Mihai Eminescu poezii și povești

  Somnoroase păsărele… de Mihai Eminescu Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele – Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină – Dormi în pace! Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce – Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie – Noapte bună!  

Scrisoarea V de Mihai Eminescu Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea, Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii, Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii, Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie, Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece, Ia întreab-o bunăoară – O să-ţi spună de panglice, de volane şi de mode, Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode, Când cochetă de-al tău umăr ţi se reazemă copila, Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila. E frumoasă, se-nţelege, Ca copiii are haz, Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri Şi la degetele mânii şi la orice-ncheieturi. Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită, Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şede bine Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine. Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place; Vorba zice: „fugi încolo”, râsul zice: „vino-încoace!” Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată. Şi se naltă din călcâie să-ţi ajungă până la gură, Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, Ce n-o are decât numai sufletul unei femei, Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei! Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji – Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj – Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ. Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale, Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale, Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene, Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene, Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge. Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură, Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos, Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos? În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună, Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună; În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti, Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti, Când in inimă e vară,; în zadar o rogi: „Consacră-mi Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!” Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei, că-n tine E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, C-acel demon plânge, râde, neputând s-audă plânsu-şi, Că o vrea, spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme, Pân-a nu ajunge-n culmea dulcei muzici de sfere, Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară Virginele ce stătură sculptorilor de modele, Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele. S-ar pricepe pe el însuşi acel demon, s-ar renaşte, Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu; Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore, De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci, Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci. Căci de piatră de-ar fi, încă s-a încălzi de-atât amor, Când, căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor, Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească, Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească. Ştie care ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă, Că aruncându-se în valuri şi cerând să te-nţeleagă Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi? Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi, S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ. O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei – Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei Ce-o înconjoară, toţi zicând că o iubesc – cât de naivă – Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan După care ea atrage vreun june curtezan, Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel, Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el, O chiorăşte cu lornionul, butonat cu o garoafă, Operă croitorească şi în spirit şi în stofă; Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc, Şi când dama cochetează cu privirile-i galante, Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante, Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela, Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala, Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos, A visa că adevărul sau alt lucru de prisos E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, Este piedica eternă ce-o punem la adevăr. Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vreo femeie, Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece, Ia întreab-o, bunăoară, Ş-o să-ti spună de panglice, de volane şi de mode, Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode, Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila – De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!

Scrisoarea IV de Mihai Eminescu Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înaltă în tăcere dintre rariştea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numai Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, Cu aripile întinse se mai scutură şi-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier, E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul, Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur prin ostreţe Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe. Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi seara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara; „O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătase, Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze, Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează. Vino! Joacă-te cu mine, cu norocul meu, mi-aruncă De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă, Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. Ori în umbra parfumată a budoarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in; Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână, Vioriul glob al lămpii, mlădioasa mea stăpână!” Şi uscat foşni mătasea pe podele, între glastre, Între rozele de Şiras şi lianele albastre; Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii – Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei – Din balcon i-aruncă o roză şi cu mâinile la gură, Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură; Apoi iar dispare-înăuntru, auzi pasuri ce coboară, Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braţ de braţ păşesc alături, le stă bine laolaltă, Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă. Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg Şi încet înaintează în lovire de lopeţi, Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi, Luna, luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte, Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunii disc, stăpânitor de ape. lară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt; Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă, Ea se prinde de grumazu-i cu mânuţele-amândouă Şi pe spate-şi lasă capul: – Mă uimeşti dacă nu mântui, Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i! Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă, Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i, Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui, Dă-mi-i mie ochii negri, nu privi cu el în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi – Aş orbi privind într-înşii, O, ascultă numa-ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini, Tot pământul, lacul, cerul, toate, toate ni-s prietini, Ai putea. să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi, Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte, Pretutindeni fericire, de-i viaţă, de e moarte. Fantezie, fantezie, când suntem numai noi singuri, Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri! Unde ai văzut vreodată aste ţări necunoscute? Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute? Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o dezmierzi, După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept, S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!” Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşa, Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit, Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni, Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni, Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de mustăţi Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ. Sunt sătul de-aşa viaţă, nu sorbind a ei pahare, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an? Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte, El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte, Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg. Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură? Că e leagăn unor vieţi ce seminţe sunt de ură? Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns, Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins? O, teatru de păpuşă, zvon de vorbe omeneşti, Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti Fără ca să le priceapă, După ele un actor Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dupăolaltă, ce va spune veacuri încă, Până ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă. Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii? Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară? S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi? De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio, Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicol, întelege-o, Da, visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi, Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg, Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg, N-o mai caut, Ce să caut? E acelaşi cântec vechi, Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi; Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare. P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată. Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună, Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit, Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac… Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, Altul caută în lume şi în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!… Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii… De-atunci negura eternă se desface în făşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric… În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace… Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti, De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi… Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?… Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l… Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă, Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. „De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!” O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri… Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări Şi le umflă orişicine în savante adunări Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege… Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale – Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare! Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării… Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: – Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.   Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare; Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână – Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri, Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor, Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.   Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.   Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali; După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun; E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.   Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid… Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…   La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari… Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.   Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: – Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.   La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. – Tu eşti Mircea? – Da-mpărate! – Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. – Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale… De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. – Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!… La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins. Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs… Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag? – De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?… Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier, A credinţei biruinţă căta orice cavaler. Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul… Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!   Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul… Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată – Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.   Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe: „De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprâncenele; Că şi eu trimite-voi Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Şi să ştii că-s sănătos, Că, mulţămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos.”   De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii… În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ, Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.   Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi În aplauzele grele a canaliei de uliţi, Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri; Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri… Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!   Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!   La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene, Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos… Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?   Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă, Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană… O, te-admir, progenitură de origine romană!   Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.   Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Scrisoarea II de Mihai Eminescu De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme-n a mea harfă, În cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scriu, cum cere lumea, vro istorie pe apă? Însa tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrundă al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. – Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai înainte; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme sa devie cumularzi, Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane; Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. – De ce voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic. Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi. Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoala, Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială; La aceste academii de ştiinţe a zânei Vineri Tot mai des se perindă şi din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, Până când din şcoala toată o ruină a rămas. Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în academii, Ascultând pe vechii dascăli cârpăcind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune? Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum – harum Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet, Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipt. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă. Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă, De simţeam, ca Galilei, că comedia se mişcă. – Ameţiţi de limbi moarte, de planeţi, de colbul şcolii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii Şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri, Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către o trandafirie şi sălbatică Clotildă. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestec Ba un soare, ba un rege, ba un animal domestic. Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti, Vedeam valuri verzi de grâne, undoierea unei linişti, Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit. Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este Cea ce poate să convină unei inimi oneste; Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol. Şi de-aceea de-azi înainte poţi să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, De ce dorm îngrămădite între galbenele file Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile, De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda. Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Sarmanul Dionis Mihai Eminescu …si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cat mai multi ochi as avea cu atata lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi, in mijlocul unor aratari colosale, ele toate in raport cu mine, pastrandu-si proportiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum imi par azi. Sa ne- nchipuim lumea redusa la dimensiunile unui glonte, si toate celea din ea scazute in analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotati cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut in felul si in proportiunile in care le pricepem noi. Sa ne-o inchipuim, caeteris paribus, inmiit de mare – acelasi lucru. Cu proportiuni neschimbate – o lume inmiit de mare si alta inmiit de mica ar fi pentru noi tot atat de mare. Si obiectele ce le vad, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amandoi – mai mari; cat de mari sunt ele absolut? Cine stie daca nu traim intr-o lume microscopica si numai faptura ochilor nostri ne face s-o vedem in marimea in care o vedem? Cine stie daca nu vede fiecare din oameni toate celea intr-alt fel, si nu aude fiecare sunet intr-alt fel – si numai limba, numirea intr-un fel a unui obiect ce unul il vede asa, altul altfel, ii uneste in intelegere.   – Limba? – Nu. Poate fiecare vorba suna diferit in urechile diferitilor oameni – numai individul, acelasi ramaind, o aude intr-un fel. Si, intr-un spatiu inchipuit ca fara margini, nu este o bucata a lui, oricat de mare si oricat de mica ar fi, numai o picatura in raport cu nemarginirea? Asemenea, in eternitatea fara margini nu este orice bucata de timp, oricat de mare sau oricat de mica, numai o clipa suspendata? Si iata cum. Presupuind lumea redusa la un bob de roua si raporturile de timp, la o picatura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, si in aceste clipite oamenii ar lucra tot atata si ar cugeta tot atata ca in evii nostri – evii lor pentru ei ar fi tot atat de lungi ca pentru noi ai nostri. In ce nefinire microscopica s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetatori, in ce infinire de timp clipa de bucurie – si toate acestea, toate, ar fi – tot astfel ca si azi. …In fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu – ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua. Daca am afla misterul prin care sa ne punem in legatura cu aceste doua ordini de lucruri care sunt ascunse in noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni si asirieni, atuncea in adancurile sufletului coborandu-ne, am putea trai aievea in trecut si am putea locui lumea stelelor si a soarelui. Pacat ca stiinta necromantiei si acea a astrologiei s-au pierdut -cine stie cate mistere ne-ar fi descoperit in aceasta privinta! Daca lumea este un vis – de ce n-am putea sa coordonam sirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevarat ca exista un trecut – consecutivitatea e in cugetarea noastra – cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleasi intotdeauna, exista si lucreaza simultan. Sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun – este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemarginirea dispozitiunii lui, o clipa de timp in impartibilitatea sa infinitezimala, care nu inceteaza in veci. In aceste atome de spatiu si timp, cat infinit! Dac-as putea si eu sa ma pierd in infinitatea sufletului meu pan’ in acea faza a emanatiunii lui care se numeste epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu… si cu toate acestea…   Cu drept cuvant cititorul va fi clatit din cap si va fi intrebat – prin mintea carui muritor treceau aceste idei? Existenta ideala a acestor reflectiuni avea de izvor de emanatiune un cap cu plete de o salbatacita neregularitate, infundat intr-o caciula de miel. Era noapte si ploaia cadea marunta pe stradele nepavate, stramte si noroioase ce trec prin noianul de case mici si rau zidite din care consista partea cea mare a capitalei Romaniei, si prin baltile de noroi ce improscau pe cutezatorul ce se incredea perfidelor unde treceau niste ciubote mari carora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atat mai vartos ca aveau turetci care ingropau in ele pantalonii individului continut indata ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru disparea prin siroaiele ploii, care dedera capului sau aspectul unui berbec plouat, si te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie – hainele lui ude -sau metafizica. De prin crasme si pravalii patrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari si nespalate, o lumina murdara, mai slabita inca prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cate un romantios fluierand; cate un mitocan cu capul lulea de vin isi facea de vorba cu paretii si cu vantul; cate-o femeie cu fata infundata in capson isi desfasura trecatoarele umbre prin spatiul neguros, asemenea zeilor intunecati din epopeile nordice… Dintr-o crasma deschisa s-auzea o vioara schingiuita. Metafizicul nostru se apropie sa se uite si razele patrunsera prin usa si-i lovira fata. Nu era un cap urat acela a lui Dionis. Fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra, cam trasa fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra. Ei inotau in orbitele lor – un zambet fin si cu toate astea atat de inocent trecu peste fata lui la spectacolul ce-l privea.   – Ce era adica: Un baiet de tigan cu capul mic intr-o palarie a caror margini erau simbolul nimerit al nemarginirii, cu ciubote in care ar fi incaput intreg si intr-un surtuc lung de-i ajungea la calcai si care fara indoiala nu era al lui, schinjuia c-un arcus ce ramasese in cateva fire de par si, cu degetele uscate, pisca niste coarde false care tarliau nervos, iara imprejuru-i framanta pamantul un ungur lung, cu picioarele goale bagate in papuci mari umpluti cu paie. Oricat de neplacut sa fi fost spectacolul pentru simtul estetic al calatorului meu, el avu o influenta salutara asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, baga de sama ca ploaia-l udase pana la piele. El intra intr-o cafenea de alaturi, ca sa se usuce. Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu. Parul numai cam prea lung curgea in vite pana pe spate, dar uscaciunea neagra si salbateca a parului contrasta placut cu fata fina, dulce si copilareasca a baietanului. Isi puse in cui paltonul ud si, la aroma imbatatoare a unei cafele turcesti, ochii lui cei moi si straluciti se pierdura iar in acea intensiva visatorie care sta cateodata atat de bine baietilor, pentru ca seriozitatea contrasteaza totdeauna placut cu fata de copil. Intre acesti muri afumati, plini de mirosul tutunului, de trancanirea jucatorilor de domino si de cadentata bataie a unui orologiu de lemn, ardeau lampi somnoroase raspandind dungi de galbena lumina prin aerul apasat. Dionis facea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit si adesea suradea. Surasul sau era foarte inocent, dulce l-am putea numi, si totusi de o profunda melancolie. Melancolia in varsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenta -cum sunt multe la noi – fara de speranta si, afara de aceea, determinat prin nastere la nepozitivism. In introducerea acestor siruri am surprins unele din cugetarile care-l preocupau in genere – si c-un asemenea cap omul nu ajunge departe – si mai cu seama cel sarac – si Dionis era un baiet sarac. Prin natura sa predispusa, el devenea si mai sarac. Era tanar – poate nici optsprezece ani – cu atat mai rau… ce viata-l asteapta pe el?… Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur… si aceasta libertate de alegere in elementele de cultura il facea sa citeasca numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufleteasca atat de visatoare. Lucruri mistice, subtilitati metafizice ii atrageau cugetarea ca un magnet – e minune oare ca pentru el visul era o viata si viata un vis? Era minune ca devenea superstitios? Adesea isi inchipuise el insusi cat de tristi, cat de lungi, cat de monotoni vor trece anii vietii lui – o frunza pe apa. Lipsit de iubire – caci n-avea pe nimeni in lume, iubitor de singuratate, in neputinta sufleteasca de a-si crea o soarta mai fericita, el stia ca in „aceasta ordine a realitatii”, cum o numea el, nu-l va intalni nici un zambet si nici o lacrima -neiubit si neurat de cineva, se va stinge asemenea unei scantei dupa care nu-ntreaba nimenea – nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colt intunecos si painjinit din arhiva unei cancelarii, si atmosfera lenesa si flegmatica a cafenelei – asta era toata viata lui. Cine-ntreaba daca si el are inima, daca si lui i-ar placea sa umble frumos imbracat, cum sunt intrebati atatia copii – daca si el ar dori – sa iubeasca? Sa iubeasca – ideea aceasta ii strangea adesea inima. Cum ar fi stiut el sa iubeasca! Cum ar fi purtat pe maini, cum s-ar fi inchinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea si-o inchipuia pe acea umbra argintie cu fata alba si par de aur – caci toate idealele sunt blonde – si parca simtea mainutele-i calde si inguste in mainile lui, si parca-i topea ochii sarutandu-i, si parca i se topea sufletul, fiinta, viata, privind-o… vecinic privind-o. Pe ici pe colo pe la mese se zareau grupe de jucatori de carti, oameni cu parul in dezordine, tinand cartile intr-o mana ce tremura, plesnind din degete cu cealalta inainte de-a bate, miscandusi buzele fara a zice o vorba si tragand din cand in cand cu sorbituri zgomotoase cate-o gura din cafeaua si berea ce le sta dinainte – semn de triumf! Dincolo unul scria cu crida pe postavul verde al biliardului; unul cu palaria nalta pe ceafa si cu mainile unite pe spate, c-o tigara lunga in gura a carei independenta era marginita numai de buzele individului, se uita – dracu stie, cu interes ori asa numai la un portret a lui DibiciZabalkanski atarnat in afumatul perete.   Orologiul, fidel interpret al batranului timp, suna de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, sama ca se scursese a 12-a ora a noptii. Dionis se porni spre casa. Afara ploaia incetase si, prin mrejele si valurile de nouri negri-vineti, luna trecea palida si rece. In mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele si buruienele crescuse mari in tufe negre-verzi, se inaltau ochii de fereasta sparta a unei case vechi a carei stresina de sindrila era putreda si acoperita c-un muschi care stralucea ca bruma in lumina cea rece a lunii. Niste trepte de lemn duceau in catul de sus al ei. Usa mare deschisa in balconul catului de sus se clatina scartaind in vant si numai intr-o tatana, treptele erau putrede si negre – pe ici pe colo lipsea cate una, asa incat trebuiai sa treci doua deodata si balconul de lemn se clatina sub pasi. El trecu prin hatisul gradinii si prin zaplazurile naruite si urca iute scarile. Usile toate erau deschise. El intra intr-o camera nalta, spatioasa si goala. Peretii erau negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi si gratiile erau rupte, numai radacinile lor ruginite se iveau in lemnul putred. In colturile tavanului cu grinzi lungi si mohorate painjenii isi exercitau tacuta si pasnica lor industrie; intr-un colt al casei, la pamant, dormeau una peste alta vo cateva sute de carti vechi, multe din ele grecesti, pline de invatatura bizantina; in alt colt, un pat, adica cateva scanduri pe doi capriori, acoperite c-un mindir de paie si c-o plapoma rosie. Inaintea patului o masa murdara, al carei lemn grunzuros de vechime era taiat cu litere latine si gotice; pe ea hartii, versuri, ziare rupte, brosuri efemere din cate se-mpart gratis, in fine, o neordine intr-adevar paganeasca. Luna isi varsa lumina ei cea fantastica prin ferestrele mari, albind podelele de pareau unse cu crida; peretii posomorati aveau, pe unde ajungea lumina lunii, doua cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; panzele de painjin straluceau vioi in luna si deasupra cartilor dorminde in colt se ivea o ingereasca umbra de om. Era aninat intr-un cui bustul in marime naturala a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu par negru si lung, cu buzele subtiri si roze, cu fata fina si alba ca taiata-n marmura si cu niste ochi albastri mari sub mari sprancene si gene lungi negre. Ochii cei albastri ai copilului erau asa de straluciti, de un colorit atat de limpede si senin, incat pareau ca privesc cu inocenta, cu dulceata lor mai femeiasca asupra spectatorului. Cu toate ca acel portret infatisa un chip imbracat barbateste, insa mainile cele dulci, mici, albe, trasurile fetei de o paloare delicata, umeda, stralucita, moale, ochii de o adancime nespusa, fruntea uscata si femeieste mica, parul undoind, cam prea lung – te-ar fi facut a crede ca e chipul unei femei travestite. Visatorul Dionis se opri in dreptul acelui portret care sub lumina plina a lunii parea viu, ochii lui erau plini de o superstitioasa nerozie, el sopti incet si cu glasul inecat de lacrimi: „Buna sara, papa!”, umbra parea ca-i surade din cadrul ei de lemn -el s-apropie si saruta mainile portretului, apoi fata, gura, ochii cei de foc vanat. Inecat de iubire pentru o fiinta ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern sa tie asta noapte cu aerul racoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit sa tie dulcea, neinteleasa, dar atat de fericita lui nebunie.   Va sa zica asupra acestui chip isi concentrase el amorul lui, atata forma avea pustiita, sarmana lui viata – un portret!… Da, era tatal sau, cand fusese in varsta lui de acum. Muma-sa, o femeie palida, nalta, blonda, cu ochii negri, ii vorbise adesea de tatal sau; de acel copil cine stie cum ratacit in clasele poporului de jos. Misterios, fara sa spuie cuiva secretul numelui lui, el sedea in casa preotului batran a carui fiica era Maria. Ei se iubira. In toata ziua el ii promitea ca taina sufletului sau isi va avea sfarsitul, ca el o va lua de sotie, ca o soarta aurita o asteapta. Dar intr-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru – o deschise – o citi – o rupse bucati si cu ea mintea sa… o copie de pe un testament parea a fi dupa cat se putea pricepe din bucatile rupte. El muri in spitalul de alienati… palid, mut pana-n ultimul moment, preocupat pare ca de a ascunde un secret mare. Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Vaduvita sa muma il crescu pe el cum putu din lucrul mainilor ei – maini delicate de doamna – fata ei palida ca ceara, ochii ei de-o intunecata blandete aveau numai pentru el grija si intelegere – pentru el -si pentru portret. De copil inca el admira ochii cei frumosi ai portretului ce luceau ca vii in orbitele lor. Ce frumos a fost papa! zicea el surazand si muma- sa, auzindu-l, isi stergea intrascuns lacrimile ei. – Ochii? nu-i asa, Dionis – ochii! – Da, mama! – Acesti ochi!… O daca i-ai fi vazut tu acesti ochi vrodata in viata ta ti s-ar fi parut ca-i revezi in fiecare vanata stea a diminetii, in fiecare unda albastra, prin fiecare geana de nori. Cat era de frumos acest copil si ce tanar a murit! Frumosi au inmarmurit ochii lui in negurile gandirii mele, precum ar ramanea prin nouri, pe bolta intunecoasa, doua, numai doua stele vinete… S-apoi il lua in bratele ei, il dezmierda, il saruta.   Afara de ochii negri, care erau ai ei, era el intreg, el, copilul din portret. Ea il crescu rau – dar cum se putea altfel – il iubea asa de mult! Singura ei bucurie intr-o viata fara speranta, fara viitor, fara multumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decat acele ale copilului ei. Sufletul ei intreg era o reflectare umbroasa si trista a sufletului sau de copil. Ce gandea copilul cu mintea lui naiva, o vorba, un vis, o preocupa zile intregi – zile intregi putea medita asupra unui cuvant iesit din nebunatica sa gura. Dara, consumata de lipse, ea se stinse intr-o zi. In delirul ei, ea trase mana copilului s-o ascunse in san, langa inima, s-o incalzeasca – un simbol al vietii ei intregi! De-atunce fizionomia, surasul lui capatase acea umbra dulce de tristete care il facea atat de interesant – si irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui insusi nici nu-i trecea prin minte ca pe el l-ar fi putut iubi cineva – pe el nu-l iubise nimeni in lume afara de muma-sa – cum l-ar fi putut iubi pe el, atat de singur, atat de sarac, atat de fara viitor! Nu-si are fiecare om, gandea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sai, ca sa-i iubeasca – cui ce-i pasa de mine? Cum traiesc voi si muri, de nimene plans, de nimene iubit. Luna s-ascunse intr-un nor negru spintecat in doua randuri de lungi fulgere rosii – casa se intuneca – si nu se mai vazu nici umbra din perete a portretului, nici umbra inalta a lui Dionis. El aprinse lumina. Sa privim acum si la saracia iluminata de razele unei lumanari de sau bagate in gatul unui clondir ce tinea loc de sfesnic. Ce vizunie – si aici, aici petrecea el vara si iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trasnea grinda in odaie, crascau lemnele si pietrele, vantul latra prin gardurile si ramurile ninse; ar fi vroit sa doarma, sa viseze, dar gerul ii ingheta pleoapele si-i painjinea ochii. Surtucul lui pe langa acestea era mai mult urzeala decat batatura, ros pe margini, fudul la coate, de radea pare ca si vantul in urma lui. Oamenii cascau ironic gura cand il vedeau… Si- n asemenea momente, in lungile si friguroasele nopti de iarna, crede cineva cum ca el, redus pana la culmea mizeriei, devenea trist? Asa era elementul sau. O lume intreaga de inchipuiri umoristice ii umpleau creierii, care mai de care mai bizara si mai cu neputinta. El baga de sama ca gandirile lui adesea se transformau in siruri ritmice, in vorbe rimate, si atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hartie… mai ales garafa goala era in stare de a-l umplea de cugetari melancolice…   Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde Si-n aceasta saracie te inspira, canta barde – Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna. Un regat pentr-o tigara, s-umplu norii de zapada cu himere!… Dar de unde? Scartaie de vant fereasta, In pod miauna motanii – la curcani vanata-i creasta Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda. Uh! ce frig… imi vad suflarea – si caciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravan – iar de coate nici ca-mi pasa Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa De navod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un soarec Doamne – macar totusi are blana. – Mi-as manca cartile mele – nici ca mi-ar pasa de ger… Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer, Un palat borta-n perete si nevasta – o icoana. Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele! Greu li-i de mindir de paie si apoi din biata-mi piele Nici ca au ce sa mai suga. – Intr-un roi mai de un stanjen Au iesit la promenada – ce petrecere gentila! Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste; Cela-i cavaler… e iute… oare stie frantuzeste? Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila. Bruh! mi-i frig !- Iata pe mana cum codeste-un negru purec Sa-mi moi degetul in gura – am sa-l prind – ba las saracul. Pripasit la vro femeie, stiu ca ar vedea pe dracul. – Dara eu – ce-mi pasa mie – bietul „ins!” la ce sa-l purec? Si motanul toarce-n soba – de blazat ce-i. Mai motane, Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic; De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zau! ca-n el te-as pune vornic, Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane! Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna? Ce idei se-nsira dulce in mâţeasca-i fantazie?   Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie, Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod in gavauna? De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet as fi? Totuna: Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind – un Garrick, Ziua tologit in soare pandind cozile de soaric Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna. Filozof de-as fi – simtirea-mi ar fi vecinic la aman! In prelegeri populare idealele le apar Si junimei generoase, domnisoarelor ce scapar Li arat ca lumea vis e – un vis sarbad – de motan. Sau ca popa, colo-n templul inchinat fiintei care Dupa chip s-asemanare a creat mâţescul neam, As striga: o motanime! motanime! Vai… Haram De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte Ce destinul motanimii il desfasura-nainte! Ah! atei, nu temeti iadul s-a lui Duhuri – liliecii? Anathema sit! – Va scuipe oricare motan de treaba, Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara? O motani fara de suflet! – La sgariet el v-a dat ghiara Si la tors v-a dat mustete – vreti sa-l pipaiti cu laba? Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina! Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat? Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat. De-as putea sa dorm incalea. – Somn, a gandului odina, O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie, Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna De-oi petrece-nca cu mâţe si cu pureci si cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? Poezie – saracie!   Dar in asta sara Dionis era vesel fara sa stie de ce. La capetelul de lumanare ce sta in gatul garafei cu ochiul ros si bolnav, el deschise o carte veche legata cu piele si roasa de molii – un manuscript de zodii. El era un ateist superstitios – si sunt multi de acestia. Initialele acestei carti cu buchii erau scrise ciudat cu cerneala rosie ca sangele, caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare. O astrologie mai mult de origine bizantina, bazata pe sistemul geocentrist, sistem care admite pamantul de centrul arhitecturii lumesti si pe om de creatura pentru a carui placere   Dumnezeu ar fi facut lumea. Titlul era scris si latineste: „architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium” – invatatura despre a lumii oranduiala dumnezeiasca dupre cum toate pentru pamant a fi zidite se arata de catre induratul Dumnezeu – de pe grecie pe romanie talcuita cu adaugire a inraurintei zodiilor asupra vietii omenesti. Si cu o dedicatiune: „celui intru fiinta sa nemarginit, intru fapturile manurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinica lauda afierosita.” Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumesti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon si Pitagora si cu sentinte grecesti. Doua triunghiuri crucise inconjurate de sentinta: „Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae.” Constelatiuni zugravite cu ros, calcule geometrice zidite dupa o inchipuita si mistica sistema, in urma multe talcuiri de visuri, coordonate alfabetic – o carte care nu lasa nimic de dorit pentru a aprinde niste creieri superstitiosi, dispusi la o asemenea hrana.   La sfarsitul cartii era zugravit Sf. Gheorghie in lupta cu balaurul – draga doamne simbol ce infatisa adevarul nimicind nestiinta. Aurul de pe spata legaturii de piele se stersese pe alocurea si licurea pe la altele ca stropit cu peteala. Cu coatele asezate pe masa si cu capul in maini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pana ce capetelul de lumina incepu a agoniza fumegand. Se stinse. El isi apropie scaunul de fereastra, pe care o deschise si, la lumina cea palida a lunii, el intorcea foaie cu foaie uitandu-se la constelatiunile ciudate. Pe o pagina gasi o multime de cercuri ce se taiau, atat de multe incat parea un ghem de fire ros sau un painjinis zugravit cu sange.   Apoi isi ridica ochii si privi visand in fata cea blanda a lunii – ea trecea frumoasa, clara pe un cer limpede, adanc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Parea ca deasupra mai sunt o mie de ceruri, parea ca presupusa lor fiinta transpare prin albastra-i adancime… Cine stie – gandi Dionis – daca in cartea aceasta nu e semnul ce-i in stare de a te transpune in adancimile sufletesti, in lumi care se formeaza aievea asa cum le doresti, in spatii iluminate de un albastru splendid, umed si curgator. In fata locuintei lui Dionis se ridica o casa alba si frumoasa. Dintr-o fereastra deschisa din catul de sus el auzi prin aerul noptii tremurand notele dulci ale unui clavir si un tanar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, pare ca parfumata, fantastica. El isi inchise ochii ca sa viseze in libertate. I se paru atunci ca e intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra caruia licarea o luna fantastica si palida ca fata unei virgine murinde. E miaza-noapte.   Pustiul tace, aerul e mort si numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca sa vada pe un nor de argint, in naltul cerului, un inger alb, ingenuncheat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei vergine. Intredeschise ochii si vazu prin fereastra arcata si deschisa, in mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata intr-o haina alba, infiorand cu degetele ei subtiri, lungi si dulci clapele unui piano sonor si acompaniind sunetele usoare a unor note dumnezeiesti cu glasul ei dulce si moale. Parea ca geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pamantului un nou inger lunatec, o noua Ofelia. Inchise iar ochii pana ce, recazut in pustiul cel lung, palatul alb se confunda cu nourul de argint si juna fata cu ingerul in genunchi. Apoi, strangand ochii silit si tare, a inecat visul sau in intuneric, n-a mai vazut nimic, ci auzea disparand, ca o suvenire intunecata, rugaciunea unei vergine. Muzica incetase de mult si el, cu totul in prada impresiunii sale, tinea inca ochii strans inchisi. Cand se destepta din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisa, in salon intuneric si sticlele ferestrei straluceau ca argintul in alba lumina a lunii. Aerul era blond si varatic, iar razele lunii, patrunzand in camera lui Dionis, izbeau fata sa palida si umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusa melancolie. „Da – repeta el incet ideea lui fixa – sub fruntea noastra e lumea – acel pustiu intins – de ce numai spatiul, de ce nu timpul, trecutul”.   Privi din nou la painjinisul de linii rosii – si liniile incepura a se misca. El puse degetul in centrul lor – o voluptate sufleteasca il cuprinse – mai intai i se paru c-aude soptirea acelor mosnegi batrani care, pe cand era mic, ii povesteau in timp de iarna, tinandu-l pe genunchi, povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumina, care duc limpedea lor viata in palate de cristal – si pare c-a fost ieri, ieri pare ca-si incalcea degetele in barba lor alba si asculta la graiul lor intelept si soptitor, la cumintia trecutului, la acele vesti din batrani. El nu se mai indoia… de o mana nevazuta el era tras in trecut. Vedea rasarind domni in haine de aur si samur, ii asculta de pe tronurile lor, in invechitele castele, vedea divanul de oameni batrani, poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marii in curtea Domniei – dar toate erau inca amestecate. Si liniile semnului astrologic se miscau cumplit ca serpi de jaratic. Tot mai mare si mai mare devenea painjinul. – Unde sa stam? auzi el un glas din centrul de jaratic al cartii. – Alexandru cel Bun! putu el sopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea ii strangea sufletul si… incet, incet painjinisul cel ros se largi, se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita, fanul cladit mirosea, cerul de inserare era deasupra-i albastru, limpede, adanc, nouri de jaratic si aur umpleau cu ostirile lor cerul, dealurile erau incarcate cu sarcini de purpura, paserile-n aer, oglinzile raurilor rumene, tremuratorul glas al clopotului umplea sara chemand la vecernie, si el? – el – ce imbracaminte ciudata! O rasa de siac, un comanac negru – in mana lui cartea astrologica. Si ce cunoscute-i pareau toate. El nu mai era el. I se parea atat de firesc ca s-a trezit in aceasta lume. Stia sigur cum ca venise in camp ca sa citeasca, ca citind adormise. Camera obscura, viata cea trecuta a unui om ce se numea Dionis, ciudat – el visase!   „Ah! gandi el – cartea mea mi-a facut sotia asta, in urma citirii ei am visat atatea lucruri extraordinare. Ce lume straina, ce oameni straini, ce limba, parca era a noastra, dar totusi straina, alta”… Ciudat! Calugarul Dan se visase mirean cu numele Dionis… pare ca se facuse in alte vremi, intre alti oameni! Ciudat! „Ah mestere Ruben, zise el zambind – cartea ta intr-adevar minunata este!… numai de n-ar ameti mintea; acuma simt eu, calugarul, ca sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea-l face sa uite ca a mai trait. Bine zici, mestere Ruben, ca egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum ca in sufletul nostru este timpul si spatiul cel nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi. Traiesc sub domnia lui Alexandru-voda s-am fost tras de-o mana nevazuta in vremi ascunse in viitorul sufletului meu. Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii. Si dac-ai mari acea picatura, sa te poti uita in adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu tari si popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisa pe ea – un univers intr-o picatura trecatoare.   Ce adanc e evreul acesta”! – gandi el in sine despre dascalul Ruben. El se scula din iarba cu cartea cea veche in mana. Departe, muntii cu fruntea incununata de codri, cu poalele pierdute in vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi si plini pare-ca de vijelie treceau pe cerul adanc albastru; prin ei muntii ridicau adancuri si coaste-n risipa, stanuri negre si trunchete despicau pe ici pe colo negurile si un brad se inalta singur si detunat pe-un varf de munte in fata soarelui ce apunea. Cand soarele intra in nouri, ei parura rosii si vineti, tiviti cu aur ce lumina dinapoia lor. Ingropau in gramezi de arcuri inalte, de spelunci adanci, suite una peste alta, lumina cerescului imparat, si numai din cand in cand, sfasiindu-se, se revarsa prin negrele lor ruine lacuri de purpura.   Apoi, incet, se risipira in creti vineti, soarele cadea la vale si parea pe varful bradului singuratec ca o frunte in raze pe umeri negri, apoi cobori printre crengi de par un cuib de rubin intre ramuri, apoi, dupa trunchiul gros, arunca dungi rumene pe stanurile muntilor si facea ca ei sa-si aprinda jaraticul de argint al fruntilor lor – pana ce se cufunda cu totul dupa munte, care sta negru si nalt, zugravindu-si in aerul albastru marginile lui tivite cu rosata. Insereaza incet, stelele mari izvorasc pe albastrele lanuri ale cerului si tremura voluptos in aerul moale si clar al serii si armonia campeneasca umple sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite si toate contribuind la dulcea si voluptoasa somnorosie a lunii. Prin lumea rumena de apunerea frumoasa trece calugarul nostru, neluand parte la fermecata stare a firii, plin inca de impresiunile ciudatei sale intamplari. De departe se vad turnurile stralucitoare ale bisericilor Iasilor, casele frumos varuite, cu stresine vechi peste care varsa o viorie lumina rasaritoarea luna. El isi grabi pasii, pana ce intra in targ. O ulita stramta, cu case vechi si harbuite a caror caturi de sus erau mai largi decat cele de jos, asa incat jumatatea catului de sus se razima pe stalpi de lemn si numai jumatate pe cel de jos, cerdacuri inalte, inaintite sub sandramale lungi, apasate, pline de muschi negru-verde; iar in cerdacuri sed batranii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fetele rumene ca marul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsa cate-o dunga lunga si ingusta in umbra ulitei, pe ici pe colo trece cate-un om suierand – incet, incet ulitele adorm, obloanele senchid, lumanarile se sting, paznicii de noapte trec cu capetele infundate in mantale albe, si calugarul nostru trece ca o umbra aspru-zugravita prin lungile si intunecoasele ulite.   El se opri inaintea unei case ce se ridica izolata in mijlocul unei ograzi pustii. Prin crapaturile obloanelor inchise se zarea lumina. Casa era c-un acoperamant tuguit, peretii erau de piatra mica ca ceea cu care se pietruiesc fantanele si orice tencuiala cazuse de pe ele, incat parea o bucata din ruina unei cetatui. Obloanele erau mult mai largi decat ferestrele cele inguste, si la un cerdac tinut in aer de stalpi de zid in patru muchi duceau dintr-o lature niste scari nalte, care ajungeau la jumatatea intregii inaltimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe langa casa; ograda cea mare cu iarba ei uscata se-ntindea galbuie in luna si numai o fantana isi misca gemand cumpana ei in vant. El sui iute scarile si batu tare in usa tinzii. In tinda rasunara pasi. – Cine-i? intreba un glas adanc, dar linistit. – Eu, Dan. Usa se deschise si drept in fata lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lunga si sura, cu fruntea mare, iar pe crestet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidovesti. El intinse calugarului mana si-l duse-n odaie. In dulapuri vechi de lemn simplu erau carti vechi legate in piele, cranii de oameni si paseri impaiete pe politele din perete, un pat si o masa pline cu pergamente si hartii; iar in atmosfera, grea de mirosul substantelor inchise in fiole, faclia arunca o lumina turbure, rosie, galbena si somnoroasa. Maistrul Ruben era un batran de o antica frumusete. O frunte nalta, plesuva, incretita de gandiri, ochii suri, boltiti adanc in capul cel intelept, si barba lunga, care curgea de sub adancii umeri ai obrazului pana pe pieptul intotdeauna cam plecat, ii da aratarea unui intelept din vechime. Aratarea lui era linistita – dar nu blanda; numai in imprejurul gurii musculoase se vedea o dulceata amarata de indoieli. El este un evreu invatat, pribegit din Spania in Polonia, unde insa, neputand fi invatator public, pentru ca ramasese in legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascal de matematica si filozofie la Academia din Socola. Calugarul Dan e unul din scolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i impartaseste toate indoielile, dar si toate descoperirile lui tainuite. Inteleptul evreu se uita cu oarecare curiozitate la fata visatoare a lui Dan.   – Ei? – Pe deplin asa cum mi-ai spus-o, dascale – zise Dan – azi sunt incredintat ca vremea nemarginita este faptura a nemuritorului nostru suflet. Am trait in viitor. Iti spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiti in mine – unul, calugarul Dan, care vorbeste cu tine si traieste in vremile domniei lui Alexandru-voda, altul cu alt nume, traind peste cinci sute de ani de acum inainte. – In sir, raspunse Ruben, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simtire intunecata pentru pastrarea si marirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc in stranepoti… Si asta-i deosebirea intre D -zeu si om. Omul are-n el numai [in] sir fiinta altor oameni viitori si trecuti. D-zeu le are deodata toate neamurile ce or veni si ce au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. D-zeu e vremea insasi, cu tot ce se-ntampla-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a carui ape se intorc in el insusi, ori asemenea rotii ce deodata cuprinde toate spitele, ce se- ntorc vecinic. Si sufletul nostru are vecinicie-n sine – dar numai bucata cu bucata. Inchipuieste-ti ca pe o roata miscata-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata invartindu-se, dar numai in sir, pe cand roata chiar in aceeasi clipa e in toate locurile cuprinse de ea. – Sunt incredintat, dascale, in privinta vremii, dar nemarginirea – spatiul? – Tot ca vremea, bucata cu bucata poti fi in orice loc dorit, pe care n-o poti parasi neumpluta. Stii ca in puterea unei legi: Nu este spatiu desert. Dar este un mijloc pentru a scapa de aceasta greutate… o greutate impusa de trecatorul corp omenesc. Ai vazut ca in om e un sir nesfarsit de oameni. Din acest sir lasa pe unul sa-ti tie locul pe cata vreme vei lipsi din el. Se intelege ca acesta nu va putea fi intreg caci, intreg fiind, ti-ar nega existenta ta. In fapta insa, omul cel vecinic, din care rasar tot sirul de oameni trecatori, il are fiecare langa sine, in orice moment – il vezi, desi nu-l poti prinde cu mana – este umbra ta. Pe o vreme va puteti schimba firile – tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da tie firea ei cea vecinica, si, ca umbra inzestrata cu vecinicie, capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta… se- ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise in cartea ce ti-am imprumutat-o.   – Mestere Ruben, oare cand voi ajunge sa pricep adancimea ta? – Adancimea mea tu o ai in tine, numai inca nedescoperita. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic daca n-ai fi de firea mea? Crezi ca te-as fi ales de discipol al meu de nu te stiam vrednic si adanc? Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mana maiastra, si mana ce te va trezi inauntrul tau sunt eu. – Daca in aceasta sara as incerca sa ma duc intr-un spatiu zidit cu totul dupa voia mea…? – Vei putea-o… caci il ai in tine, in sufletul tau nemuritor, nesfarsit in adancimea lui.   Pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti trebuiesc pentru asta. Si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe. Se-ntelege ca atunci trebuie sa ne despartim pentru totdeauna; caci, in spatii dorite, ziua va fi secol, si cand te vei intoarce nu vei mai gasi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care insa usor il vei gasi – numai poate el nu te va cunoaste, poate va fi pierdut tainele invataturii lui si va fi om ca toti oamenii. Invataturi nu-ti mai dau, caci e de prisos; cand umbra ta, ca umbra inca, va incepe a vorbi, ea va fi atotstiutoare si-ti va spune ce trebuie sa faci; cand te vei muta tu in firea ei, atunci vei fi tu atotstiutor si in orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi bagat de sama o imprejurare: cartea mea, citind-o in sir, ramane neinteleasa… dar ori de unde-i incepe, rasfoind tot la a saptea fila, o limpezime dumnezeiasca e in fiecare sir. Aceasta e o taina pe care nici eu n-o pricep, si se zice ca unui om incredintat despre fiinta lui Dumnezeu nici nu-i poate veni in minte cugetul ascuns in aceasta ciudata numaratoare. In zadar ti-i intreba si umbra… ea nu stie nimic despre aceasta taina.   Se zice ca Diavolului inainte de cadere i-ar fi plesnit in minte aceasta obscura idee si de atuncea a cazut. De ti-ar veni in minte sa stii, se risipesc toate dimprejuru-ti, timp si spatiu fug din sufletul tau, si ramai asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Nestiind eu singur aceasta taina, caci, cum am spus, nici nu sunt in stare sa-mi treaca prin minte, nici nu te pot sfatui in aceasta privire. Ruben isi netezi incet barba si o adanca intristare era scrisa pe fata lui batrana si inteleapta. Dan ii saruta mana. Nu erau sa se desparta pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul cazut al lumanarii si se vazu in lumina vie ca ochii lui erau plini de lacrimi. Amandoi se sculara si Dan s-arunca la gatul lui, plangand ca un fiu ce n-are sa mai vada pe tatal sau. Dar indata ce iesi Dan, indata ce coborase scarile cu cartea subsuori si ridicand cu mana lunga poala a rasei de siac… casa se prefacu intr-o pestera cu peretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor in aer, cartile in besici mari de sticla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau intr-un fluid luminos si vioriu draci mici spanzurati de coarne, care zupaiau din picioruse. Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si se usca ca un ciotur de copac si, scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: haha! zise, inca un suflet nimicit cu totul! Dracii se strambau razand in besicile lor si se dadeau peste cap, iar Satana isi intinse picioarele lui de cal, rasufland din greu.   – Mult a trebuit pan l-am prins in lat pe acest calugar evlavios, dar in sfarsit… haha… totusi… totusi… are sa-l nimiceasca batranul meu dusman. I-am spus ca nu-i poate veni in minte gandirea tainuita de numaratoarea cartii?… trebui sa-i vie… trebui sa-i vie… Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit sa-mi vie!… Dan trecea iute printr-o parte de oras in care locuia boierimea. Curtile albe ca argintul, cu cerdacuri si scari a caror scanduri curate si ceruite sclipeau in luna, [erau] pierdute in mijlocul unor pomete; pe marginea ulitei, deasupra zaplazurilor, atarnau cate-o jumatate din ramurile arborilor gradinilor… siruri de nuci cu frunze late, gutai si ciresi… pe ici pe colo se zarea prin verdele intuneric al gradinilor cate o zare galbena prin obloanele inchise… El mergea repede… numai din cand in cand trecea pe langa el cate-un tanar cavaler cu caciula turcaneasca, infasurat in mantaua a carei poala dindarat se ridica de sabia pe care-si lasa mana… pe alte locuri vedea pe cavaleri sarind gardurile si patrunzand prin gradini pana pe sub vo fereasta care se deschidea apoi in fata lunii, lasand sa se iveasca vro umbra alba care-si pleca capul tanar peste cercevele la umbra de sub fereasta. In alt loc unul acatat de gratii facea studii floristice unindu-si buzele cu ale celei fiinte care-si scosese capul prin gratii… Numai pe ici pe colo auzea cainii urland la luna, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturna. Ei rupeau frunze din crengile atarnate si le aruncau in urma calugarului span si palid… Stele pazeau taria, luna trecea ca un scut de argint prin intunericul nourilor, in aer era aur si in gradine miros s-o umbra adanc viorie, rupta de dungi de lumina alba care trecea prin mreje de frunze ca prin strecuratori de lumina. El ajunse acasa. El sedea intr-o chiliuta din casele unui boier mare. Incet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra caruia stresinile iesite erau suspendate de stalpi albi… trecu ca o umbra si, cand intra in chilia lui, rasufla lung. Nu era sa intreprinda un lucru extraordinar?   – Intunericul ingreuiat cu miros de rasina a chiliei lui era patruns numai de punctul ros al unei candele care ardea pe o policioara incarcata cu busuioc uscat si flori de sub icoana imbracata cu argint a Mantuitorului. Un greier ragusit canta in soba. El aprinse o lampa neagra, umpluta cu untdelemn; lumina ei fumega palpaind. Incet, incet ochiul luminii se rosi… el se aseza la masa… deschise cartea cea veche cu buchile neclare si cu inteles intunecat. Tacerea e atat de mare incat pare ca aude gandirea, mirosul, cresterea chiar a unei garofe rosii si frumoase ce crestea intr-o oala intre perdelele ferestei lui. Privea in peretele afumat la umbra sa proprie, mare si fantastica. Lampa falfaia lunga, ca si cand ar fi vrut s-ajunga tavanul, iar umbra lui… ca o mreaja neagra cu nasul lungit, cu caciula lasata pe ochi, parea ca incepuse o vorbire intinsa cu el. Parea c-o intreaba cugetand… parea ca ea-i raspunde in cugetari desirate… un dialog si cu toate astea, daca voia sa cuprinda realitatea lui, nu era decat un dialog al cugetarilor lui proprii, el cu sine insusi. Ciudat! Aceasta despartire a individualitatii lui se facu izvorul unei cugetari ciudate. El fixa aspru si lung umbra sa… ea, suparata de aceasta cautatura, prinse incet, incet conture pe perete si deveni clara, ca un vechi portret zugravit in oloi. El clipi cu ochii – ea redevenise umbra simpla. E un moment mare, sa ma cuget mai intai – gandi el – dorit-am de cand sunt ceva pentru mine? numai pentru mine?… Nu. Din rugaciunile mele am lasat-o vreodata pe ea? Din gandirea mea a lipsit ea? Maria? O nu!   – De cate ori am dorit vro putere extraordinara, numai pentru ea am dorit. Oh! – s-o duc intr-un pustiu unde sa nu fie nimeni – nimeni decat eu si ea; sa cobor stelele cerului in intinderea alba, ca sa semene cu ostiri de flori de aur si de argint; sa sadesc dumbravi de dafin cu intunecoase carari, cu lacuri albastre si limpezi ca lacrima; ea sa alerge prin cararile tainuite, prefacandu-se a fugi de amorul meu si eu s-o urmaresc… Nu! fara ea ar fi raiul pustiu. Si cine era ea, Maria? Era fiica spatarului Tudor Mesteacan, un inger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara, cu ochi albastri si cuviosi precum albastru si cuvios e adancul cerului si divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de inchinaciune la fata adancita si palida a calugarului; o vazuse el ades rasarind – o floare in fereasta – si in nopti cu luna el isi lepada rasa si-si punea mantie de cavaler, in care veghea sub sticlitoarele-i feresti… pana ce se deschideau, pana ce se ivea fetisoara ei palida de veghere si de amor, pana ce razele ochilor ei alunecau adanc in ochii lui cei negri. Cateva vorbe, o strangere de mana si disparea iar in parfumatul ei iatac, umpland noptile cu dulci si neuitate visuri… Acuma se gandi asemene la ea. Lampa sa falfaia mai fantastic, literele batrane ale cartii capatau inteles si se introduceau in visuri si-n cugete ce-i umpleau capul fara de vointa, umbra lui incepu iar a prinde conturele unei icoane in oloi, cu fruntea nalta, palida, plesuva, cu buze vinete, cu parul de cateva fire sure, cu privirea fixa si profunda, pe care si- o tinti lung asupra cartii deschise inaintea lui Dan. Umbra lui ii soptea in ganduri lungi tocmai ceea ce voia el sa i se raspunda.   – Tu stii – cugeta umbra si el ii auzea cugetarile – stii bine ca sufletul tau din inceputul lumii si pana acuma a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf. El singur n-o stie, pentru ca de cate ori s-a intrupat din nou, de atatea ori a baut din apa fara gust si uitatoare a Letei; si nimeni nu l-a insotit in uitita lui calatorie decat eu – umbra corpurilor in care a trait el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormant, cu fiecare nastere am stat langa ele; am stat la leaganul, voi sta la mormantul tau. Sufletul tau, fara ca azi sa si-o aduca aminte, a fost odata in pieptul lui Zoroastru, care facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele stiintei lui, sta deschisa inaintea ta. Veacuri au stat s-o dezlege si n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru ca vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astazi cu tine. Dan vazu clar despartirea fiintei lui intr-o parte eterna si una trecatoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreapta. El intoarse sapte foi si umbra prinse conturele unui bas-relief, mai intoarse inca sapte si umbra se desprinse incet, ca dintr-un cadru, sari jos de pe perete si sta diafana si zambitoare, rostind limpede si respectuos: Buna sara! Lampa cu flacara ei rosie sta intre Dan si umbra inchegata. – Sa urmam – zise umbra torcand mai departe firul gandirilor sale, gandiri pe care Dan le auzea ca si cand ar fi fost propriile lui cugetari. Apropiindu-ti prin vraja fiinta mea si dandu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rand, uitand cu desavarsire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotstiutor si, cu ajutorul cartii, atotputernic. Tu ma lasi pe mine in imprejurarile tale, cu umbra intrupata a iubitei tale, cu amicii tai; ma condamni sa-mi uit vizionara mea fiinta; iar tu intreprinzi o calatorie cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumii ti-ar placea… in luna de pilda. Acolo vei trai un secul si ti se va parea o zi. Ba poti sa iei si pamantul cu tine, fara ca sa te supere. Il prefaci intr-un margaritar cu toarta si-l anini de salba iubitei tale; si crede-ma ca de mii de mii de ori mai mici, numai proportiile dintre ei sa ramaie aceleasi, oamenii s-or crede asa de mari ca azi. Timpul lor? O ora din viata ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii si-n aceste clipe se vor face razboaie, se vor incorona regi, se vor stinge si se vor naste popoare, in sfarsit toate prostiile de azi se vor intampla s-atunci, se-ntelege ca-n diminuare analoga, absolut insa acelasi lucru.   – Bine, zise Dan apucand mana cea rece si diafana a umbrei, te indemn insa a scrie memoriul vietii tale, ca sa-l gasesc cand voi reveni pe pamant si sa-l recitesc. Tu ai o judecata rece si vei sti sa-mi descrii toata natura vizionara si inselatoare a lucrurilor lumesti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei stralucita, ca e ferice inlauntrul gingaselor sale organe, pana la omul ce acopera cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinica care tine cat istoria omenirii, acel sambure negru si rau care-i radacina adevarata a vietii si a faptelor sale -egoismul sau. Vei vedea cum nu se minte in scoala, in biserica, in stat, ca intram intr-o lume de dreptate, de iubire, de sfintenie, pentru a vedea, cand murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ura. Ah! cine ar mai vrea sa traiasca cand i s-ar spune de mic inca, in loc de povesti, adevarata stare de lucruri in care va intra?   – Chemarea unui filozof? zise umbra surazand cu amaraciune – foarte bine! Ceea ce zici tu imi hotaraste soarta. Imi voi aprinde lampa s-oi cauta oameni. Memoriile vietii mele le vei gasi in saltarul acestei mese, cand te vei intoarce. Eu singur voi fi mort si ingropat cand vei reveni tu, caci orele vietii tale vor fi sir de ani intregi pentru pamant. Intoarce inca sapte file si tine-ma de mana! Ce simti? – Simt bratele mele pierind in aer si cu toate astea capatand puteri uriase; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clara ca o bucata de soare. – Eu, zise umbra incet, simt intunecandu-se si pierind constiinta eternitatii mele; simt ingreuindu-se ca sub plumb cugetarile mele… Mai intoarce sapte foi si metamorfoza reciproca va fi desavarsita. Dan intoarse foile, sopti si umbra deveni om. Omul semana cu el si se uita sperios si uitit la Dan, fixandu-l ca pe o umbra, cu buzele tremurande si cu pasi sovaitori. Dan era o umbra luminoasa. El ridica bratul lung si puternic in aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbarnai ragusit o ora… umbra intrupata in om cazu ca moarta pe pat. Iar Dan isi lua lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe varful degetelor trecu prin tinda si cand iesi afara inchise usa dupa sine si incepu a merge incet, incet in lumina lunii pe stradele largi ale orasului, cu ferestrele si portile inchise, cu ziduri albe si galbenite de luna, cu perdelele lasate, cu cate un pazitor de noapte cu musteti infundate in gulerul si gluga mantalei si c-o prajina subsuori; in fine, o liniste somnoroasa, un aer cald de vara, luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru si fara nori, case inalte a caror stresini de olane se uitau in luna – iata tabloul! Pasurile lui de umbra nu se auzeau pe strada… se infatosa infundat in manta, cu palaria peste ochi, si mergea astfel pe luminatele strade fara ca luna sa-i faca vro umbra pe ziduri, caci pe-a lui o lasase acasa, astfel incat el insusi nu-si parea a fi decat o umbra nepriceputa ce fugea pe murii caselor insirate in rand. Casa din capatul ulitii era galbena, cu feresti poleite de luna, cu perdele albe. El batu incet [in] fereastra.   – Tu esti? raspunse o voce draga si molatica. – Eu… deschide fereastra… nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, si apoi chiar de te-ar vedea… Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete intr-o parte si dintre cretii ei aparu frumos si palid capul blond al unui inger. Luna-i cadea drept in fata, incat ochii ei albastri straluceau mai tare si clipeau ca loviti de o raza de soare. Sub alba haina de noapte de la gat in jos se tradau boureii sanilor si mainutele si bratele ei albe si goale pan in umeri se-ntinsera spre dansul si el le inunda cu sarutari. Un moment, si el sari prin fereastra, ii cuprinse gatul ei gol, apoi ii lua fata in maini si o saruta cu atata ardoare, o stranse cu atata foc, incat ii parea c-a sa-i beie viata toata din gura ei. – Iubito – zise el incet netezindu-i parul ei de aur – iubito! vino cu mine in lume. – Unde? – Unde? Oriunde. Vom trai asa de fericiti acolo unde vom fi, neturburati de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire si de amor. Aide!   – Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se rasfrangea in perete. Dan se uita fix intr-acolo; umbra se desprinse incet si se inalta pe-o raza de luna spre a cadea in pat. – Cine-i acolo – zise Maria tremurand pe pieptul lui. – Umbra ta, raspunse el zambind – ea ramane in locul tau… vezi-o cum doarme. – O! ce libera si usoara ma simt – zise ea c-o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patima in piept. O! iti multamesc… Si ce frumos imi pai tu acuma… pare ca esti altul… pare ca esti din alta lume. – Vino cu mine, sopti el la ureche-i, vino prin ostiri de stele, prin tarii de raze, pana ce, departe de acest pamant nenorocit si negru, il vom uita, pentru ca sa nu ne mai avem in minte decat pe noi. – Haide dar, sopti ea incunjurandu-i gatul cu bratele ei albe si lipindu-si gurita de buzele lui. Sarutarea ei il umplu de geniu si de-o noua putere. Astfel imbratisati, arunca neagra si stralucita lui mantie peste umerii ei albi, ii incunjura talia strangand-o tare la piept, iar cu ceilalta mana fluturand o parte a mantiei se ridicara incet, incet prin aerul luciu si patruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pana ce ajunsera in luna. Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga. El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea in adancu-i toata cununa de dumbravi ce-l incunjura si deschidea ochilor o lume intreaga in adanc. El isi lua calea iar spre pamant. Aproape de pamant, el sezu pe coastele unui nour negru si se uita lung si cugetator pentru ultima oara asupra pamantului.   Lua cartea lui Zoroastru, deschise unele file si incepu a citi judetul pamantului, si fiecare litera era un an, fiecare sir un secol de adevar. Era ceva infricosat cate crime au putut sa se petreaca pe acest atom atat de mic in nemarginirea lumii, pe acest bulgare negru si neinsemnat ce se numeste pamant. Farmaturile acelui bulgare se numesc imperii, infuzorii abia vazuti de ochii lumii se numesc imparati, si milioane de alte infuzorii joaca, in acest vis confuz, pe supusii… El isi intinse mana asupra pamantului. El se contrase din ce in ce mai mult si iute, pana ce deveni, impreuna cu sfera ce-l incunjura, mic ca un margaritar albastru stropit cu stropi de aur si c-un miez negru. Marimea fiind numai relativa, se intelege ca atomii din miezul acelui margaritar a carui margini le era cerul, a carui stropi soare, luna si stele, acei pitici nemarginit de mici aveau regii lor, purtau razboaie, si poetii lor nu gaseau in univers destule metafore si comparatiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uita cu ocheana prin coaja acelui margaritar si se mira cum de nu plesneste de multimea urii ce cuprindea. Il lua si, intorcandu-se, atarna in salba iubitei sale albastrul margaritar. Si ce frumos facuse el in luna! Inzestrat cu o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si trei luni in albastra adancime a cerului si dintr-un sir de munti au zidit domenicul sau palat. Colonade – stanci sure, stresine – un codru antic ce vine in nouri. Scari inalte coborau printre coaste prabusite, printre bucati de padure ponorate in fundul rapelor pana intr-o vale intinsa taiata de un fluviu maret care parea a-si purta insulele sale ca pe niste corabii acoperite de dumbravi. Oglinzile lucii a valurilor lui rasfrang in adanc icoanele stelelor, incat, uitandu-te in el, pari a te uita in cer.   Insulele se inaltau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravile lor intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raului, cat parea ca din una si aceeasi radacina un rai se inalta in lumina zorilor, altul s-adanceste in fundul apei. Siruri de ciresi scutura grei omatul trandafiriu a infloririi lor bogate, pe care vantul il gramadeste in troiene; flori cantau in aer cu frunze ingreuiete de gandaci ca pietre scumpe, si murmurul lor umplea lumea de un cutremur voluptos. Greieri ragusiti cantau ca orologii aruncate in iarba, iar painjeni de smarald au tesut de pe-o insula pana la malul opus un pod de panza diamantica ce sticleste vioriu si transparent, incat, a lunilor raze patrunzand prin el, inverzeste raul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mladiet, alba ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, impletindu-si parul a carui aur se strecura prin mainutele-i de ceara. Prin hainele argintoase ii transpar membrele usoare; picioarele-i de omat abia atingeau podul… Sau adesea, asezati intr-o luntre de cedru, coborau pe ascultatoarele valuri ale fluviului. El isi razima fruntea incununata cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umarul ei canta o pasare maiastra. Fluviul lat se adancea in paduri intunecate, unde apa abia mai sclipea din cand in cand atinsa de cate-o raza: trunchii padurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra raului si formau bolti nalte de verdeata nestrabatuta. Numai pe ici pe colo cate o dunga fulgeratoare deasupra apei. Valurile rad si mana intunecoase lumea lor albastra, pana cand deodata raul impiedicat de stanci si munti s-aduna intre codri ca marea oglinda a marii si se limpezeste sub sori, de poti numara in fundu-i toate argintariile lui.   Ca sa petreaca, inventara un joc de carti. Regii, reginele si fantii de pe carti erau toti chipuri copiate din basmele ce si le spuneau serile. Jocul insusi era o poveste lunga si-ncurcata, ca din Halima, in care reginele se maritau, regii se insurau si fantii umblau inamorati, poveste careia nu-i mai dadeau de capat pana ce nu- ncetau, apasati de somn. Dar somnul lor! Inainte de a dormi ea isi impreuna mainile si, pe cand stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului, buzele ei murmurau zambind, apoi capul ei, palid de suflarea indulcita a noptii, cadea pe perine. Cine ar fi vazut- o astfel! Nimene – numai el, ce acoperea bratul ei, atarnand pe marginea patului, cu sarutari. El adormea in genunchi. Visau amandoi acelasi vis. Ceruri de oglinzi, ingeri plutind cu inaltatele aripi albe si cu braie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmura ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase – toate pline de un aer racoare si mirositor. Numai o poarta inchisa n-au putut-o trece niciodata. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri. Insa oare de ce omul nu gusta vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa mintea lui Dan, vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroastru – ea ramanea muta la intrebarile lui. Si cu toate acestea in fiece noapte se repeta acest vis, in fiece noapte el umbla cu Maria in lumea solara a cerurilor. Si de cate ori umblau, el isi lua cu el in visul sau cartea lui Zoroastru si cauta in ea dezlegarea intrebarii. In van ingerii ce treceau ducand in poalele lor rugaciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; in van unul ii spuse lin, aplecandu-se la urechea-i: „De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte?” Altul: „De ce vrei sa scoti din arama sunetul aurului? Nu-i cu putinta”.   – Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori ii trecea prin minte ca ingerii sa mearga dupa voia lui, ei intr-adevar, fara sa le-o zica, ii implineau alintand gandirile. El nu-si putea explica aceasta armonie prestabilita intre gandirea lui proprie si viata cetelor ingeresti. – Nu vezi tu, Mario, ca tot ce gandesc eu ingerii implinesc in clipa? Ea ii astupa gura cu mana. Apoi ii sopti la ureche: – Cand ploua, toate granele cresc; cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii. In zadar. Mintea lui era preocupata si privirile ochilor lui mari erau atintite asupra acelei porti vecinic inchise. – As voi sa vad fata lui Dumnezeu, zise el unui inger ce trecea. – Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti, zise ingerul serios. Odata el isi simti capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare in mintea lui imbatata, stelele pareau ca se misca dupa tactul lor; ingerii ce treceau surazand pe langa el inganau cantarile ce lui ii treceau prin minte. In haine de argint, cu frunti ca ninsoarea, cu ochi albastri care luceau intunecat in lumea cea solara, cu sanuri dulci, netezi ca marmura, treceau ingerii cei frumosi cu capete si umere inundate de plete; iar un inger, cel mai frumos ce l- a vazut in solarul lui vis, canta din arfa un cantec atat de cunoscut… nota cu nota el il prezicea… Aerul cel alb rumenea de voluptatea cantecului. Numai semnul arab lucea ros, ca jaraticul noaptea. „Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce patrundea fiinta mea. Oare nu canta ei ceea ce gandesc eu?… Oare nu se misca lumea cum voi eu? El stranse c-o intunecata durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pamantului ardea in salba ei de margaritare… Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne…„ Vum! Sunetul unui clopot uriesesc – moartea marii, caderea cerului – boltile se rupeau, jumaltul lor albastru se despica, si Dan se simti trasnit si afundat in nemarginire. Rauri de fulgere il urmareau, popoare de tunete batrane, vuirea nemarginirii ce tremura miscata… O, gand nefericit! aiuri el.   – Spasmotic tinea in mana lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse margeaua pamantului de la gatul Mariei. Ea cadea din bratele lui… ca o salcie neguroasa ce-si intindea crengile spre el si striga cazand: „Dane! ce m- ai facut pe mine?” Si un glas rasuna in urma-i: „Nefericite, ce-ai indraznit a cugeta? Norocul tau ca n- ai pronuntat vorba intreaga!…” Supt ca de-un magnet in nemarginire, el cadea ca fulgerul, intr-o clipa cale de-o mie de ani. Deodata intunericul dimprejurul lui deveni linistit, negru-mort, fara sunet si fara lumina. El deschise cartea, arunca margeaua si incepu a citi: margeaua cadea luminoasa prin intuneric si se desfasura din ce in ce. Din ce in ce mai mare, mai mare – se lumina – pan o vazu departe asemenea unei lune – si el cobora cu cartea sub mana nourii grosi, s- apropia de pamant, deja vedea culmile stralucite ale unui oras, lumini presarate, o noapte varatica cu aerul blond, gradini mirositoare si… si isi deschise ochii. El se scutura oarecum din somn. Soarele se inalta ca un glob de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de desubtul ferestrei in care adormise Dionis era de un verde umed si racorit dupa noaptea cu ploaie, florile improspatate ridicau in soare cochetele capete copilaroase si ochii lor plini de reci si zadarnice lacrimi. In casa de peste drum perdelele albe erau inca lasate, prin aleile gradinii ei visinii si ciresii infloriti, salcamii cu miros dulce tainuiau cararile risipite intr-o viorie si melancolica umbra. Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca?   – Perdeaua de vis-á-vis se dete putin intr-o parte si prin faldurii ei albi aparu un blond cap de copila. Radea. – Maria! sopti el cu inima stransa. Parul ei cel blond si impletit in cozi cadea pe spate; o roza de purpura la tampla, gura micuta ca o visina coapta si fata alba si rosa ca marul domnesc. Dupa ce rasese – cine stie de ce? – ea lasa perdeaua sa recada. Dara inima lui se contrase cu violenta, caci el intelese sensul, dar si neputinta realizarii viselor lui. Acuma stia ca iubeste. „La ce mi-a mai trebuit si asta? gandi el cu sufletul plin de lacrimi”. Nu e destula mizeria in care am trait – cel putin o mizerie fara de dorinte. Si prima mea dorinta si poate ultima – nerealizabila! Trasura cea fina si amara dimprejurul gurii lui se adanci vadit. Sufletul lui se cutremura la gandirea ca nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranta? el n-o putea avea. O simtire pe care n-o cunoscuse niciodata era ea sa se nasca cu amorul? Ea se reivi, surase. De asta data trase perdelele sus si sta cu-o garoafa in mainuta ei alba si privea pare-ca pe ganduri in potirul de purpura al florii. – Nepretuita! sopti el uitandu-se la ea. Ah! ea trebuie sa fie buna, de ce suradea, de ce? si tocmai in fereastra? Oare ea nu-l vedea? Dar daca-l vedea, daca aceste zambiri aveau o intentiune… mica, cocheta, insa totusi? – Redisparu. Am sa-i scriu, s-o rog… s-o rog sa nu surada, sa nu-mi umple sufletul de-o vana, dureroasa iluziune. Asta… nu-mi va refuza ea. E atat de buna; voi ruga-o sa fie rea. Cu-o dureroasa, nemaisimtita voluptate el ii scrise: Stea, Sarac de bunuri, frumusete si spirit, inima mea este atat de bolnava ca o scanteie de soare noaptea, si te iubesc. Si ochii tai, topite stele a diminetii, privesc atat de adanc, atat de ferice de adanc in noaptea sufletului meu, cat te visez veghind si, de dorm, la imaginea luminii lor sunt destept. Poti oare ghici simtirea cu care am scris, inger? …O nu! In viata ta luminoasa nu s- a putut ivi nici umbra macar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceste inima. O nimiceste! Inchipuieste-ti ca dintr-un om cu simtire, dintr-o fiinta aievea n-ar ramane nimic decat o lunga, intrupata desperare. Tu nu cunosti asemenea oameni. Ei nu pot apartinea cercurilor in care te misti tu. Ei sunt jos. Cand o inima pierduta-n mizerie, in apasare, in neputinta de a cultiva simtiri, caci fiecare din ele isi gasesc marginile in puterile celui ce le are, cand o asemenea inima si-ar ridica aspiratiunile pana la tine, si le-ar ridica fara vointa, luptand spre a le nadusi, neputand sa le reziste, ce-ar simti un asemenea om? Intristare? Asta nu-i intristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o lupta vana, cruda, fara de vointa. Desperarea ucide, aceasta simtire munceste. Martir este numele amorului meu. In fiecare fibra rupta este-o nemarginire de dureri; si nu deodata, fibra cu fibra se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp – o asemenea simtire este iadul. Mario! poti tu sa-ti inchipuiesti un asemenea chin fara sa plangi – de mila, nu – de ingrozire? De piatra sa fie o inima, este o margine care s-o miste; de venin sa fie un suflet, sunt dureri care trebuie sa-l indulceasca, si nu e durere mai mare decat a mea. De ce sunt eu in lume, cand tu ai fost menita sa fii? De ceau cazut ochii mei pe tine, de ce te-am vazut? Orb de-as fi fost, de cat amar scapam! De n-as fi fost defel, scapam de o viata chinuita, pustie, fara de lumina.   – Floare! cum surazi in gradina zilelor tale, fara sa stii ca o inima se rupe; stea! cum lucesti in cerul tau, fara sa stii ca un suflet moare. Si, in nestiinta ta, esti si mai frumoasa, esti si mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cat esti de frumoasa si cu cat esti, cu atata mai nefericit sunt, si cu cat sunt, cu atata mai frumoasa esti! – N-am avut sperante, putin mi-a pasat; n-am avut dorinte, nici una-n lume, putin mi-a pasat; de una am fost capabil, de una, care, sa-mi cuprinda toata viata mea, si aceea nerealizabila, tu! – Oricat de mare ar fi mila ta, pana acolo nu se poate cobori. Nu-mi zambi! Zambetul tau m-ar umple de sperante vane. A ma iubi nu-ti este permis, dispretueste-ma! te rog! Poate dispretul tau m-ar omori si moartea nu-i nimic pe langa chinul meu de azi. Sarut urma pasurilor tale, murii ii sarut pe care au trecut umbra ta, dispretuieste- ma! Eu nu pot sa nu te iubesc. Tu nu stii de ce, si nu ti-o pot spune, si cu toate astea chipul tau, umbra ce-ai aruncat-o pe panza gandirilor mele este singura fericire ce am avut-o in lume. Mario!… asa-i ca astfel te cheama! nu se poate sa te cheme altfel… tu!… nu-ti pot zice altfel… Adio! Adio! Si, cu toate ca scrisese, totusi o speranta de-o dureroasa dulceata, desarta dar singura, ii ametea sufletul lui. El isi inchipuia ca ea va putea fi a lui. Ea! toata lumea era cuprinsa in acest cuvant. Cand gandea cum i-ar lua capul ei de aur in maini si i-ar topi ochii cu sarutarile lui, cand gandea ca mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de bratul lui, ca ar putea sa-i prinda mainuta ei alba, sa se uite la transparentele-i degete ore intregi, ii venea sa nebuneasca. Ce-i viata? El simtea ca o ora langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o ora de amor. Si cum i-ar vorbi el! Cate numiri ar inventa el, care de care mai indragite, mai fara de inteles, mai nepomenite, pentru un suras de pe buzele ei, un suras in trecere, umbra unei fericitoare cugetari; cata gratitudine pentru-o privire; cata recunostinta pentru ca ar lasa un moment degetelele ei dulci in mainile lui, si el simtea pareca le trage la inima lui, sa le faca a simti desele si nemasuratele-i batai, … ar plange si ar rade de fericire, ca un copil, ar nebuni in urma si vecinic ar visa aceea ora fara de seaman. De unde aceasta simtire nemasurata, de unde aceasta irezistibila nebunie? El nu- si simtea capul, nu-si simtea inima, toate se invarteau imprejuru-i intr-o lumina trandafirie, parea ca nu vede decat perdele albe si de dupa fiecare se ivea, zambind cu o speriata si copilareasca siretie, capul ei. Inamorat in ea? Asta ar fi fost putin. Nu in ea, in fiece gandire a ei, in fiece pas, in fiece zambet, un inmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost si-ar fi uitat universul, spre a cauta un altul in ochii ei albastri; de-ar fi gasit, nu se stie, … cautarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea! De l-ar fi dispretuit, ar fi iubit dispretul ei; o idee de ura a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cat ar fi trait. „Ah! zambi el c-un fel de dureroasa betie, de-as putea s-o sarut, o data! pareca n- as mai voi nimic in lume… ori sa-i dezmierd mainile, ori sa-i despletesc parul, ori sa-i sarut umerii. Ingerul meu!” El trimisese scrisoarea. Sta in fereastra nelinistit, pareca astepta sentinta de moarte, nu stia ce sa gandeasca, nici gandea ceva, era un amestec fara sir de icoane turburi, imbatatoare. Ah! el ceruse dispret si spera amor. Ea se ivi in fereastra. El se retrase dupa perdea, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare si sclipeau cu o bolnava dorinta; ea se ivi frumoasa, ochii ei cei mari si adanci erau plini de lacrimi, si se uita inaintea ei, in mainile unite si lasate in jos tiind scrisoarea si in fata cuo expresie indecisa, inecata de dorinta de-a plange ca un copil vinovat. El se arata in fereastra, si ochii ei painjiniti de lacrimi se indreptara spre el… adanci, milosi, plutitori… Ea boti scrisoarea cu mana, o duse la inima… si… o durere ascutita, cruda ii patrunse inima lui; parea ca i se rupe viata, i se taie in doua inima, o negura alba ii cuprinse vederea… s-apoi nimic… nimic. El cazuse cat era de lung pe podeaua camerei lui. Copila fugi speriata din fereastra.   – Ce scrisoare tii tu in mana, Mario? Si cum arati tu? Ce ti-e? zise un batran prietenos, care se ivi tocmai atunci in fereastra, ridicand cu mana lui cea fina barbia cea rotunda a fetei. Ea cerca a surade, dar atat de dureros si atat de ingrijit… – Arata!… El ii desfacu cu o dulce sila scrisoarea cea mototolita din maini… se uita pe ea, si fata lui se adanci din ce in ce. Ajunse la semnatura. – De la cine ai capatat tu scrisoarea asta, unde locuieste omul acesta? Lacrimile o inundara si ea se arunca suspinand la gatul tatane-sau. – Vezi, zise ea intrerupt, acolo-i sarmanul… in casa cea pustie de peste drum… l- am vazut cazand ca mort pe podele… cine stie daca n-a si murit. Alearga, tata… poate inca nu-i prea tarziu. – Cum arata el? intreaba batranul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicata. – O! e frumos! zise ea repede… s-apoi isi musca zambind buzele. Se mai ivi inca un om plesuv si cu ochelari, cu care batranul vorbi repede si incet, aratandu-i scrisoarea. Plesuvul clatina din capatana. Ei coborara iute scarile si intr-o clipa fura la casa de peste drum. Desi erau amandoi batrani, ei se grabise astfel incat aceasta trada viul interes ce trebuia sa-l poarte pentru Dionis. Ei deschisera usa. Dionis era lungit la pamant, parul in dezordine, ochii inchisi cu vehementa. Plesuvul il ridica incet de la pamant si-i dezgoli pieptul. – Cat pe ce era sa i se rumpa o vana a inimii, zise el incet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omori. Nici trebuie sa-l trezim macar… Il voi cloroforma, ca din lesin sa treaca intr-un somn adanc. In vreme ce doctorul (veti fi ghicit ca plesuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine insusi, da din cap, ridica sprancenele si-si urnise ochelarii pe frunte, tatal Mariei fixa portretul din perete. Explicarea in doua cuvinte: Persoana juridica care se afla acum pe mana ingrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei mosteniri. Dovezi erau asemanarea cu portretul si multe alte imprejurari care nu ne intereseaza, legate insa de originea pana acum obscura a lui Dionis. Destul ca soarta lui materiala din momentul acesta era schimbata. El insusi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini si lasat asupra pieptului, paloarea cea linistita si marmorie a fetei contrasta cu parul in dezordine. O mana era strans apasata pe inima, ea comprima convulsiv durerea ce o simtea acolo; cealalta spanzura pe marginea patului in jos. O manta neagra il acoperea, prin cretii careia transpareau delicatele si corectele lui forme. Tatal Mariei se pleca asupra lui si-l privi cu placere, cu intentie.   – Aha! gandi doctorul cu siretie. O negura deasa, cenusie si sclipitoare… apoi un cer de un etern si albastru intuneric, cu stele moi de suflarea noptii, cu nouri incretiti, cu aerul cald… si iarasi, iarasi orasul vechi cu stradele stramte, cu casele inchircite, cu stresinile mucegaite in luna, si Dan trecea repede prin strade… luna mai arunca cate o dunga prin intunericul lor… el intra in casa lui deplin constiu despre indelungatele lui vise. – Si mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericita pe care Ruben o credea cu neputinta in capul unui om. – Umbra lui dormea pe pat. El citi in cartea lui Zoroastru… ea se scula incet… cu ochii inchisi… se subtie… se lipi de perete si se aseza ironica, fantastica, lunga, in dreptul lui. Dan se simtea bolnav, abatut, strivit sub greutatea cugetarilor lui. Afara de aceea un fulger ii trecuse drept prin inima in vremea caderii lui. El simtea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat si s-acoperi cu rasa… Pe dinaintea lui treceau fiinte ciudate pe care nu le vazuse niciodata. „Ah! gandi el – in curand voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume”. Numai umbra lui proprie statea dreapta in perete, parca suradea si – ciudat! – avea ochi albastri. „Dracul sa te ia, gandi el, si umbra mea isi bate joc de mine acuma”. Usa se deschise si intra maestrul Ruben. – Ce pustia, maistre, de cand ai lasat sa-ti creasca perciuni si de cand porti caftan jidovesc? – Vai de mine domnule, de mult! – de cand ma tin minte, zise Ruben netezindu- si barba. Dar m-ai vazut altfel vrodata langa Curtea veche? – Langa Curtea veche… E Riven… vanzatorul de carti, iar nu d-ta, maistre Ruben. Ruben se uita lung la el. – D-tale nu ti-e bine, Domnule, zise el serios. – Eu mor, maistre Ruben… Uita-te in masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi in perete, scrise de cata vreme am fost in luna. Evreul se uita lung la bolnav si clatina din cap.   – Umbra ceea a d-tale e un portret care-ti seamana, zise el. – Maistre Ruben, te-ai prostit rau de cand nu ne-am mai vazut, zise tanarul zambind, ori eu am devenit o fiinta superioara magistrului meu… se poate si asta. Evreul s-apropie de scrinul ce i-l insemnase bolnavul, ii deschise saltarul si dadu intr-adevar de niste legaturi de hartii galbene si vestezite, legate cu fire de ata albastra… el le scoase, se uita la ele, apoi le puse pe masa. – In momentul acesta intrara doi oameni in chilia lui pe care Dan nu-i mai vazuse. Unul din ei, plesuv si uscat, veni sa-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben ii arata hartiile… omul se uita iute prin ele… fara indoiala, zise el pentru sine… „De cand il cunosti?” adaose intorcandu-se catra evreu. – De mult. El cumpara de la mine carti. In genere cele mai vechi si tot de-acele pe care nu le mai putem vinde nimanui in lume. Eu singur le cumparam cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor batrani a caror clironomi apoi mi le vindeau pe un pret de nimica, ca hartie numai. Si-n asemenea carti el rascolea c-un fel de patima si-mi cumpara cele mai obscure si mai fara de-nteles. Acuma asemenea aveam cateva vechituri de astea si venisem sa i le arat, el mi le-ar fi cumparat desigur… acum insa… l-am gasit in starea-n care-l vezi. S-apoi nici nu-mi mai zice: jupane Riven, ci maistre Ruben! D-zeu stie cum s-or fi scrantit toate celea in capul bietului om. Bolnavul auzea toate acestea si nu stia ce inteles sa le dea. „Sunt nebuni oamenii acestia, gandi el, si maistrul Ruben si-a iesit cu desavarsire din minti… nu-l mai cunosc. Aha! gandi el in urma, eu am murit si Ruben a venit cu medicii sa-mi vanda corpul. Are drept… prin schimbarile prin care am trecut, corpul meu trebuie sa fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori acesti doi?…Imi pare ca samana cu Satana amandoi… Ori e un om, despartit in doua aratari batrane cu care-si petrece siretul Ruben pe conta mea… o jumatate cu par si una plesuva. Cea plesuva imi pipaie pulsul si cea cu par se uita la umbra mea, spanzurata de un cui in perete. Uite! acuma o desprinde din perete si-o da lui Ruben in mana. Bravo! Maistre Ruben, striga el, dracii tai sunt mesteri in desprinsul umbrelor din perete, si ist Plesuv are sa ma ia pe mine… caci cum vad joaca pe doctorul in momentul acesta… Bravo! bravo!” El batea din palme razand. Ruben ii lua umbra si hartiile de pe masa si iesi din casa, inchizand cu zgomot usa dupa sine… „Te-ai dus, evreule… te-ai dus si m-ai vandut chinuitorului de suflete”, murmura el c-o resignatie dureroasa, recazand cu capul in perini. Are friguri… e in deliriu, zise serios plesuvul.   E noapte… O racoreala dulce patrunde prin ferestrele deschise, si Dionis lungit in patu-i tremura in friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plina de sudoare si cu capul greu. I se pare ca s-a trezit din niste vise lungi, obscure, fara de inteles si el priveste, fara de-ncredere in realitate, la imprejurimea lui. Portretul parintelui sau lipseste din perete, cartile cele vechi asemenea… casa e aceeasi, insa mobile noua si elegante, covoare pe jos, numai patul e acelasi. Ciudat, gandi el, din minune in minune… eu nu mai stiu ce se-ntampla cu mine. – Luna revarsa tot aurul ei in odaia lui si sub aceasta smaltuire diafana mobilele si covoarele straluceau somnoros si mat; un orologiu zanganeste incet si subtire in perete si prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate intamplarile abia trecute. Si toate ii pareau vise; mintea lui ii parea improspatata, rece, clara fata cu mintea care-o avuse inainte. Din jurul lui disparuse lumea cea semiobscura a tineretii lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac linistit si limpede ca lacrima. El singur nu-si putea explica aceasta limpezime a mintii. Isi inchise ochii. Deodata simti cum ca pe marginea patului sau sedea cineva… ii sedea pe picioare. Apoi simti o mana dulce si mica pe frunte. El deschise ochii pe jumatate. Vazu un baiat cu fata ovala, palida, cam slabita, parul de aur acoperit de o palarie de catifea neagra cu margini largi, imbracat c-o bluza de catifea care cuprindea, strans de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingas din lume. Ochii lui Dionis pe jumatate-nchisi nu tradau ca el vegheaza. Il privi in intreg, de la capul inundat in aur pan-la botinele micute ce sticleau radioase pe covorul inflorit. „Ah! gandi el, si inima se cutremura in el, este Maria!” Da, odorul! ea era. Vorbea singura… fetele vorbesc adesea singure… El simti aerul indulcindu-se sub soptirile ei. – Am fugit de-acasa deghizata… tot ma amanau, ba azi, ba maini… dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el… auzi periculos? Eu nu sunt periculoasa! zise ea rastita!   – Dar daca s-ar trezi… atunci, o, atunci… Dormi! dormi! sopti ea aplecandu-si gura pe fruntea lui… El simti o roua umeda curgandu-i in par… Dar in momentul acela el ii inlantuise gatul… ea, speriata, vru sa se retraga, dar bratul lui o tinea cu tarie culcata astfel pe pieptu-i… El se scula. – Lasa-ma! zise ea rosie ca purpura. Dar el o cuprinsese, ii mangaia fruntea ei alba de-i dete palaria jos si-i lasa sa izvorasca pe umeri in jos valurile de par blond… apoi ii lua amandoua mainutele in mainile lui… ea nu mai rezista… se uita la ele, ii saruta degetele… ea nu mai rezista… Mario, ma iubesti tu? – Dar daca nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiratia unei fulgeratoare malitii. – Cum dar? – Da! da! Maria, zise ea cu glascior argintos, dar taci, nu ti-e iertat sa vorbesti… nu ti-e iertat… Nu te scula, caci asemenea nu ti-e iertat… Ea-l impinse in perini… El voia sa vorbeasca, dar isi simti gura astupata de sarutari… El isi inchise ochii si simtea ca inima i se sparge in piept… apoi iar ii deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcina, cari radea c-un fel de copilaroasa nebunie de zambetul lui, de surprinderea si spaima ei proprie… de tot, tot… Adesea in nopti lungi de iarna, dupa ce ea de mult devenise tezaurul casniciei lui, cand de buna voia lor traiau exilati la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodata in salonul incalzit si luminat numai de razele rosii ale jaraticului din camin, intra imbracata ca baiet, ca in noaptea aceea cand se vazura pentru intaia oara in apropiere. Membrele ei zvelte in bluza de catifea neagra, aceeasi palarie cu margini largi pe parul ei blond si piciorusele cele mai mici din lume in botine barbatesti. Si ea s-apropia de el. Mainutele-i albe si transparente ca ceara contrastau cu manicele moi si negre si astfel se primblau de brat prin semiintunericul calduros al salii; din cand in cand isi plecau gura pe gura, din cand in cand stateau inaintea unei oglinzi, cu capetele razimate unul de altul, si radeau. Era un contrast placut: fata lui trasa si fina din care nu se putuse inca sterge amaraciunea unei tinereti apasate, ci ramasese inca intr-o trasatura de nespusa naivitate in jurul gurii, langa fizionomia ovala, rotunjita si alba a ei… chipul unui tanar demon langa chipul unui inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala. Doua vorbe concluzive. Cine este omul adevarat al acestor intamplari, Dan ori Dionis? Multi din lectorii nostri vor fi cautat cheia intamplarilor lui in lucrurile ce-l incunjurau; ei vor fi gasit elementele constitutive a vietii lui sufletesti in realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginatii bolnave. Fost-au vis sau nu, astai intrebarea. Nu cumva indaratul culiselor vietii e un regisor a carui existenta n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti care, voind a reprezenta o armata mare, trec pe scena, incunjura fondalul si reapar iarasi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare intr-o companie veche spre a reaparea in una noua, armata mare pentru individul constituit in spectator, dar acelasi numar marginit pentru regizor. Nu sunt aceiasi actori, desi piesele sunt altele? E drept ca dupa fondal nu suntem in stare a vedea.   – Si nu s-ar putea ca cineva, traind, sa aiba momente de-o luciditate retrospectiva care sa ni se para ca reminiscentele unui om ce de mult nu mai este? Nu ezitam de-a cita cateva pasaje dintr-o epistola a lui Téophile Gautier care coloreaza oarecum ideea aceasta: „Nu totdeauna suntem din tara ce ne-a vazut nascand si de aceea cautam adevarata noastra patrie. Acei cari sunt facuti in felul acesta se simt ca exilati in orasul lor, straini langa caminul lor si munciti de-o nostalgie inversa… Ar fi usor a insemna nu numai tara dar chiar si secolul in care ar fi trebuit sa se petreaca existenta lor cea adevarata… Imi pare c-am trait odata in Orient si, cand in vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat”. SFÂRŞIT

Revedere de Mihai Eminescu – Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de când m-am depărtat, Multă lume am umblat. – Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Şi gonind cântările; Şi mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Umplându-şi cofeile, Mi-o cântă femeile. – Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum eşti Tot mereu întinereşti. – Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele.

Pe lângă plopii fără soţ… de Mihai Eminescu Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi – Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegea – Tu nu m-ai înţeles. De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns! O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, şi să mor. Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci Înmărmureai măreţ, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeţe capul tău Se-ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt, Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.

  Luceafărul de Mihai Eminescu A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată. Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată. Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Şi când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: – O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii. Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară – Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. – Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. O, vin’! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. – O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: – Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. – Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin’, odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin’, în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. – O, eşti frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. – Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare? – Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe – Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine. – Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea Cât te iubesc de tare; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Şi se tot duce… S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz-o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. – Da’ ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă. – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe – O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binişorul. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie… De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcâie; Când faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa; Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zice-ncet: – Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine… Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte… În veci îl voi iubi şi-n veci Va rămânea departe… De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe. – Tu eşti copilă, asta e… Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele – Părea un fulger ne’ntrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul… El zboară, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. – De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire… Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos… Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. – Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri – Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune… Cere-mi cuvântul meu dentâi – Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate… Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă Şi umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri: – O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentâi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă: Abia un braţ pe gât i-a pus Şi ea l-a prins în braţe… Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede: – Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează! El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece