Nicolae Labiș

  Am iubit…   Am iubit de când ma stiu Cerul verii, straveziu, Despletitele rachite, Curcubeiele pe stânci Ori padurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe baragane Sa vad fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trasnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înaltimilor, Semetia pinilor Plini de scama norilor.   Am iubit iubirea pura, Floare rosie pe gura Si în inima arsura, În priviri zapezi candide Si-n piept voci necontenite.   M-a înfiorat ades Tot ce gândurile tes: Pe al filelor polei Dansuri repezi, leganate, De pe arcuri înstrunate, Sagetarea de idei…   Toata-aceasta maretie Ne-a fost data din vecie…

Am uitat   Am uitat sa fiu destept Pentru-o zi ori pentru-o viata Cât înmarmurit astept, Albe, bratele-ti de gheata.   Nu mai cuget, cred, mereu: Strâns în mine ca-ntr-un templu, Însa demn în miezul meu, Cu zgârcenie contemplu.

Confesiuni   1   Mângâie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… De colburi nins, cu vânturi si ploi amestecat, În zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.   Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin! Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul, Nepotolit ca-n fata paharelor de vin Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.   Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre suna, Dar tot mi-i dor de duca, spre mine înca chem Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.   Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii Ca norii ce se lasa mânati de vijelii Si dornici sa cunoasca atingerea cu muntii, Când trec prin brazi dau vama si rup din ei fâsii.   2   Am fost stup de pofte si de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tacere Si melancolie densa si putere Spre multiplicata fata ce ma cere   Pentru vesnicie, pentru înviere – Veverite albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?   Ai venit când toamna soarele-si sugea – Astfel niciodata n-are sa-i mai suga Razele-i lucide. – Si asemenea Soarelui, plecasem pletele, a ruga.   Ai tras podul, poarta. Si zidiri roscate, Crenelari severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Puritati de pâcla strânsa sub lacate, Si vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereti de clopot ceruit, sa-noate Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.   Si s-a stins în minte ultimul meu gând. Parca-mi esti alaturi înca. Pâna când?   Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred ca peste noi, Mie semanându-mi, soarele si azi Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.   Dar pamântu-mi leaga fragezii genunchi.   3   Deci a venit si toamna cu palele-i tristeti Si curg încete frunze si-s pasii mei înceti, Pe-arginturile mintii tresalta întrebari, Cum joaca pe icoana lumini de lumânari.   Si înghetate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil aseara i-au smuls înaltul zmeu, Si-atârna astazi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo si zdrentuit de praf.   Iar oamenii-s mai singuri miscându-se-ntre ei, Le-a pus pe fete toamna un vinetiu polei Si se crispeaza râsul putin câte putin… Studentei, de acasa i s-a trimis un vin,   Eu am baut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mamaliga buna, ca pâinea de sub test, Si m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit,   Si ce reprosuri poate si nedormite nopti Curg în lividul sânge al strugurilor copti, Si vinul laudându-l pleoapele mi-am strâns Si nebagat de seama în mine surd am plâns.   4   De ce-am crezut de-atâtea ori Ca-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut ca o iubesc si-apoi Gaseam o alta floare cu foile mai moi?   Oh, cât de larga-i lumea: iubind si raspunzând O caut si o mângâi fir dupa fir, pe rând, Fara sa-ntreb vreodata de si-a ivit doar mie Gingasa crizantema întreaga ei tarie.   S-o am întreaga-n mine, mi-ajunge doar o data Gingasa crizantema sa fie sarutata. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând sa nu fiu ram, Ci alb noian de nour si liniste sa n-am.   5   Sa observati ca niciodata N-am fost singur cu mine cum multi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodata N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut.   Tot ce-am putut sa privesc Mi s-a parut din cale-afara De crunt ori dumnezeiesc – Nu i-am dat voie sa moara.   Sub zenit Am sa fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera si inima mea, Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând.

Dans   Toamna îmi ineaca sufletul în fum… Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei il dansam acum, Tragica betie, moale leganare…   Sangera vioara neagra-ntre oglinzi. Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fara nici o soapta. Numai sa-mi intinzi Bratele de aer ale clipei duse.   Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri. Cata deznadejde pasii nostri mâna! Ca un vant ce smulge frunza din paduri, Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna…   Maine dimineata o sa fim straini, Vei privi tacuta maine dimineata Cum prin descarnate tufe, în gradini, Se rotesc fuioare vestede de ceata…   Si-ai sa stai tacuta cum am stat si eu, Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna, Si-ai sa-asculti cum cornul vantului mereu Nourii pe ceruri catre zari indeamna.   Pe când eu voi trece sub castani roscati, Cu-mpietrite buze, palid, pe carare, Si-or sa mi se stinga pasii cadentati – In nisip, scrasnita, lasa remuscare…

Dor   Pentru ce-am plecat, Unde ma îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacara Ma cheama acolo Sub straturi de nea Si vreau sa treaca Linistea mea.