Boris Sarafoff!…
Pe vremea conflictului româno-bulgar…
La cunoscuta ospatarie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc si cu jumatatea de portie, se afla, catra ora doua dupa amiazi – ora la care toata lumea de rând a plecat de la dejun – o companie de patru tineri, urmând o disputa destul de animata.
Cine sunt acesti tineri?
Asta putin importa. Sa zicem ca-i cheama A, B, C si D.
Ce sunt acesti tineri?
Asta importa mai mult, si asta o s-o întelegem, daca vom urma cu atentie calduroasa lor disputa.
Sa ascultam…
A. (catra D.): Poftim! doua fara douazeci si cinci! Unde e?…
D. (foarte îngrijat): Stiu eu?… în orice caz, nu stric eu!
A. (catra D.): Da’ cine? eu?…
B. (catra D.): Dumneata strici, fireste! Daca nu erai dumneata, nu-i pierdeam urma! nu ne scapa asa!
C. (catra D.): Daca dumneata nu te simteai capabil sa-l aduci negresit, de ce te-ai bagat?
D.: Domnilor, eu va spun ca vine, mi-a zis ca vine, dar ca nu ne mai spune nimic. I-am promis pe parola de onoare ca nu-l mai întreb nimic, si mi-a promis negresit sa dejuneze aci cu noi: trebuie sa vie! peste putinta sa nu vie!… Câte ceasuri sunt?
C.: Doua fara douazeci!… (dezolat:) Nu mai vine!
A. si B. (dezolati): Nu mai vine!
C. (catra D.): Pentru ce n-ai stat la use, sa-l iei în trasura când a iesit?
D. (dezolat): Am stat… la usa dinspre Doamna Balasa, pe unde iese totdeuna…
B.: Ei?
D.: Am stat pâna la unu… A-nceput ploaia… Am reintrat în palat, l-am cautat la biuroul lui… Plecase!…
A.: Iesise pe usa principala dinspre cheiul Dâmbovitii!
B. (catre D.): Vezi ca esti zevzec?
D.: De ce? domnule?
B.: Fiindca trebuia sa banuiesti ca-ti poate scapa… De ce l-ai pândit la usa palatului? Nu stiai ca palatul mai are si alte iesiri? Trebuia sa-l astepti la usa cabinetului când iese… Ai vazut cum ti-a tras chiulul?
Oricine întelege, crez, din aceasta fierbinte convorbire, ca cei patru tineri nu pot fi decât niste infatigabili reporteri de ziar, si ca persoana careia i-au pierdut urma, fiindca a stiut sa le scape cu atâta dibacie, nu poate fi altul decât inteligentul jude de instructie de pe lânga onor. trib. Ilfov, simpaticul meu amic J. Th. Florescu, care a mandat si ordonat tutulor agentilor fortei publice sa-i aduca, de unde or sti, pe numitii Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff si Al. Burlacoff, pentru a fi ascultati asupra inculparilor ce li se aduc pentru faptele prevazute si penate de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.!
Dar pâna sa execute agentii fortei publice ordinul neobositului jude de instructie, sa urmam a asculta disputa tinerilor reporteri…
C.: Domnilor, ora este doua fara un sfert… Crez ca e de prisos sa mai asteptam… (Cu ironie:) Sa multumim amicului D. … de inteligenta cu care a stiut sa conduca urmarirea omului nostru si sa mergem sa ne vedem de treburi.
A. si B. (cu mult sarcasm catre D.): Mersi, monser…
D.: Dar…
Toti ceilalti trei: Mersi, monser, si la revedere…
Zicând acestea, pornesc sa iasa. Dar D., atins pâna-n suflet de malitiozitatea confratilor, li se pune în cale si, emotionat, dupa ce a facut, încruntându-si fruntea, apel la o inspiratie, le zice cu un ton suprem:
– Domnilor! un moment!… Stiu unde este!… Câte ceasuri sunt?
– Doua fara zece.
– Stati aci! Va conjur sa ma asteptati o jumatate de ora… Daca la doua si douazeci nu sunt cu el aici, atunci… va dau voie sa nu ma mai stimati… Ma duc! Vi-l aduc!! Trebuie sa vi-l aduc!!!
Si zicând acestea, omul ranit de sarcasmul confratilor, si iritat de chiulul fugarului urmarit, a pornit ca glontul unui anarhist.
Desi sceptici în privinta rezultatului promis cu atâta avânt, cei trei confrati se hotarasc sa astepte, si, pentru a scurta chinul asteptarii, comanda o semi-baterie cu sifon. Dar n-apuca sa vina baiatul, si o birja, cu cosul ridicat si cu burduful tras, se opreste din goana mare dinaintea ospatariei.
Un moment, birjarul, un muscal, vorbeste cu musteriul, apoi desprinde burduful. Musteriul se da jos si intra în compartimentul popular al ospatariei. Muscalul a si plecat.
Musteriul cel nou este un om înalt si bine facut; ochi patrunzatori; fruntea mica, încadrata într-un par aspru si des, de coloare castanie batând în roscat ruginiu; barbia si buza încadrate asemenea în niste mustati si o barba de acelasi fel si aceeasi coloare. E îmbracat într-un chip neobisnuit în orasele europene – haine de dimie groasa, tivite cu siret de lâna, dar croite tot nemteste, însa cam nepotrivite pe trup; pe dasupra, un fel de ipingea de aba pentru vreme rea; în cap, o sapca de plisa neagra cu cozoroc de piele, cum sunt sepcile birjeresti; în picioare, cizme mari, raspândind mirosul caracteristic al iuftului rusesc îngrijit cu untura de peste.
Acest tip exotic, de o înfatisare foarte hotarâta si energica, atrage fireste atentia de argus a celor trei tineri confrati, cari-si schimba, ca niste fulgere, priviri arzatoare de mirare si curiozitate. Tipul se duce la o masa mai departe de ei, lânga fereastra, trage cu precautie perdeluta – care, în compartimentul unde se servesc unele feluri de bucate si cu jumatatea de portie, sta totdeuna data la o parte – si da sa se aseze pe scaun. În miscarea ce face ca sa-si ridice vingherca de la spate asezându-se, îi cade din buzunar, facând mult zgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele militaresti, împreuna cu o carte de vizita. Vadit contrariat de aceasta si neputându-si îneca o exclamatie de necaz, s-apleaca, ia repede arma si o pune la loc în buzunar. Apoi, bate tare în masa.
Baiatul intra cu semi-bateria comandata de cei trei confrati, le-o aseaza pe un scaun si trece la noul-sosit.
– Listî! zice tipul cu tonul aspru si cu un pronuntat accent strain.
Baiatul da lista.
– Tuicî si ciorbî schembe si ardei! comanda tipul.
Cei trei confrati privesc aiuriti, pe când tipul, ca si cum ar pricepe ca este obiectul celei mai diabolice scrutari, îsi muta scaunul, întorcându-le spatele.
– Carta de vizita a ramas jos! sopteste unul dintre confrati. Uite, jos! între piciorul scaunului, la stânga, si-ntre piciorul mesei, la piciorul lui…
În adevar, tipul, grabindu-se sa-si ridice arma, a uitat jos carta de vizita.
– Ce-i de facut, sa punem mâna pe ea?
– Bine sa-i fie lui d. judecator! Vezi? daca nu fugea de noi si venea sa dejunam împreuna!… Vezi ce a pierdut!
– Si dobitocul de D. alearga cine stie pe unde dupa dumnealui!
– Atât mai rau pentru ei! si atât mai bine pentru noi!
– Ce-i de facut?
– Ce-i de facut?
– Ce-i de facut?
Toate aceste replici se urmeaza pe soptite foarte repede, pe când tipul, care si-a mâncat ciorba de schembea, comanda:
– Varzî! portii mare, mî! si ardei si vin!
– Si pe urma? întreaba baiatul.
– Pî urmî, fleicî si ardei!
Pâna sa execute baiatul comanda, tipul se scoala de la masa lui si, cu mâinile la spate, se duce sa se uite la reclama ilustrata, atârnata pe peretele dimpotriva. Unul dintre confrati se scoala si se repede spre masa de la care s-a ridicat tipul; dar tipul iute se-ntoarce în loc, îl ajunge la masa, tocmai când vrea sa s-aplece spre piciorul din stânga al scaunului, si-l împinge binisor, dar cu destula putere, la o parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca sa se savârseasca aceasta manopera. Tipul se asaza la loc pe scaunul lui, de asta data cu mai multa precautie ca întâia oara, iar tânarul ziarist merge sa faca asemenea la masa lui. De asta data carta de vizita nu se mai vede; a disparut sub talpa ciubotei din stânga a stapânului ei. Confratii îsi musca buzele.
– Sa dam de stire politiei!
– N-am facut nimic!… Trebuie sa stim noi mai întâi cine e tipul asta. Daca este ce banuiesc eu, apoi atunci captura lui s-o facem noi… si atunci sa pofteasca iar d. judecator sa ne mai faca fasoane!
– Unde dracul e dobitocul de D.?
– E doua si jumatate…
– Crezi ca mai vine?… E rusine sa se-ntoarca singur…
Pe când soptesc acestea tinerii nostri, tipul se scoala si, trecând pe lânga ei, cu capu-ntors fara sa-i priveasca, iese, cine stie pentru ce, pe uscioara care duce în dosul ospatariei. A iesit urmarit de privirile celor trei confrati, si n-a apucat sa se-nchiza bine uscioara dupa el, si toti trei au dat sa se repeaza la piciorul stâng al scaunului… Nenorocire! Carta de vizita lipseste din locul stiut.
– I s-a lipit de talpa cizmei! zice unul dezolat.
Si toti se-ntorc în loc, si toti dau un tipat de triumf… în adevar, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdarita de noroiul de pe talpa, dar sclipind totusi ca un soare stralucitor. O ridica si – ce citesc?
Boris Sarafoff, president de Comite macedo-andrinopolitain, Grand Maître etc. etc.
El! Boris Sarafoff! la Bucuresti!! Boris Sarafoff!!!
– Boris Sarafoff trebuie prins! prins de noi!
Cât e de scurta viata omului, progresul n-ar fi fost posibil, daca omul n-ar fi avut darul sa învete din pateala altuia, sa se foloseasca de experienta aproapelui sau. Astfel, o amintire trecu ca un fulger prin mintea celor trei tineri confrati: cum scapase judecatorul de instructie din mânile amicului lor D.? foarte simplu: pe când D. îl pândea, de buna-credinta, la o use de iesire a palatului, d. judecator iesise pe alta. Dar daca D. ar fi avut inspiratia sa-l pândeasca la usa de iesire a cabinetului, pe d. judecator, asa e ca nu-i putea scapa? Prin urmare: numai o use de iesire are ospataria Enache? Nu! are trei. Care va sa zica, daca, pe când dânsii îl asteapta pe Sarafoff în compartimentul unde se servesc unele mâncari si cu jumatatea de portie, îi vine numitului Sarafoff inspiratia sa plece pe alta iesire?
– Dar nu si-a terminat dejunul… A comandat fleica…
– Ce-are a face! A simtit ca e banuit si fireste a renuntat la fleica.
– Dar cum sa plece? nu si-a platit socoteala…
– Ba ce! un asasin sa mai aiba asa scrupuluri…
– Dar ipingeaua si-a lasat-o-n cui… trebuie sa vie sa-si ia ipingeaua! mai ales ca afara e o ploaie teribila.
– As! un om asa de îndraznet ca Sarafoff are sa se teama de ploaie! vezi bine!
Se-ntelege ca toate aceste rationamente, pentru care mie-mi trebuiesc atâtea cuvinte greoaie, s-au savârsit într-o clipa printr-o schimbare de priviri – tot asa, într-o noapte adânca, la sclipirea fulgerului, se vede o cale limpede. Nu e vreme de gândit prea mult! Cei trei confrati ies pe urmele lui Sarafoff, trec pe lânga bucataria ospatariei si merg spre fund, sa se puna de-aproape la pânda. La zgomotul pasilor lor, raspunde o tuse înfundata: Sarafoff n-a scapat! Sarafoff este acolo! Îl asteapta…
– Dar daca sparge zidul si iese prin curtea de-alaturi?… sopteste unul.
– Mai asteptam câteva momente si, daca nu iese, spargem usa, intram dupa el si-l scoatem de urechi afara!
Sarafoff nici gând n-a avut sa fuga… Apare foarte linistit… Cu aceasta îsi sustine totdeuna prestigiul un om reputat îndraznet – cu linistea. La înfatisarea lui Sarafoff, care tine mâna dreapta în buzunarul unde e revolverul, cei trei confrati fac un pas înapoi; el înainteaza un pas; ei fac doi înapoi, el doi, ei trei… Aceasta, nu doar de lasitate… E o tactica prudenta: vor sa-l înconjure, sa-i ia orice posibilitate de miscare, sa-i taie toate iesirile. Astfel, unul merge la portita gangului de serviciu, altul la usa compartimentului celui mare, si celalalt la usa compartimentului unde Sarafoff s-a întors, s-a reasezat la masa si continua sa dejuneze cu linistea celei mai nevinovate constiinte. A! criminalul! Dar de data aceasta nu mai scapa! El va fi prins de cei trei bravi jurnalisti, care-l vor da pe mâna justitiei implacabile si incapabile a-l apuca fara ajutorul lor. Si cu aceasta ocaziune, se va vedea o data mai mult cât se poate câstiga când totul merge dupa principiul asa-numitului “schimb de bune procedeuri”. Daca în trista afacere bulgaro-macedo-româna, justitia a facut colosale servicii presei, apoi, în schimb, presa, prin cei trei valorosi membri ai ei, va fi facut un serviciu imens justitiei, dându-i în mâna pe numitul Boris Sarafoff, creierul si sufletul infernalului complot bulgar, pentru a fi ascultat asupra inculparilor ce i se aduc pentru faptele prevazute si penate de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.
Sarafoff a terminat dejunul si a platit socoteala. Dupa reverentele ce i le face baiatul care a primit plata, se poate crede ca Sarafoff a fost galantom si a dat un bun bacsis. Tânarul reporter, care sta la pânda, simte un fior: Sarafoff s-a ridicat de pe scaun… Desigur vrea sa plece… A sosit deci momentul suprem. Daca asasinul, vazându-se în fata primejdiei de a fi prins, în desperarea lui, trage?… Un asa om e capabil de orice! Dar prima emotie trece: tânarul vede ca Sarafoff n-are deloc intentia sa plece, si mai observa ca bulgarul n-are câtusi de putin aerul ca ar lua seama la dânsul.
Sarafoff s-a ridicat de la masa si se plimba de colo pâna colo, parca ar astepta pe cineva! Asta ar fi si mai frumos! Ar avea haz sa fie aici, la Enache, convocat comitetul macedo-andrinopolitan.
“Sa asteptam dar!” îsi zice tânarul.
Câteva momente se petrec fara ca sa se schimbe ceva, material sau psihic, în situatiunea aceasta asa de încordata. Dar o birje se opreste dinaintea ospatariei, si din birje se coboara tânarul D., care a-alergat pâna acuma dupa judecatorul de instructie. Confratele din use îl întâmpina, si cu tonul înecat:
– Ci, haide, nene, odata! pentru numele lui Dumnezeu! unde umbli? Asa e ca nu l-ai gasit?
– Nu, monser, am umblat ca un nebun peste tot; imposibil ca sa-l gasesc! parca s-a ascuns în pamânt!
– Putin ne pasa acuma de dumnealui!… Uite-te bine la omul acesta!
Si, zicând asta, arata pe bulgarul care, cu mâinile la spate, se uita la reclama ilustrata din perete.
– Un bulgar, probabil!
– Da, un bulgar… Stii anume cine?
– Cine?
Drept raspuns, confratele arata foarte discret carta de vizita plina de noroi. D. da un tipat… Bulgarul n-aude-n-a-vede. Se întoarce în loc si urmeaza sa se plimbe cu mâinile la spate de colo pâna colo…
– Ce facem? întreaba D. uimit.
– Îl pândim aci.
– Îl denuntam politiei.
– Peste putinta! Ai rabdare… Trebuie sa avem rabdare… Sarafoff asteapta aici pe Kovaceff, Davidoff, Troleff, Iconomoff si Burlacoff…
– De unde stii?
– Ce-ti pasa? Aici e convocat comitetul macedo-andrinopolitan… trebuie sa-i prindem pe toti… Daca dam acum alarma, stricam tot! trebuie s-avem rabdare!
– Dar ceilalti unde sunt?
– Membrii comitetului?
– Nu! baietii nostri.
– Sunt la posturile lor… Noi nu suntem zevzeci ca dumneata, sa lasam iesirile neocupate.
Pâna sa protesteze D. contra acestei rautati, o alta birje se opreste în fata ospatariei: este muscalul care l-a adus aci adineauri pe prezidentul comitetului macedo-andrinopolitan. Un tip absolut bulgaresc coboara si intra…
– Kovaceff! sopteste tânarul confrate catre D.
Kovaceff se apropie cu mult respect de Sarafoff si-i spune foarte încet ceva la ureche.
– Trebuie sa pice si ceilalti! sopteste tânarul jurnalist.
Dar Kovaceff ia ipingeaua din cuier si o tine lui Sarafoff, care o îmbraca pe mâneci.
– Vor sa plece!
– Pleaca!
– Opriti-va, asasinilor! striga cei doi confrati taindu-le drumul spre use.
Dar asasinii îndrazneti îi împing, facându-si loc de trecere.
– Sariti! Asasinii!! Sarafoff!! Kovaceff!!!
Ceilalti doi confrati alearga la acest zgomot, urmati de toti baietii de la Enache. Însa, pâna sa soseasca toti, Sarafoff si Kovaceff au biruit si au reusit sa ajunga la trasura lor… În lupta, Sarafoff si-a pierdut peruca si, punând un picior pe scarita trasurii, când vor toti sa-l înhate, îsi smulge barba.
Toata lumea ramâne trasnita.
Cine?… Cine?!… Cine e Sarafoff?!
…Este inteligentul judecator de instructie, care stie sa scape cu atâta dibacie de urmaririle reporterilor! este simpaticul nostru amic J. Th. Florescu, care a mandat si ordonat etc. etc.
Dar Kovaceff?
Grefierul lui Sarafoff.
Profitând de aiurirea urmaritorilor sai, Sarafoff s-a suit cu Kovaceff în birja si striga muscalului:
– Mâna iute, gaspadin!
Birja porneste în goana… Tânarul D. se acata ca strengarii de la mahala dinapoia trasurii.
– Da cu biciul dindarat! striga Kovaceff.