Nicolae Labiș

Sunt douazeci de ani…   Sunt douazeci de ani si înca unul… N-as vrea nici unul sa i-l dau minciunii. Sa zboare toti spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.   Dar toate astea-s fleacuri: mai presus Eu stiu un lucru care-i tinta vietii: Sa tii un steag, destoinic, cât mai sus. E steagul rosu-al meu si-al diminetii.   E steagul cui? Eu cred ca e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind sa doara, Când din infernul inimii, mereu, Însângerat mi-l flutur în afara.   Iar seara, când se lasa cu racoare, Si cerul se întuneca-n frumos Însângerat si vast mai ard în zare Înmiresmând în chip de chiparos.

Sunt spiritul adâncurilor   Eu sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amagitoarei neputinti sunt vestede. Din când în când Ma urc în lumea voastra În nopti grozav de linistite si senine, Si-atunci aprind mari focuri Si zamislesc comori Uimindu-va pe cei ce ma-ntelegeti. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasa, minunata. Sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi.