Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

  • Luceafărul
    de Mihai Eminescu
    A fost odată ca-n poveşti,

    A fost ca niciodată.

    Din rude mari împărăteşti,

    O prea frumoasă fată.

    Şi era una la părinţi

    Şi mândră-n toate cele,

    Cum e Fecioara între sfinţi

    Şi luna între stele.

    Din umbra falnicelor bolţi

    Ea pasul şi-l îndreaptă

    Lângă fereastră, unde-n colţ

    Luceafărul aşteaptă.

    Privea în zare cum pe mări

    Răsare şi străluce,

    Pe mişcătoarele cărări

    Corăbii negre duce.

    Îl vede azi, îl vede mâini,

    Astfel dorinţa-i gata;

    El iar, privind de săptămâni,

    Îi cade draga fată.

    Cum ea pe coate-şi răzima

    Visând ale ei tâmple,

    De dorul lui şi inima

    Şi sufletu-i se împle.

    Şi cât de viu s-aprinde el

    În orişicare sară,

    Spre umbra negrului castel

    Când ea o să-i apară.

    Şi pas cu pas pe urma ei

    Alunecă-n odaie,

    Ţesând cu recile-i scântei

    O mreajă de văpaie.

    Şi când în pat se-ntinde drept

    Copila să se culce,

    I-atinge mâinile pe piept,

    I-nchide geana dulce;

    Şi din oglindă luminiş

    Pe trupu-i se revarsă,

    Pe ochii mari, bătând închişi

    Pe faţa ei întoarsă.

    Ea îl privea cu un surâs,

    El tremura-n oglindă,

    Căci o urma adânc în vis

    De suflet să se prindă.

    Iar ea vorbind cu el în somn,

    Oftând din greu suspină:

    – O, dulce-al nopţii mele domn,

    De ce nu vii tu? Vină!

    Cobori în jos, luceafăr blând,

    Alunecând pe-o rază,

    Pătrunde-n casă şi în gând

    Şi viaţa-mi luminează!

    El asculta tremurător,

    Se aprindea mai tare

    Şi s-arunca fulgerător,

    Se cufunda în mare;

    Şi apa unde-au fost căzut

    În cercuri se roteşte,

    Şi din adânc necunoscut

    Un mândru tânăr creşte.

    Uşor el trece ca pe prag

    Pe marginea ferestei

    Şi ţine-n mână un toiag

    Încununat cu trestii.

    Părea un tânăr voievod

    Cu păr de aur moale,

    Un vânăt giulgi se-ncheie nod

    Pe umerele goale.

    Iar umbra feţei străvezii

    E albă ca de ceară –

    Un mort frumos cu ochii vii

    Ce scânteie-n afară.

    – Din sfera mea venii cu greu

    Ca să-ţi urmez chemarea,

    Iar cerul este tatăl meu

    Şi mumă-mea e marea.

    Ca în cămara ta să vin,

    Să te privesc de-aproape,

    Am coborât cu-al meu senin

    Şi m-am născut din ape.

    O, vin’! odorul meu nespus,

    Şi lumea ta o lasă;

    Eu sunt luceafărul de sus,

    Iar tu să-mi fii mireasă.

    Colo-n palate de mărgean

    Te-oi duce veacuri multe,

    Şi toată lumea-n ocean

    De tine o s-asculte.

    – O, eşti frumos, cum numa-n vis

    Un înger se arată,

    Dară pe calea ce-ai deschis

    N-oi merge niciodată;

    Străin la vorbă şi la port,

    Luceşti fără de viaţă,

    Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

    Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

    Trecu o zi, trecură trei

    Şi iarăşi, noaptea, vine

    Luceafărul deasupra ei

    Cu razele-i senine.

    Ea trebui de el în somn

    Aminte să-şi aducă

    Şi dor de-al valurilor domn

    De inim-o apucă:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,

    Alunecând pe-o rază,

    Pătrunde-n casă şi în gând

    Şi viaţa-mi luminează!

    Cum el din cer o auzi,

    Se stinse cu durere,

    Iar ceru-ncepe a roti

    În locul unde piere;

    În aer rumene văpăi

    Se-ntind pe lumea-ntreagă,

    Şi din a chaosului văi

    Un mândru chip se-ncheagă;

    Pe negre viţele-i de păr

    Coroana-i arde pare,

    Venea plutind în adevăr

    Scăldat în foc de soare.

    Din negru giulgi se desfăşor

    Marmoreele braţe,

    El vine trist şi gânditor

    Şi palid e la faţă;

    Dar ochii mari şi minunaţi

    Lucesc adânc himeric,

    Ca două patimi fără saţ

    Şi pline de-ntuneric.

    – Din sfera mea venii cu greu

    Ca să te-ascult ş-acuma,

    Şi soarele e tatăl meu,

    Iar noaptea-mi este muma;

    O, vin’, odorul meu nespus,

    Şi lumea ta o lasă;

    Eu sunt luceafărul de sus,

    Iar tu să-mi fii mireasă.

    O, vin’, în părul tău bălai

    S-anin cununi de stele,

    Pe-a mele ceruri să răsai

    Mai mândră decât ele.

    – O, eşti frumos cum numa-n vis

    Un demon se arată,

    Dară pe calea ce-ai deschis

    N-oi merge niciodată!

    Mă dor de crudul tău amor

    A pieptului meu coarde,

    Şi ochii mari şi grei mă dor,

    Privirea ta mă arde.

    – Dar cum ai vrea să mă cobor?

    Au nu-nţelegi tu oare,

    Cum că eu sunt nemuritor,

    Şi tu eşti muritoare?

    – Nu caut vorbe pe ales,

    Nici ştiu cum aş începe –

    Deşi vorbeşti pe înţeles,

    Eu nu te pot pricepe;

    Dar dacă vrei cu crezământ

    Să te-ndrăgesc pe tine,

    Tu te coboară pe pământ,

    Fii muritor ca mine.

    – Tu-mi cei chiar nemurirea mea

    În schimb pe-o sărutare,

    Dar voi să ştii asemenea

    Cât te iubesc de tare;

    Da, mă voi naşte din păcat,

    Primind o altă lege;

    Cu vecinicia sunt legat,

    Ci voi să mă dezlege.

    Şi se tot duce… S-a tot dus.

    De dragu-unei copile,

    S-a rupt din locul lui de sus,

    Pierind mai multe zile.

    În vremea asta Cătălin,

    Viclean copil de casă,

    Ce umple cupele cu vin

    Mesenilor la masă,

    Un paj ce poartă pas cu pas

    A-mpărătesii rochii,

    Băiat din flori şi de pripas,

    Dar îndrăzneţ cu ochii,

    Cu obrăjei ca doi bujori

    De rumeni, bată-i vina,

    Se furişează pânditor

    Privind la Cătălina.

    Dar ce frumoasă se făcu

    Şi mândră, arz-o focul;

    Ei, Cătălin, acu-i acu

    Ca să-ţi încerci norocul.

    Şi-n treacăt o cuprinse lin

    Într-un ungher degrabă.

    – Da’ ce vrei, mări Cătălin?

    Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

    – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

    Pe gânduri totdeauna,

    Să râzi mai bine şi să-mi dai

    O gură, numai una.

    – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

    Dă-mi pace, fugi departe –

    O, de luceafărul din cer

    M-a prins un dor de moarte.

    – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

    Din bob în bob amorul,

    Ci numai nu te mânia,

    Ci stai cu binişorul.

    Cum vânătoru-ntinde-n crâng

    La păsărele laţul,

    Când ţi-oi întinde braţul stâng

    Să mă cuprinzi cu braţul;

    Şi ochii tăi nemişcători

    Sub ochii mei rămâie…

    De te înalţ de subsuori

    Te-nalţă din călcâie;

    Când faţa mea se pleacă-n jos,

    În sus rămâi cu faţa,

    Să ne privim nesăţios

    Şi dulce toată viaţa;

    Şi ca să-ţi fie pe deplin

    Iubirea cunoscută,

    Când sărutându-te mă-nclin,

    Tu iarăşi mă sărută.

    Ea-l asculta pe copilaş

    Uimită şi distrasă,

    Şi ruşinos şi drăgălaş,

    Mai nu vrea, mai se lasă,

    Şi-i zice-ncet: – Încă de mic

    Te cunoşteam pe tine,

    Şi guraliv şi de nimic,

    Te-ai potrivi cu mine…

    Dar un luceafăr, răsărit

    Din liniştea uitării,

    Dă orizon nemărginit

    Singurătăţii mării;

    Şi tainic genele le plec,

    Căci mi le umple plânsul

    Când ale apei valuri trec

    Călătorind spre dânsul;

    Luceşte c-un amor nespus,

    Durerea să-mi alunge,

    Dar se înalţă tot mai sus,

    Ca să nu-l pot ajunge.

    Pătrunde trist cu raze reci

    Din lumea ce-l desparte…

    În veci îl voi iubi şi-n veci

    Va rămânea departe…

    De-aceea zilele îmi sunt

    Pustii ca nişte stepe,

    Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

    Ce nu-l mai pot pricepe.

    – Tu eşti copilă, asta e…

    Hai ş-om fugi în lume,

    Doar ni s-or pierde urmele

    Şi nu ne-or şti de nume,

    Căci amândoi vom fi cuminţi,

    Vom fi voioşi şi teferi,

    Vei pierde dorul de părinţi

    Şi visul de luceferi.

    Porni luceafărul. Creşteau

    În cer a lui aripe,

    Şi căi de mii de ani treceau

    În tot atâtea clipe.

    Un cer de stele dedesubt,

    Deasupra-i cer de stele –

    Părea un fulger ne’ntrerupt

    Rătăcitor prin ele.

    Şi din a chaosului văi,

    Jur împrejur de sine,

    Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

    Cum izvorau lumine;

    Cum izvorând îl înconjor

    Ca nişte mări, de-a-notul…

    El zboară, gând purtat de dor,

    Pân’ piere totul, totul;

    Căci unde-ajunge nu-i hotar,

    Nici ochi spre a cunoaşte,

    Şi vremea-ncearcă în zadar

    Din goluri a se naşte.

    Nu e nimic şi totuşi e

    O sete care-l soarbe,

    E un adânc asemene

    Uitării celei oarbe.

    – De greul negrei vecinicii,

    Părinte, mă dezleagă

    Şi lăudat pe veci să fii

    Pe-a lumii scară-ntreagă;

    O, cere-mi, Doamne, orice preţ

    Dar dă-mi o altă soarte,

    Căci tu izvor eşti de vieţi

    Şi dătător de moarte;

    Reia-mi al nemuririi nimb

    Şi focul din privire,

    Şi pentru toate dă-mi în schimb

    O oră de iubire…

    Din chaos, Doamne,-am apărut

    Şi m-aş întoarce-n chaos…

    Şi din repaos m-am născut,

    Mi-e sete de repaos.

    – Hyperion, ce din genuni

    Răsai c-o-ntreagă lume,

    Nu cere semne şi minuni

    Care n-au chip şi nume;

    Tu vrei un om să te socoţi

    Cu ei să te asameni?

    Dar piară oamenii cu toţi,

    S-ar naşte iarăşi oameni.

    Ei numai doar durează-n vânt

    Deşerte idealuri –

    Când valuri află un mormânt,

    Răsar în urmă valuri;

    Ei doar au stele cu noroc

    Şi prigoniri de soarte,

    Noi nu avem nici timp, nici loc

    Şi nu cunoaştem moarte.

    Din sânul vecinicului ieri

    Trăieşte azi ce moare,

    Un soare de s-ar stinge-n cer

    S-aprinde iarăşi soare;

    Părând pe veci a răsări,

    Din urmă moartea-l paşte,

    Căci toţi se nasc spre a muri

    Şi mor spre a se naşte.

    Iar tu, Hyperion, rămâi

    Oriunde ai apune…

    Cere-mi cuvântul meu dentâi –

    Să-ţi dau înţelepciune?

    Vrei să dau glas acelei guri,

    Ca dup-a ei cântare

    Să se ia munţii cu păduri

    Şi insulele-n mare?

    Vrei poate-n faptă să arăţi

    Dreptate şi tărie?

    Ţi-aş da pământul în bucăţi

    Să-l faci împărăţie.

    Îţi dau catarg lângă catarg,

    Oştiri spre a străbate

    Pământu-n lung şi marea-n larg,

    Dar moartea nu se poate…

    Şi pentru cine vrei să mori?

    Întoarce-te, te-ndreaptă

    Spre-acel pământ rătăcitor

    Şi vezi ce te aşteaptă.

    În locul lui menit din cer

    Hyperion se-ntoarse

    Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

    Lumina şi-o revarsă.

    Căci este sara-n asfinţit

    Şi noaptea o să-nceapă;

    Răsare luna liniştit

    Şi tremurând din apă

    Şi umple cu-ale ei scântei

    Cărările din crânguri.

    Sub şirul lung de mândri tei

    Şedeau doi tineri singuri:

    – O, lasă-mi capul meu pe sân,

    Iubito, să se culce

    Sub raza ochiului senin

    Şi negrăit de dulce;

    Cu farmecul luminii reci

    Gândirile străbate-mi,

    Revarsă linişte de veci

    Pe noaptea mea de patimi.

    Şi de asupra mea rămâi

    Durerea mea de-o curmă,

    Căci eşti iubirea mea dentâi

    Şi visul meu din urmă.

    Hyperion vedea de sus

    Uimirea-n a lor faţă:

    Abia un braţ pe gât i-a pus

    Şi ea l-a prins în braţe…

    Miroase florile-argintii

    Şi cad, o dulce ploaie,

    Pe creştetele-a doi copii

    Cu plete lungi, bălaie.

    Ea, îmbătată de amor,

    Ridică ochii. Vede

    Luceafărul. Şi-ncetişor

    Dorinţele-i încrede:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,

    Alunecând pe-o rază,

    Pătrunde-n codru şi în gând,

    Norocu-mi luminează!

    El tremură ca alte dăţi

    În codri şi pe dealuri,

    Călăuzind singurătăţi

    De mişcătoare valuri;

    Dar nu mai cade ca-n trecut

    În mări din tot înaltul:

    – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

    Dac-oi fi eu sau altul?

    Trăind în cercul vostru strâmt

    Norocul vă petrece,

    Ci eu în lumea mea mă simt

    Nemuritor şi rece