Bismarck…   – Ha? zic eu.   – Bismarck al ofițerului Papadopolinii.   Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:   – Cui îi place zăhărelul?…   Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!   – Să-i dea mamițica băiatului zăhărel?   Bubico: Ham! Ham!   Și apucă bucățica de zahăr și-ncepe s-o ronțăie… Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:   – Cui îi place lăptic?   Bubico (lingându-se pe bot): Ham!   – Să-i dea mamițica lăptic băiatului?   Bubico (impacient): Ham! Ham!   “Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!”   Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți, și tușind și…   “Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă.   Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.   – A propos – zic eu – madam, vorbeați adineaori de Bismarck… al…   – Al ofițerului Papadopolinii…   – Ei! Ce e Bismarck?   – Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o cățelușă, Zambilica, foarte frumușică! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață – că nu știi ce curat e! – zic: “Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofițerului, care șade cu chirie la ea. (Tușește cu mult înțeles.) Eu nu știu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri și țipete… Strig: “Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe brațe; d-abia-l scoseseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic: “Vai de mine! moare băiatul!” Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu știu… Două săptămâni a zăcut… Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?   Bubico: Ham!   – Să te mănânce Bismarck… craiule!   – Ham! ham!   Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine.   – Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că…   – Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește…   – A! zic eu, având o inspirație infernală; a! simte pe cine-l iubește… vrea să ne-mprietenim!… Bravo!   Și pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe:   – Cuțu, cuțu! Bubico băiatul! Bubi!   Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoință, apoi, încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie.   – Vezi că v-ați împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacție de această apropiere.   Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico după mamă… În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri și bonboane.   – Ei vezi! cum v-ați împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da?   Și Bubico răspunde, gudurându-se-n brațele mele:   – Ham!   – Așa? ai trădat-o care va să zică pe mamițica?… craiule!   Bubico: Ham! ham!   – Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine…   – Firește, coconiță; simte cânele; are instinct.   Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle… în brațele mele!   “Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ți!… vedea-te-aș mănuși!”   Dar Bubico urlă mereu.   – Doamnă – zic eu – rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze… Chiar așa, aici e prea cald.   Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.   – Bine faci! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana.   Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.   “Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!”   Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc.   – Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn…   Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând – la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:   – Doamnă!   Un răcnet!… A-nnebunit cocoana!   – Repede, doamnă, semnalul de alarmă!   O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri.   – Cine? cine a dat alarma?   – Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.   Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:   – Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!   Ea leșină iar… Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră…

Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic; e vesel și are poftă de conversație. N-așteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i sosește unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie și șade și el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă temperamentală în tot decursul dialogului – indicație atât de necesară pentru citire caldă – și va suplini însuși cu imaginația această lipsă.   Lache: Bonsoar, Mache.   Mache: Bonsoar, Lache.   L.: Ai venit de mult?   M.: Nu… De vreo zece minute… Iei o bere?   L.: Iau.   M.: Băiete! două mari… (Către Lache:) Da… ce ai? te văz cam…   L.: Nu prea am chef… Sunt obosit… Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.   M.: Cu cine?   L.: Cu niște amici… Am vorbit foarte mult de tine.   M.: Da?… Ce?   L.: E!… mai nimic… fleacuri! Nu știi cum sunt oamenii noștri?   M.: Adică… cum? mă vorbea de rău?… mă-njura…   L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – exagerezi.   M.: N-ai spus tu?   L.: Ce-am spus eu? nu ți-am spus nimica… Ți-am spus că așa sunt oamenii… Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, și să nu-ndrăznească nimeni să-ți facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi.   M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierți; da mă mir că nu găsiți alt subiect de conversație decât pe mine…   L.: Daca a venit vorba… Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe față… firește că n-ar fi întrăznit: știe ce buni prieteni suntem… Da știi, așa ciupeli.   M.: Cam ce?   L.: Secături… Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, și ți-e amic.   M.: Cine-i ăla?   L.: Ei! asta e!… Ce-ți pasă?   M.: Aș vrea să-l știu.   L.: Nu se poate.   M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nțeleagă că am aflat ce-a spus…   L.: Mai întâi, nici nu știi ce a spus…   M.: Ce-a spus?…   L.: Uite, ăsta e cusurul tău – ești curios.   M.: Bine, frate, firește că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să știu cui să mă încrez, cum să mă apăr.   L.: Mai luăm câte una mică?   M.: Da.   L.: Băiete, două mici…   (Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)   M.: Ei?   L.: Ei!…   M.: Ei! ce spunea amicul?   L.: Nu te poate suferi… Nu știu cum venise vorba de oameni deștepți, și zic eu: „Uite, Mache e băiat deștept”… că știi că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deștept, nu că mi-ești amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie șă-ți spun, n-am nici un interes să-ți fac curte… Acu, ce să mai vorbim?… te cunosc și mă cunoști, slavă Domnului! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – sinceritatea; și-ți spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici și să zică, mă-nțelegi…   M.: Bine, monșer, cine zice?   L.: Tu.   M.: Eu?   L.: Văz că te uiți la mine așa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.   M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate suferi, și că tu ai susținut că eu sunt deștept.   L.: Am susținut, firește.   M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?   L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – întrerupi!   M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.   L.: Când am zis eu că ești deștept, întâi a zâmbit așa, adică: „Prost ești!” mie, și pe urmă zice: „O fi deștept, nu zic; dar e cam… zevzec”.   M.: Zevzec!   L.: Zevzec.   M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?   L.: După multe, cari le spunea el…   M.: Cam ce?   L.: Că ți-ai neglijat totdeauna slujba…   M.: Nu-i adevărat!   L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori…   M.: Minte!   L.: Că joci cărți, și râd toți de tine ca de o mazetă!   M.: Eu, mazetă!   L.: Că bei…   M.: Ce beau?… două-trei pahare de bere pe zi.   L.: Că te-ai însurat fără zestre.   M.: Treaba mea!… Ce măgar!… Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu…   L.: Ți-am zis de la început că nu ți-l spui.   M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer.   L.: Ca să mă pui de față?… N-am poftă.   M.: Pe onoarea mea că nu… Îți jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l știu numai, ca să mă feresc de el și să-l desprețuiesc.   L.: Nu se poate, Mache.   M.: Pe onoarea mea! Mă rog ție, spune-mi-l.   L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău – ești indiscret. Înțelege românește că nu ți-l spui. Eu am toate defectele câte poftești; da trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – eu sunt discret… nu-mi place să umblu cu plosca.   M.: Atunci dă-mi voie să-ți spun că nu-mi ești amic cum te credeam.   L.: Eu! nu-ți sunt amic ție? eu? Bravos! Mersi…   M.: În sfârșit, un amic…   L.: Dacă sunt eu prost… și-ți spun… da iacă tac… și aldată să-mi dai cu tifla dacă ți-oi mai spune ceva… (Către chelner:) Băiete, încă două mici…   M.: Și… numa atâta a zis amicul de mine?   L.: A zis mai multe… Da-n sfârșit, ce-ți pasă?   M.: Nu-mi pasă nimic… dar sunt curios să văz până unde merge mișelia omului… Zici că mi-e amic.   L.: Bun.   M.: Amic de-aproape?   L.: Da.   M.: Și ce mai zicea?   L.: Nu-ți mai spui, că te superi… Că asta trebuie să mărturisești și tu că e cusurul tău – te superi.   M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr…   L.: Zicea de nevastă-ta… că…   M.: Că ce?   L.: Că… În fine, prostii! ce să-ți mai spui?… Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ți permit, zic, să te atingi, mă-nțelegi, de onoarea femeii amicului meu!   M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?   L.: Că e prea frumușică și prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar…   M.: Dar ce?   L.: Că la teatru mereu… Zic: „Are lojă gratis!” – „ Da – zice el – la Șosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineața și seara?” – „Tot gratis!” zic eu. – „Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atâta lux?”   M.: Mare canalie!   L.: Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic…   M.: La cine?   L.: Nu-ți spun…   M.: Ascultă-mă, Lache! să știi că mă supăr serios!… Trebuie numaidecât să-mi spui…   L.: Dacă nu vreau.   M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ți trag palme, mă-nțelegi!   L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – ești violent.   M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?   L.: Vrei numaidecât să știi?   M.: Da!   L.: La Fănică.   M.: La bărbatul, sorii nevestii-mi! la cumnatu-meu?   L.: La Fănică, la cumnatu-tău.   M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele lui!   L.: Uite, vezi? ăsta e…   M.: Nu vreau să știu nimic!… Trebuie să mi-l spui!…   L.: Nu-ți spun!…   M.: Îți trag palme, mă-nțelegi!   L.: Ia poftim!… Ei! apoi nu mă lua așa repede, că… Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric… Viu și-ți dau de știre să te păzești de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, și-ți atrag atenția asupra ce spune lumea despre onoarea ta și a nevestii, și tu, în loc să-mi mulțumești, te rățoiești la mine… O să mă faci să te evit altă dată…   M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?   L.: Nu.   M.: Mersi.   (Cheamă pe chelner și plătește. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuiește ceva adânc. Un mușteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)   Tache: Bună seara.   Lache și Mache: Bună seara.   Tache: Mare secătură ești, amice Lache… Mă faci să-mi pierz noaptea până despre ziuă, să te aștept ca un caraghios la Cosman.   Lache: Mă rog ție, scuză-mă… Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc și eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.   Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat devreme! n-ai fost az-noapte la Cosman?… Acu știu cine e amicul… Poftim (Două palme strașnice și pleacă.)   Lache: Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!… și violent!… și n-are manieră!

25 de minute… 3 influențe și dă drumul băiatului: — Taci din gură, măgarule! și sărută mâna măriei-sale: dumneaei s-a rugat să te iert! Suveranii s-au urcat și se arată plini de veselie la fereastra vagonului. Directorul se hotărește în sfârșit, după stăruința șefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune în mișcare. Urale și muzică. Bărbații fac semne de adio cu pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se șterge de sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către doamna: — La revedere! bon amusement! Nu ne uitați p-acolo! la revedere! Când trenul a pornit bine, o altă trăsură sosește în goană mai turbată. Decanul avocaților coboară trăgându-și după dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose. Amândoi își fac loc cu furie prin mulțime, care acum a rupt rândurile și iese în dezordine. — A plecat? zice dezolată cocoana. Da, a plecat, i se răspunde. — Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci și cinci de minute! — Ăsta era tron domnesc, ma chčre, zice nevasta directorului. — Ce? era să v-aștepte vodă și doamna pe dv.? adaogă profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate. — Așa? vociferează decanul. Am înțeles!… Astea sunt iar intrigile lui dom director: care va să zică numai dumnealui și familia și… amicul dumnealui să vază pe măriile-lor! Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce: — Iată, fraților, o probă mai mult că astăzi opozițiunea este considerată ca afară din națiune… Foarte bine… Vom lua act și de aceasta și vom protesta! Decanul și familia sa au fost multă vreme la cuțite cu directorul și cu familia acestuia, deși damele erau surori. Chiar o polemică, „cât s-a putut mai parlamentară, s-a urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadare locale, Drapelul decanului și Sentinela amicului. Tocmai la niște alegeri, o persoană de-naltă influență, aflând despre vrajba celor doi cumnați, a stăruit de i-a împăcat, promițând serios că și anul viitor va fi o zi solemnă pentru orășelul Z… și atunci trenul domnesc o să se oprească acolo un ceas… și douăzeci și cinci de minute.

ION LUCA CARAGIALE D’ALE CARNAVALULUI Într-un carnaval, în Bucureşti ACTUL I (Un salon de frizărie de mahala. Mobile de paie. Uşe şi fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi o uşe; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un “para- vent”.) SCENA I IORDACHE, apoi PAMPON IORDACHE (şade pe un scaun şi dă un brici la piatră, fredonând) “Şi mă cere, mamă, cere. – Cine dracul te mai cere? -Şi mă cere d-un bărbier…” PAMPON (intrând prin fund) Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?… IORDACHE (sculându-se politicos) Da, poftiţi… Barba? Părul? PAMPON Nimic… IORDACHE Atunci, poate, vă spălaţi la cap? PAMPON Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de… IORDACHE De măsea? Ştii cum ţi-o scoţ? Odată… pac! PAMPON Ei, nu de măsea… sufăr de bătăi… IORDACHE De bătăi?… Ştii cum le… PAMPON Ei! Lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de bătăi de inimă. înţelege odată că n- am venit pentru alişveriş. IORDACHE Atunci, pentru ce? PAMPON Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea… Nu cumva eşti d-ta? IORDACHE Nu, eu sunt calfă… PAMPON D. Nae nu este aici? IORDACHE Nu domnule; îl aştept: trebuie să vie foarte curând… PAMPON Atunci îl aştept şi eu… Se poate? IORDACHE De ce nu? Poftiţi… (îi dă un scaun.) PAMPON (după o mică pauză) Mă rog, la d-voastră se fac şi abonamente? IORDACHE Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la “vivat concurenţa!” Să poftească oricare daca le dă mâna; glumeşti d-ta? Vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri, cu pudră, unt de migdale, livantă… Pentru frezat, spălat, bătături, se plăteşte supliment. PAMPON Şi biletele de abonament le aveţi cu o pecetie, ca ăsta? (arată biletul pe care-l scoate din portofel.) IORDACHE Nu… ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas. (îl examinează.) Pesemne că d-ta ai lu at biletul ăsta demult şi ai plecat din Bucureşti. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulaţie. PAMPON (punând biletul la loc) Nu; e altceva cu biletul ăsta… IORDACHE Până acu vreo trei luni le aveam aşa, pentru iconomie adică: punea Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu, pentru că ni s-a întâmplat o istorie cu un spiţer, a hotărât d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? Ţac! I tai numărul. PAMPON Cu un spiţer? Ce istorie? IORDACHE Al dracului spiţerul! închipuieşte-ţi d-ta! Lua un bilet. îl rădeai, trăgeai o dungă. Să zicem că asta era marţi; bun! Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta: trei dungi. Marţea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; una şi cu una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun! Marţea ailaltă… biletul alb. PAMPON Alb? IORDACHE De tot… PAMPON Cum asta? IORDACHE Aşteaptă să vezi, că e frumoasă… A mers aşa preţ de vreo zece luni de zile, până să băgăm noi de seamă… Muşterii mulţi… l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea aia, şi nu-i mai ţii altă socoteală. Intr-o sâmbătă seară, vine spiţerul, şi nu ştiu cum din vorbă, – era lume multă în prăvălie, – lui d. Nae i se pare că spiţerul cere un bilet, şi-mi zice: “Iordache, un bilet nou lui d. Frichinescu…”, aşa-l cheamă. Dar el… zice: “Eu bi let nou? N-am cerut; al meu e nenceput – …” şi scoate bi letul alb ca laptele… Măi, ce dracul! Ne uităm noi lung, eu şi d. Nae, la bilet… pe urmă ne uităm la spiţerul, pe urmă unul la altul, şi Nae zice: “Bine!” şi-i trage o dungă. Pleacă spiţerul… Zice d. Nae: “Iordache, biletul spiţerului e cu scamatorie; ia să-l ţinem noi de scurt: ori că ne-a luat bilete, ori că ne-a furat pecetia, ori că şi-a făcut el alta pe model, că prea se-ntinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit…” PAMPON Ei, în sfârşitul sfârşitului ce era? IORDACHE Stăi să vezi. Al dracului spiţerul! Asta era într- o sâmbătă. Marţi dimineaţa, altă dungă; – dar acum la însemnam şi cu tibişir pe pervazul uşii; – două; joi alta, trei,… sâmbătă alta… PAMPON (cam impacientat) Patru… IORDACHE Joi… PAMPON Ei! Spune odată, că n-am vreme de stat. IORDACHE Parcă ziceai că aştepţi pe d. Nae. PAMPON Bine, îl aştept, dar spune odată. IORDACHE Daca nu mă laşi… Joi, un ras şi un tuns, două dungi: cinci şi cu două şapte; pe bilet şapte, pe uşe şapte, în sfârşit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau patru şi cu una acu cinci; pe uşe şapte şi cu una opt. Spiţerul nu ştia că mijloceşte contabilitate dublă. Marţi, pe uşe opt şi cu una nouă; pe bilet trei şi cu una patru; şi pe urmă joi, pândeşte când nu e d. Nae în prăvălie, şi intră; după ce-l raz, zice: “Scrie una, că am luat bilet nou de la d. Nae”… Pe uşe nouă şi cu una zece… PAMPON Ei? Prin urmare… IORDACHE Ei! Prin urmare, ştergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale or de la spiţărie. PAMPON Şi cum a rămas? IORDACHE N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. Nae, ştii, mai galant, i-a luat bi letul şi vreo cinci franci câţi i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme şi l-a dat pe uşe afară… PAMPON (care a ascultat cu atenţie, ca lovit de o inspiraţie) A! Ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!… Spiţerul!… Da!… Zici că biletele astea le-aţi tras din circulaţie de mai bine de trei luni? IORDACHE Da. PAMPON Zici că d. Nae a luat înapoi biletul cu scamatoria de la spiţerul?… IORDACHE Da. PAMPON Ei? Spiţerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe sfoară, numai cu un bilet a lucrat?… IORDACHE Ştiu şi eu? PAMPON Era peste putinţă. Atunci aţi fi băgat de seamă mai degrabă… Ia adu-ţi aminte bine. IORDACHE De unde să-mi aduc aminte!… E de mult… PAMPON A! Ce idee! Să vedem! Mă duc… mă întorc numaidecât… Spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc… Viu cât mai degrabă, (iese în fund. La ieşire se loveşte cu Miţa, care intră foarte agitată.) A! Pardon, madam!… SCENA II IORDACHE, MIŢA MIŢA Iordache! Unde e Nae? IORDACHE Nu ştiu; a plecat de azi-dimineaţă şi până acuma nu s-a mai întors. Trebuie să fie, ca să mă pot duce şi eu la masă. MIȚA (trântindu-se pe un scaun) Am să-l aştept şi eu… IORDACHE Dar daca vine târziu, eu ce să fac? Să rabz de foame? Trebuie să închiz prăvălia şi să mă duc la mâncare… MIŢA Nu ştiu, nu voi să ştiu de nimic… (patetică.) Iordache… IORDACHE Ce? MIŢA Iordache, sunt nenorocită… IORDACHE A simţit Crăcănel ceva… MIŢA Aş! Crăcănel! – îţi spui că sunt nenorocită… IORDACHE Pentru? MIŢA Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până la nebunie… Tu ştii cât l-am iubit? IORDACHE Ei! Da. Ei! Ce? MIŢA (montându-se treptat) Nae mă traduce. IORDACHE Aş! MIŢA Mă traduce la sigur. IORDACHE Fugi de-acolo! MIŢA La sigur… De opt zile nu l-am văzut. îi scriu: “Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti, remâi singură şi ambetată; sunt forte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef…” Şi Năică nici nu-mi răspunde. Iubeşte pe alta, mi s-a făcut semn. în cărţi cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde. IORDACHE Aş! Nu mai crede în mofturile cărţilor, frate… MIŢA Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu… şi să vedem… O să fie un scandal… da un scandal… cum n-a mai fost până acuma în “Universul”. IORDACHE Aş! Nu-i nimica! Ţi-ai făcut spaimă de gelozie, (dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept în piept cu Catindatul de la percepţie.) MIŢA Un muşteriu! Poate mă cunoaşte… Nu voi să mă compromentez. Trec să aştept în odaie, (iese pe după paravan în dreapta.) SCENA III IORDACHE, CATINDATUL (legat cu o basma la fălci) CATINDATUL (către public, coborând) Pfii! Al dracului mă doare!… Dar ştii cum?… lucru mare… Nu mai merge… M-am hotărât. Trebuie s-o încerc şi p-asta… IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un scaun până în mijlocul scenii) Ia poftiţi! Poftiţi!… CATINDATUL (hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! IORDACHE N-ai idee cum ţi-o scot; până să clipeşti din ochi, o dată, pac!… Ia poftiţi! Poftiţi!… CATINDATUL Uf! Mersi! IORDACHE Ia poftiţi… CATINDATUL Ce n-am pus, domnule? Ce să-ţi mai spui? Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile… Ce n-am pus? IORDACHE Ce să-i spui, domnule? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de rădăcină de cleşte. CATINDATUL Ce n-am pus?… în sfârşit, astăzi m-a învăţat unul de la noi de la percepţie… IORDACHE A! D-ta eşti de la percepţie?… CATINDATUL Da, catindez până la o vacanţă. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie la Ploeşti; îmi tri- mete parale Nenea Iancu; dar ştii, orişicât poţi zice, tre buie pentru ca să-ţi faci o carieră ca tânăr… IORDACHE Mai e vorbă… CATINDATUL A! Eu aş fi avut parale multe, daca nu mă- ncurcam în trataţie de amor pe vremea războiului. O iu beam, o iubeam!… şi ea mă traducea… cu un ofiţer de itidenţie. IORDACHE Ei, ş-acuma? CATINDATUL Acuma… nu-ţi spui? Catindez la percepţie, (mâhnit.) Dar catindez de mult… Ştii, catindezi azi, cat- indezi mâine, o lună, două, trei, un an… Bine, până când? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo ceva. IORDACHE Adică să te înainteze. CATINDATUL Măcar un copist de clasa a doua. IORDACHE Şi acuma câtă leafă primiţi în mână? CATINDATUL Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic, (şade.) IORDACHE Nimic? CATINDATUL Nimic… IORDACHE Dar… reţinere nu vă face? CATINDATUL Asta, ce-i dreptul, nu… IORDACHE Tot e bine… Ei!… ia dezleagă-te. CATINDATUL Pentru ce? IORDACHE Legat, nu poci… CATINDATUL Ce? IORDACHE Pentru că nu poţi căsca gura. CATINDATUL Pentru ce să casc gura? IORDACHE Aminteri cum să ţi-o scot? CATINDATUL Ce să-mi scoţi? IORDACHE Ei, asta-mi place! Pentru ce ai venit aicea?… Măseaua… CATINDATUL Măseaua? IORDACHE Ei da, măseaua, (merge şi scoate instru mentele dintr-o masă.) Ştii cum ţi-o scot?… până să clipeşti din ochi (revine lângă Catindat) odată… pac! CATINDATUL (care s-a sculat) Uf! IORDACHE Şezi… CATINDATUL Mersi, am şezut destul… IORDACHE Trebuie să stai jos… ca să am loc în sus să trag… d-a-m-picioarele cum? CATINDATUL N-o mai scoţ… mi-a trecut. IORDACHE Cum ţi-a trecut? CATINDATUL Nu ţi-am spus că m-a învăţat unul de la noi de la percepţie… zice c-a citit în cartea lui Matei. IORDACHE De la Matei citire? CATINDATUL Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia şi face şi văpsea pentru păr… IORDACHE Ei? CATINDATUL Ei? Să zicem că mă doare! întâi rabd cât pot… pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoaţă… bun! Cum intru… IORDACHE Ei! Prin urmare… CATINDATUL Cum intru, zic serios: ştii s-o scoţi? Scoate- mi-o! De par examplu, adineaori la d-ta… D-ta nici nu înţelegeai ce vreau eu… Şi pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta… Dar când intru, simţ odată ca un cuţit (arată la falcă), cald, şi pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirugul, cu cleştele: atunci deodată simţ iar un cuţit… rece, şi pe urmă numaidecât cald… şi pe urmă nu mai simţ nimic… Vezi d-ta, pesemne, nu ştiu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversaţie, de frică trece… Ei… al dracului italianul! IORDACHE (care a ascultat cu multă atenţie) Fugi, d-le, cu superstiţiile italieneşti… îmi pare rău de d-ta, om tânăr!… Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază cum poate să fie naturel? Ori să-mi spui d-ta că Matei ăla al d-tale – că eu nu-l cunosc – te-a învăţat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă şi să zici, numai aşa la un capriţ, că e soare… şi să nu te ude… Auzi d-ta mofturi italieneşti! CATINDATUL Aşa e, decât n-are a face cu măseaua, (face o grimasă în partea măselii.) IORDACHE Ba prea are a face. CATINDATUL Ba nu. (altă grimasă.) IORDACHE Ba da, tot lucru naturel… CATINDATUL Ba nu!… (altă grimasă.) Hait! IORDACHE Ce? CATINDATUL Iar m-a apucat (începe să se plimbe) dar rău… rău de tot… IORDACHE Vezi… vorba mea… ştiu eu… CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet, şi cu un ton foarte hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! IORDACHE Şezi… CATINDATUL (hotărât) Adu cleştele, (şade.) IORDACHE (merge, ia cleştele şi revine) Zi că te-a ciupit un purice… odată… pac! CATINDATUL (uitându-se ţintă la cleşte şi apoi sculându-se) Mi-a trecut. Ai văzut? Vorba mea… ştiu eu… Al dracului italianul!… IORDACHE (plictisit) A! CATINDATUL (foarte mulţumit) Salutare, neică, şi mersi! (pleacă.) IORDACHE Stai, domnule!… CATINDATUL Nu mai pot… e târziu… am treabă la canţilerie, am o groază de avizuri de făcut… Salutare, neică, şi mersi! (iese repede prin fund.) 1.4. SCENA IV IORDACHE, apoi MIŢA IORDACHE Aşa haplea mai rar… Ce dracul face d. Nae de nu mai vine… Sunt aproape de douăsprece… Mă leşin de foame. (Miţa intră din dreapta.) Miţa? O uitasem!… MIŢA N-a venit Nae încă? IORDACHE Uite ce e, coană Miţo, d-ta tot zici că-l aştepţi; eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva şi mă-ntorc numaidecât… nu-i aşa? (îşi ia pălăria.) MIŢA Poţi să te duci. IORDACHE Da’, nu pleci? Să nu rămâine prăvălia singură… MIŢA (nervoasă) Ţi-am spus o dată: îl aştept până mâine, până poimâine, până o veni! IORDACHE Atunci mă duc… mă-ntorc la moment, (iese în fund.) 1.5. SCENA V MIŢA, apoi PAMPON MIŢA Să-l aştept, da, să-l aştept… Trebuie să vie… Să mă traducă pe mine Nae… şi să nu-mi răzbun? Peste poate! PAMPON (care a intrat) Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (salută.) MIŢA (aparte) Un muştiriu… (tare.) Nu, domnule, şi eu îl aştept… Daca poftiţi şi dv. să-l aşteptaţi., vine ori dânsul ori băiatul… PAMPON Mersi, madam, (şade, aparte.) Curăţică. (tare, după o pauză.) D-voastră sunteţi rudă, ori consoarta dumnealui… MIŢA (tristă) Nici rudă, nici consoartă, d-le… i sunt… adică i-am fost… amică… Am venit pentru o mică afacere. PAMPON Ca şi mine… MIŢA La d-ta… nu poate fi ca la mine… La mine e chestiune de traducere. PAMPON în amor? MIȚAT (asemenea) Da, în amor… PAMPON Ca şi la mine… MIŢA Ca şi la d-ta?… Cum? PAMPON Mi se pare, adică nu mi se pare… sunt aproape sigur că sunt tradus. MIŢA Ca şi mine… PAMPON Şi numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în chestiune. A! Dar n-are să-mi scape… Sunt hotărât! Am să-i dau o curăţenie spiţerului să mă pomenească! MIŢA E spiţer? PAMPON Da, desigur spiţer. Aflasem adineori cum îl cheamă de la băiatul de aici. MIŢA De la Iordache… PAMPON Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat numele cu gândul la dovezi, – pentru că am dovezi, – nişte hârtii pe care le-am găsit în odaie la Didina. MIȚA Didina… PAMPON Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar, fiin’că până să nu o cunosc am fost tist de vardişti la Ploeşti… Şi sunt turbat de gelozie! Toată noaptea n-am dormit… MIŢA Ah! Mie-mi spui ce-i gelozia?… Numai o noapte n-ai dormit? Nu ştii nimic! Câte nopţi!… PAMPON Nu, az-noapte nu a devenit din gelozie, pentru că nu începuse încă chestia… Am jucat la Podul Gârlii conţină cu nişte papugii până la şase az-dimineaţă… I- am ras… MIŢA Să nu te bucuri… Şi eu câştig la conţină, dar ce folos! Noroc la cărţi, nenoroc la amor… PAMPON Aş! La mine nu e noroc, e ştiinţă: îi iau la sigur… poate că să am o goană nebună, să pierz. Eu joc conţină oarbă cu fantele, şi am eu merchezul meu. Bunioară, cărţile le ţiu în stânga şi joc cu dreapta; am bătut cu fan tele, pui cărţile bătutejos, şi fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie… Az-noapte i-am stins… MIŢA (plictisită) Nu mai vine Nae… PAMPON Astfel dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat la uşe, se scoală somnoroasă şi-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea… Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată şi-ncepe să mă certe… Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu faţa la perete şi tace. Zic eu (Miţa plictisită s-a sculat şi se plimbă) în gândul meu: e supărată… s-o las să doarmă; când o vedeamâine c-am câştigat trei poli, îi trece… Dau să mă dezbrac şi văz jos lângă mescioară două hârtiuţe. M-aplec – cum le-am văzut am simţit un fior rece, – m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea… MIŢA Nae Girimea?… (se interesează.) PAMPON Da, şi un bilet de amor de la o damă către “Bibicul” ei… MIŢA “Bibicul”? PAMPON Da, către spiţerul… Să vezi cum am aflat pe urmă că e spiţer. MIŢA (aparte) “Bibicul”! S-ar putea? PAMPON Cum am citit hârtiuţele şi am văzut pecetia pe bilet: “Frizăria model, Nae Girimea”, mi-am luat iar baltonul şi bastonul şi am ieşit binişor; Didina adormise iar. Mă duc la poliţie, cercetez şi aflu că aici e frizăria. Am venit; d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea… MIȚA (interesându-se nerăbdătoare) în sfârşit? PAMPON în sfârşit, ce mai să lungim vorba degeaba, coniţa mea, spiţerul este… După câte mi-a spus băiatul, am fost cu biletul lao spiţărie, am spus că aveam ceva scris pe el şi s-a şters cu un fel de asenţie, şi că aş vrea să ştiu ce era scris… se poate? Şi spiţerii nu ştiu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet, – mirosea a spirt de ţiperig, – şi-n două minute a ieşit iar dungile la loc… MIŢA Să fie cu putinţă?… PAMPON Le-am numărat: sunt cinzeci şi cinci de dungi. Spiţerul mişel! L-am prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau o curăţenie… să-i rup şalele!… MIȚAi (aparte) Să fie Nae? A! Ce răzbunare ar fi! (tare.) Domnule, zici că biletul de amor este către “Bibicul”? PAMPON Da! MIŢA Şi este iscălit de cine? PAMPON “A ta adorantă, Miţa…” MIŢA Miţa! A! Dumnezeule! PAMPON Ce? MIŢA Domnule, eşti sigur că e spiţer?… PAMPON Fireşte… Mai sigur se poate? Biletul era alb… spirt de ţiperig şi d-odată cinzeci-şi-cinci de dungi… Le- am numărat… poftim să le numeri şi d-ta… MIŢA Şi ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu chestia de traducere? PAMPON Da. MIŢA Eu am o presimţire… PAMPON Care? MIA Cum este amanta dumitale? PAMPON Cum să fie adică? MIŢA De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde? PAMPON De verde… MIA De verde? PAMPON Da. MIŢA Şi ai la d-ta biletul cătră “Bibicul”, pe care zici că l-ai găsit în odaia damii de verde? PAMPON Da. MIŢA A’ să-l văz degrabă… PAMPON (dându-i biletul) Iacătă-l. MIŢA (ia biletul, îl priveşte şi face o mutră grozav de disperată) A! Am să-mi răzbun!… (solemnă.) Domnule, nu te juca cu inima unei femei nenorocite… Spune drept: biletul ăsta l-ai găsit în odaia amanţii d-tale? Jură… PAMPON (grav) Pe onoarea mea! MIŢA Uite-te la biletul ăsta… l-ai citit? (citind nervos.) “Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă: vino negreşit, am poftă să-i tragem un chef… A ta adorantă, Miţa…” Ai văzut biletul?… Acuma uite-te la mine bine… PAMPON Ei? (îi ia înapoi biletul.) MIŢA Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta… PAMPON Se poate? MIŢA Da, se poate… (dezolată.) Şi omul care a fost la Did ina dumitale este amantul meu!… PAMPON Amantul dumitale? Spiţerul? MIŢA Ce spiţer? Nu-i spiţer… (frământându-se.) A! Tre buie să am o explicaţie… O să-mi răzbun… o răzbunare teribilă! PAMPON (acelaşi joc) Amantul dumitale? Trebuie să-l ştiu şi eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulţumesc pe răzbunarea dumitale… Trebuie ca să-mi răzbun eu!… (se plimbă turbat.) MIŢA Juri să ne răzbunăm împreună? PAMPON Jur! 1.6. SCENA VI ACEIAŞI – IORDACHE IORDACHE (venind repede din fund) Coană Miţo, eşti aici? Vine. MIŢA Nae… PAMPON D. Nae. IORDACHE (dând pe Pampon la o parte şi luând pe Miţa în partea cealaltă) Pardon. (Miţii.) Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ… Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute… vine, trebuie să fie la uşe. MIŢA Crăcănel! Ce caută? IORDACHE Treci degrabă în odăiţă. (Miţa pleacă spre dreapta pe după paravan.) PAMPON Te duci? MIŢA Da… (lui Iordache.) Când o pleca, dă-mi de veste… fa-i vânt degrabă… PAMPON Bine, da’ chestia noastră cum rămâne? (o urmăreşte până la uşe.) MIŢA Mai vorbim noi. (iese repede în dreapta închizând uşa după ea.) PAMPON (aparte) Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică?… (lui Iordache.) Mă rog, cine e persoana asta? IORDACHE E o damă… PAMPON Bine, damă… O văz eu că e damă, dar cine e? (Crăcănel intră.) IORDACHE (încet lui Pampon) Lasă că-ţi spui eu… SCENA VII ACEIAŞI – CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL Mă rog, aici este d. Nae frizerul? IORDACHE Aici este… da’… nu-i acasă. CRĂCĂNEL Dar… mă rog, se-ntoarce? PAMPON (lui Iordache aparte) Cine-i domnul ăsta? IORDACHE (încet lui Pampon) Lasă că-ţi spui eu… CRĂCĂNEL Aud? IORDACHE Nu crez să se întoarcă aşa degrabă… Daca aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi… CRĂCĂNEL în sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. (şade.) IORDACHEAşteptaţi degeaba, domnule, vine foarte târziu… CRĂCĂNEL De unde ştii? Poate vine mai curând… IORDACHE (încet lui Pampon) Cum dracul să-i fac vânt?… PAMPON Daca spune o dată omul că vine deseară… CRĂCĂNEL Ei, poate să am noroc. Nu ştii d-ta? De câte ori pleci să stai un ceas şi stai cinci… Ei, de ce adică să nu pleci o dată pentru şapte şi să stai numai unul?… (se găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia, ia o gazetă şi se pune pe citit. – Iordache şi Pam pon dau din umeri. Pampon scoate o pereche de cărţi şi- ncepe să se joace cu ele pe genunchi. Iordache merge la uşa din dreapta.) MIȚA (scoţând capul pe uşă) Fă-i vânt! IORDACHE Nu e chip… Zice că vrea s-aştepte… MIŢA Ce dracul caută aici? IORDACHE Ştiu eu… caută pe d. Nae… MIŢA Nu-nţeleg. IORDACHE I-am spus că d. Nae vine deseară, şi tot zice că-l aşteaptă… A! Stăi, că îi am eu leacul… MIŢA Domnul ălalalt s-a dus? IORDACHE Nu, e aici… MIŢA Să m-aştepte… Bate-mi în uşe când l-ăi exoflisi pe Crăcănel… IORDACHE îl exoflisesc acuma, să vezi… (coboară în scenă. Miţa îşi retrage capul şi închide uşa. Lui Pampon.) – Dama a zis s-aştepţi… PAMPON (încet) Bine… IORDACHE (către Crăcănel, care e cufundat în citirea jurnalului) Ei, boierule, d. Nae nu mai vine… Eu trebuie să-nchiz prăvălia… am treabă să mă duc în târg… CRĂCĂNEL (lăsând gazeta) A! închizi?… Atunci, daca închizi, trebuie să mă duc şi eu… PAMPON (strângându-şi cărţile) Fireşte că trebuie să te duci, nu o să te încuie aici. CRACANEL Daca e aşa… salutare… Mă-ntorc eu mai târziu… (iese în fund.) IORDACHE Cu plecăciune… S-a dus! Uf! Al dracului dob itoc!… De ce muşterii am eu parte astăzi! PAMPON Mă rog, cine e negustorul ăsta? IORDACHE Urâtul ăsta? Este amantul damii de colo… PAMPON (sărind) Amantul damii de colo?… IORDACHE Da. PAMPON Care a vorbit cu mine adineaori?… Miţa? IORDACHE Da, da! PAMPON (fioros) Bibicul ei? Ăsta e Bibicul? IORDACHE Ei, da, frate, când îţi spui o dată; e amantul damii de colo… Ce te prinde mirarea?… PAMPON (care şi-a luat pălăria şi bastonul degrabă) Am pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! Nici mort! (se repede şi iese glonţ pe uşa din fund.) 1.8. SCENA VIII IORDACHE, NAE, apoi MIŢA IORDACHE Ăsta este niţel cam ţicnit… De ce muşterii am parte eu astăzi?… Frumos carnaval! S-o scoţ pe Miţa. (Nae intră.) D. Nae, în sfârşit! Credeam că nu mai vii. NAE De ce? IORDACHE Te-a căutat doi inşi… NAE Cine? IORDACHEUnul nu ştiu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel… NAE Crăcănel?… IORDACHE Da; şi coana Miţa… e aici. NAE (strâmbându-se) Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sunt acasă şi că viu târziu? IORDACHE I-am spus, da’ a zis că te aştepată până mâine, până poimâine… Am profitat de ocazie şi m-am dus la birt în colţ să mănânc ceva. N-apucasem să gust de două ori, şi hop! Crăcănel vine-n birt şi-ntreabă pe băiat unde e frizăria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau de veste coanii Miţii… Era aici şi negustorul ălalalt; zice că are un bilet de abonament să-l schimbe, ori să tentrebe ceva… în sfârşit nu ştiu bine… NAE Care va să zică Miţa e aici? MIȚA (care a crăpat uşa mai dinainte şi a auzit ultimele vorbe ale lui Iordache, coborând) Aici, Bibicule; ce, îţi pare rău? NAE (făcându-se vesel) Să-mi pară rău? Cum să-mi pară rău?… Se poate? MIŢA (trecând pe lângă Nae, încet) Trimete de-aici pe Iordache. Am să-ţi spun ceva între patru ochi… NAE (făcându-se că n-aude) Auz? MIŢA Iordache, daca nu mai ai treabă, fii bun şi ne lasă; am să-i spui ceva lui d. Nae în secret… IORDACHE Mă duc… să-mi isprăvesc porţia de varză, (iese în fund.) 1.9. SCENA IX MIŢA, NAE (Miţa merge şi încuie uşa din fund) NAE Pentru ce încui uşa? MIŢA (în fund) Poate să vie iar cineva să ne facă deranj… Am să-ţi spui ceva în linişte… (pauză.) Nae! (coboară încet, emoţionată.) Bibicule! Nu mă mai iubeşti… (un pas şi se opreşte.) NAE (d-abia întorcându-se) Ei na! De unde ţi-a mai venit şi-asta-n cap? MIŢA (încă un pas) Pentru ce n-ai venit alaltăieri seara când ţi-am scris? NAE (acelaşi joc) Eram bolnav alaltăieri… MIȚAi (coborând, cu energie) Minţi!… Ai primit biletul meu? NAE Da. MIŢA Unde mi-e biletul? Arată biletul… NAE (după ce se caută prin toate buzunarele) Pesemne că l-am pierdut. MIŢA L-ai pierdut? Unde l-ai pierdut? NAE Ştiu eu unde l-am pierdut? Daca ştiam că-l pierz, fireşte că nu-l pierdeam… MIŢA Nu ştii unde l-ai pierdut? NAE Nu… MIŢA (straşnică) Bibicule! Bibicule! NAE Ei?… MIŢA Vezi tu sticluţa asta? (scoate din buzunar o sticluţă mică şi i-o arată.) NAE Ei, ce? MIŢA Ştii ce are înăuntru? NAE Cerneală… MIŢA Nu cerneală, Năică,… vitrion englezesc! NAE (dându-se înapoi) Vitrion? Eşti nebună? MIŢA Da, vitrion! Ţi-e frică? NAE Fireşte că mi-e frică, na! MIŢA Pentru ce, daca te ştii curat? NAE Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul… MIŢA Ba da… e un fel de metal… NAE Nu ştii ce poate face? MIŢA Ba da; pârleşte, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, şi mai ales ochii! NAE Dă-mi sticluţa… MIŢA Aş! NAE Pentru ce ţii asemenea lucruri? Pentru ce? MIŢA (vrând să izbucnească) Pentru ce?… îm i trebuie… NAE Pentru ce îţi trebuie? MIŢA (izbucnind) Pentru ce? (cu un gest mare, care face pe Nae să-şi acopere ochii, dându-se repede înapoi.) Pentru dum neata, musiu Năică, şi pentru Didina dumitale!… NAE (pălind) Care Didină? Tu ştii ce spui! MIŢA Ştii şi d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu mofturi, şarlatane. Care Didină, ‘ai? Didina, pentru care mă traduci pe mine; Didina, pe care o iubeşti; Didina, la care ai fost az-noapte, mizerabile! NAE Nu e adevărat, am stat acasă bolnav. MIŢA Minţi! Adineaori spuneai că nu ştii unde ai pierdut biletul… Să-ţi spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei. NAE Respectivul? Pampon? MIŢA Vezi! Vezi! Ştii cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos, fioros, cu care o să ai a face chiar astăzi; pentru că s-a întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, şi eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce şi pe mine. (Nae se plimbă agitat) amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea. NAE Ce-ai făcut? MIŢA Pampon te caută să te omoare… A! Dar până să-şi răzbune el, am să vă omor eu, eu! Pe Didina, pe tine, şi pe mine!… (se trânteşte pe un scaun desperată şi isterică şi-şi ascunde capul în mâini.) NAE (apropiindu-se binişor de ea şi căutând s-o mângâie) Miţo, neică, vino-ţi în fire… MIŢA Lasă-mă! (îl respinge.) NAE (apucând-o în braţe şi căutându-i buzunarul) Nu; nu te las, pentru că te iubesc… numai pe tine… te iubesc… numai… pe… tine… (a găsit buzunarul, a luat sticluţa, se ridică repede şi schimbând tonul.) înţelege că e încurcătură la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon în cap. MIŢA D-ta ţi l-ai pus… NAE Vrei scandal cu orice preţ? MIŢA Da, (ridicându-se) vreau scandal, da… pentru că m- ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevru- arie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă – da, ploeşteancă! – Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da’ o revuluţie… să mă pomeneşti!… NAE (cam zâmbind) Nu fi nebună!… Ce-o să faci? MIŢA (căutând sticluţa în buzunar) Ce să fac? (n-o găseşte; se uită rătăcit împrejur… Nae i arată de departe, râzând, sticluţa; ea dă un ţipăt.) A! Mi- ai furat sticluţa, scamatorule! (repezindu-se la el pe după mobile.) Dă-mi sticluţa, şarlatane, mizerabile, in fame! (Se aud bătăi tari în uşe.) N AE Taci! Bate cineva! IORDACHE (de afară) Deschideţi! Deschideţi degrabă! MIŢA Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluţa! (se pune în dreptul uşii. Nae o dă în lături, trage ivărul şi deschide. Iordache intră repede.) ACEIAŞI – IORDACHE 1 . 1o . SCENA X ACEIAŞI – IORDACHE IORDACHE Vine Crăcănel turbat… S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt care era aici. (Miţii.) Ascunde-te… Vine! MIŢA (apelpisită) Nu mai voi să ştiu de nimic… Să vie oricine… Voi scandal… voi să mor! (se repede să ia un brici; Iordache se uită afară prin uşe.) NAE (repezindu-se şi smulgându-i briciul, o apucă de amândouă mâinile şi o târăşte spre dreapta) Aide dincolo, să-ţi dau sticluţa. MIȚA Nu. IORDACHE (de la uşă) Fugiţi, iacătă-l, fugiţi!… NAE Haide (târăşte pe Miţa cu multă luptă şi iese cu ea în odaia din dreapta, pe după paravan.) 1.11. SCENA XI IORDACHE, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (intrând prin fund furios, cu pălăria stricată şi tăvălită. Iordache se dă la o parte) A! Asta nu, asta nu poate să rămâie jos!… Ai mai pomenit d-ta una ca asta, d-le? IORDACHE Ce, d-le! CRĂCĂNEL D-le, adineaori ştii că am plecat de aici. IORDACHE Da. CRĂCĂNEL N-apuc s-ajung în colţ şi auz pe urmele mele: “Pst! Pst! Bibicule!” Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. îm i văz de drum… Iar: “Pst! Pst! Bibicule!” Eu merg, înainte… Când mă pomen esc că m-apucă cineva pe la spate de guler. Mă întorc. Zice: “Te faci că n-auzi, Bibicule, ai?” Eu zic: “Nu mă cheamă Bibicul, d-le, mă cheamă Telemac, Mache”. – “Bibicule, zice el, deodată; eşti un mizerabil! Ai făcut un abuz mare; ai înşelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult de caut. Avem să ne răfuim amândoi. Acu nu-i vreme, dar până una alta, ca să ştii cu cine ai a face, poftim o arvună!”… N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! Part! Trosc! Pleosc! Patru palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cât colo. Până să mă plec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură şi pleacă… Chem sergen tul… nimini! A! Dar trebuie să ştiu cine este dobitocul ăsta smintit… Trebuie să ştiu! Cum îl cheamă? IORDACHE Ştiu eu cine e ăla? CRĂCĂNEL Este mizerabilul care era adineaori aici cu d- ta, când am venit eu. IORDACHE Nu ştiu cum îl cheamă… CRĂCĂNEL Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui: nu plec de aicea până nu aflu; chem poliţia, fac scandal!… (se plimbă făcând gesturi exasperate.) ACEIAŞI – CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON 1.12. SCENA XII ACEIAŞI – CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON CATINDATUL (intră prin fund, cu mâna la falcă, văitându-se) A! A! A! M-a apucat rău… (se trânteşte pe un scaun.) IORDACHE Şi ai venit iar la doftoria lui Matei? Nu mai merge, tânărule… CRĂCĂNEL D-le, înţelege odată şi spune-mi… NAE (ieşind din odaie şi coborând) Ce e? Ce e, domnule? CRĂCĂNEL Domnule! Un dobitoc, un infam, care era adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca drept Bibicul… NAE Pampon a fost! (cătră Iordache încet.) Treci dincolo, i-a venit rău nebunii. (Iordache iese iute la dreapta.) CATINDATUL A! A! A! (se zvârcoleşte pe scaun.) NAE (Catindatului) Ce e? D-ta ce pofteşti? CATINDATUL (sculându-se şi arătându-şi falca, hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! NAE Şezi. (Catindatul şade.) CRĂCĂNEL Domnule, n-am vreme de stat. Spuneţi-mi cum îl cheamă… NAE (alegându-şi instrumentele) Nu ştiu, domnule, de unde vrei să ştiu eu numele la toţi muşteriii! (cătră Catindat.) A din fund de tot? (Cat indatul dă din cap că da.) Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu putere şi-l dezleagă.) PAMPON (apărând în fund) Aha! Bibicule, iar d-ta! (Crăcănel se dă înapoi.) NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon şi Crăcănel, şi cu altul la Catindat, pe care îl ţine cu putere cercând să-i vâre mâna în gură, şi care se zbate şi nu vrea să se lase) Numai s-o văz! N-o scoţ! CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-şi inimă şi voind să-i dea fiori) Domnule! Mă cunoşti d-ta pe mine? PAMPON Cum să nu, Bibicule! (se apropie binişor de Crăcănel, şi vrea să-l apuce.) CRĂCĂNEL (scăpând şi ocolind pe după mobile) A! Ajutor! Poliţie! Vardist! (Pampon îl urmăreşte neîmpăcat; Crăcănel vrea să iasă prin dreapta pe după paravan, se întâlneşte piept în piept cu Iordache care intră, şi care-l respinge.) NAE (care după o luptă, a reuşit să vâre mâna în gura Cat indatului) Şezi binişor! CATINDATUL (gemând cu gura înfundată şi zvârcolindu-se) A! A! A! IORDACHE (care a venit de după paravan, încet lui Nae) I-a venit pandaliile, era să-şi taie gâtul cu briciul. CRĂCĂNEL E nebun! Ajutor! Poliţie! Vardişti! (iese în fu- gamare prin fund.) PAMPON Stăi, Bibicule! (iese furios după el.) NAE (trăgând cu putere) Nu mişca! (după ce a tras, iese repede în dreapta, urmărit de Iordache.) CATINDATUL (văitându-se cu mâna la falcă) A! A! A! Mi-a scos alta! Măsea nevinovată, domnule!… (Cortina) (O sală de o parte a unui buget într-un bal mascat de mahala. Două uşi în fund; cea din dreapta dând în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La stânga, în planul din fund, o uşe a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întâi, o uşe dând în sala principală a bufetului. în scenă, mese pentru mâncare, una în fund între cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stânga. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede prin uşa din dreapta, în fund, mişcarea balului.) ACTUL II (O sală de o parte a unui buget într-un bal mascat de mahala. Două uşi în fund; cea din dreapta dând în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La stânga, în planul din fund, o uşe a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întâi, o uşe dând în sala principală a bufetului. în scenă, mese pentru mâncare, una în fund între cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stânga. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede prin uşa din dreapta, în fund, mişcarea balului.) 2.1. SCENA I CATINDATUL, în costum şi cu masca scoasă şezând la masa din stânga şi bând rom cu un păhăruţ, apoi CHELNERUL CATINDATUL (bătând în masă) Chelner!… CHELNERUL (d-afară) Vine!… CATINDATUL Am început să mă încălzesc… ori magnetismul… ori electricitatea lui Matei… nu ştiu ce e… dar lucrează. Am început să mă-ncălzesc. (bate în masă.) CHELNERUL (din dreapta) Vine, vine! CATINDATUL Unul de la noi de la percepţie m-a învăţat! “Vrei să-ţi treacă? mănâncă, bea, fa petreceri şi magnetizează-te, dar magnetizează-te straşnic cu jamaică…” şi… mă magnetizez. (bate în masă tare.) Pfu! Cald! CHELNERUL (d-afară) Vine, vine, vine! CATINDATUL Nenea Iancu, săracul, daca ar şti cum să magnetizez… şi unde? (scoate de sub costum din sân o scrisoare şi o citeşte cu chef.) “Am aflat că umbli prin cafenele şi pe la baluri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi mai trimet nici un gologan, viu să-ţi lungesc urech ile; te iau înapoi la prăvălie, şi te pui la ipotropie, măgarule”… Mie adică îmi scrie nenea Iancu. (bate tare în masă.) CHELNERUL (intrând din dreapta) Vine!… CATINDATUL Socoteala şi-ncă un rom… ăsta e al patrulea… CHELNERUL Ba al cincilea… CATINDATUL Ba al patrulea… CHELNERUL Al patrulea l-aţi băut… şi cu unu, care îl comandaţi acuma, cinci… CATINDATUL Aşa, cu ăl d-acuma?… Da. (Chelnerul iese în dreapta.) Pfu! Cald mi-e… lucrează magnetismul… I- am dat de leac!… Vezi ce e când nu ştie cineva?… Era aproape de mintea omului; durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig; – din cald devine că nu mai e frig; daca nu mai e frig, va să zică că răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura, a trecut durerea… (Chelnerul vine.) Par egzamplu… (pune mâna pe falcă) lucrează magnetismul… arde… foc… Pfu! Cald mi-e! (Chelnerul a pus pe masă romul.) Un rom şi ţal! CHELNERUL Cinci romuri: unu şi cinzeci. CATINDATUL (dând romul pe gât) Şase… CHELNERUL Nu, cinci… CATINDATUL Ba şase… Cinci cu ăsta care l-am băut, şi cu unul, care o să mi-l aduci acuma, şase. (plăteşte.) Lucrează straşnic magnetismul… Şi am să tachinez astă- seară!… Da, am să tachinez!… Pe toate am să le tachinez! (merge cam şovăind la o oglindă în stânga să-şi dreagă miza.) Straşnic de cald! SCENA II CATINDATUL, DIDINA, apoi CHELNERUL DIDINA (intră prin fund de la stânga, coboară la masa din dreapta şi şade; e în costum de polonez: cazacă cu brandeburguri, măntăluţă cu blană, pantaloni în cizme cu carâmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare, bătând în masă) Băiete! (îşi scoate masca şi se şterge cu batista.) CHELNERUL (intrând cu romul) Vine! CATINDATUL (întorcându-se şi punându-şi masca) O mască… Am s-o tachinez… (Chelnerul, după ce a lăsat romul pe masă la stânga, trece la dreapta lângă Didina.) DIDINA O bere. CHELNERUL Vine! DIDINA (care a observat pe Catindatul, se întoarce cam cu spatele ca să nu-i vază faţa. Catindatul bea rom, suflă mereu de căldură şi se uită când pe o parte, când pe alta la Didina) N-a venit Nae încă… (scoate o scrisorică şi o citeşte.) “Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un caz de o comedie mare în chestia noastră prin respectivul tău Pampon şi o individă!… Trebuie să ne vedem deseară ca să-ţi spui cum curge în defavor toată intriga asupra romanţului nostru, să juri că devine ca la Teatru, pentru care nu cumva să lipseşte deseară de la bal cum ne-a fost vorba. Trim ete-l pe Pampon să joace conţină şi vino negreşit… Al tău adorant până la moarte… Nae”… Douăsprece aproape, şi nu mai vine. (Chelnerul aduce berea, o pune pe masă la Didina şi iese.) CATINDATUL Pfuu! (Didinii.) Bonsoar, mască… (aparte.) Am s-o tachinez… (tare.) Ce mai faci? DIDINA (care îndată ce i-a vorbit Catindatul şi-a pus masca) Bine, mersi! Uite beau o bere… Da’ d-ta ce faci? CATINDATUL Şi eu bine, mersi; mă magnetizez cu jamaică. DIDINA îmi pare bine. CATINDATUL Şi mie nu mai puţin, parol! (aparte cu chef.) Al dracului ştiu să le tachinez. DIDINA (bătând în masă şi sculându-se) Să-l mai caut în bal… CATINDATUL (bându-şi picătura din fund a paharului) Ce, te duci, mască? DIDINA Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din dreapta.) O bere, o plătesc, (aruncă banii pe masă.) CATINDATUL (către chelner) Şi mie o jamaică… (cătră Didina.) Nu mai stai niţel? Să mai beau un magnet şi pe urmă te joc. DIDINA Nu, mersi. CATINDATUL Să te joc o… conţină oarbă, (râde.) DIDINA (aparte) Conţină oarbă? Să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă.) CATINDATUL Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu. (râde.) Straşnic tachinez… (o urmăreşte până la uşe.) DIDINA (aparte) Mazu? M-a cunoscut, (iese repede, în fund, la dreapta; ieşind, pomponul de la căciula-i cade în scenă; chelnerul aduce încă un rom şi-l pune pe masă la stânga, aşteptând.) CATINDATUL (întorcându-se de la uşe şi coborând) Straşnic am tachinat-o… (gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald… mi-e cald… mi-e foc de cal! (întorcându-se şi zărind pomponul jos.) Iacă! I-a căzut polinezului istoria de la căciulă… (ia pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez, (trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (Se aude în bal polca.) CRĂCĂNEL, singur, în costum de bal, intrând din bufert, apoi CHELNERUL 2.3. SCENA III CRĂCĂNEL, singur, în costum de bal, intrând din bufert, apoi CHELNERUL CRĂCĂNEL (coborând şi scoţându-şi masca) îl cheamă Iancu Pampon; i mai zice şi “Conţină cu 5 Fanţi”; a fost trist de vardişti de noapte la Ploeşti: acuma face pe judecătorul de cărţi; e neînsurat, dar precontează pe una Didina Mazu, exmarşandă. I-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de la cafenea iar acasă, şi de acasă aici. Trebuie să fie aici… Am minţit pe Miţa că mă duc la Ploeşti, şi am venit… Mi-am pus costum ca să nu mă cunoască cineva şi să afle Miţa… cum e ea geloasă!… (bate-n masă; chelnerul intră.) Am zis o bere… CHELNERUL Vine! CRĂCĂNEL A! Asta nu poate rămâne jos… Eu, când îmi trage cineva palme… eu turbez!… Cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort până nu-mi spune pentru ce? Pentru ce mi le-a tras? Să ştiu şi eu: pentru ce?… Trebuie să-mi spuie mişelul numaidecât!… (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea şi o plăteşte. Chelnerul ia paharul de bere şi pa harul de rom rămas pe masa din stânga şi iese.) Dacă o fi deschis, mă duc drept la el… Dar dacă o fi mascat?… (se gândeşte.) A! Am găsit… Mă dau binişor pe lângă toţi bărbaţii şi le zic la ureche: “Eu sunt Bibicul, nene Ian- cule, nu mai pofteşti?…” Să poftească în bal să-mi tragă… nu! Să poftească, mizerabilul! (îşi face o ţigară ş- o aprinde. Didina urmărită de Catindatul intră.) Cineva! (îşi pune masca.) SCENA IV CRĂCĂNEL, DIDINA, CATINDATUL DIDINA (intrând) S-a hotărât! Nu pot să scap de dobitocul ăsta… mă cunoaşte. CATINDATUL (urmărind-o pe pasul de polcă, şovăind puţin) Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă. DIDINA (plictisită) Mersi, mască, nu joc; fii băiat cumsecade şi nu te mai ţine după mine… CATINDATUL (aparte) Straşnic le tachinez!… DIDINA Ţi-am spus o dată că aştept pe cineva? CATINDATUL Ce adică, eu nu sunt cineva? DIDINAa(foarte plictisită) Ba da, decât aştept pe cineva să mă ducă acasă… CATINDATUL Da’ ce, eu nu te poci duce acasă? CRĂCĂNEL (aparte) Asta să fie? că prea e obraznic, (observă scena.) DIDINA (împingând pe Catindatul, care vrea s-o ia de zor la polcă) Vai de mine! Mi-am găsit beleau cu d-ta, îmi scoţi sufletul! (aparte.) Ce să fac? Cum să scap? A! (tare.) Mască, am să te rog ceva: aşteaptă-mă un minut aici… Mă-ntorc îndată… CATINDATUL Da’ te-ntorci? DIDINA Mai e vorbă… CATINDATUL Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne vedem, că ai pierdut ceva. DIDINA (plecând) Eu? CATINDATUL Da… (aparte.) Acu am s-o tachinez… DIDINA Aş! Mofturi! CATINDATUL Zău!… Cum ai venit, ‘ai? N-ai venit cu pam pon? Vrei să te duci fără pampon?! CRĂCĂNEL (sărind) PAMPON?! DIDINA Pampon?! Hotărât, mă cunoaşte, trebuie să-mi schimb costumul, să-mi piarză urma… (iese repede. Cat indatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl urmăreşte, îl apucă în uşe şi-l trage cu putere înapoi.) CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător şi melodramatic) Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le! CATINDATUL Eu nenea Iancu? Fugi d-acolo! CRĂCĂNEL (crescendo) Eu sunt Bibicul, nene Iancule; nu mai pofteşti? Poftim de! Ba nu, nu! Ia poftim… CATINDATUL Ce să poftesc, domnule? Ştii că eşti curios d-ta!… CRĂCĂNEL (crescendo) Eu sunt Bibicul, nene Iancule! CATINDATUL Bine, d-ta poţi să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt nenea Iancu… Nenea Iancu e frate-meu… CRĂCĂNEL Atunci, nen-tu Iancu al d-tale, este o canalie! CATINDATUL Da’ pentru ce, d-le?… CRĂCĂNEL Asta mă priveşte pe mine… CATINDATUL Ba priveşte familia, să mă ierţi… CRĂCĂNEL Şi-l aştept aici, pentru ca să-l iau de piept şi să am o tălmăcire cu d-lui… Să vedem: pentru ce? Da, pentru ce? CATINDATUL Aş! îl aştepţi degeaba: nenea Iancu e la Ploeşti… CRĂCĂNEL Mofturi! E la Bucureşti… CATINDATUL (sărind) Nenea Iancu la Bucureşti? CRĂCĂNEL Da, şi are să vie aici! îl aştept! CATINDATUL (aparte) Nenea Iancu! Să vie aici! M-am topit… Sunt nenorocit! CRĂCĂNEL Şi o să fii faţă şi d-ta la tălmăcire; am să te pui faţă ca să vezi şi d-ta pentru ce nen-tu Iancu al d-tale este o canalie. CATINDATUL (aparte) Nenea Iancu! Vine nenea Iancu, şi ăsta cum mă cunoaşte, o să mă spuie, o să mă puie faţă!… Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb costumul… (iese fuga în fund la stânga.) CRĂCĂNEL Fuge să-i dea de ştire lui nen-su Iancu! Tre buie să-l ţiu de scurt, (iese fuga după Catindatul. Se aude în bal semnalul cadrilului.) 2.5. SCENA V MIŢA, singură în domino albastru cu flori, apoi CHELNERUL MIŢA (intrând, îşi scoate masca) Nu e… N-a venit încă? îl cunosc… are numai două cos tume: un cazac şi un turc… N-a venit. Trebuie să se fi dus să-şi ie pe individa! Trebuie să vie împreună! A! Să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statua Libertăţii de la Ploeşti, că are să fie o istor ie!… (bate-n masă.) A! Gelozie! Am să-i omor! CHELNERUL (intrând din dreapta) Vine! MIŢA Un vermut. CHELNERUL Vine. (iese) MIŢA Voi să beau, voi să beau (cadenţând), căci nu e-n lume altă durere, decât durerea ce simţesc eu… (Chel nerul aduce paharul. Se aude cadrilul. Miţa bea paharul pe nerăsuflate şi plăteşte. Chelnerul ia paharul şi pleacă.) Aşa! Să vie acuma. (îşi pune masca.) 2.6. SCENA VI MIŢA, IORDACHE în costum de turc, apoi CRĂCĂNEL IORDACHE (vine suflând la masa din stânga) Uf! Am asudat… Trebuie să mă dau la o gargariseală. (bate-n masă.) MIŢA (se-ntoarce, îl vede şi dă un ţipăt) Turcul! Nae! (se repede la el.) Nae! Eu sunt, Miţa. (îşi scoate masca.) IORDACHE Miţa! Coana Miţa! Sunt eu, Iordache. (îşi scoate masca.) MIŢA Nae a venit? IORDACHE Nu… n-a venit… MIŢA Minţi! A venit! A! V-am dat de urmă. L-am căutat acasă şi nu l-am găsit; vardistul mi-a spus că a plecat în costul de bal în birje. A venit… E aici… E cu ea… Spune; nu minţi! IORDACHE Ei, da, da! A venit, dar a venit şi Crăcănel… (îşi pune masca.) MIŢA Crăcănel! Aicea Crăcănel?… (punându-şi masca.) Nu-i adevărat! Mangafaua e la Ploeşti. IORDACHE Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.) CRĂCĂNEL (intră prin fund şi vine ţintă la Iordache) Eu sunt, Bibicul, nene Iancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoşti?… Poftim de! Ia mai poftim de! MITAT (aparte) E Crăcănel! îm i cunoaşte dominul, trebuie să mi-l schimb numaidecât, (iese repede în fund la stânga.) CRĂCĂNEL Nu răspunzi? Nu pofteşti, nene Iancule? IORDACHE Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea Iordache… Pe nenea Iancu caută-l în bal… CRĂCĂNEL în bal? (iese repede-n fund, dreapta.) IORDACHE Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot balul, (îşi scoate masca.) 2.7. SCENA VII IORDACHE, NAE, în costum de cazac, apoi CATINDATUL NAE (din fund, dreapta) Iordache… (îşi scoate masca.) IORDACHE Aha! Bine că vii! Ştii cine e în bal? Ia ghici… NAE Cine? IORDACHE Miţa… NAE Miţa! IORDACHE Şi Crăcănel… fereşte-te! Miţa te caută… NAE Cum să scap de republicana asta?… Nu găsesc pe Didina să plec… CATINDATUL (din fund) Peste putinţă să găsesc alt costum: Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu… (îşi scoate masca.) NAE (îşi pune masca repede; lui Iordache) Pune-ţi masca! (Iordache îşi pune masca.) CATINDATUL Uf! Şi m-am magnetizat!… Lucrează mag netismul… Nu mai poci de cald! NAE (încet lui Iordache) îl cunoşti? IORDACHE (asemenea) Tânărul cu măseaua… CATINDATUL (văzându-i) A! Bună idee. (vine la ei vesel.) Mască, mă cunoaşteţi? NAE Nu… CATINDATUL îm i pare rău, v-aş fi rugat ceva… NAE Ce? IORDACHE (încet lui Nae) Să-i scoţi iar măseaua… NAE (Cantindatului, tare) Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele… CATINDATUL Ce ostromente? IORDACHE Pentru măsea… CATINDATUL (aparte) Şi ăştia sunt bărbieri… (tare.) Aş! Măseaua nu o mai scoţ; i-am dat de leac: călduri cu magnetism de jamaică… NAE Ăla-i bun… CATINDATUL Uite ce vream eu să vă rog; eu am un frate mai mare în bal, şi mă cunoaşte, şi n-aş vrea să mă cunoască… Ce e de făcut? NAE Ştiu eu? Şi eu aş vrea să nu mă cunoască cineva în bal: da’ dacă te cunoaşte o dată… IORDACHE Nu-i alta nimic de făcut decât să plecăm din bal… CATINDATUL Nu! Nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi să mă magnetizez bine! Am eu o idee… NAE Ce idee? CATINDATUL Costumurile d-voastră sunt de la grand- irop, ori particulere?… IORDACHE Particulere. CATINDATUL Şi al meu tot particuler. Haide să le schimbăm, şi apoi să mai poftească Bibicul să mă puie faţă cu nenea Iancu… NAE Faină idee! Bravos! Haide! IORDACHE Haide! CATINDATUL Haide la grandirop! (ies toţi trei în fund la stânga) la cabinet de toaletă! (Se aude mazurca în bal: Catindatul iese pe pasul de mazurcă.) 2.8. SCENA VIII PAMPON (în costum, intrând din bal) PAMPON Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară, la cafenea, femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova din biletul către Bibicul. îm i scrie să viu aici, unde amantul ei are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la mătuşică-sa. Merg degrabă acasă, Didina nu e; la mătuşică-sa, Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez… Aici în bal este! Cu el!… Cu Bibicul. A! Bibicule! Ai scos o femeie din minţi – femei! Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… Astă dată n- ai să scapi… O să-ţi rup şalele… (bate în masă.) O mastică! (îşi pune masca.) CHELNERUL (d-afară) Vine! 2.9. SCENA IX PAMPON, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (din fund, dreapta) Nu pot să dau de nenea Iancu, şi l-am pierdut şi pe frate- său… (văzând pe Pampon.) Pe ăsta nu l-am cercetat… Acuma îl văz întâi. (Pampon bate iar în masă; Crăcănel coborând doi paşi, tare şi cu ton de sfidare melodramatică.) Eu sunt Bi-bi-cul… PAMPON (sărind) Bibicul! CRĂCĂNEL Da, Bibicul, nene Iancule! (îşi scoate masca) nu mai pofteşti? PAMPON (îşi scoate masca, fioros, gata să se repează) A! Care va să zică mă căutai, Bibicule? CRĂCĂNEL (potrivindu-se să-şi ia vânt de scăpare) Da, nene Iancule… PAMPON (acelaşi joc crescendo) Şi eu te căutam, Bibicule! (se repede.) CRĂCĂNEL (dându-se pe după o masă) Să nu dai! Să nu dai! Că fac scandal… Chem poliţia… stai să ne desluşim! PAMPON Mişelule, să ne desluşim, ‘ai? După ce mă ataci la sacrul meu amor; amăgeşti o fiinţă nevinovată… o femeie… femeie! Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… CRĂCĂNEL (urmându-şi jocul) Eu? Amăgesc o femeie?… Eu nu am amăgit nici o femeie; ele m-a amăgit pe mine… şi multe; nu ştiu nimic la sufle tul meu. PAMPON Minţi! CRĂCĂNEL Nu minţ… Nu da! Nu da! Că fac scandal. Să ne desluşim: e încurcătură la mijloc… Spune care femeie… PAMPON O ştii bine, Didina… CRĂCĂNEL Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o cheamă Miţa… PAMPON Da, pe amanta ta o cheamă Miţa; dar, ca un mişel ce eşti, nu te-ai mulţumit cu o amantă… Ai atacat şi pe amanta mea Didina… Ai nenorocit-o! CRĂCĂNEL Nu-i adevărat! PAMPON Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de abona ment la frizerie. CRĂCĂNEL Nu-i adevărat! Eu nu mă raz cu abonament, eu mă raz â la carte. PAMPON Şi un bilet de la amanta ta… CRĂCĂNEL De la amanta mea? îţi spui eu că e încurcătură. PAMPON Nu e nici o încurcătură, mişelule! Amanta ta, Miţa, îţi scrisese de miercuri că te aşteaptă, că Manga faua pleacă la Ploeşti. CRĂCĂNEL Miercuri?… Ploeşti?… Mangafaua?… PAMPON Da, şi tu, Bibicul, în loc să te duc la ea, o părăseşti şi te dai pe furiş la amanta mea, la Didina. (se repede.) O să-ţi rup oasele… Oasele am să ţi le rup! CRĂCĂNEL (apărându-se) Stai! Să nu dai, că fac scandal! Mi-e frică de o nenorocire!… (îşi pune mâna la inimă să o astâmpere.) PAMPON Da! Să-ţi fie frică de o nenorocire; pentru că pre cum ai vrut tu să nenoroceşti pe Didina… o femeie! Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… Asemenea să ştii că o să te nenorocesc eu pe tine. (se repede.) CRĂCĂNEL (acelaşi joc) Stăi! Stăi, omule, pentru Dumnezeu!… Miţa? Miercuri? Ploeşti? Mangafaua?… Dumnezeule! Am o bănuială… Arată-mi biletul… Eu am fost miercuri la Ploeşti… PAMPON La Ploeşti? CRĂCĂNEL Da, la Ploeşti… Să fie cu putinţă?… Miţa? A opta?… Arată biletul! PAMPON Iacătă-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază bi letul; Pampon îl apucă cu mâna stângă, şi cu dreapta i-arată hârtia.) A! Vrei să mă-nşeli? (îl zguduie.) CRĂCĂNEL (sfârşindu-se de la inimă, se moaie din balamale, şi cade pe un scaun) Miţa! M-a tradus! Apă! Apă!… Mangafaua… eu… eu sunt! PAMPON Mangafaua? CRĂCĂNEL Da, Mangafaua!… Eu… A opta oară tradus! (ridicând mâinile la cer.) Este cu putinţă, domnule? PAMPON A opta oară? (şade lângă el.) CRĂCĂNEL (dezolat) Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule, numai una să ţi-o spui, al şaptelea caz de traducere… în vremea războiului… PAMPON Cu un muscal? CRĂCĂNEL (plin de obidă) Nu m-ar fi costisit atâta să fi fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru convenţie… ştii, muscalii luptau pentru cauza sfântă a eliberării popoarelor creştine de sub jugul semilunii barbare… Dar cu un neamţ, domnule!… PAMPON Cu un neamţ? CRĂCĂNEL Fă-ţi idee, domnule, ce traducere! PAMPON Ei şi? CRĂCĂNEL (plângând) Am plâns, cum plâng şi acuma, căci eu ţiu mult la amor; am plâns şi am iertat-o… pe urmă am prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-o; nu de multe ori, dar ca des… aşa cam de vreo cinci, şase ori… Ce-mi ziceam eu? Vorba d-tale: femeie! Ochi alunecoşi… PAMPON Inimă zburdalnică!… CRĂCĂNEL Până când, într-o seară, mă duc, domnule, ca de obicei acasă; intru în sală, deşchiz uşa iatacului… întunerec… “Te-ai culcat?” nu răspunde nimini. Inima- ncepe să bată rău; aprinz lumânarea, şi ce găsesc pe masă, domnule? PAMPON Ce? CRĂCĂNEL Un răvăşel: “Mache, m-am plictisit să mai trăiesc cu o rublă ştearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am trecut cu neamţul meu în Bulgaria…” PAMPON în Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria? CRĂCĂNEL (dezolat) Nu ştiu! Ei! Ce te faci, Mache?… de desperare, ce am zis eu? Daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, încai să mă fac martie al independenţii… şi m-am înrolat de bunăvoie… PAM PO N Volintir?… CRĂCĂNEL în garda naţională… Ştii, pentru ca să-mi mai uit focul… (plânge.) Şi închipuieşte-ţi d-ta acum şi Miţa! (plânge) şi garda naţională s-a desfiinţat!… PAMPON Care va să zică este un Bibicul… CRĂCĂNEL Se-nţelege; n-ai văzut biletul? PAMPON Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere şi pentru mine şi pentru d-ta… CRĂCĂNEL Fireşte… PAMPON (cu tărie) Nu mai plânge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta… CRĂCĂNEL Dacă nu pot să mă stăpânesc! Mi-e naturelul simţitor… PAMPON Trebuie să-l găsim! Nu plânge, nu-i frumos! Un volintir! Trebuie să-l regulăm pe Bibicul… Auzi d-ta? Două! CRĂCĂNEL Cum să-l găsim? PAMPON îl găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei. Nu plânge: eşti volintir! Bibicul nostru e aici în bal… Didina mea este aici în bal… CRĂCĂNEL Poate şi Miţa mea… PAMPON Da… CRĂCĂNEL Da? PAMPON (repede) Adică nu! în sfârşit, ce-ţi pasă! Vino cu mine… Nici o vorbă să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi cum îl înhaţ eu. Aide… nu plânge: eşti volintir! Pune-ţi masca, şi ‘aide! (îşi pune masca.) CRĂCĂNEL Miţa? Miţa?… (hotărât.) Nu!… o mai iert acum, dar daca s-o mai întâmpla încă o dată… hotărât mă însor! (îşi pune masca.) PAMPON Haide… nu, nu plânge, eşti volintir!… Şi nici un cuvânt! A! Bibicule! (ies amândoi în bal.) 2.10. SCENA X MIŢA în costumul polonez al Didinii, apoi IORDACHE în costumul de cazac al lui Nae MIŢA (scoţându-şi masca; vine din bufet) Ce dracul caută Crăcănel aici? Mă minte că se duce la Ploeşti… şi vine la bal… Nu cumva Mangafaua sare gar duri?… Ori a simţit ceva?… Mi-am schimbat costumul la grandirop… Nici el, nici Iordache nu mă mai poate cunoaşte… Dar Nae… Năică unde-i?… Unde e pârlitul de Pampon? (Iordache intră.) Nae! Să vedem. (îşi pune masca şi urcă în fund spre stânga.) IORDACHE (venind din fund dreapta şi uitându-se în bal) A dracului istorie o să iasă… Crăcănel aici, Pampom aici, Miţa aici… Numai de-ar fi plecat Nae şi Didina… MIŢA (coborând) Nae! (îşi scoate masca.) IORDACHE ‘Ai! (se întoarce.) Fugi că mor! Miţa? (vrea să plece.) MIŢA (tăindu-i drumul) Unde pleci, mizerabile? IORDACHE (îi face semn că merge în bal să danţeze) MIŢA Nu vrei să mă cunoşti, Năică, ‘ai? Nu vrei să-mi vorbeşti? Fugi de mine, ‘ai? (îl apucă.) IORDACHE (se smuceşte şi vrea să plece) MIŢA (sărindu-i înainte) Mişelule, daca mai faci un pas, daca nu vorbeşti, te nenorocesc. A! Mizerabile! Ai gândit că daca mi-ai luat sticluţa cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi… IORDACHE Ei apoi, daca o iei pe coarda vitrionului, nu-mi place. (Miţa face un pas înapoi, el îşi scoate masca.) Nu sunt Nae; ce pofteşti? Sunt Iordache, na! MIŢA A! Care va să zică v-aţi schimbat costumul, ca să mă jucaţi pe degete!… Şi a crezut domnule Nae că scapă cu atâta de mine?… Unde e Nae? IORDACHE Trebuie să fi plecat de mult din bal; nu l-am mai văzut; şi a plecat cu cheia; pe mine m-a lăsat pe dinafară. (Pampon şi Crăcănel se arată în fund şi privesc scena.) MIŢA A! Mizerabilul! (se plimbă agitată.) Mizerabilul! (vede pe cei din fund şi-şi pune iute masca; Iordache asemenea.) 2.11. SCENA XI ACEIAŞI – PAMPON şi CRĂCĂNEL scoţându-şi măştile PAMPON Oui Crăcănel) Costumul polinez! E Didina cu Bibicul! CRĂCĂNEL Cu Bibicul… PAMPON Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucăde o parte, Crăcănel de alta, şi-l readuc târâş în scenă.) CRĂCĂNEL Unde te duci, Bibicule? PAMPON Stai să te judec eu, Bibicule… IORDACHE (zbătându-se între amândoi) Nu mă cheamă Bibicul, mă cheamă Iordache!… MIŢA (aparte) Pampon! (trece repede lângă Pampon şi-l trage cu putere deoparte; încet.) Eşti aici? (îşi arată figura la o parte şi iar se maschează.) PAMPON Persoana în chestie? Miţa? IORDACHE (luptând să scape de Crăcănel, îşi scoate masca) Lasă-mă, domnule! CRĂCĂNEL (ţinându-l din răsputeri) Stai aci! (se luptă amândoi.) MIȚA (lui Pampon repede şi şoptit) Nu e Bibicul, este Iordache; Bibicul, traducătorul, este îmbrăcat turc. PAMPON (sărind) Turc! Turcul care ne-a tachinat adineaori? IORDACHE înţelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul! Ce, eşti turbat? Vrei scandal? CRĂCĂNEL (crud) Da! Vreau scandal… PAMPON (după ce a vorbit cu Miţa încet, trecând repede lângă Crăcănel, pe care îl apucă şi-l trage de mână în faţă; Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese re pede din bal dând cu tifla înapoi) Lasă-l! Nu-i ăsta! Am greşit. Bibicul e turcul, turcul care ne-a tachinat adineaori. CRĂCĂNEL Turcul? ‘Aide după el… Dar dama asta cine e? PAMPON O damă… CRĂCĂNEL O damă? Bine… ‘Ai după turc. (pleacă întâi punându-şi masca.) MIŢA (încet lui Pampon) Nu cumva să-i spui lui Crăcănel… PAMPON (asemenea) N-ai grije. ‘Ai după turc! (îşi pune masca.) CRĂCĂNEL ‘Aide după turc! (ies toţi trei în bal.) 2.12. SCENA XII DIDINA în domino roşu, NAE în costumul de la început al Catindatului, vin din bufet; apoi IORDACHE, apoi CAT INDATUL şi O MASCĂ tot din bufet DIDINA Da. (îşi scoate masca, Nae asemenea.) Când am venit adineaori în bal m-a cunoscut unul. El trebuie să fi fost, Crăcănel al tău… ştie că mă cheamă Didina Mazu, ştie de Pampon, ştie că-i zice lui Pampon “Conţină cu 5 Fanţi”. în sfârşit, m-a cunoscut bine! D-aia mi-am schimbat costumul. Haide, Haide, Nae, să mergem; mi-e frică… (se aude cadrilul.) NAE Da, haide să mergem, e târziu. IORDACHE (intrând din bal repede) Tot aici sunteţi? Pleaţi, plecaţi degrabă! Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi trei, vă caută să facă scandal… Fugiţi! DIDINA ‘Aide! (îşi pune masca.) NAE Dacă am putea să ieşim fără să mai dăm prin bal… (îşi pune masca.) IORDACHE Nu se poate, altă ieşire nu-i; haideţi! (îşi pune şi el masca.)’ CATINDATUL (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a sila la braţ; e cu chef, îşi scoate masca şi vorbeşte tare de tot) Aşa sunt eu… Uite şi prietenii. NAE (încet) Dracul să te ia! MASCA (vrând să-i scape de la braţ) Lasă-mă. DIDINA Cine-i ăsta? (Nae, Iordache şi Didina vorbesc încet deoparte.) CATINDATUL Aşa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e cald… Pfu!… Şi când mi-e cald, pfu! Tachinez… Trebuie să te fac un cadril. Iacă ne-am găsit vizaveaua… DIDINA Haide! (voi să plece.) CATINDATUL Ce vă duceţi? Nu se poate să vă duceţi! (le taie drumul.) Trebuie să facem un cadril. NAE Mersi, drăguţă, ne ducem acasă… CATINDATUL Acasă? Cu costumul meu? Nu se poate, (strigă tare.) Dacă vă duceţi, dă-mi înapoi costumul, tre buie să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu costumul… NAE (încet) Ne mai întârzie dobitocul! DIDINA (încet) Schimbă costumul şi pace! IORDACHE (încet) Nu se poate, o să ieşim prin bal: Miţa cunoaşte costumul… NAE (încet) Ce e de făcut? IORDACHE (încet) Spune-i că mai rămânem… DIDINA (încet) Şi ne strecurăm binişor şi ieşim… NAE (tare) Dacă-i aşa, ştii ce? ‘Ai să mai rămânem. IORDACHE Să mai rămânem… DIDINA Să mai rămânem… CATINDATUL Aşa da! ‘Ai să facem cadrilul… IORDACHE în bal? NAE Nu merg în bal. CATINDATUL Atunci aici; sunt magnetizat, am poftă de cadril, să-mi fac vânt. Unde e nenea Iancu să mă vază! IORDACHE (încet lui Nae şi Didinei) Jucaţi-l o figură, două, până uită de costum, şi pe urmă o ştergem, (vorbesc încet toţi trei.) MASCA Ţi-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-meu… (luptă să scape.) CATINDATUL Ei! Parcă mie nu mi-e frică de nenea Ian cu… (Masca se smuceşte, scapă şi fuge; uitându-se după ea.) Atâta pagubă! (merge şi invită la danţ pe Iordache.) Ei, ‘aide! Ce faceţi? (îşi pune masca pentru danţ.) NAE Ei haide, de! (Se aude o figură ca cadrilului. Nae danţează cu Didina, Catindatul cu Iordache ca damă. La a doua parte a figurii contradanţului, apar în fund Pam pon, Crăcănel şi Miţa mascaţi.) 2.13. SCENA XIII CEI DE SUS, PAMPON, MIŢA şi CRĂCĂNEL, apoi lume din bal PAMPON Iaca turcul! A! în sfârşit, (toţi trei coboară melo dramatic în faţa Catindatului; figura danţului se sparge; Didina, Nae şi Iordache se retrag deoparte spre uşa din fund în stânga şi ascultă; Miţa mai la spatele luiCrăcănel şi lui Pampon, care s-au oprit ţintă în faţa Catindatului înmărmurit; Miţa a scos din buzunar sticluţa şi pândeşte.) DIDINA (încet) Pampon! NAE (încet) Miţa! IORDACHE (încet) Crăcănel! CRĂCĂNEL (fioros) Jos masca! CATINDATUL (tremurând) Pentru ce? CRĂCĂNEL Până aici ţi-a fost, Bibicule! (stau amândoi gata să-l apuce.) CATINDATUL Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac! (pune mâna să-şi scoaţă masca.) MIŢA (care a pândit momentul, n-apucă el să-şi scoaţă masca, şi-i arunci sticluţa în ochi) Na, mizerabile! (fuge prin fund.) CATINDATUL A! Săriţi! Ajutor! (vrea să fugă.) (Pampon şi Crăcănel îl înhaţă şi încep să-i tragă; lume mascată şi nemascată vine fuga din fund la dreapta; Didina, Nae şi Iordache au şi dispărut în fund la stânga.) (Cortina) (Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Uşa se deschide de perete. în scenă întunerec adânc.) ACTUL III (Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Uşa se deschide de perete. în scenă întunerec adânc.) 3.1. SCENA I DIDINA, NAE şi IORDACHE, în costumurile de la bal, mascaţi, intră gâfâind prin fund. – Apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CATINDATUL de-afară NAE în sfârşit, am ajuns… Aprinde o lampă. DIDINA Ne urmăreşte, trebuie să ne urmărească. (Iordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund şi răstoarnă nişte sticluţe.) A! M-ai speriat! (Iordache aprinde lampa; lumină în scenă.) Uf! (îşi scoate masca; toţi şi le scot şi le aruncă fiecare pe câte-o masă.) NAE Iordache, scoate cheia d-afară, şi-ncuie degrab’ pe dinăuntru. (Iordache execută ordinul.) DIDINA Sunt sigură că s-au luat după noi… O să fie un scandal mare… sunt nenorocită. NAE Lasă-i să vie, n-ai grijă; orişicum, avem pe unde scăpa. DIDINA (lui Iordache, care coboară) Zici c-ai văzut dumneata când i-a aruncat cu vitrion în ochi? IORDACHE Am văzut eu, fireşte. A strigat o dată: “Na, mizerabile!” Şi praf! (face gestul) şi pe urmă a fugit pân lume. NAE (desperat) Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum să mă cotorosesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie! DIDINA Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, procuror, şi pe urmă la juraţi… O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon… Sunt compromentată… Mi-ai omorât viitorul, d-le Nae. NAE Bine, soro, vina mea este? Păcatele mele! DIDINA Da, fireşte, vina d-tale… Dacă ştiai cu ce republicană apilpisită de Ploeşti ai de-a face, nu trebuie să mă-ncurci pe mine. NAE Bine, neică… DIDINA Nu trebuia să mă-ncurci pe mine. IORDACHE (care a stat în fund la uşe şi a ascultat afară) St! Tăceţi! NAE Ce? DIDINA ’Ai? IORDACHE vine o birje… (se aude o birje.) DIDINA Nu v-am spus că ne-a luat urma… IORDACHE Tăceţi! (toţi ascultă; birja se opreşte afară în fund.) S-a oprit aici… NAE Hait! DIDINA Ei sunt! IORDACHE Tăceţi! DIDINA Să stingem lampa… (merge în vârful degetelor în fund.) NAE (lui Iordache) Scoate cheia din uşe! (Iordache scoate cheia. Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel şi al Catindatului.) PAMPON (d-afară) E lumină! Sunt aici! NAE, DIDINA şi IORDACHE (coborând în vârful degetelor, misterios) St! CRĂCĂNEL (d-afară) Deşchideţi! (bătăi tari în uşe; Didinastinge lampa; întunerec). CATINDATUL Deşchideţi! (bătăi mai tari.) NAE Binişor! încet! TOŢI DE AFARĂ Deşchideţi! (bătăi tari.) DIDINA (toţi trei au coborât în faţă de tot) Ce e de făcut? NAE Să ieşim în curte pe fereastra din odăiţă… St! PAMPON (d-afară) Ori deşchideţi, ori sparg uşa!… CRĂCĂNEL (d-afară) Deşchideţi! CATINDATUL (d-afară) Ori spargem uşa! (bătăi grozave.) DIDINA (frângându-şi mâinile) Sunt mulţi! Sparg uşa; îmi vine rău; mor! NAE Să fugim. IORDACHE ‘Aide degrabă; e minunat! (având o inspiraţie.) Să poftească să spargă uşa… Tii! Mare politică mi-a dat în cap… să poftească să spargă!… NAE Sunt turbaţi! (se aud lovituri greţe în broasca uşii.) IORDACHE Lasă, că-i potolesc eu!… DIDINA ’Aide degrabă! NAE ‘Aide! (toţi ies misterios şi degrabă prin uşa din dreapta.) (Un moment scena goală; se aude lucrare la uşa din fund; uşa se cleatină, se zguduie şi în sfârşit cedează.) PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal, fară măşti. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă. 3.2. SCENA II PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal, fără măşti. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă. PAMPON S-a stins lampa! CRĂCĂNEL Cine are un chibrit? CATINDATUL (se descheie la costum şi scoate dedesubt din jiletcă un chibrit de ceară; îl aprinde şi îl ţine în mână) Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată!… De-aia, adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoaţă una… PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în scenă) Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (crud.) Am să-l sfâşiu! CRĂCĂNEL (scrâşnind din dinţi şi zguduind din cap) Cu dinţii! Cu dinţii am să-l rup! După ce e caz de traducere dublă, ne mai duce din încurcătură în încurcătură; îşi bate joc de noi… Cu dinţii! PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă chibriturile, – când se stinge unul aprinde altul) Toată încurcătura devine de la dumnealui… CATINDATUL De la mine? CRĂCĂNEL Da, de la dumneata… CATINDATUL Cum de la mine? CRĂCĂNEL Se înţelege… PAMPON Pentru ce ţi-ai schimba costumul? Pentru ce ai luat costumul turcului! CATINDATUL (lui Crăcănel) Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în bal!… (schimbă chibritul.) PAMPON Ei! Ş-apoi? CATINDATUL Cum, ş-apoi? Dacă mă prindea nenea Iancu în bal, mă lua la Ploeşti, îmi omora cariera de la percepţie. CRĂCĂNEL Şi cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici!… (către Catindatul) pentru că d-ta ca un zevzec ce eşti… CATINDATUL Pentru ce mă faci zevzec, d-le? CRĂCĂNEL Pentru că daca nu tachinai, nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat… CATINDATUL Ce să-ţi fac? Nu ţi-am spus că nu mă pot stăpâni? Când mă magnetizez, eu tachinez straşnic… Şi nenea Iancu tachinează când are magnet, toţi ai noştri tachinează… da’ nu ca mine. CRĂCĂNEL Vezi! Vezi că eşti zevzec, când îşi spui eu că eşti zevzec… CATINDATUL Pentru ce mă faci zevzec, d-le? PAMPON Are dreptate… pentru că d-ta ţi-ai schimbat cos tumul cu o mască, care nu ştii măcar ce fel de persoană e. CATINDATUL Daca nu şi-a scos masca? Nu ţi-am spus că vorbea de măsele?… Era bărbier. PAMPON Eu vă spui că sunt aici. Nu ne-am ţinut noi după birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-a-ntors el cu noi şi ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbaţi şi o damă? CRĂCĂNEL Da! PAMPON Aici sunt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o lumânare, o lampă… Cine a fost aici, pentru ce a fugit când am venit noi?… Că a fost cineva aici. CATINDATUL (aprinzând alt chibrit şi mergând la masa unde sunt două lămpi) Aha! Iacătă o lampă… CRĂCĂNEL Aprinde-o! CATINDATUL (pune mâna pe sticlă, o scoate şi o aruncă jos) Pfu! Frige! CRĂCĂNEL Ai spart ţilindrul!… CATINDATUL M-a fript! PAMPON (repede) Vezi! Vezi! E stinsă acuma de curând: a stins-o adineaori când eram noi la uşe… CATINDATUL (aprinde alt chibrit şi apucă cu mâna învelită în pulpana hainei ţilindrul de la o altă lampă, pe care o aprinde. Lumină în scenă. – Vede o mască pe masă.) Iacătă o mască! CRĂCĂNEL (la altă masă) Aici încă una! PAMPON (găsind a treia mască) încă una! Trei! Sunt aici! (examinând masca.) Este scoasă acum de pe obraz… e caldă… e asudată! (o miroase tare.) Asta e masca Didinii! I cunosc mirosul… Să-i căutăm; aici sunt… (miroase încă o dată tare masca.) A! A! Data asta, Bibicule, nu mai scapi! CRĂCĂNEL Trebuie să punem mâna pe el! CATINDATUL Trebuie să-mi dea costumul meu! PAMPON (fioros) Am să-l sfâşiiu. CRĂCĂNEL (scrâşnind dinţii) Cu dinţii am să-l rup!… Cu dinţii!… CATINDATUL (punând mâna la falcă) Eu nu pot să-l rup cu dinţii, dar trebuie să-mi dea cos tumul meu! (Toţi caută în toate părţile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă, pe după paravan.) PAMPON (văzând uşa din dreapta) O uşe! P-aici! (dă cu piciorul tare în uşe, uşa se deschide, el se repede afară în odăiţă, urmat de Crăcănel şi Catindatul; se aude răsturnare de mobile în dreapta.) 3.3. SCENA III IORDACHE în costum de oraş, IPISTATUL, doi SERGENŢI DE NOAPTE, apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CATINDATUL IORDACHE (intrând şi oprindu-se în uşe, arată dezordinea din prăvălie Ipistatului; cu ton dezolat) Iacă, domnule, iacă în ce hal e prăvălia!… IPISTATUL (grav) Nu-i niminea. IORDACHE Pesemne a fugit!… (se aude alt zgomot în odaie.) Scotocesc în odaie! Să nu fugă pe fereastră!… IPISTATUL (sergenţilor) După ei degrab’! (Sergenţii, Ipistatul şi Iordache se reped spre odaie; în momentul acesta intră Crăcănel şi Pam pon.) Staţi! Puneţi mâna pe ei! (Sergenţii înhaţă cu putere unul pe Pampon şi altul pe Crăcănel.) CRĂCĂNEL Poliţia! CATINDATUL (care a scos şi el capul pe uşe, să intre) Poliţia! (îşi trage repede capul înapoi; Iordache merge re pede în odaie.) PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului) Pentru ce, domnule? IPISTATUL (bătând din picior şi din mână, aspru) V orrrbă L. Ce căutaţi noaptea în prăvăliile negustorilor? CRĂCĂNEL Căutam o persoană… PAMPON Da, o persoană… IPISTATUL (acelaşi joc, mai aspru) Vorrrbă! Ce persoană? CRĂCĂNEL Pe Bibicul. PAMPON Pe Bib… IPISTATUL (acelaşi joc, şi mai aspru) Vorrrbă! IORDACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare) Cum Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu şade Bibicul… ştie d. subcomisar cine şade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungaşi! PAMPON (ţinut strâns de sergent) Eu pungaş? CRĂCĂNEL Noi pungaşi! Aşa umblă pungaşii îmbrăcaţi? IPISTATUL (şi mai aspru, acelaşi joc crescendo) Vorrrbă!… Da’ oamenii de treabă aşa umblă?… Pe unde aţi intrat?… CRĂCĂNEL Pe uşe. PAMPON Da, pe… IPISTATUL (foarte aspru) Vor… vorrrbă! IORDACHE Da, pe uşe. Da’ întreabă-i d-ta cum a intrat pe uşe. A spart-o, d-le. Eu eram în odăiţă dincolo; am simţit că sparge cineva uşa: de frică să nu m-apuce în casă să mă omoare, am ieşit pe dincolo pe fereastră ca să dau de ştire la secţie… CRĂCĂNEL Nu-i adevărat!… Noi… PAMPON Am văzut… IPISTATUL (aspru rău de tot) Vor… vorrrbă! (sergenţilor.) – Haide! Luaţi-i! La secţie! (sergenţii împing pe Crăcănel şi Pampon.) CRĂCĂNEL D-le subcomisar, îmi pare rău… (sergentul îl împinge.) Nu! Nu da brânci, domnule! IPISTATUL (grozav de aspru) Vorrrbă! (sergenţilor.) Haide odată! PAMPON (împins de sergent) Da, da’ nu scapă Bibicul cu asta. (sergentul îl împinge.) Nu! Nu da brânci, domnule! IPISTATUL (scrâşnind din dinţi) Vorrrbă! La secţie! (sergenţii scot, prin fund, în brânci pe Pampon şi pe Crăcănel.) IPISTATUL (merge după ei până la uşe; cum au ieşit, el se întoarce repede înapoi, şi cu tonul foarte dulce) Iordache… ştii de ce venisem eu? IORDACHE Cum să nu ştiu, daca ţi-am făcut denunţul să-i iei… IPISTATUL Nu, ştii aşa vine vorba… Uite ce vream să te rog eu: am o listă de lotărie. (scoate o listă mare.) IORDACHE Iar? IPISTATUL Un franc numărul… mai sunt numai trei numere!… IORDACHE Ce? IPISTATUL Un portabac cu muzică: are două cântece, (scoate portabacul şi-l face să cânte.) IORDACHE Bine, ăsta parcă-l mai puseseşi o dată la lot; aveam şi eu un număr. IPISTATUL Da, s-a şi tras, la Anul Nou. IORDACHE Ei? IPISTATUL Am câştigat-o; oprisem şi eu un număr… Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul… Mă rog ţie, nu mă refuza, pune şi tu unul… să le completăm odată… IORDACHE (îi dă un franc şi scrie) Iaca. IPISTATUL (strânge lista, o bagă în buzunar şi plecând) Mersi, neică. IORDACHE (după el) Ia vezi, nu da drumul negustorilor ălora, până nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi luat ceva din prăvălie… IPISTATUL (oprindu-se în uşe cu intenţie foarte fină) Vor… vorrrbă! Las’ pe mine, îi regulez eu… (iese învârtindu-şi muzica.) 3.4. SCENA IV IORDACHE singur, apoi CATINDATUL IORDACHE Haha! I-am lucrat. Să vedem cum are să prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoaţă; eu i-am reg ulat, el să-i scape… Până una alta, să vedem de urâtul de dincolo, (merge la uşa din dreapta.) Haide, vino! CATINDATUL (foarte sfios intră) S-a dus? IORDACHE S-a dus… CATINDATUL (tremurând) Dacă mă ducea la poliţie?! Să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie! IORDACHE Care nenea Iancu?… CATINDATUL Nu ţi-am spus? Nenea Iancu, bogasierul, din Ploeşti… închipuieşte-ţi, domnule, să afle nenea Ian cu că m-a dus la poliţie!… IORDACHE Las-o asta; te mai doare obrazul? CATINDATUL De ce? De măsea? Aş! Am magnetizat-o! IORDACHE Nu de măsea, de vitrion… CATINDATUL Ce vitrion? IORDACHE Care ţi l-a aruncat în ochi la bal. CATINDATUL Mi-a aruncat şi cu vitrion? Cine mi-a ar uncat cu vitrion? IORDACHE Dama, de. Uite, eşti plin de pete… CATINDATUL Aş! Aia a fost cerneală violetă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violetă… Ştii, la noi la percepţie, când pic cerneală pe concept,… o dată cu limba! (scoate limba şi arată cum linge hârtia) o şterg… Da’ închipuieşte-ţi d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!… IORDACHE Cine strică? D-ta. Ce cauţi să te amesteci cu vagabonţii, cu zamparagiii, cu pungaşii… să spargi uşi şi să intri noaptea în prăvăliile oamenilor? CATINDATUL Zicea că să găsim pe Bibicul… IORDACHE Mofturi! CATINDATUL Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu şi mi l-a dat pe ăsta de turc… (dezolat.) Trebuie să-l găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea… nu pot să plec fără costumul meu. IORDACHE Stăi, domnule, ce pofteşti d-ta? Costumul? Ţi-l găsesc eu, ţi-l dau eu mâine, poimâine, îţi dau eu garanţie, să m-apuci pe mine, na! Ce mai vrei? CATINDATUL (foarte dezolat) îmi trebuie acuma… Cu costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele mele. Nenea Iancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m-aştepte acasă… Cum să dau cu ochi cu nenea Iancu aşa turc?… Mă ia la Ploeşti, îmi zdrobeşte cariera de la percepţie. IORDACHE Aş! Vorbă! CATINDATUL Şi nu-mi poci lua înapoi hainele nemţeşti, nu mă poci duce mâine dimineaţă la canţilerie… IORDACHE Ei, o să lipseşti o zi, ce lucru mare! Tot zici că nu primeşti leafă… CATINDATUL Mă destituie, nu se poate să lipsesc. IORDACHE Ascultă-mă pe mine, măi omule; ‘ai mai întâi să tragem clopoţelul la o spiţărie; trebuie să-ţi cureţi obrazul; nu se poate să te duci în lume aşa pârlit… CATINDATUL E rău de tot? IORDACHE Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai… CATINDATUL îi închisesem de frica lui nenea Iancu… are palmă grea… IORDACHE Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spiţer care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată… CATINDATUL Aoleo! IORDACHE Vino degrabă, nu mai sta; poate te aşteaptă nenea Iancu. (suflă în lampă şi-l ia pe Catindatul să plece cu el. întunerec.) CATINDATUL Aide… (ieşind.) Dar fa-ţi idee, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!… (ies, închizând bine uşa.) 3.5. SCENA V MIŢA singură în costumul de la bal, apoi DIDINA asemenea MIŢA (venind din dreapta pe dibuite) Am găsit fereastra din odăiţă deschisă şi am intrat… L-am nemerit? Ori nu l-am nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală… (se trage pe dibuite după paravan.) DIDINA Mare istorie!… Am îngheţat aşteptând afară în frig: a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să vie numaidecât cu Pampon. Trebuie să pândesc când or intra aici, să ies pe fereastră şi pe aici mi-a drumul. Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal… să-l judec eu… MIŢA Auz mişcând… e cineva… DIDINA S-aprinz o lampă… (merge pe dibuite la masa cu lămpile.) MIŢA Desigur e cineva… DIDINA (a găsit chibriturile şi aprinde lampa) Aşa… MIŢA A! (aparte.) O femeie! Dama de verde! (tare.) A! în sfârşit! DIDINA (dând un ţipăt de surprindere, se întoarce) A! (aparte.) O femeie! E republicana! MITA (fierbând) V-aţi speriat? Pardon! Mă recomand! Miţa Baston. DIDINA (cu contenenţă) Mersi! Şi eu Didina Mazu. MIȚA (jocul crescendo) Ce cauţi aici, madamo? DIDINA (cu un ton mai sus) Da’ d-ta ce cauţi aici, madamo? MIȚA (jocul crescendo) Eu sunt la amantul meu! DIDINA (foarte de sus) Şi eu sunt la amantul meu! MIŢA (izbucnind) La amantul d-tale?… Amantul d-tale… a fost… era… este… amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! (luând o poză de atac şi cu tonul tragic.) Una din noi două trebuie să moară! DIDINA (pregătindu-se de luptă) Să vedem care… Poftim! (Miţa se repede turbată la Didina, care se repede şi ea şi o întâmpină. Amândouă ţipă şi se încleştează, spumând, una de alta.) 3.6. SCENA VI ACELEAŞI – NAE NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit) Să nu daţiu la oglinzi, că sunt cu chirie (apoi repezindu- se între cele două femei, le descleştează şi le împinge pe una într-o parte, pe alta într-alta.) DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun şi leşinând) A! A! A! (nervi.) MIŢA (acelaşi joc) A! A! A! (nervi.) NAE Asta e curat ca la “Norma”… Acu-i acu!… (se repede şi le zguduite când pe una când pe cealaltă.) DIDINA (deşteptându-se brusc) Unde-i republicana? MIȚAi (asemenea) Unde-i infama? (se repede iar una spre alta.) NAE (oprindu-le la mijloc) Iar? Bre, femeilor, veniţi-vă-n fire. Vine Pampon! Vine Crăcănel! DIDINA Pampon? MIŢA Crăcănel? NAE Da, Pampon şi Crăcănel. I-am scăpat eu de la secţie, unde erau închişi! Am pus la cale toate… Drept mulţumire, Pampon, Crăcănel şi Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-a dus să cumpere vin şi mezeluri. Nu mai e vreme de mofturi! (Didinii.) Vrei să te lase Pampon ? DIDINA (repede) Ba nu! (Didina merge în fund şi ascultă afară.) NAE (Miţii) Vrei să-l laşi pe Crăcănel? MIŢA (tristă) Ah! L-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine… dar nu pot; tre buie mai întâi să-mi fac o carieră… NAE Fă-ţi-o! MIŢA Am fost să intru la telegraf. NAE Electrică ploeşteancă! Ei, şi? MIŢA Nu m-a primit… NAE Pentru ce? MIŢA Zice că n-am încă vârsta… (Didina coboară.) NAE Vezi! Apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă de vârstă? A ide, ‘aide! Fiţi fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă… MIŢA Dar Crăcănel a aflat… Mangafaua ştie tot… NAE Nu a aflat nimic, nu ştie nimic. MIŢA A aflat de la Pampon. NAE Nimic! DIDINA Şi Pampon ştie bine… NAE Apoi daca n-ascultaţi… Trebuie să vă spun cum i-am liniştit, ca să ştiţi şi voi ce să spuneţi, cum s-o potriviţi. ‘Aide, să nu dea peste noi aici. (le apucă pe amândouă cu câte o mână şi porneşte cu ele spre dreapta; Iordache intră.) IORDACHE (din fund) Vin! Sunt la colţ! NAE La colţ? ‘Aideţi să punem odată la cale încheierea comediei ăştia… (Nae, Didina şi Miţa ies, dreapta.) 3.7.SCENA VII IORDACHE, apoi PAMPON şi CRĂCĂNEL, cu butelci, pachete de mezeluri şi franzele la subsuoară, apoi NAE IORDACHE (căzând obosit pe un scaun) De azi-dimineaţă!… De azi-dimineaţă, asta merge într-una aşa! Ce goană! Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăveşte odată istoria asta! Sunt trei după douăsprezece şi mă leşin de somn şi d-a-mpicioarele! PAMPON (intrând cu Crăcănel) Haha! Domnule Iordache… CRĂCĂNEL Ei! Domnule, ai văzut că nu suntem pungaşi… Stăpânul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la secţie. IORDACHE Da, domnule Crăcănel… CRĂCĂNEL Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Razachescu. (pune ce a adus pe masă.) PAMPON (acelaşi joc) Foarte urât din partea d-tale să te porţi astfel! Noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul… IORDACHE Măcar d-ta să fii ala, să găseşti noaptea despre ziuă în prăvălia d-tale… PAMPON Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeţ, sunt particoler… IORDACHE Ştiu, da’ zi că ai… să găseşti trei oameni necunoscuţi… CRĂCĂNEL Aşa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla mi cul… pârlitul… fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce nu l-a luat la secţie? PAMPON Pesemne a fugit ca un laş… CRĂCĂNEL Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, dacă oi câştiga portabacul cu muzică. IORDACHE (repede) Aţi pus şi d-voastră la lotăria ipistatului? PAMPON Mai era două numere: unul l-am pus eu, şi unul amicul. IORDACHE (aparte) S-a complectat? A murit francul!… PAMPON Domnul Nae unde este? IORDACHE Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem… (merge pe după paravan; către Nae, care intră din dreapta). Sunt aici, te aşteaptă. Aşa-i că a prins bine politica mea? Femeile s-au dus? NAE Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat bine chestia. IORDACHE Cum? NAE Ai să vezi… treci la pod în faţă, şi aşteaptă-le… (trece în scenă; Iordache iese repede în fund.) Ehei! Salutare, neică! PAMPON (vesel, strângându-i mâna) Salutare şi frăţie! CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână) Mersi, neică; eşti un bărbat, drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar eşti galant. PAMPON Da, foarte galant! CRĂCĂNEL Ne-ai făcut şi mie şi prietinului mare bunătate: amândoi o să-ţi rămânem foarte recunoscători de câte ai făcut pentru noi. (îi strânge mâna călduros.) NAE N-aveţi de ce! îm i pare rău… datoria: se-ntâmplase la mine-n casă… PAMPON ‘Aida de! Nu! Ce-i drept e drept, neică, ai făcut mult pentru noi… CRĂCĂNEL (vesel) Şi care va să zică Bibicul, era d-ta, ‘ai? Bată-te să te bată! NAE Vezi bine! CRĂCĂNEL Şi Mangafaua nu eram eu? NAE Aş! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul… CRĂCĂNEL Bată-te să te bată. (râde.) PAMPON Şi închipuieşte-ţi, neică Năică, daca te întâlneam azi-dimineaţă, când am venit întâi aici, îmi spuneai numaidecât cum a devenit chestia de ai înfăşurat borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Did ina, în ale două bilete… şi ne lămuream, frate.. Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe Didina… Biata Didina!… CRĂCĂNEL (aparte) Auzi d-ta! Şi eu gândeam că e biletul Miţii… 3.8. SCENA VIII ACEIAŞI – IPISTATUL – apoi IORDACHE, apoi DIDINA şi MIŢA, amândouă în haine de oraş IPISTATUL (intrând repede din fund) S-a tras lotul… Acum l-am tras!… PAMPON Ei? NAE Ştiu cine l-a câştigat. IPISTATUL (cu multă naivitate) Iar eu, domnule, închipuieşte-ţi noroc! NAE (aparte) A murit francul! PAMPON Tii! Păcat! CRĂCĂNEL Rău îmi pare. (se aude uruitul unei birji, care se opreşte în fund.) NAE St! Tăceţi, mi se pare că s-a oprit aici o birjă… PAMPON Da… IORDACHE (venind repede din fund) Două dame, vin două dame. NAE (naiv) Două dame? Ce să caute la minte două dame? CRĂCĂNEL Două dame? PAMPON Nu cumva? DIDINA (intrând furioasă prin fund) A! D-le Iancule, în sfârşit! (Iordache, Ipistatul şi Nae la o parte vorbesc încet.) PAMPON Didina! (Miţa intră furioasă şi se opreşte cu braţele încrucişate în fund.) CRĂCĂNEL Miţa? (caută să se ascunză undeva.) MIŢA (coborând la el) Nu te-ascunde, bibiloiule! Gândeai că nu o să te prinz, ‘ai? De când te pasc, gândeşti? Aici e la Ploeşti, ‘ai? în costum de bal, ‘ai? (Miţa lângă Crăcănel îl judecă încet şi-l zguduie; Nae după paravan; Iordache şi Ipistatul cară mezelurile şi butelcile în odaia din dreapta.) DIDINA De azi-dimineaţă de când ai plecat de acasă, câte ceasuri sunt? Ştii? PAMPON îţi spui eu acasă ce a fost… CRĂCĂNEL Miţo, Miţo, îşi spui acasă… MIŢA Nici un cuvânt mai mult! ‘Aide! DIDINA ‘Aide acasă! PAMPON Frate, a fost încurcătură, înţelege. CRĂCĂNEL Da, o încurcătură… NAE (ieşind de după paravan) Se înţelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntâmplă întotdeauna în carnaval… Ei! D-ale carnavalului! Să-mi daţi voie, coconiţelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă. (Crăcănel şi Pampon foarte mulţumiţi.) FEMEILE La masă? NAE Da, la masă. Noi, între bărbaţi, pusesem de gând să îmbucăm ceva aicea la noi. Dincolo e cald, masa pusă aşteaptă… Crez că nu o să capăt un refuz? MIȚA (cu tonul de refuz, înţepată) Mersi, musiu, de invitaţie. CRĂCĂNEL (stăruitor) Miţo, să mă vezi cu ghete de brunei cu bizeţ pe catafalc!… (încet.) Frizer, frizer, da’ nu ştii ce băiat galant e. PAMPON (Didinii) Dacă mă iubeşti… 3.9. SCENA IX ACEIAŞI – CATINDATUL, curat la faţă, tot în costum de turc CATINDATUL (intrând din fund triumfător) M-a curăţat spiţerul! DIDINA (încet) Cine-i ăsta? PAMPON (tot aşa) Lasă că-ţi spui eu… (Didina râde.) CRĂCĂNEL (Miţii) Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluţă cu doftorii în ochi! MIȚAi (repede) Şi nu l-a ars? CRĂCĂNEL Aş! Era un fel de cerneală violetă. (Didina trece lângă Nae; Miţa şi toţi ceilalţi se grupează în jurul Catindatului şi-l examinează.) Le-a scos toate? CATINDATUL Toate, uite-te. îţi dau un franc pe una… MIŢA (aparte) M-a-nşelat spiţerul… mai bine! NAE (încet Didinii) Mâine seară la cinci. DIDINA (asemenea) Bine! NAE (asemenea) Nu bine, negreşit (Didina trece şi ea să examineze pe Catindatul.) PAMPON Nu se mai cunoaşte de loc… IORDACHE Da’ de loc. (trece în odaia din dreapta.) CATINDATUL Inchipuieşte-ţi să mă fi văzut nenea Iancu în halul ăla… (Toţi îl examinează.) MIȚA (încet lui Nae) Aţi şoptit? Ce ţi-a şoptit? Ce i-ai şoptit? NAE (asemenea) Eşti nebună? Iar începi?… Aşteaptă-mă mâine la opt seara… MIŢA Da… (se duc amândoi şi ei lângă Catindatul.) CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului) Aha! Iaca una a rămas în ceafa: adu francul… CATINDATUL Las-o aia; aia e de la noi de la percepţie; ştii, am obicei, după ce scriu, şterg condeiul; îl dau prin păr. (face gestul la ceafă; toţi râd.) IORDACHE (venind din dreapta) Daca poftiţi, masa e gata. CATINDATUL Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm iar? NAE Cu plăcere, neică. PAMPON ’Aida la masă. CRĂCĂNEL ‘Aida! (toţi au pornit spre dreapta; Didina cu Pampon, Miţa cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu Ipistatul.) CATINDATUL (punând repede mâna la falcă, dă un ţipăt) Ai! (se opreşte şi se întoarce în loc; toţi fac asemenea.) TOŢI Ce e? CATINDATUL (umblând agitat) Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău, rău de tot (cătră Iordache, hotărât.) Ştii s-o scoţi? Scoate-o. (Toţi privesc pe loc.) IORDACHE Lasă că-i ştiu eu leacul ei; eu i sunt popa… de la Matei citire… (se repede la masa din fund, ia o pereche de foarfeci mari şi vine cu ele încruntat, clănţănindu-le ca la tuns; Catindatului.) Şezi! (Catindatul şade; Iordache cu foarfecele clănţănind îl ameninţă să i le bage pe gât.) CATINDATUL (ridicându-se înseninat) Mersi, neică, mi-a trecut! (toţi pornesc veseli şi râzând spre dreapta.) (Cortina)

Asta e culmea!… strigă d. Lefter, ștergându-și fruntea , pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget … Nu e și nu e!…   – Femeie, trebuie să fie-n casă… Dracu n-a venit să o ia!… Dar ce au pierdut? ce caută?   Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a câștigat.   Însă oricine mă poate întreba:   – Bine, dacă a pierdut beletul, de unde știe d. Lefter de câștig?   – E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutați, ca de cabulă, de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulți, când se tot plângea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut… Și a făcut învoială, pe onoare, față cu martori, să dea din câștig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului.   Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist:   – Ți-ai găsit! eu și noroc!   Dar d. căpitan Pandele, mai optimist:   – De unde știi dumneata norocul meu?   Ș-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor.   A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârșit amândouă în aceeași zi. La prima (Lotăria “Societății pentru fundarea unei Universități Române în Dobrogea, la Constanța”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câștigat numărul 076.384; iar la a doua ( Lotăria “Asociațiunii pentru fundarea și înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la București”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câștigat numărul 109.520.   Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile. Era seară; omul ședea la masă cu consoarta sa în sălița de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpește viața din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n poartă, apoi pași apăsați în curticică și pe urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă bănuind în gând:   “Hait! iar ne chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e șeful), să ne canonească până la miezul nopții, ca să se recomande ministrului că e grozav!” – iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D. căpitan Pandele intră ca o furtună și, vorbind din ce în ce mai tare, ca și cum d. Lefter ar fi surd:   – Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?… se poate să fii așa de indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri?   – Ne-a ținut până adineaori turbatul la canțilerie… De ce?   – Leftere!… nu știi nimica?   – Ce!   – Ieri s-a tras lotăriile noastre!   – Ei?   – Am câștigat!   – Nu mă-nnebuni!… Cât?   – La amândouă am câștigat loturile mari! ale mari de tot! Și căpitanul pune pe masă listele oficiale și alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 Universitate-Constanța, 109.520 București-Astronomie.   Cititorul a înțeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soții Popescu.   Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot respectul un concediu de două-trei zile, pe motiv că nu se simte de loc bine. Așa și este,e bolnav.   După o muncă zadarnică de atâta vreme, după ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când așa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simțit că i se taie încheieturile și așa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moțăit câteva ore ș-a adormit. Femeia a șezut și ea pe un scaun că nu mai putea de picioare și de mijloc – se-nțelege de atâta alergătură și de-atâtea ridicături. Să fi ațipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas și de odată, se scoală drept, cu fața luminată de raza adevărului…   – Știu unde sunt! acuma știu!… uf!… le-am găsit.   – Unde?   – În jacheta mea cenușie de vară… Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Țiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru… Acolo, sunt!… sigur!… Adu-mi jacheta!   Pe cât își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roșea, se-ngălbenea…   – Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.   – Cea cenușie.   – Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca și cum ar fi simțit un junghi grozav.   – Ce?   – Am… dat-o.   – Ce-ai dat?   – Jacheta!   – Care jachetă?   – Aia cenușie!   – Cui?   – N-ai spus tu că n-o mai porți?   – Cui? cui ai dat-o, nenorocito!   – La o chivuță.   – Pentru ce?   – Pe farfurii.   – Când?   – Alaltăieri…   – Alaltăieri!… fără s-o cauți prin buzunare!   – Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.   – Taci! strigă crunt d. Lefter… Pe câte farfurii ai dat-o?   – Pe zece… Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai știe ce spune.   – Unde sunt farfuriile?… Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! poruncește strașnic d. Lefter.   Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce și le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, și altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ș-o sună – porțălan.   – Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.   Și, pac! trântește una jos… țăndări! și pe urmă, paf! alta asemenea.   – Leftere!   – Așa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nțelegi, sparg al dracului!   Și iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăvește pe toate d. Popescu își scoate batista, își șterge sudoarea frunții și se așează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de față-n picioare:   – La care chivuță? o știi?   – La Țâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căință.   – Știi unde se află această chivuță?   – Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.   – Destul, nenorocito!   Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter și d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent și d. comisar al secției respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câștigului – se-nțelege, câștig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul știe unde stă chivuța Țâca.   Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică pe un peș, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenți, pitulați, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ș-apoi trece, urmat de d. căpitan și de d. Popescu, să bată la ușe… O fetică zdrențuită vine să deschiză. În sălița luminată de pălpăiala a câțiva tăciuni de pe vatră, miroase strașnic a carne cu prune: o țigancă bătrână pregătește de cină. Țoți trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-și mâna la nas.   – Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.   – Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.   – Aprinde-un muc de lumânare și hai de ne du în odaie, s-o așteptăm. Fata stă la-ndoială.   – Haide! se răstește d. Turtureanu… și toți trei intră, împingând pe fată-nainte.   – Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.   – Avem treabă cu fie-ta, cu Țâca…   – Lipsește ceva dintr-o casă… știe ea ce lipsește, adaogă d. Lefter.   – Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Țâca obiceiul… La toate casele boierești o cunoaște pe Țâca… la toate cocoanele mari o știe pe Țâca…   – Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ș-aprinde! cât vrei să mă ții în picioare?   – Iac-aprinz… Da nu se poate, Țâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Țâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Țâca… Poate, altă chivuță…   Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ș-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie…   La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.   Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:   – Unde mi-e jacheta?   – Care jachetă?   – Jacheta a cenușie…   – Care jachetă cenușie?   – Jacheta cu biletele…   – Care belete, boiarule?   – Te faci că nu știi, gașperiță!   – Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!   – Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.   – Dacă spui ai bacșiș bun, adaogă d. căpitan Pandele.   – Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu știe… auzi colo! ce sa spuie?   – Taci tu! zbiară d. Turtureanu și-i dă brânci babei cât colo în săliță.   Baba își face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiță.   – Să n-aibă parte!… dă să zică Țâca.   – Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă – naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr d-asupra sprâncenii din stânga și se poartă legată la cap cu roșu?   – Ba, am fost.   – Atunci, de ce minți?   – Ba, nu minț, boiarule; am fost. Ei?   – Nu ți-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche și altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenușie?   – Ba, mi-a dat.   – Atunci, de ce minți?   – Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliță.   – Taci tu!… Unde e jacheta?   – E pa mine… o port pa dedesubt.   – Ca să nu te prinz!   – Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borțoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi țâne cald la pântece și la șale.   – Dezbracă-te, poruncește d. Lefter.   – Iaca…   Și Țâca începe a-și lepăda țoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămașe, se vede jacheta cenușie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuța se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptușeală. Țâca scoate și o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptușală, nimic și iar nimic.   – Ce mi-ai făcut biletele? răcnește îngrozitor cu pumnii-n-cleștați d. Lefter, pe când ceilalți doi o strâng de aproape într-un colț.   – Care belete? zbiară și chivuța ca o nebună ș-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliță în țigănește: “Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”   – Ce ai spus pe țigănește? urlă d. Lefter.   – Hauleu! începu să se bocească baba și copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!   – Să-mi scoți biletele! scrâșnește d. Lefter; să-mi scoți biletele, hoațo! că te omor, mă-nțelegi? te omor!   Și-i trage Țâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cușcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter și cu gravitate:   – Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secție. Apoi iese-n ușă, dă un țignal; sergenții răsar ca din pământ, și haide! le-au pornit pe nemâncate…       Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu știau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăși limitele prudenții; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter și căpitanului:   – Cu baba și cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Țâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziție; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu știi dumneata? Astăzi nu mai poți conta pe inferiori… și nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât așteaptă ca să ne persecute… Dar îți spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce poftești… Să vezi când ți-o mai trece nițel asta… cum să zic? amorul-propriu, – așa e tot omul la început când îi vine o surpriză de așa un câștig – să vezi, ai să dai peste ele acasă.   Lefter susține că Țâca i-a furat biletele – chivuțele și jidanii nu sunt proști: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.   – Ia, dă-mi-le, mă-nțelegi, la discreție, să stau eu cu dumnealor în tete-a-tete la secret… Să vezi cum scot biletele…   Și zicând aceasta, se uită cruciș, fioros și scrâșnește din dinți. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucțiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale experiențe în serviciul siguranței publice. Așa, femeile rabdă mai mult, sunt mai piloase decât barbații. Dintre bărbați, bulgarii întrec pe toți la răbdare; mai puțin ca toți rabdă țiganii și țigancele mai puțin de cât toate: cum le strângi puțin în corset, “stai că spui, mânca-te-aș!”   De aceea le slăbise pe chivuțe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se mai gândească – poate!… dar nu-i vine să crează.   Pe când vorbește d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citește gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie și trece pe lângă masa lor către fund. Este șeful său de la minister, un tip foarte posomorât și din cale afară aspru. D. Lefter se scoală și salută; șeful d-abia moțăie din cap și se așează la o masă puțin mai departe.   – Uite, zice d. căpitan și arată și celorlalți gazeta care scrie:   “Precum se știe, cele două mari loterii s-au tras zilele trecute. Numerile care au câștigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanța-Universitate, 076.384 – la București-Astronomie, 109.520.   Un lucru curios însă; până acuma, fericiții posesori ai numerilor câștigătoare nu s-au prezentat să-și reclame dreptul. Pentru numeroșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câștigătorii, amintim că, după șase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câștig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăților respective.”   Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter șeful său, care-l ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de “mustrare – adică: “Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că ești bolnav, ca să-mi lipsești de la datorie, și pe urmă-mi bați berăriile… Bravo!” – cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziția finală din notița gazetei, și izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt:   – Hahaha! să știi nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen… îmi cunosc eu norocul!… Hahaha!   Râsul și vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârșit și el să izbucnească… Imputări amare de neglijență, de indiferență, de imprudență! Când are cineva hârtii de valoare așa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo… Trebuie să fie cineva prea sec! Așa trebuie să pați când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ș.c.l… Și asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând și înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deștele pe marmura mesii.   Peste câteva momente, domnul șef, care a plătit paharul său de bere, se scoală și, trecând spre ușă pe lângă masă, zice:   – Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puțin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.   – Am fost bolnav, domnule șef.   – Mofturi!…   – Parol, domnule șef; mâine viu negreșit.   – Te rog! zise scurt și apăsat șeful și plecă fără să salute. D. Turtureanu se uită la ceas… Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secție. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.   – Merg și eu la secție, nene Turturene, s-o mai văz pe hoață! D. Turtureanu se-nvoiește numai după ce amicul își da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câștig de la cinci la zece ta sută, dacă se găsesc biletele.   – Pe viitorul și pe onoarea mea! nene Turturene!   Au sosit… Nenorocire!… Inspectorul trecuse pe la secție adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, și liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde.   – De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar.   Lefter atunci a-nceput să se vaite.   – Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliția, nu ne protejați contra bandiților, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înțeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturați nici cu zece la sută? Cât vreți, cât poftiți, domnule? șaptezeci? nouăzeci? sută la sută?   Și apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorității, care e compusă din pungași, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu țigancele…   – Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie.   Ș-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:   – Rușine pentru acest început de secol! de trei ori rușine!   Prudența și amiciția au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorității în exercițiul funcțiunei, și poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieșit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.   Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârșit în maidanul din strada Emancipării, în fața cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuțe…   Poate… poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violența… și d. Popescu bate cu sfială la ușa sărmanei locuințe… Nici un răspuns… Mai bate odată, tot așa de discret… Același rezultat… Să bată mai cu inimă!… Dar mai multă inima n-are… Se apropie în vârful galoșilor de ferestruică și ascultă ce să fie înăuntru… În tăcerea dimineții umede și neguroase, se aud bine horcăieli… Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.   Lefter șezu pe marginea de lemn a prispii și aprinse o țigaretă… Șezu cât șezu așa, meditând un discurs bine simțit pentru a convinge pe chivuțe că niște femei muncitoare pot câștiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câștigat totdeauna o bucățică de pâine… Ar fi păcat! și mai la urmă, el a dat de știre: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente și… oneste, ș.c.l…   Deodată, se aude zgomot ușor în casă… în sfârșit, s-au deșteptat… Musafirul se scoală-n picioare, tușește și pune mâna pe bordul pălăriei. În același moment ușa se deschide și se arată-n prag chipul nețesălat al fetii:   – Haoleu, mamă! săriți! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab:   – Iar ai venit, nebunule? țipă Țâca.   – Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Și, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleașc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!   – Na belete!   – Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliție, ai? oțule!   Și după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, și pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiță, fata cu o scurtătură de lemn și femeia cu un târn, și dă-l tava pân noroi:   – Na belete! na belete!! na belete!!!   Când au ostenit bine chivuțele, a plecat și d. Lefter destul de ostenit și dumnealui dar repede, și cu capul gol, de degrab ce-i era, – și chivuțele după el:   – Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!   Pe la șeapte și jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns… De cu seara, venise un prieten de la minister și lăsase o scrisoare…   O citește:   “Dragă Leftere,   Astăzi, când am plecat de la canțilerie, d. Georgescu, șeful, mi-a zis să te anunț că, dacă mâine nu vii la serviciu, poți să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire și pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputați și au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ține Camera, canțileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vină negreșit. Șeful e turbat rău.   Al tău fidel amic,   MITICUȚĂ”   La opt și cinci, d. Lefter, spălat și premenit, suie treptele ministerului. întreabă pe aprod:   – Șeful a venit?   – Acușica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeți imediat la dumnealui.   Popescu grăbește și intră foarte umilit. Șeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se oprește:   – Ai venit, domnule?   – Da, domnule Georgescu…   – Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul șef… Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein… Și altădată, să știi că te dau afară! Statul nu plătește impiegații, ca să facă beții noaptea și ziua să zacă – uite ce prăpădit ești! – în loc să vie la datorie… M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul!   Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul și apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre dește jos o hârtiuță mică îndoită. S-apleacă – o ridică — o privește lung — dă un țipăt…   Toți zeii! toți au murit! toți mor! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el!… Sunt aci!… aci biletele!… aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbește pe-ntuneric!   Lefter e liniștit – acea liniște a mării, care, înțelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: fața ei este senină, fără creț, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghițite pe de-apururi, înainte de a fi putut ajunge la liman!   El ascunde-n sân, între flanelă și piele, într-un plic de pânză, cele două bucățele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscență vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se așează bine în jețul său de mușama și așterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziție, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie:   Domnule Ministru, “Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului. Vă rog dar respectuos să binevoiți a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor minister. Binevoiți etc.” “ELEUTHERIU POPESCU”. Ia apoi dosarul și demisia și intră hotărât la șeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii:   – Domnule șef, iată dosarul Goldstein.   – Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici.   – Și mai iată, “domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, și demisia mea.   – Bine… Las-o aici.   – Vă salut.   – Bine… Du-te.   După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.   – Mă rog, unde se încasează câștigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri?   – Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva să le-ncaseze și prin noi. Aveți vreun bilet câștigător?   – Am două câștigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, și arată de departe biletele, ținându-le grațios între două degete.   – Sunt câștiguri mari?   – Măricele… Am amândouă câștigurile mari! Bancherul deschide niște ochi plini de admirație și zice, dând să ia biletele:   – Dați-mi voie, mă rog.   Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoiește biletele și întreabă:   – N-aveți listele oficiale?   – Ba da. Iată-le.   – Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru Universitate-Constanța.   – Nu, răspunde bancherul: una-sută-și-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.   – Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-și-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci – București-Astronomie.   – Ba, pardon, zice bancherul… București-Astronomie zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru.   Lefter nu-și dă seama bine de ce, dar simte o sfârșeală, și cade, alb ca porțelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, și zâmbind și el fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:   – Uite ce e, stimabile: v-ați înșelat. Și iacă de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câștigat la cealaltă și…   – Și ce?   – … și viceversa.   Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul și se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:   – Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i șarlatanie, mă-nțelegi! Vă-nvăț eu minte pe d-voastră să umblați d-acu-ncolo cu infamii, și să vă bateți joc de oameni, fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbește-n mofturile d-voastră și cu tripotajuri ovreiești de bursă, care suntem noi proști și nu ne-nvățăm odată minte ca să venim, mă-nțelegi, și să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Așa să știți: proști! proști! proști!   Ș-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi și cu pumnii în cap și să tropăie din picioare, făcând așa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forței publice ca să scape de d. Lefter…   Dacă aș fi unul din acei autori care se respectă și sunt foarte respectați, aș încheia povestirea mea astfel…   …Au trecut mulți ani la mijloc.   Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Țigănești, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheșă, înaltă și uscată ca o sfântă, cu o aluniță mare păroasă d-asupra sprincenei din stânga și cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuță.   Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureștilor, trecătorii puteau vedea un moșneag micuț, intrat la apă și scofâlcit, plimbându-se liniștit, cu acea liniște a mărei, care, potolită în sfârșit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba regulat, – dimineața, de colo până colo pe dinaintea Universității – seara, cum răsăreau aștrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, – șoptind mereu, cu un glas blajin, același cuvânt: “Vice-versa!… da, vice-versa!”… – cuvânt vag ca și vagul vastei mări, care sub fața-i fără creț, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine știe câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!   Dar… fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu știu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu și cu madam Popescu.